Polinoame
1) Forma algebrică a unui polinom
Prin forma algebrică sau forma canonică înţelegem
n
f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 . Prescurtat putem scrie f ak X k .
k 0
a0 , a1 ,..., an sunt coeficienţii polinomului cu an 0 ,
an se numeşte coeficient dominant şi an X n termen dominant
an 1 atunci polinomul se numeşte monic sau unitar
a0 termen liber .
a0 , a1 ,..., an polinomul este cu coeficienţi complecşi şi scriem f X , unde
X este mulţimea polinoamelor cu coeficienţi complecşi.
a0 , a1 ,..., an polinomul este cu coeficienţi reali şi scriem f X ,
unde X este mulţimea polinoamelor cu coeficienţi reali.
a0 , a1 ,..., an polinomul este cu coeficienţi raţionali şi scriem f X , unde X
este mulţimea polinoamelor cu coeficienţi raţionali .
a0 , a1 ,..., an polinomul este cu coeficienţi întregi şi scriem f X , unde X
este mulţimea polinoamelor cu coeficienţi întregi .
X X X X .
a0 , a1 ,..., an n polinomul este cu coeficienţi căciuli şi scriem f n X , unde
n X este mulţimea polinoamelor cu coeficienţi în mulţimea claselor de resturi .
2) Gradul unui polinom
Dacă f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 şi an 0 atunci spunem că polinomul f are gradul n .
Notaţie grad f n sau gr f n
Dacă f a0 atunci polinomul se numeşte constant şi grad f 0 .
Dacă f a0 și a0 0 atunci polinomul se numeşte constant şi grad f 0 .
Dacă f 0 atunci polinomul se numeşte nul şi grad f .
3) Egalitatea polinoamelor
Fie f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 şi g bm X m bm 1 X m 1 ... b1 X b0 . Polinoamele f şi g sunt
egale şi scriem f g dacă n m şi ai bi , i 1, n adică au grade egale iar coeficienţii
corespunzători egali.
4) Valoarea unui polinom
Fie f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 şi .
Numărul f an n an1 n 1 ... a1 a0 se numeşte valoarea polinomului în α şi se obţine
din calculul înlocuirii nedeterminatei X cu α.
Dacă f 0 atunci numărul α se numeşte rădăcină a polinomului f
Suma coeficienţilor se obţine calculând valoarea polinomului în 1 adică
f 1 an an 1 ... a1 a0
Termenul liber a0 se obţine calculând valoarea polinomului în 0 adică f 0 a0
1
5) Operaţii cu polinoame
n m
Fie f , g [ X ], f ai X şi g b j X j , n m .
i
i 0 j 0
n
Suma polinoamelor f şi g este polinomul definit prin: f g ck X k , unde
k 0
ak bk , k m
ck şi grad( f g ) max grad f , grad g .
ak , m k n
Suma se efectuează prin adunarea termenilor(monoamelor) asemenea
Produsul polinoamelor f şi g este polinomul definit prin:
f g cn m X n m ... c1 X c0 , unde ck ai b j , k 0, n m. şi grad( f g ) grad f grad g .
i j k
produsul se efectuează prin desfacerea parantezelor şi apoi prin reducerea
termenilor(monoamelor) asemenea
Împărţirea polinoamelor f şi g se efectuează aplicând algoritmul pentru aflarea câtului şi a
restului.
Nu este indicat să aplicăm algoritmul la împărţirea cu binomul X
Restul împărţirii unui polinom f prin binomul X este egal cu valoarea polinomului
în adică f ( ) deci reţinem că r f
Câtul şi restul împărţirii unui polinom f prin binomul X se pot afla cu schema lui
Horner
Teorema împărţirii cu rest.
Oricare ar fi polinoamele f , g [ X ], grad f grad g , g 0, există şi sunt unice
polinoamele q, r [ X ] care au proprietăţile: f g q r ; şi grad r grad g . Avem evident
că grad q grad f grad g
Dacă efectiv nu putem aplica algoritmul la împărţirea cu X X atunci
determinarea restului se va face astfel:
Aplicăm T.I.R şi obţinem f X X q mx n
Calculăm f şi f în două moduri şi obţinem un sistem în m şi n
f a f b af b bf a
Rezolvăm sistemul şi obţinem m , n , ab
a b a b
6) Divizibilitatea polinoamelor
Fie f , g [ X ] . Polinomul f este divizibil cu polinomul g dacă există un polinom q [ X ]
astfel încât f g q . Notăm f g sau g | f .
f g dacă şi numai dacă f împărţit la g dă restul 0
f g dacă f împărţit la g nu dă restul 0
Dacă f g atunci grad f grad g
Dacă f g dacă şi numai dacă rădăcinile lui g sunt şi rădăcini pentru f.
f g dacă o rădăcină a lui g nu este rădăcină şi pentru f.
7) Rădăcinile polinoamelor
Numărul α este rădăcină pentru polinomului f dacă şi numai dacă f 0 .
Teorema lui Bézout. Fie f [ X ] un polinom nenul şi .
2
Polinomul f este divizibil cu binomul X dacă şi numai dacă f 0 adică a este
rădăcină.
Dacă α este rădăcină pentru polinomul f atunci f ( X )
Dacă α şi β sunt rădăcini pentru polinomul f atunci f ( X ) şi f ( X )
Dacă f ( X ) şi f ( X ) atunci f ( X ) ( X )
Spunem că este rădăcină multiplă de ordin p pentru polinomul f [ X ] , dacă
f ( X ) p şi f ( X ) p 1 . Dacă p 2 atunci α se mai numeşte rădăcină dublă pentru
polinom, iar dacă p 3 atunci α se mai numeşte rădăcină triplă pentru polinom.
f 0
este rădăcină dublă pentru polinomul f [ X ] , dacă f l 0 adică α este
f ll 0
rădăcină pentru f, pentru f l şi nu e pentru f l l
f 0
l
f 0
este rădăcină triplă pentru polinomul f [ X ] , dacă ll adică α este
f 0
f lll 0
rădăcină pentru f, pentru f l , pentru f l l şi nu e pentru f l l l .
Polinomul care are o infinitate de rădăcini este polinomul nul
8) Rădăcinile polinoamelor cu coeficienţi reali
Fie f [ X ] şi numerele a bi , b 0 respectiv a bi , a, b
Dacă f are rădăcina complexă a bi , b 0 atunci şi a bi este rădăcină şi
amândouă au acelaşi ordin de multiplicitate.
Dacă f are rădăcina complexă a bi , b 0 atunci f ( X ) ( X ) .
Numărul rădăcinilor din \ adică pur complexe ale polinomului f este par.
Dacă gradul lui f este impar atunci polinomul are cel puţin o rădăcină reală
Dacă gradul lui f este impar atunci polinomul are un număr impar de rădăcini reale.
Dacă gradul lui f este par atunci polinomul are un număr par de rădăcini reale sau
deloc
Dacă f a f b 0 atunci polinomul f are cel puţin o rădăcină reală în intervalul
a, b , a , b , a b
9) Rădăcinile polinoamelor cu coeficienţi raţionali
Fie f [ X ] şi numerele a b d , d 0 , d respectiv a b d , a, b, d
Dacă f are rădăcina iraţională a b d , d 0 , d atunci şi a b d este
rădăcină şi amândouă au acelaşi ordin de multiplicitate.
Dacă f are rădăcina iraţională a b d , d 0 , d atunci f ( X ) ( X ) .
10) Rădăcinile polinoamelor cu coeficienţi întregi
p
Fie f [ X ] şi numărul unde p, q , p, q 1
q
p
Dacă f are rădăcina fracţia ireductibilă atunci p a0 şi q an adică p divide
q
termenul liber şi q divide coeficientul dominant.
3
Rădăcinile întregi sunt divizori ai termenului liber
Un polinom nu admite rădăcini întregi dacă valorile polinomului în divizori întregi ai
termenului liber sunt nenule.
Dacă f este monic(unitar) atunci rădăcinile raţionale sunt numai întregi
Un polinom monic nu admite rădăcini raţionale dacă nu are nici întregi.
f x f y x y
11) Descompunerea în factori
Fie f X , f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 cu rădăcinile distincte x1 , x2 ,..., xn .
Formula de descompunere este :
f an X x1 X x2 ... X xn
Dacă rădăcinile nu sunt distincte atunci:
f an X x1 X x2 ... X xk
p p p
1 2 k
unde p1 , p2 ,..., pk sunt ordinele de multiplicitate a
rădăcinilor x1 , x2 ,..., xk
Orice polinom de grad n 1 cu coeficienţi reali poate fi descompus într-un produs de
polinoame de gradul I sau gradul II cu coeficienţi reali.
Pentru descompuneri căutăm rădăcini întregi printre divizorii termenului liber aplicând
schema lui Horner.
Dacă cunoaştem rădăcinile x1 , x2 ,..., xn putem afla polinomul desfăcând parantezele
an X x1 X x2 ... X xn .
În formula de descompunere f an X x1 X x2 ... X xn putem da valori
particulare pentru nederminata X şi vom obţine diverse relaţii.
12) Polinoame reductibile-ireductibile
Polinomul f cu grad f n, n 1 se numeşte reductibil peste mulţimea de numere M dacă
există polinoamele g,h din M X de grade strict mai mici decât gradul lui f, astfel încât
f g h . În caz contrar polinomul f este ireductibil peste mulţimea M.
Orice polinom de grad 1 este ireductil
Orice polinom de grad 2 este reductil peste
Dacă un polinom f M X este ireductibil peste o mulţime de numere M atunci nu
are rădăcini în M dar invers nu, adică dacă f M X nu are rădăcini în M nu
înseamnă că este ireductibil peste M ( f M X este reductibil peste M, dar nu are
rădăcini în mulţimea de numere M, exemplu f x 4 3x 2 2 nu are rădăcini reale, dar
este reductibil deoarece f x 4 3 x 2 2 x 2 1 x 2 2 )
Polinoamele ireductibile peste sunt de forma f ax b sau f ax 2 bx c , 0
unde a, b, c
Un polinom f poate fi ireductibil peste o mulţime dar reductibil peste altă mulţime.
13) Relaţii între rădăcini şi coeficienţi-Relaţiile lui Viète.
Fie f X , f an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 cu rădăcinile x1 , x2 ,..., xn . Relaţiile lui Viète sunt
:
an 1
V1 x1 x2 ... xn
an
4
a
V2 x1 x2 x1 x3 ... xn 1 xn n 2
an
2
Cn termeni
a
V3 x1 x2 x3 x1 x2 x4 ... xn 2 xn 1 xn n 3
an
3
Cn termeni
....;
a0
Vn x1 x2 ...xn (1) n .
an
1 1 1 V
Suma inverselor rădăcinilor ... n 1
x1 x2 xn Vn
Suma pătratelor rădăcinilor x12 x22 ... xn2 V12 2V2
Dacă x12 x22 ... xn2 0 atunci polinomul nu are toate rădăcinile reale
Dacă aplicăm definiţia rădăcini pentru fiecare în parte atunci prin adunarea relaţiilor
putem obţine informaţii despre alte sume de puteri de rădăcini
Dacă cunoaştem V1 ,V2 ,...,Vn atunci ecuaţia care are soluţiile x1 , x2 ,..., xn este :
x n V1 x n 1 V 2 x n 2 ... ( 1) k Vk x n k ... ( 1) n Vn 0.
14) Teoremă. Orice ecuaţiei polinomială de grad n are exact n rădăcini complexe nu
neapărat distincte.
15) Teorema fundamentală a algebrei (teorema D’Alembert – Gauss). Orice ecuaţie
polinomială de grad mai mare sau egal cu 1 are cel puţin o rădăcină complexă.
16) Teorema Abel-Ruffini . Orice ecuaţie polinomială de grad mai mare decât 4 nu este
rezolvabilă prin radicali.
17) Rezolvarea ecuaţiilor polinomiale de forma an X n an 1 X n 1 ... a1 X a0 0
Pentru ecuaţiile de gradul I şi II avem formule de rezolvare cunoscute.
Pentru rezolvarea ecuaţiilor bipătrate de forma ax 4 bx 2 c 0 se face substituţia
x2 t
Pentru ecuaţiile reciproce adică ecuaţiile cu coeficienţii termenilor egal depărtaţi de
extremi, egali aplicăm algoritmul :
Dacă gradul este impar atunci 1 este rădăcină şi aplicând schema lui Horner
obţinem o altă ecuaţie reciprocă, dar de grad par
1
Dacă gradul este par atunci se face substituţia x t , x 0 şi prin calcul se
x
1
observă că x 2 + 2
t2 2
x
Ecuaţiile binome de grad impar de forma x 2 k 1 a , a , k au rădăcina reală
x 2 k 1 a
Ecuaţiile binome de grad par de forma x 2 k a , a 0, k * au rădăcinile reale
x 2k a
18) Studiul rădăcinilor unei ecuaţii se poate face şi cu teoremele Darboux , Rolle. Cu
ajutorul acestor teoreme se pot determina numărul rădăcinilor reale ale ecuaţiei precum şi
intervalele în care aceste rădăcini sunt situate, dacă asociem funcţia polinomială
f : .
5
Consecinţă a Teoremei lui Darboux. Dacă o funcţia este continuă pe un interval I şi
f a f b 0, a, b I , I atunci ecuaţia f x 0 are cel puţin o soluţie în
intervalul (a,b).
Şirul lui Rolle. Între două rădăcini ale derivatei există cel mult o rădăcină a funcţiei.
Algoritmul este:
Se rezolvă ecuaţia f l x 0 şi obţinem rădăcinile x1 , x2 ,..., xk
Facem un tabel de forma.
x x1 x2 ... xk
f x
l
0 0 ... 0
f x lim f x f x1 f x2 ... f xk lim f x
x x
analizăm variaţia semnului funcţiei f. Între două variaţii de semn consecutive ale
funcţiei f x există o rădăcină a polinomului f.