Romanitatea românilor în viziunea

istoricilor
Cuprins

 Etapele romanizării  
 Contestarea și susținerea romanității românilor
o De ce subliniau românii romanitatea lor?
o Scrieri importante care susțin romanitatea românilor
o Teoria latinității pure a românilor
o Teoria continuității
o Teoria imigraționistă
 Perioada comunistă
 Concluzii  

Etapele romanizării  
Pentru a putea vorbi de etnogeneza românească și romanitatea românilor, trebuie să ne
întoarcem în timp și să ne oprim asupra aspectelor economice, culturale și militare ale
civilizației din spațiul daco-moesian din secolele I î.Hr - II [Link]. Această perioadă a
marcat primele contacte cu lumea romană a populație geto-dacice, datorate îndeosebi
schimburilor comerciale. Tot în acest interval încep să pătrundă tot mai multe elemente
culturale și spirituale specifice lumii romane. Aceasta a reprezentat prima etapă din
procesul de romanizare, înainte de cucerirea romană a Daciei.

Pe plan politic și militar, relațiile dintre daci și romani au început să fie din ce în ce mai
încordate, cauza principală fiind tendințele expansioniste manifestate de Imperiul Roman.
Cucerirea Daciei se materializează odată cu venirea împăratului Traian la conducerea
Imperiului Roman. Inițial, dacii au reușit să obțină o pace favorabilă în urma primului
război daco-roman desfășurat între 101 – 102 d. Hr,, deși victoria a aparținut și atunci
romanilor. Etapa propriu-zisă de romanizare a fost declanșată odată cu ocupația
romană a Daciei de la finele celui de-al doilea război daco-roman (105 – 106 [Link].), când
Decebal pierde în fața lui Traian.

În fapt, romanizarea este un proces complex și de lungă durată care semnifică preluarea

de către o populație neromană autohtonă de elemente sociale, culturale, religioase și
lingvistice specific romane. Fenomenul de romanizare a stat la baza formării popoarelor și a
limbilor neolatine europene, precum: italiana, spaniola, portugheza, franceza și româna.

În perioada de după cucerirea romană a Daciei, populația autohtonă dacă a preluat

elemente de limbă latină. Limba latină era folosită în cadrul tuturor stucturilor politice,
administrative, judecătorești sau religioase ale provinciei. Romanizarea a pătruns și în
aspectele sociale și religioase ale vieții dacice, procesul derulându-se rapid. Astfel, după doar
câteva generații, numele specifice dacice sunt înlocuite într-o măsură importantă cu cele
romane.

A treia etapă a romanizării este perioada post aureliană, declanșată odată cu retragerea

de către împăratul roman Aurelian a armatei și a administrației romane de pe teritoriul
Daciei începând cu anul 271. În ciuda retragerii romanilor de pe teritoriul Daciei, procesul
de romanizare este continuat atât de populația dacă proaspăt romanizată cât și de romanii
care au ales să rămână în spațiul de la nord de Dunăre. 

Cu toate acestea, când vorbim despre etnogeneza poporului român, trebuie luate în
considerare două aspecte. În primul rând, dacii au preluat elemente specific romane,
acești cetățeni fiind numiți daco-romani. Apoi, după retragerea romanilor și migrația altor
popoare în spațiul Daciei, daco-romanii au preluat elemente specifice popoarelor
migratoare. De exemplu, anul 602 semnifică stabilirea slavilor în Imperiul Roman de
Răsărit. Astfel, a rezultat asimilarea de elemente slave ale populației de la nord de Dunăre,
procesul acesta fiind considerat încheiat în general în secolul al IX-lea. 

Formarea și evoluția limbii române însumează trei elemente importante: substratul daco-

moesic, stratul latin și adstratul slav. Din limba dacă s-au mai păstrat astăzi în
vocabularul limbii române în jur de 160 de cuvinte, iar caracterul slav este dat de influențele
la nivel fonetic și de vocabular (de exemplu, bici, boală, brazdă). Însă, mai mult de 60% din
vocabularul și regulile de gramatică ale limbii române au caracter latin, aspect ce contribuie
la argumentarea romanității limbii și a poporului român.

Contestarea și susținerea romanității

românilor
Tema romanității românilor a fost abordată de-a lungul timpului de diferiți istorici, geografi
și oameni de cultură , fie cu scopul de a infirma, fie de a afirma caracterul latin al poporului
și a limbii române. Începând cu secolele al VII-lea - al VIII-lea, apar primele informații
ce vizează românii. Aceștia sunt numiți „valahi”, „vlahi”, „volohi”, „blachi” și
„valachus””. Constantin al VII-lea Porfirogenetul, împărat bizantin, îi numește pentru prima
dată pe români „romani”, afirmând implicit descendența latină a poporului
nostru. Cronicile lui Anonymus și Simon de Keza vorbesc de asemenea despre existența unei
populații românești pe teritoriul Transilvaniei la venirea maghiarilor. 

De ce subliniau românii romanitatea lor?

Începând cu secolele al XIV-lea - al XV-lea, preocuparea occidentalilor față de români și
originea lor devine din ce în ce mai evidentă, motivele fiind de ordin cultural și
politic. Motivul cultural se referă la preocuparea umaniștilor pentru perioada antică
clasică și tot ce implică aceasta, inclusiv descendența popoarelor și a limbilor antice.

Motivul politic manifestat de unii istorici și umaniști străini și români e reprezentat

de încercarea de a trezi spiritul național roman, întrucât expansiunea otomană
amenința întreaga Europă. Așadar, îi avem pe Poggio Bracciolini și Papa Pius al II-
lea (Enea Silvio Piccolomini) care în secolul al XV-lea, prin lucrările lor, aduc dovezi în
favoarea romanității românilor. Pe lângă dominațua otomană, dominația habsburgică,
rusă și maghiară exercitată asupra spațiului românesc i-a determina pe români să
se orienteze spre cultura occidentală.

Intervenția habsburgilor la începutul secolului al XVIII-lea în Transilvania a înlesnit accesul

românilor transilvăneni, care au ales să treacă la Biserica Greco-Catolică, la educația
apuseană. Formarea elitei intelectuale românești ardelene în Apus a contribuit la trezirea
spiritului național românesc prin redescoperirea rădăcinilor poporului român, în special
prin exagerarea importanței culturii și limbii latine în formarea poporului român. Această
tendință a românilor de a sublinia caracterul pur latin poate fi interpretată ca un răspuns
la politica de excludere a lor din viața politică a Transilvaniei, combinată cu
statul de națiune tolerată.

De asemenea, reprezentanții Școlii Ardelene au folosit argumentul latinității poporului

român și pentru a arăta faptul că celelalte naționalități conlocuitoare ale
Transilvaniei (maghiarii, sașii, secuii) s-au așezat pe aceste pământuri ulterior
românilor, românii fiind descendenții direcți ai coloniștilor romani aduși imediat după
terminarea războaielor daco-romane. Astfel, prin demonstrarea latinității poporului și a
limbi române, românii erau prezentați ca fiind națiunea care trebuie să dețină controlul
politic al fostelor teritorii ale Daciei, printre care și Transilvania. Această idee va sta la baza
formării conștiinței naționale românești, formarea statului modern român și la săvârșirea
României Mari la finele primului Război Mondial. 

Scrieri importante care susțin romanitatea românilor

Secolul al XVII-lea a fost bogat în scrieri care vizează romanitatea românilor. Un exemplu
foarte bun în acest sens este umanistul Nicolaus Olahus (1493-1568), printre primii care
au susținut caracterul roman al românilor. I-au urmat cronicarul moldovean Grigore
Ureche (1590-1647) și Miron Costin (1633-1691),  ambii acordând o atenție deosebită
descendenței românilor. De menționat și opera lui Dimitrie Cantemir (1673-
1723) „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, una dintre cele mai complexe și
documentate analize despre originea românilor. Cu toții susțin originea și
dăinuirea elementului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic după retragerea
aureliană.

Teoria latinității pure a românilor

În Transilvania, Școala Ardeleană a luptat între secolele XVIII – XIX pentru
emanciparea românilor ardeleni. Românii erau considerați atunci drept „națiune tolerată”
în Transilvania, și nu se bucurau de aceleași drepturi precum maghiarii, sașii și secuii.
Intelectuali români ardeleni au adus în discuție originea pur latină a limbii române și
a poporului român. Subiectul a fost abordat în scrieri precum cea a lui Petru
Maior, „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, Samuil Micu și Gheorghe
Șincai, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”.Acestă abordare a intelectualilor
transilvăneni se datorează dorinței de legitimitate a românilor în raport cu celelate națiuni
conlocuitoare ale Transilvaniei. 
Spre deosebire de teoria continuității elementului daco-roman pe teritoriul României de azi,
teoria originii pur romane a poporului român afirmă exterminarea completă a populației
dacice la finele celor două războaie daco-romane și înlocuirea acestora cu populații de
coloniști romani, aduși în special din sudul Italiei de azi. Teza latinității pure a poporului
român a fost mai apoi demontată inclusiv de istoricii români.

Teoria continuității
Teoria continuității românilor a fost dezvoltată ulterior de istorici precum Dimitrie
Onciul, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu etc. Printre argumentele aduse în
sprijinul acestei teorii se numără: 

 geto-dacii au supraviețuit războaielor daco-romane din anii 101-102 și 105-106, și au

continuat să locuiască în Dacia; 
 romanizarea s-a realizat într-un ritm alert, dovadă stând izvoarele lingvistice scrise;
 toponimia romană încă existentă; de exemplu, numele de ape și relief (Maris- Mureș,
Pyrethus - Prut, Carpatos – Carpați) sau termeni religioși de proveniență latină
(biserică - basilica, Dumnezeu - Domine Deus, înger – angelus)

Unitatea și continuitatea sunt două concepte care reprezintă prezența neîntreruptă a

poporului român în spațiul geografic aflat la nord de Dunăre. De asemenea, se subliniază
faptul că poporul român a fost conștient de existența sa de-a lungul timpului și de valorile
comune pe care membrii săi le împărțășesc (limbă, port popular, tradiții, istorie).

Teoria imigraționistă
Franz Joseph Sulzer a pus bazele teoriei imigraționiste în secolul al XVIII-lea, dezvoltată
pe larg în lucrarea sa „Istoria dacilor transalpini”. Acesta afirma că poporul român s-a forma
în Balcani și a migrat în secolul al XII-lea la nord de Dunăre. Se consideră că motivul
principal din spatele acestei teorii a fost unul politic, și anume de a opri acțiunile de
emancipare ale românilor din Transilvania, acțiuni aflate în contradicție cu interesele
Imperiului Habsburgic în regiune.

Această teorie a fost dezvoltată de Robert Roesler după realizarea dualismul austro-

ungar și alipirea Transilvaniei la Ungaria. Această teorie a influențat viziunea politică a
liderilor politici maghiari, care astfel se sprijineau pe argumentele teoriei imigraționiste
pentru a-și legitima controlul politic asupra Transilvaniei, deși demografic Transilvania era
populată majoritar de etnici români. Printre argumentele sale regăsim: 

 dacii ar fi fost exterminați în timpul războaielor cu romanii (101-102, 105-106);

  intervalul de 165 de ani de la ocuparea Daciei de către romani și până la retragerea
aureliană din 271 nu a fost suficient pentru a se realiza procesul de romanizare;
 odată cu retragerea aureliană nu a părăsit vechiul teritoriu al Daciei doar
administrația romană, ci și un procent mare din totalul populației daco-romane, care
a ales să migreze la sud de Dunăre

Perioada comunistă
 Ocupația sovietică și dictatura comunistă au încercat să rescrie istoria poporului român.
Etnogeneza poporului român a fost și ea una dintre temele atinse de istoricii postbelici.
Aceștia glorificau aportul culturii și civilizației slavilor la etnogeneza acestuia, fiind
influențați de interesele politice pe care sovieticii (care erau de origine slavă) le aveau în
regiune.

Această situație avea să se schimbe odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu,

când teoriile care exagerau importanța slavilor în formarea poporului român sunt înlocuite
cu teoriile care exagerarau aportul dacilor în istorie. Romanii erau văzuți de către
istoricii perioadei ceaușescu ca fiind asupritori, fără un rol prea important în etnogeneza
poporului român. Aceste teorii au contribuit la apariția unui curent nationalist care se
îmbina cu politica și ideologia Partidului Comunist Român, curent care a supraviețuit până
în prezent. 

Concluzii  
Etnogeneza poporului român a reprezentat de-a lungul secolelor un subiect de mare
importanță pentru caracterul politic al poporului roman. Acest subiect a avut o importanță
politică în special în perioada secolelor XVIII-XX, când are loc apariția și ascensiunea
naționalismului, odată cu formarea statelor naționale moderne în Europa. 

Deși au existat voci care au încercat să demonteze teza continuității românilor la nord de
Dunăre, istoricii români au reușit să facă cunoscută și recunoscută la nivel internațional
prezența neîntreruptă pe aceste meleaguri a populațiilor daco-romane. Perioada comunistă
a încercat să aducă o reinterpretare a istoriei românilor, prin care slavii și mai apoi dacii
erau considerați principalii factori care au dus la apariția poporului români. În prezent,
romanitatea românilor reprezintă o certitudine.    

Istoricii din spațiul românesc au urmărit atât trezirea conștiinței naționale la români și
informarea lor cu privire la originea românilor, cât și combaterea teoriei imigraționiste.

Studiu de caz - Gheorghe I. Brătianu

despre Marea Neagră
În această primă parte a studiului de caz se vorbește despre Gheorghe I. Brătianu, omul,
adică despre implicațiile sale în lumea politică și culturală a vremii, și cele mai
importante momente care au marcat cariera și viața sa.

Cuprins

 Gheorghe I. Brătianu - omul

 Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană
Bărbații familiei Brătianu sunt cunoscuți în istoria națională pentru activitățile din scena
politică. Din paginile manualului nostru vei afla care este legătura între Ion C. Brătianu, Ion
I.C Brătianu și Gheorghe I. Brătianu. De asemenea, vei putea citi și despre activitatea sa
universitară, unde și când a fost profesor Gheorghe I. Brătianu și cum acest lucru i-a
influențat opera „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană.”

Citește „Studiu de caz - Gheorghe I. Brătianu despre Marea Neagră” și află mai multe detalii
despre viața și activitatea lui Brătianu și află ce impact a avut opera sa în istoria României.

Gheorghe I. Brătianu - omul

Gheorghe I. Brătianu se numără printre cele mai marcante personalități ale istoriei
României, fapt datorat atât activitățiilor sale culturale - studii ample și bine documentate
despre diverse teme din istoria autohtonă, cât și celor politice - în jurnalul său, Carol al II-
lea l-a numit pe Brătianu „marele apostol al înţelegerii cu Germania”.

Nepot al lui Ion C. Brătianu - personalitate cheie în revoluția din 1848 și politician
important în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza - și fiul lui Ion I.C Brătianu - prim-
ministru și una dintre figurile de care se leagă Marea Unire din 1918 - Gheorghe I. Brătianu
și-a văzut prima lucrare istoriografică publicată, „O oaste moldovenească acum trei
veacuri”, de către Nicolae Iorga, la vârsta de doar 16 ani.

Și-a început activitatea didactică în anul 1924 la Iași, devenind în 1940 profesor universitar
al Universității din București. Doi ani mai târziu, devine membru al Academiei Române.
Începând cu anul 1941, susține în cadrul Universității din București cursul „Chestiunea
Mării Negre” în care își propune să prezinte istoria Mării Negre de la origini până în epoca
contemporană. Printre altele, Brătianu vede în spațiul pontic un punct strategic, rezumând
istoria secolelor al XIX-lea - al XX-lea ca fiind „o luptă pentru Marea Neagră între
Rusia şi Europa”.

Situația politică din acea vreme a făcut ca repercusiunile afirmațiilor sale, de cele mai multe
ori antirusești, să fie drastice. În anii 1947-1948, odată cu instaurarea regimului comunist,
Gheorghe I. Brătianu își pierde catedra din cadrul universității și este alungat, alături de
peste 90 de personalități culturale, din Academia Română. Tot în acest interval este arestat
la domiciliu, având interdicția de a lua contact cu alte persoane, interzicându-i-se, de
asemenea, accesul la bibliotecile publice.

Gheorghe I. Brătianu în detenție

Deși privat de materiale care să-l ajute să se documenteze în vederea continuării lucrării
sale, în perioada arestului la domiciliu Brătianu reușește să finalizeze „Marea Neagră. De la
origini până la cucerirea otomană.” Fără a fi condamnat de un anumit delict și fără a avea
parte de un proces, este arestat și închis în noaptea de 5 spre 6 mai 1950 la închisoarea
din Sighetul-Marmaţiei. Trei ani mai târziu, în anul 1953, Gheorghe I. Brătianu se stinge din
viață în închisoare, la vârsta de 55 de ani. Cauza decesului său este încă un mister, luându-se
în calcul atât varianta sinuciderii, cât și cea a uciderii în bătaie de către gardienii închisorii și
chiar otrăvirea.

Monografia „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană” a fost publicată

postum în anul 1969 la Munchen, în limba franceză. În România, lucrarea apare tradusă
în limba noastră abia în anul 1988.

Marea Neagră. De la origini până la cucerirea

otomană
Aspectele care îi conferă unicitate și originalitate operei lui Gheorghe I. Brătianu vizează,
printre altele, metodologia și stilul de abordare. În monografia sa, tradiționalismul este
înlocuit de o viziune nouă, modernă, în care li se oferă credit pentru diversitatea culturală și
creativă diferitelor civilizații, nu doar civilizației Europei Occidentale.

Pentru o analiză riguroasă, Brătianu abordează chestiunile, atât din punct de

vedere geografic, cât și istoric, economic și comunicațional, făcând legături între
diverse evenimente istorice pe care predecesorii săi au preferat sa le studieze separat.

Pentru o înțelegere aprofundată a fenomenelor, Gheorghe I. Brătianu a luat în considerare

și latura psihologică și socială, ajungând la concluzia că felul în care oamenii se
organizează și gândesc într-o societate are o importanță la fel de mare în istorie ca și luptele
și faptele celor care domnesc. Pentru era sa, acest tip de abordare era inedit și controversat
în același timp.

Un alt element de noutate îl reprezintă stilul pozitiv de abordare al evenimentelor: dacă

marile migrații din secolele al IV-lea - al XVII-lea erau văzute ca fiind un element
perturbator, nimicind civilizațiile antice, Brătianu a scos în evidență latura lor benefică.
Aceasta consta în diversitatea demografică și culturală adusă odată cu migrațiile
popoarelor. Inclusiv dominația tătarilor din secolul al XIII-lea asupra Mării Negre a avut o
latură pozitivă, acest aspect fiind argumentat prin dezvoltarea de centre urbane și de comerț
în Crimeea, precum și a schimburilor comerciale asigurate cu Extremul Orient.

Urmând cursul istoric al evenimentelor, Gheorghe I. Brătianu se oprește asupra situației

Mării Negre și în timpul expansiunii otomane. Domnitorii Țării Românești și ai Moldovei își
dispută teritoriul Dobrogei și al Mării Negre. Pentru porturile Chilia și Cetatea Albă se
vor purta bătălii acerbe, acestea având un rol esențial în planurile strategice atât ale
Imperiului Otoman și ale Țărilor Românești, cât și în cele ale Ungariei, Rusiei și Poloniei.

„Progresele supunerii față de dominația otomană sunt marcate: în 1484 de căderea Chiliei și
Cetății Albe, care închid accesul la Marea Neagră, în 1526 de cucerirea Ungariei, care
suprimă apărarea naturală alcătuită de podișul transilvănean; în 1538 prin anexarea
Bugeacului și prezența garnizoanelor turcești pe cursul inferior al Nistrului până la Tighina
sau Bender [...]”
 Brătianu insistă asupra faptului că e important pentru poporul român ca munții și marea să
fie în posesia noastră, întrucât ele reprezintă „elementele existenței noastre”: „Istoria
noastră, munții ocupați și marea închisă ne sugrumă libertatea și viața națională (...)
Marea liberă și munții în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spațiul vital dar
condițiuni vitale, sau mai bine zis, înseși elementele existenței noastre".

Mari descoperiri geografice și culturale

între secolele al XV-lea și al XIX-lea
Cuprins

 1. De ce este important să studiem tema marilor descoperiri geografice?

 2. Nevoia descoperirii de noi teritorii

1. De ce este important să studiem tema marilor

descoperiri geografice?
Marile descoperiri geografice începute în secolul al XV-lea reprezintă o lectură fascinantă
datorită detaliilor inedite despre contactele dintre civilizații și expedițiile pe tărâmuri mai
mult sau mai puțin cunoscute. Jurnalele marilor exploratori ai lumii sunt surse bogate de
informații care au ajutat la definitivarea viziunii geografice asupra Pământului.
De asemenea, studiind despre descoperirile geografice, ai ocazia de a observa cum au
evoluat culturile de pe diverse continente și valul de schimbări survenit odată cu contactul
civilizațiilor europene. Evoluția noastră socială și culturală este strâns legată de acest capitol
captivant din istorie, așadar o bună cunoaștere a acestuia este necesară.

2. Nevoia descoperirii de noi teritorii

Secolele al XIV-lea - al XV-lea au reprezentat pentru Europa o piatră de încercare,
evenimentele din această perioadă aducând schimbări importante în toate aspectele vieții
cotidiene. La începutul secolului al XIV-lea, mai precis odată cu anul 1315, s-a instaurat așa
numita „Marea Foamete”, în urma căreia populația Europei s-a redus aproximativ cu 10
procente. Aceasta s-a datorat unor evenimente înlănțuite: suprapopularea și schimbările
climatice bruște au dus la lipsa alimentelor (determinând astfel și creșterea prețurilor
acestora) și implicit la un nivel de trai scăzut.

Tot în secolul al XIV-lea, întreaga lume, inclusiv populația europeană, a fost lovită de o
teribilă pandemie de ciumă. Aceasta a izbucnit inițial în Asia, în jurul anului 1330, fiind
adusă pe continentul european prin intermediul șobolanilor aflați pe corăbiile unor
comercianți italieni întorși din porturile asiatice. Lipsa igienei a favorizat răspândirea rapidă
a bolii, ajungându-se ca în doar câțiva ani, aproximativ o treime din locuitorii Europei să
fie ucisă de „moartea neagră”.
 ©Andrei nacu/Public Domain/ Răspândirea ciumei pe teritoriul Europei

Începând cu mijlocul secolului al XV-lea, se poate observa o anumită stabilizare a

situației internaționale, aceasta traducându-se prin creșterea demografică, încetarea
„războiului de 100 de ani” dintre Franța și Anglia, centralizarea acestor două țări, precum și
centralizarea Spaniei. Astfel, nivelul de trai a început să crească și economia să progreseze.
Economia trebuia însă întreținută, nevoia de aur, mirodenii și materiale fine precum
mătasea, crescând din ce în ce mai mult. Acesta a fost unul dintre numeroasele motive
pentru care descoperirile de noi teritorii și căi de navigație mai accesibile - cele existente
începuseră să fie controlate de musulmani - au devenit o necesitate.

Țările din Peninsula Iberică s-au arătat dispuse să investească în expediții, mijloacele de
navigație cunoscând și ele o îmbunătățire semnificativă - descoperirea busolei,
a caravelei (corabie ce a făcut mult mai ușoară navigarea pe oceane), precum
și descoperirea unor noi elemente ce țin de cartografie. De asemenea, interesul
pentru expediții a fost stârnit și de scrierile lui Marco Polo despre călătoriile sale în Asia din
secolul al XII-lea.

Călători și călătorii
Această a doua parte a lecției „Mari descoperiri geografice și culturale între secolele al XV-
lea și al XIX-lea” îți oferă informații despre exploratorii: Cristofor Columb, Fernando
Magellan, Vasco Da Gama, James Cook și David Livingstone.

Cu noi vei învăța despre descoperirea Americii și contribuția lui Cristofor Columb la

acestă acțiune, despre ocolul în jurul lumii al lui Fernando Magellan, despre
descoperirea rutei maritime dintre Europa și India a lui Vasco Da Gama, despre
circumnavigarea Noii Zeelande de către James Cook și parcurgerea de la vest la est a
continentului african de către David Livingstone.

Cuprins

 Cristofor Columb
 Fernando Magellan
 Vasco Da Gama
 James Cook
 David Livingstone

Află și mai multe detalii despre marii exploratori ai lumii - Cristofor Columb, Fernando
Magellan, Vasco Da Gama, James Cook, David Livingstone - și aventurile lor în
căutarea de noi tărâmuri citind în continuare manualul nostru de istorie.

Alte personalitați care se pot menționa în această pagină sunt: Bartolomeo Diaz (calatorește
până la Capul Bunei Speranț: 1487-1488), Alvarez Cabral (descoperă Brazilia în 1500), 
Hernano Cortez (cucerește Imperiul Aztec în 1521), Francisco Pizzaro (cucerește Imperiul
Incaș în 1532-1533), Francis Drake (realizează o călătorie în jurul lumii (1577-1580), Abel
Tasman (descoperă Noua Zeelandă, Tazmania, dar și Sudul Australiei în perioada 1642-
1644).

Cristofor Columb
Cristofor Columb (1451-1506) a rămas în paginile istoriei ca fiind cel care a descoperit
continentul american. Născut în Geneva, care era la vremea respectivă unul dintre cele mai
importante porturi din Europa, Columb a deprins încă de mic aptitudinile necesare pentru a
fi un bun navigator. Intrigat de jurnalele de călătorie ale lui Marco Polo și bazându-se pe
teoria conform căreia Pământul este rotund, Cristofor Columb a cerut sprijinul financiar al
curților regale spaniole și portugheze pentru a întreprinde o călătorie spre Apus, în
speranța găsirii unei alte rute spre continentul asiatic. Deși refuzat în mai multe rânduri,
acesta a fost finanțat în cele din urmă de regele Castiliei. 

În urma primei sale expediții, odată ajuns pe țărm, Columb era convins că se află pe
tărâmurile asiatice înfățișate de Marco Polo în scrierile sale. De fapt, descoperise un alt
teritoriu, și anume America. Acesta a notat toate obiceiurile și tradițiile băștinașilor, luând
cu el câțiva indieni la întoarcere. În următoarele călătorii, Columb a descoperit, printre
altele Cuba, Venezuela și Jamaica. S-a stins din viață în anul 1506, neștiind de marea sa
realizare.

Cel care a conștientizat descoperirea lui Columb a fost un alt cunoscut navigator, Amerigo
Vespucci.

Fernando Magellan
Fernando Magellan (1480-1521) este cunoscut pentru ocolul său în jurul lumii, fiind
primul care reușește să realizeze acest fapt. Deși portughez, a beneficiat de finanțarea
regelui Spaniei, punându-se în serviciul acestuia. Flota sa, formată din cinci nave, avea să
îndure un drum foarte lung și plin de evenimente neplăcute. Două dintre nave, San Antonio
și Conception, plecate în recunoaștere, nu se mai întorc. Timp de zeci de zile pământul
refuză să se arate, echipajul lui Magellan trebuind să se confrunte cu o foamete cumplită și
apă nepotabilă. În cele din urmă, ajunși pe insula Massona, reușesc să-și refacă forțele și
repornesc expediția.

Fernando Magellan

Următoarea oprire este insula Mactan (astăzi Filipine), unde băștinașii refuză să fie

creștinați pe cale pașnică. Magellan își pierde cumpătul și se impune prin violență, fapt care
îi va aduce moartea, fiind ucis (1521) în lupta cu locuitorii insulei. Meritele sale au fost însă
deosebite, aducându-și aportul în domenii precum geografie și cartologie și întărind ideea
conform căreia Pământul este rotund.

Vasco Da Gama
Vasco Da Gama (1460-1524), de origine portugheză, s-a remarcat ca fiind exploratorul
care a descoperit ruta maritimă dintre Europa și India. Deși această rută presupunea
ocolirea Africii, ea a dat startul construirii unui imperiu colonial portughez pe continentul
asiatic.

James Cook
Nu putem să nu-i menționăm pe James Cook (1728-1779), care a reușit performanțele de
a cirvumnaviga Noua Zeelandă și a stabili primele contacte ale europenilor cu Insula
Hawaii și coasta de est a Australiei.

Vasco da Gama

David Livingstone
În secolul al XIX-lea, David Livingstone (1831-1873) , doctor, misionar și călător, devine
cunoscut pentru explorarea continentului african, fiind primul care a reușit să-l parcurgă
de la vest la est. Acesta a militat împotriva comerțului cu sclavi, arătându-și
compasiunea și simpatia pentru băștinașii întâlniți în drumurile sale prin Africa.
Demersurile sale anti-sclavie au avut răsunet, dovadă stând faptul că sclavia a fost abolită
în Africa de Est în anul 1873. Boala nu a constituit un impediment, el continuând să
exploreze și să studieze tărâmurile Africii. Și-a găsit sfârșitul pe malul lacului Bangweulu.

David Livingstone

Consecințele marilor descoperiri geografice au fost extrem de importante atât din

punct de vedere economic, cât și din punct de vedere social și cultural. Amintim printre
altele îmbogățirea de cunoștințe geografice și cartografice, reușindu-se perfecționarea hărții
Pământului; descoperirile au favorizat formarea imperiilor coloniale; europenii aveau de
acum noi surse de achiziționare a pietrelor prețioase, mirodeniilor și a diferitelor plante care
nu se găseau pe continentul european.
Studiu de caz - Călători străini despre
civilizația din spațiul românesc în Evul
Mediu și la începuturile epocii moderne
Prin poziția lor, Țările Române, au reprezentat un punct strategic în cadrul
multor bătălii ale Evului Mediu, fiind un „bastion” în înaintarea otomanilor spre
Europa, dar această plasare geografică între Occident și Orient avea să avantajeze și
călătoriile străinilor pe meleagurile noastre începând cu această perioadă.

Călătorii străini ce s-au perindat pe meleagurile strămoșești – indiferent de misiunea cu

care au venit - aveau să își noteze impresiile de călătorie, realitățile istorico-
politice, administrative, geografice, etno-folclorice pe care le-au remarcat sau la care au
luat parte, transmițând posterității documente de o deosebită valoare referitoare la Țările
Române din acea perioadă. Unul din cele mai importante aspecte menționate în aceste
scrieri este latinitatea și recunoașterea descendenței romane a poporului român, precum și
demonstrarea continuității pe acest teritoriu.

Deși Țările Române au devenit un „itinerar turistic” încă din secolul al XIV-lea, mărturii
concrete scrise datează începând cu secolul al XVI-lea. Considerăm demn de a menționa
astfel aici pe diplomatul umanist Anton Verancsics (1504-1573) din Dalmația, care în
lucrarea sa intitulată „De situ Transilvaniae, Moldaviae et Transalpinae (Descrierea
Transilvaniei, Moldovei și a Țării Românești)” (1549) ne arată „ (...) ce obiceiuri au
oamenii, ce rituri, ce orașe, ce râuri și altele de același fel (...). Căci multe am ajuns să
cunosc cu ochii mei, ca unul ce am stat multă vreme în Transilvania, dar cele mai multe m-
am străduit să le cunosc după tradiție și povestirea localnicilor.”

O altă mărturie o avem din memoriile genovezului Franco Sivori, care i-a fost secretar
domnitorului Petru Cercel (1583-1585) și, de asemenea, l-a însoțit pe acesta în călătoriile
sale. 

Umanistul sas Georg von Reicherstorffer, diplomat al regelui Ferdinand I de Habsburg,

este, de asemenea, călător prin Moldova. De la el ne-au rămas coregrafiile (descrieri
generale ale unei țări) Moldovei și Transilvaniei: „Moldaviae quae olim Daciae pars,
Chorographia” și „Chorographia Transylvaniae, quae Dacia olim appellata, aliarumque
provinciarum et regionum succincta Descriptio et explicatio”, ambele apărute la Viena în
1541 și, respectiv 1550.

Cronicarul Baltazar Walter (1558-1631) ne-a lăsat descrierea luptei de la Călugăreni

(1595):

„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să cutremure
inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Io Mihai, invocând
ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă ostăşească şi pătrunzând el
însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor străpunge pe un stegar al armatei, taie în bucăţi cu
sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce nevătămat. În acest timp,
comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi, slobozeşte două tunuri în
mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare spărtură pe care ienicerii
se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă, pentru că de îndată două
sute de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor Cocea, năvălind cu furie,
strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când din spate şi din coastă îi
loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare învălmăşeală, încât până în seară
au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă, erau mânaţi spre tabără ca vitele. În această
învălmăşeală ce seamănă a fugă, Sinan-Paşa în partea din faţă a taberei cade de pe podul
râului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte fericit scăpând cu viaţă” ("Scurta şi
adevărata descriere a faptelor săvârşite de Io Mihai, Domnul Ţării Româneşti", apărută la
Gorlitz, 1599).

Mărturiile călătorilor străini pe meleagurile românești continuă și în secolul al XVII-lea,

amintind aici între alții pe prelatul Niccolo Barsi care străbate Moldova în timpul
domnitorului Vasile Lupu (1634-1653) și ne oferă informații despre negustorii dobrogeni de
la Chilia.

Un alt călător medieval este arhiepiscopul romano-catolic Marco Bandini (născut

Bandulović – în Macedonia), timp de 6 ani vicar apostolic al catolicilor din Moldova (1644-
1650), care ne-a lăsat „Codex Bandini”, în care realizează un recensământ al localităților
străbătute și descrie diferite obiceiuri din acea perioadă.

Arhidiaconul sirian Paul din Alep îl însoțește pe patriarhul Macarie al Antiohiei în

călătoriile sale și scrie în 1656 în limba arabă un jurnal de călătorie intitulat „Călătoriile lui
Macarie, Patriarhul Antiohiei”, tradus mai târziu în secolul al XIX-lea în limba engleză și
abia la 1900 în limba română. În lucrarea sa găsim relatate diferite evenimente din timpul
domnitorilor Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și Vasile Lupu (1634-1653), descrieri
ale caselor, ale datinilor și obiceiurilor românești.

Secolul al XVIII-lea aduce pe meleagurile românești o serie de călători iluminiști, care

evaluează aceste teritorii, precum și oamenii de aici sub impulsurile și din perspectivele
acestei epoci a „Luminii”. Filosoful Jeremy Bentham (1748-1832) călătorește din Anglia
spre Rusia și, trecând în 1786 prin Țara Românească, menționează existența în București a
unui teatru italian. Dr. James Dallaway călătorește împreună cu John Sibthorp –
profesor de botanică la Oxford – în Sud-Estul Europei în jurul anului 1794, lăsând mărturie
despre limba latină care era vorbită în Transilvania cum nu era în nici o altă țară europeană.

Perioada romantică aduce și ea călători precum publicistul francez Saint-Marc

Girardin, profesor la Sorbona, care va publica un articol intitulat „Principatele
danubiene” în Journal des débats (Paris, 1854) și tot el va scrie în ale sale „Souvenirs de
voyages et d'etudes”: „ (...) plâng pe savanții care citesc cărțile (...) fără să vadă locurile
(...)” În 1848, fostul consul francez la București, Étienne-Adolphe Billecocq, tipărea la
Paris un ”Album moldo-valaque” , cu ilustrații de Michel Bouquet.

Exemplele sunt mult mai numeroase și ele dau mărturie pe de o parte de latinitatea și
continuitatea românească în spațiul carpato-danubiano-pontic într-o perioadă în care
adepți ai teoriei imigraționiste încercau să demonstreze exact contrariul și, pe de altă parte,
aliniază Țările Române în rândul celorlalte țări occidentale și nu numai, cu o cultură vastă
reflectată în opere literare, tradiții și obiceiuri.
 Călători români acasă și în lume
Cuprins

 De ce este important să studiem tema călătorilor români acasă și în lume?

 Călătoriile românilor prin țară și în afara granițelor

De ce este important să studiem

tema călătorilor români acasă și în lume?
Oamenii au fost de la început fascinați de călătorii, încercând să descopere ținuturi sau
lucruri noi. Uneori au călătorit din propria dorință de explorare și cunoaștere, uneori au
mers la studii pe alte meleaguri, alteori au urmat calea exilului. Uneori au fost conduși
de curiozitate – a oamenilor, a culturilor, a peisajelor cu flora și fauna specifice fiecărei
regiuni - alteori și-au urmat doar meseria fiind militari sau diplomați ce călătoreau în
scopuri politice. Orice scop inițial ar fi avut aceste călătorii, ele au avut drept urmare pe de o
parte asimilarea de către cultura română a unor aspecte ale culturilor și tradițiilor altor
popoare și, pe de alta, răspândirea propriei noastre culturi în țările cu care am avut contact.
Toate aceste bogate experiențe s-au concretizat astfel în diferite lucrări cu caracter
enciclopedic, jurnale, scrisori.

Călătoriile românilor prin țară și în afara

granițelor
Putem deschide această incursiune prin a aminti în secolul al XVII-lea călătoria în China a
lui Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) în perioada 1675-1678, experiență în urma
căreia scrie lucrările intitulate „Jurnal de călătorie în China” și „Descrierea Chinei”.
Călătoria în China a făcut-o în calitate de conducător al soliei țarului Rusiei, fiind trimis în
această misiune cu scopul de a stabili între Rusia și China relații diplomatice și comerciale,
precum și de a analiza și de a descrie teritoriile străbătute și oamenii care viețuiau acolo.

Tot în aceeași perioadă (1665-1670), stolnicul Constantin Cantacuzino călătorește în

Orientul Mijlociu și apoi în Europa, întocmind un jurnal de călătorie în limba maternă,
rămânând celebru întrucât e primul memoriu de călătorie scris de un român în limba
română. Tot el ne-a mai lăsat o „Istorie a Țării Românești” și este realizatorul primei hărți a
Țării Românești, tipărită la Padova în anul 1700 sub numele de „Schiță geografică a
preaînălțatei țări a Ungrovlahiei”. Având numeroase studii atât în țară cât și în străinătate
(la Padova, Constantinopol), acesta cunoștea bine limbile de circulație ale vremii: latina,
greaca și slavona, fiind la un moment dat secretar al cancelariei ce se ocupa cu politica
externă în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Tot lui îi datorăm aducerea în țară a
numeroase cărți și întocmirea unei biblioteci adăpostite în mănăstirea de la
Mărgineni, una dintre cele mai însemnate biblioteci de la acea vreme.
Un secol mai târziu, se remarcă domnitorul Dimitrie Cantemir cu a sa „Descriptio
Moldaviae” („Descrierea Moldovei”), scrisă în limba latină pe când se afla deja exilat în
Rusia (1714-1716). Lucrarea se prezintă ca o veritabilă enciclopedie, incluzând descrierea
Moldovei sub aspecte geografice, politico-administrative, sociale, dar și lingvistice,
etnografice sau folclorice. Tot de la el au rămas câteva lucrări cartografice ale Munților
Caucaz și ale Constantinopolului.

Dimitrie Cantemir

Instaurarea regimului fanariot în 1711 în Moldova și apoi în 1716 în Țara Românească

se reflectă nu numai în plan politic, ci afectează și această latură a călătoriilor, Imperiul
Otoman restricționând libertatea de mișcare. Putem afirma, fără a exagera, că majoritatea
călătoriilor din acea perioadă erau mai mult pribegiri și exiluri, decât expediții sau călătorii
în scop turistic sau didactic. Totuși, au continuat să apară și în acele vremuri unele scrieri,
interesantă și demnă de menționat fiind lucrarea scrisă de un boier oltean anonim,
intitulată „Călătoria agricolă a boierului român. Români prin diferite părți ale Europei”,
publicată în limba germană la Nürnberg în perioada 1775-1780. Fost prizonier al
otomanilor, boierul oltean descrie drumul și peripețiile sale de pribeag prin țările pe care le
străbate: statele germane, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, insistând, după cum reiese și
din titlul lucrării, pe preocupările agricole. În secolul al XIX-lea boierul Dinicu
Golescu călătorește în centrul și vestul Europei străbătând Ungaria, Austria, statele
germane, Italia, Elveția și scrie a sa „Însemnare a călătoriei mele” (1824-1826) în care pune
accent pe modele occidentale demne de urmat în societatea românească.

Omul politic și intelectualul Ion Ghica realizează o interesantă corespondență cu

scriitorul Vasile Alecsandri în care tema principală abordată o constituie modernizarea
societății românești:

„Oamenii pe cari instituţiunile, împrejurările sau educaţiunea i-a pus în fruntea unei
naţiuni sunt datori să fie înainte-mergătorii ei, să nu caute niciodată să împiedice mersul
progresului, ci să lase toată latitudinea şi toată libertatea iniţiativei individuale, mai ales
în ceea ce priveşte industria şi comerţul, căci ele nu se pot conduce decât numai de
luminele ştiinţei cari singure pot arăta drumul care conduce pe om a deveni folositor şi
necesar societăţei în care trăieşte. Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din mersul ei
progresiv, care este tras de natura fizică şi morală a omului ...”.

De asemenea, istoricul și omul politic Mihail Kogălniceanu (1817-1891) se remarcă prin

ale sale „Scrisori. Note de călătorie”.

Continuând această interesantă incursiune, ajungem la secolul al XX-lea, putând aminti

personalități precum Alexandru Vlahuță (1858-1919) cu impresiile sale de călătorie
însumate în binecunoscuta sa lucrare „România pitorească”, descrisă de istoricul Dumitru
Micu ca fiind un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Memorabilă
este și activitatea scriitoricească a istoricului Nicolae Iorga (1871-1940), putând aminti în
acest sens lucrarea „Drumuri și orașe în România”.
Nicolae Iorga

În secolul al XIX-lea, pe fondul utilizării căilor ferate, românii încep să călătorească tot mai
mult în afara Europei; se remarcă o contribuție a oamenilor de știință români în cadrul a
numeroase cercetări și proiecte științifice, explorări geografice, geologice, speologice etc.
Astfel, Dimitrie Ghica Comănești, unul dintre cei mai faimoși exploratori români,
însoțit de fiul său Nicolae, explorează Somalia și ne împărtășește impresiile sale prin
lucrarea „O expediție română în Africa” (1897).

Inginerul Julius / Iuliu Popper (1857-1893) călătorește în Egipt (participă aici la

întreținerea Canalului Suez), apoi în Orientul Mijlociu, pașii ducându-l până în India, China
și Japonia, pe tot parcursul expedițiilor întreținând o bogata corespondență cu Academia
Română, mai precis cu secția de geografie a acesteia. Continuă apoi perindările prin lume
străbătând teritorii precum: Siberia, Alaska, Canada, Statele Unite, Cuba, Mexic,
strâmtoarea Magellan etc.

Inginerul și exploratorul român Bazil Assan (1860-1918) a fost primul român ce a călătorit
în jurul lumii; în 1897 explorează regiunile polare nordice. Medicul Bucur (Ilarie) Mitrea
(1842-1904) este cunoscut ca explorator al Americii de Nord, Australiei și al Indoneziei (a
fost căsătorit chiar cu o băstinașă), Sever Pleniceanu (1867- 1924) drept primul român
explorator al centrului Africii și al fluviului Congo; speologul, biologul și exploratorul Emil
Racoviță (1868- 1947), lista putând continua.
Oamenii, societatea și lumea ideilor
Capitolul „Oamenii, societatea și lumea ideilor” prezintă, după cum sugerează și titlul:

 lumea mai puțin cunoscută a oamenilor simpli - prezentată în subcapitolul „Sate

din Europa și din spațiul românesc”;
 organizarea vieții urbane - informații regăsite în subcapitolul „Târguri și orașe
din Europa și din spațiul românesc”;
 modificările la nivel cultural, politic, economic și social (practic modernizarea) pe
care Europa a început să le simtă începând cu secolul al XIX-lea - documentează-te
cu privire la acest topic în subcapitolul nostru „Viziuni despre modernizare în
Europa secolelor al XIX-lea - al XX-lea”;
 soarta românilor din afara granițelor, în special a celor aflați în Transilvania - despre
care poți citi mai mult în subcapitolul intitulat „Politici culturale și românii din
afara granițelor. Diversitate etnică și confensională”;
 felul în care minoritățile din spațiul românesc au fost tratate, inclusiv modul în care
s-a manifestat Holocaustul în România - detalii pe care ți le oferim în
subcapitolul „Minorități naționale în România secolului al XX-lea”;
 formarea ideologiilor totalitare în secolul al XX-lea și felul în care acestea au afectat
viața politică, socială și economică la nivel mondial - în subcapitolul „Secolul al
XX-lea între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în
România și în Europa”;
 un studiu de caz intitulat „Construcția democrației și ideologia totalitară în
România. Oameni fapte și idei” unde vei putea citi despre „disputa” dintre
democrație și totalitarism pe teritoriul României;
 legile fundamentale ale României, de la cele cu caracter liberal, la cele cu caracter
totalitar și în cele din urmă democratice - în subcapitolul „Constituțiile
României”;
 și în sfârșit, un studiu de caz referitor la „Institutuții și drepturi cetățenești
înscrise în Constituția de la 1866”.

Unele subcapitole au o mare relevanță, fiind întâlnite și la examenul de Bacalaureat, așa că

te sfătuim să parcurgi capitolul în întregime și să te focusezi pe subcapitole
precum „Secolul al XX-lea între democrație și totalitarism” și „Constituțiile
României”.
 Sate din Europa și din spațiul românesc
Cuprins

 1. De ce este important să studiem tema satelor din Europa și din Spațiul românesc?

o Noțiuni introductive
 2. Specificul geografic și locuințele
 3. Criteriul demografic
 4. Agricultura. Descoperiri importante în domeniu
 5. Economia. Alimentația
 6. Structura socială

1. De ce este important să studiem tema satelor

din Europa și din Spațiul românesc?
Pe lângă clasicele bătălii și războaie, tratate de pace și alianțe, dictatori și promotori ai
păcii, istoria cuprinde și soarta oamenilor simpli, a căror activitate și contribuție la
evenimentele istorice rămâne de multe ori nespusă. Este important să ne oprim și să
analizăm acest aspect mai puțin cunoscut al istoriei, pentru a vedea condițiile de trai ale
strămoșilor noștri și felul în care erau tratați de pătura privilegiată a societății sau
de stăpânii lor. Așadar, citește în continuare și pătrunde în lumea satului medieval, unde vei
afla detalii din toate aspectele vieții rurale atât europene, cât și românești.

Noțiuni introductive
Încă de la începuturi, oamenii au căutat să locuiască în grupuri pentru a se proteja în fața
pericolelor și pentru a-și gestiona mai bine activitățile cotidiene. Astfel, prima formă de
constituire a comunităților umane a reprezentat-o satul.

Satul era o așezare relativ mică, însumând un număr de 5-30 de familii; era de obicei situat
în apropierea unei ape, iar locuințele erau înconjurate de terenurile agricole pe care
locuitorii le munceau, de pășuni sau păduri, după specificul geografic al zonei în care erau
amplasate.

Astfel, asistăm la o dezvoltare neuniformă a așezărilor rurale în țările Europei în Evul

Mediu, pe de o parte datorită specificului geografic, pe de alta datorită influențelor politice
și a condițiilor de dezvoltare socio-economică și culturale diferite. Putem vorbi astfel de o
împărțire a Europei în teritoriile de la vest sau est de fluviul Elba, la vest fiind civilizația
occidentală, iar la est Țările Române.

2. Specificul geografic și locuințele

La începuturile Evului Mediu satele erau puțin numeroase și înconjurate de numeroase
păduri, care încet-încet, pe măsura creșterii demografice și a necesității drumurilor de acces
între localități, au fost defrișate. Secolele al X-lea - al XIII-lea se remarcă prin defrișările
intense pentru a face loc terenurilor ce urmau să fie cultivate sau pe care să fie construite
noi așezări.

Dacă ar fi să facem o comparație între localitățile rurale din Occident și cele din Țările
Române, în vest defrișările au fost mai însemnate decât la noi, ceea ce a
determinat creșterea numărului de așezări. Satele românești sunt răsfirate în regiunile
de deal, risipite în zonele montane sau adunate la câmpie. O situație aparte înregistrează și
de această dată Transilvania, care a preluat modelul occidental și în ceea ce privește
defrișările și întemeierea așezărilor.

Locuințele erau predominant bordeie (îngropate sau semiîngropate) sau case de

suprafață. Casele aveau podea de pământ, construite din lemn sau chirpici,
uneori piatră; majoritatea erau constituite dintr-o singură încăpere, fiind rare așezările cu
anexe (țăranii își adăposteau animalele tot în casă). Casele erau sărace în ceea ce privește
mobilierul, oamenii dormind pe saltele din paie sau blănuri de animale. Mâncau de obicei
pe jos, mesele și scaunele începând să fie folosite destul de târziu în rândul țărănimii, fiind
apanajul celor înstăriți. În Țările Române se practica agricultura itinerantă (exploatarea
unui pământ până ce el devenea tot mai puțin fertil și apoi abandonarea lui și folosirea
altuia proaspăt defrișat), ceea ce presupunea și strămutarea satelor, vatra satului fixându-se
târziu, înspre secolele al XVIII-lea - al XIX-lea.

3. Criteriul demografic
Dacă la începuturile Evului Mediu populația era puțin numeroasă, fapt
datorat calamităților naturale, foametei și războaielor, asistăm la o creștere progresivă a
acesteia odată cu secolul al X-lea, iar în secolele al XIII-lea- al XIV-lea putem vorbi chiar de
o dublare a acesteia. Această creștere demografică este cu atât mai semnificativă cu cât în
acea perioadă mortalitatea infantilă era foarte crescută. Marea ciumă (supranumită
și „moartea neagră”) din secolul al XIV-lea va determina însă o nouă scădere dramatică a
populației: dacă înainte de această epidemie Europa înregistra în jur de 70 milioane
locuitori, după se menționează o cifră de 50 milioane. Urmează o creștere mai înceată,
atingându-se nivelurile dinainte de ciumă abia în secolul al XVI-lea, după care urmează o
progresie cât de cât constantă.

În Țările Române, evoluția demografică este oarecum similară celei din Occident,

manifestată printr-o creștere mai înceată însă și cu unele particularități ale spațiului
românesc. Mai exact, aici așezările umane fiind mai rare și izolate, ciuma din secolul al XIV-
lea nu a afectat atât de grav populația. Totuși, și spațiul românesc a înregistrat pierderi
umane însemnate în perioada luptelor antiotomane și a celorlalte războaie care au urmat.
Aceste pierderi umane au fost contrabalansate de fenomenul colonizării, coloniștii fiind
stimulați să vină în Țările Române prin diferite avantaje și privilegii fiscale.

Începând din Evul Mediu au avut loc numeroase încercări de a realiza diferite
„recensăminte” care, deși nu se ridică la nivelul complexității celor de astăzi, au menirea
de a ne furniza o bogată mărturie statistică pentru acele vremuri. Pentru secolele
al XI-lea - al XIV-lea preocupările erau îndreptate în special spre numărul iobagilor sau
evidența terenurilor mănăstirești, urmând ca din secolul al XV-lea să se țină o evidență mult
mai precisă a populației și a bunurilor acesteia, pentru stabilirea birurilor sau o bărbaților
apți să lupte. S-au întocmit astfel numeroase catastife, liste de dijme, tabele
episcopale sau urbarii. Din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea se
remarcă cartagrafiile (Moldova, Țara Românească) și conscripțiile (Transilvania). În anul
1838 are loc primul recensământ demografic care a cuprins toți locuitorii Ţării
Româneşti, indiferent de starea lor socială, de vârstă sau sex.

4. Agricultura. Descoperiri importante în

domeniu
Agricultura era principala îndeletnicire a oamenilor în Evul Mediu timpuriu și principalul
mod de subzistență. Era însă mult diferită de agricultura din zilele noastre, iar invențiile în
domeniu – menite să le ușureze munca și să crescă producția - abia apăreau.

Astfel, în Occident se folosea cu predilecție asolamentul bienal sau trienal, în timp ce în

spațiul românesc oamenii practicau o agricultură itinerantă: pământul era exploatat până la
epuizarea resurselor sale minerale - când recolta era tot mai puțină - apoi era înlocuit cu un
altul. Acest mod de a practica agricultura s-a reflectat, cum am menționat deja, și în
instabilitatea habitatului. Încet-încet se constată o tendință de stabilire a vetrei satului, în
jurul bisericilor sau castelelor, luând naștere satele medievale, în Apus începând cu secolele
al X-lea - al XII-lea, iar în spațiul românesc mult mai târziu, în secolele al XVIII-lea - al
XIX-lea.

Un alt mod de a practica agricultura, era cel cu pârloagă sau moină: pe un teren se cultivau

cereale, apoi în anii următori era lăsat necultivat și se lăsa iarba să crească fiind utilizat ca
pășune pentru animale; după 1-2 ani se cultiva din nou. Uneltele agricole utilizate erau
destul de rudimentare, de obicei din lemn, fierul fiind destul de scump și de aceea încă puțin
folosit. Un pas important în dezvoltarea agriculturii îl reprezintă și plantele noi cultivate
odată cu descoperirea Americii (1492, Cristofor Columb): porumbul, cartoful, fasolea etc. -
mai productive decât culturile de cereale.

5. Economia. Alimentația
Agricultura practicată era destul de arhaică – după cum am putut vedea - și recoltele nu se
ridicau la cuantumul celor cu care suntem obișnuiți astăzi, adică se obținea de obicei prin
recoltare dublul cantității de sămânță. Cu toate acestea, cantități importante de cereale erau
exportate în Evul Mediu prin porturile de la Marea Neagră spre Constantinopol îndeosebi.

Existența pășunilor întinse a făcut ca pe teritoriul românesc creșterea animalelor să ocupe

un loc însemnat, mult timp catalogarea țăranilor și împroprietărirea lor fiind făcută după
numărul de animale deținute în gospodării. Românii creșteau cu predilecție bovine sau oi,
pe care uneori le și exportau (bovinele spre Occident, în timp ce oile luau calea Imperiului
Otoman). Tot la export mergea și o cantitate importantă de pește; peștele era folosit și
pentru consumul propriu, dar bălțile Dunării și râurile țării aveau pește îndeajuns, în unele
locuri amenajându-se heleștee speciale pentru a crește pește și a-l valorifica.
Apicultura a fost practicată și ea pe scară largă, dintre produsele stupului fiind folosite cu
predilecție mierea ca îndulcitor și ceara pentru fabricarea lumânărilor. Și în apicultură, o
parte însemnată a produselor lua calea exportului. Viticultura și pomicultura s-au dezvoltat
și ele, fie că oamenii dețineau pomi fructiferi și culturi de viță de vie pe lângă casă pentru
consumul propriu, fie că dețineau veritabile livezi sau podgorii, a căror recoltă lua drumul
exportului - vinurile erau exportate îndeosebi spre Polonia, Ucraina.

Legumele cultivate erau îndeosebi pentru hrana proprie; se cultivau: napii, varza, usturoiul.

Destul de târziu după descoperirea Americii încep să fie cultivate și la noi cartoful, fasolea,
vinetele, roșiile sau ardeii. Alimentația, deși ar putea părea incredibil văzând câte alimente
disponibile erau, era destul de săracă și nediversificată, mai ales în rândul populației
rurale. Exploatați de boieri, mulți țărani ajung să sufere de boli cauzate de o alimentație
deficitară precum pelagra și scorbutul.

6. Structura socială
Și în ce privește organizarea socială medievală constatăm diferențe între lumea apuseană și
cea din spațiul românesc. Se remarcă existența a două clase sociale principale: nobilimea și
țăranii. Țăranii erau cei ce duceau greul societății – fiind și populația majoritară, cea mai
numeroasă -, cei care munceau pământurile, fiind dependenți de boieri, numiți șerbi sau
iobagi (în Transilvania), vecini (în Moldova) sau rumâni (în Țara Românească). În vestul
Europei se remarcă în secolul al XIV-lea creșterea procentului țărănimii ce se elibera din
această stare de dependență, proces ce se generalizează încet-încet, în timp ce în Țările
Românești procesul este mai tardiv.

Țăranii dependenți primeau de la boier o bucată de pământ pe care o munceau pentru a-și
întreține familiile; din recolta obținută ei trebuiau să dea o parte boierului – ceea ce
constituia dijma; de asemenea, trebuiau să muncească fără plată pe pământurile boierilor –
ceea ce constituia claca; uneori aveau și dări în bani - ceea ce constituia censul. Ei nu aveau
voie să se mute de pe un pământ pe altul sau să aibă alte îndeletniciri. Țăranii au încercat în
nenumărate rânduri – atunci când dările au crescut foarte mult - să se elibereze de sub
asupririle nobililor, tânjind după o viață mai bună pentru ei și familiile lor, astfel încât
perioada aceasta cunoaște numeroase răzmerițe și răscoale unele de mică amploare, altele
care au rămas notate în istorie.

Astfel, menționăm în Transilvania răscoala din 1437-1438 de la Bobâlna și răscoala condusă

de Gheorghe Doja în 1514. În Țara Românească și Moldova situația țăranilor a fost mai
puțin dramatică, autoritatea boierimii nemanifestându-se cu aceeași amploare ca în
Transilvania. Țăranii liberi dețineau casă și un teren agricol, iar pășunile, fânețele apele erau
considerate proprietate comună. În Moldova se numeau răzeși, în Țara
Românească moșneni sau megieși. În Transilvania, mai puțini la număr, locuiau în zona
Hațegului, Oașului, Bihorului.

Nobilimea era categoria socială privilegiată, de sus, deținătoarea puterii politice și

economice: era stăpână peste pământuri și peste țăranii dependenți. Nobilii proveneau
așadar din rândurile persoanelor avute, bogate, sau din rândul militarilor. Locuiau la sate,
în castele situate pe înălțimea vreunui deal și înconjurate de ziduri. Ei dețineau slujbe în
aparatul domnesc, slujbe pe care de obicei le cumpărau cu sume importante de bani; erau,
 de asemenea, scutiți de taxe și impozite. Desființarea rangurilor boierești va avea loc abia în
secolul al XIX-lea, urmare a revoluțiilor ce au frământat acest secol.

Târguri și orașe din Europa și din spațiul

românesc
În această pagină intitulată „Târguri și orașe din Europa și din spațiul românesc”,
vei avea ocazia să citești despre orașul medieval, atât cel european cât și orașul
medieval românesc.

De asemenea, vei putea urmări evoluția de-a lungul timpului a orașului medieval, aflând
astfel detalii despre orașe din România - de exemplu, care este originea denumirii orașului
Târgu Neamț și a cartierului Balta Albă.

Tot aici vei despre satele, târgurile și orașele din Țările Române, modul de organizare și
evoluția acestora în timp.

Așadar, citește în continuare pagina „Târguri și orașe din Europa și din spațiul românesc” și
informează-te cu privire la orașul medieval autohton și european și asociațiile urbane bazate
pe meserii.

Cuprins

 Târguri și orașe din Europa

 Târguri și orașe din Țările Române
 Asociațiile urbane bazate pe meserii

Târguri și orașe din Europa

În Occident dezvoltarea urbanismului se va face mai cu seamă pe fondul unei creșteri
demografice, consecutivă dezvoltării comerțului și a meșteșugurilor, căci târgurile și
orașele vor fi veritabile „centre comerciale” ale acelor timpuri, fiind sediul atelierelor
mesteșugărești și ale schimburilor de mărfuri. 

Dacă satul reprezintă prima formă de organizare a comunităților umane, acum – odată cu
diferențierea noilor ocupații – vom asista la apariția organizării așezărilor umane pe motive
comerciale, administrative sau politice. Târgurile se încadrează în organizarea pe motive
comerciale, fiind un spațiu de întâlnire pentru producători și negustori și de desfacere a
mărfurilor. Orașul (polis la greci, urbs, -is la romani – de unde am și preluat în limba
română termenii urbe, urban) reprezintă o formă superioară de organizare pe motive
politico-administrative mai mult, dar și comerciale.

După prăbușirea Imperiului Roman de Apus (476) vechile orașe romane continuă să fie

locuite, remarcându-se îndeosebi ca reședințe ale episcopilor (în această perioadă de
începuturi ale Evului Mediu, orașele depindeau fie de câte un episcop, fie de câte un senior).
Putem aminti aici sediile episcopale renumite de la Roma ori Milano. O caracteristică a
orașelor din Occident este autonomia de care acestea dau dovadă, autonomie
evidențiată și de zidurile cu care acestea erau împrejmuite, de consiliile
locale sau primăriile prin care acestea se guvernau singure; în unele orașe s-au
format așa-numitele „comune”, asociații ce urmăreau câștigarea de drepturi sau
independență, exemple de asemenea orașe fiind Colonia (Kőln) în Germania, Florența în
Italia etc. Celebre orașe medievale, care și-au păstrat în mare parte același aspect și astăzi
sunt: Regensburg în Germania, Bruges în Belgia, Toledo în Spania, Collioure în Franța,
exemplele putând continua.

Târguri și orașe din Țările Române

În Țările Române organizarea urbană va avea loc, dar mult mai lent și într-un mod
treptat. Vechile orașe romane și viața urbană nu se bucură de aceeași soartă ca în Occident
(unde viața continuă în fostele orașe ale Imperiului Roman), ci înregistrează un declin în
spațiul carpato-dunărean. De la satul românesc, în care ocupația principală era
agricultura, lumea medievală va evolua însă și aici încet-încet spre organizarea de tip
urban. Creșterea demografică, dezvoltarea agriculturii, a meșteșugurilor și, odată cu
acestea, a comerțului, va duce la apariția târgurilor precum cele de la Sibiu, Brașov, Cluj,
Suceava etc.

Se poate observa o oarecare discrepanță între evoluția urbană a localităților din interiorul
arcului carpatic comparativ cu cele din exteriorul său.

Astfel, în Transilvania apariția orașului medieval este mai precoce și legată de

colonizarea sașilor și de privilegiile de care aceștia beneficiază. Putem aminti
astfel apariția unor orașe precum Sibiu, Orăștie, Brașov, Sebeș, Sighișoara etc. Dar influența
săsească se extinde și peste Carpați, aceștia contribuind la întemeierea unor orașe precum
Câmpulung Muscel, Târgu Neamț (a cărui denumire face direct referire la „nemți” = sași).
Apar și aici orașe în sediile episcopale (Oradea).

Orașele din spațiul românesc nu cunosc tendințele autonomiei care marchează evoluția
multor localități medievale occidentale; ele se dezvoltă pe lângă cetățile domnești și
beneficiază de protectoratul domniei. În Țara Românească cele mai importante orașe au
fost Târgoviște și București, adică tocmai reședințele domnești. În Moldova, pe același
criteriu, se remarcă Suceava și Baia. Comerțul a dus și el la dezvoltarea unor importante
centre urbane și astfel s-au dezvoltat porturile: Brăila (Țara
Românească), Chilia și Cetatea Albă (Moldova). Importante orașe se dezvoltă pe seama
unor cetăți precum Deva, Timișoara.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, orașele erau organizate în județe, 16 în

Țara Românească, 24 în Moldova. Primul județ a fost Jaleș (Gorj, 1385). Transilvania se
remarcă și de această dată printr-o organizare aparte, sașii și secuii fiind organizați
în scaune, maghiarii în comitate, iar românii în districte. Primul district românesc a fost
Făgăraș (1222), apoi Hațeg (1247), Maramureș (1300). Ca și organe administrative, în Țara
Românească exista județul, iar în Moldova șoltuzul. În fruntea județelor se aflau pârcălabii
sau starostii (Moldova), pârcălabii sau sudeții (Țara Românească), voievozii, cnejii,
juzii (pentru românii din districtele Transilvaniei), comiții (pentru maghiarii din
comitatele Transilvaniei), căpitanii sau juzii scăunari (pentru sașii și secuii din
scaunele Transilvaniei). Fiind reprezentanți ai autorităților domnești aceștia aveau
atribuții administrative, juridice, comerciale (colectau dările, țineau judecățile etc.) și erau
ajutați în exercitarea funcției de un aparat de slujitori.

Asociațiile urbane bazate pe meserii

În Occident asistăm la o organizare pe criteriul meseriilor a orășenilor, persoanele
care exercitau aceeași meserie grupându-se în bresle. Breslele aveau menirea de a se ocupa
de aprovizionarea cu materii prime, organizarea producției și desfacerea mărfurilor;
aveau rolul de a menține o concurență echilibrată și o oarecare egalitate în ceea ce privește
câștigurile și, nu în ultimul rând, îndeplineau un rol similar sindicatelor contemporane,
protejând drepturile și interesele meșteșugarilor.

În Transilvania asistăm la dezvoltarea unui sistem de bresle după modelul occidental.

Agricultura în principal, și apoi alte activități precum mineritul, ocnele de sare, au început
să ofere tot mai mult materia primă necesară dezvoltării activităților meșteșugărești.
Meșteșugarii și negustorii încep să se organizeze din secolul al XIV-lea în bresle, renumite
fiind cele de la Sibiu, Sighișoara, Orăștie etc. Brașovul se dezvoltă și devine o piață comună
pentru cele trei provincii românești.

În Țara Românească și Moldova sunt amintite bresle organizate mai mult pe criterii sociale,
precum breasla calicilor, breasla cioclilor. După denumirile breslelor sau ale
meșteșugurilor s-au înregistrat o serie de denumiri topografice: Podul Calicilor în
București (loc unde se adunau numeroși săraci); cartierul bucureștean Balta Albă (loc unde
se afla o groapă cu var, care atunci când ploua devenea o imensă balta albă), Pielari, Blănari
etc.

Breslele își vor continua existența până în epoca modernă, ele dispărând încet-încet pe
măsură ce se constată diversele îngrădiri ale acestor forme de organizare și se încearcă
depășirea lor: breslele urmăreau să exercite un control prea mare asupra
piețelor, limitau dezvoltarea profesională la o singură meserie etc. Termenul de
breaslă este reutilizat în timpul lui Carol al II-lea, care folosește acest cuvânt într-un sens ce
nu are nici o legătura cu breslele Evului Mediu: pentru organizarea muncitorilor din fabrici
după modelul fascist al lui Mussolini.

Astfel, urbanizarea reprezintă reflectarea creșterii demografice și a progresului pe care îl

înregistrează omenirea, realizându-se într-un mod ce reflectă particularitățile diferitelor
zone geografice și obiceiuri, ceea ce face să avem orașe atât de diferite în Occident
comparativ cu Țările Române. 
 Viziuni despre modernizare în Europa
secolelor XIX-XX
Odată cu secolul al XIX-lea Europa va trece pragul modernizării, înregistrând schimbări
esențiale, schimbări care să fie în concordanță cu transformările prin care deja trecuse
societatea în urma sporului demografic și noile necesități ale acesteia. Modernizarea din
secolul al XIX-lea s-a manifestat printr-o reală revoluție industrială - marcată de
descoperiri și progrese importante – și prin afirmarea ideologiei liberale; în același
timp și știința înregistrează un avânt deosebit, dezvoltarea învățământului și descoperirile
științifice determinând creșterea calității vieții.

Cuprins

 1. Modernizare: liberalism versus conservatorism

 2. Revoluția industrială
 3. Urbanizarea
 4. Curente și politici culturale.
 5. Modernizarea în Europa Centrală și de Est 
 6. Regimuri totalitare și democrația 

1. Modernizare: liberalism versus

conservatorism
Fenomenul modernizării a generat în societatea secolului al XIX-lea atitudini diferite și
apariția unor curente precum liberalismul sau conservatorismul.

Liberalismul este curentul politic ce pune pe primul loc principiul libertății persoanei,

susținând necesitatea progresului și a modernizării continue și opunându-se doctrinelor
precum colectivismul, socialismul. Liberalismul a apărut inițial în secolele al XVIII-lea – al
XIX-lea în Europa ca și curent filosofic, susținând că fiecare om beneficiază prin naștere de
anumite drepturi naturale: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la proprietate.
Filosofi precum Benedict/Baruh Spinoza și John Locke au fundamentat teoretic acest
curent. Ca și doctrină politică, cei care i-au pus bazele au fost John Mill și fiul său John
Stuart Mill.

©London Stereoscopic Company/Public Domain/John Stuart Mill

Cetățenii participau la conducerea statului prin reprezentanții votați în parlament – votul
era unul cenzitar inițial, liberalii având rezerve față de votul (sufragiul) universal susținut de
mișcarea democratică; totuși, treptat, până în secolul al XX -lea regimurile politice liberale
își vor însuși ideea votului universal. Sistemul politic liberal susținea astfel pluralismul,
separația puterilor în stat și limitarea autorității statului, un regim constituțional, o
economie bazată pe sistemul pieței libere, o priprietate sacră și inviolabilă. 

În paralel cu liberalismul se dezvoltă un alt curent cu viziuni opuse, curentul

conservatorismului. Conservatorismul s-a ivit ca ideologie ca o reacție vis-à-vis de
schimbările aduse de Revoluția Franceză și de liberalism, considerat curent revoluționar.
Folosit mai mult în accepțiunea de opoziție față de progres, conservatorismul susține că
oamenii sunt inegali; nu se opune neapărat reformelor, dar respinge schimbările bruște,
militând pentru o reformare progresivă a societății, în care să se păstreze valorile
tradiționale și continuitatea cu trecutul.

2. Revoluția industrială
În ciuda tuturor acestor dispute ideologice, modernizarea și-a urmat cursul ei. Ceea ce s-a
numit „revoluția industrială” debutează în secolul al XVIII-lea în Anglia prin inventarea
motorului cu aburi de către englezul James Watt în anul 1769, care va fi utilizat cu
predilecție în transporturi (în 1829 George Stephenson inaugurează locomotiva cu aburi) și
în industria minieră. Noua invenție va duce la înlocuirea treptată a forței umane și animale
folosită până atunci în acest scop, iar utilizarea pe scară tot mai largă a motorului cu aburi
va determina în consecință o creștere a productivității muncii și, de asemenea, dezvoltarea
pieței.

Această primă revoluție industrială debutată în Anglia se va extinde și în țările Europei (de
Vest și de Nord) și în America de Nord, însă cu o întârziere destul de semnificativă – cam
jumătate de secol.

A doua revoluție industrială debutează la sfârșitul secolului al XIX-lea (1870-1880)

prin noi descoperiri importante precum: oțelul (și înlocuirea fierului în industria
siderurgică), telegraful (în 1844 Morse realizează primul telegraf electric; apoi Guglielmo
Marconi creează telegraful fără fir și realizează în 1901 prima radiocomunicație telegrafică
transatlantică), telefonul (1876, Alexander Graham Bell); energia electrică, gazele
naturale, petrolul sunt noi surse de energie descoperite care vor înlocui treptat
cărbunele. Se extind căile ferate transcontinentale (transamericanul, transsiberianul)
și se dezvoltă căile de navigație transatlantice. Se construiesc canalele Suez și Panama etc.
Revoluția industrială începută în Anglia ia amploare în Germania, care va deține supremația
europeană și SUA.

©Moffett Studio/Public Domain/Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului

3. Urbanizarea
Revoluția industrială și toate transformările economice s-au manifestat cu predilecție
la nivel urban. Evoluția s-a reflectat în creșterea nivelului de trai și a posibilităților
medicale și de igienă, ceea ce a dus la creșterea demografică. Apar și se dezvoltă rețelele
sanitare, serviciile publice, învățământul primar devine obligatoriu, condițiile de muncă se
îmbunătățesc (ziua de muncă de 8 ore, duminica e zi de repaus, sistemul de pensii). Apare
spre sfârșitul secolului al XIX-lea clasa de mijloc – o categorie ce va deveni o componentă
esenţială a structurii sociale, absorbind o parte a nobilimii și a elitelor culturale.

4. Curente și politici culturale.

În această perioadă asistăm și la dezvoltarea unor curente de gândire. Încrederea în
continuul progres a dus la apariția curentului promovat de Auguste Comte,
numit pozitivism. Pozitivismul așează la baza evoluţiei umane raţiunea, observaţia şi
experimentul și este preluat în biologie în concepțiile evoluționismului lui Charles Darwin.
În opoziție cu rațiunea promovată de pozitivism se dezvoltă teoria relativității a
lui Albert Einstein (1905), teoriile lui Freud și Jung care pun pe primul loc instinctele, nu
rațiunea. Pe de altă parte curentul pragmatismului (promovat de William
James) punctează adevărul ca rezultat al acţiunii şi succesului uman. 

Auguste Comte

În domeniul artelor se remarcă academismul (promovând un ideal de frumuseţe rece şi

convenţională, bazată pe norme și canoane), romantismul (promovând entuziasmul și
exteriorizarea sentimentelor în detrimentul rațiunii), realismul (promovând un stil atent
la detaliile societății, dar cu o anumită răceală și
detașare), impresionismul (promovând un alt mod de a prezenta realitatea, fără a o
mai reprezenta într-un mod fidel), cubismul (promovând o realitate ca rezultat al unor
convenții), simbolismul (promovând exprimarea valorilor din lumea înconjurătoare cu
ajutorul simbolurilor) etc.

Apar reviste, foiletoane, spectacole de varietăți sau cabaret, cinematograful cu filmul mut
inițial, apar primele aparate de fotografiat, toate aspecte ale dezvoltării culturii urbane.

5. Modernizarea în Europa Centrală și de Est 

Modernizarea în Europa centrală și de est a urmat un ritm mai lent, existând un decalaj
semnificativ în ce privește toate progresele vremii: de la alfabetizare și urbanizare, la
progresele tehnologice și industrializare. Intelectualii și oamenii politici liberali care
conștientizau acest decalaj considerau că modelul apusean este modelul de civilizație ce
trebuie adoptat și urmat și în această parte a Europei. De cealaltă parte se aflau oamenii
politici conservatori care doreau o modernizare și o transformare treptată, insistând pe
valorile tradiționale.

După cum observăm, modernizarea a generat schimbări și atitudini variate în fața acestora,
iar spațiul românesc nu a făcut excepție de la tot ce implica această metamorfoză.
Personalități precum A. D. Xenopol, P.S. Aurelian etc. susțineau modernizarea
urmând modelul apusean, industrializarea și urbanizarea. Curentul conservatorist
românesc era de părere ca modernizarea ar trebui să țină cont de valorile românești
tradiționale, instituțiile occidentale neavând nimic comun cu acestea. Astfel, junimiștii de
la Convorbiri literare (Ion Heliade Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, B. P.
Hasdeu, Mihai Eminescu) susțineau teoria formelor fără fond, sămănătoriștii din
preajma lui Nicolae Iorga susțineau prioritatea dezvoltării agriculturii etc.

Acest decalaj - cultural, economic, social şi ideologic – Europei orientale este tributar în
mare parte şi dominaţiei imperiilor otoman, rus, austriac şi german. După revoluţia de la
1848 asistăm la o promovare a conștiinței naționale, întâlnită la majoritatea popoarelor
(români, sârbi, croaţi, maghiari, polonezi, cehi, bulgari, greci) și combinând elemente
liberale şi naţionaliste.

6. Regimuri totalitare și democrația 

Sfârşitul primului război mondial a marcat victoria militară a statelor democratice şi a dus
la dezmembrarea imperiilor multinaţionale. Astfel, s-au născut sau s-au întregit state
naţionale care au încercat să-și creeze şi ele propriile lor sisteme democratice. Statele
europene aveau o viață politică oscilantă: în Anglia viața politică era o continuă luptă
între laburiști, conservatori și liberali; Franța era sub efectul politic al alternanței
coalițiilor de dreapta sau de stânga.

Pe de altă parte, au existat și reacții împotriva modelului democratic, constituindu-se

regimurile totalitare interbelice: comunismul în Rusia; fascismul - ideologia dezvoltată
în Italia de partidul lui Benito Mussolini; naţional-socialismul - ideologia
rasistă promovată în Germania de Adolf Hitler. În Polonia sau România s-au instaurat
regimuri autoritare.

Identitatea națională și europeană

Conceptele de conștiință națională și identitate națională au apărut în secolul XIX,
când multe popoare/națiuni făceau parte din imperii multietnice, multinaționale, dar
doreau să fie independente și să formeze propriul stat. În cazul românilor, aceștia doreau
ieșirea de sub influența imperiilor străine și obținerea independenței ca stat național format
din regiunile istoric românești aflate atunci sub ocupație străină.

Însă, bazele acestei teme au fost puse însă din secolul XV, când cărturari români și străini au
scris despre trecutul românilor și originea limbii române. Aceste scrieri despre
istorie și limbă au dus la formarea unei conștiințe istorice în rândul românilor, care apoi a
fost piatra de temelie pentru conștiința națională și identitatea națională a românilor. 
 Identitatea națională a românilor a fost completată apoi de identitatea lor europeană.

Cuprins

 Formarea conștiinței istorice

 Conștiință istorică. Conștiință națională
 Identitate națională. Sentiment național
 De ce s-a dorit conturarea unei conștiințe naționale?
 Identitatea națională și formarea Statului-națiune
 Identitatea națională în secolul XX
 Identitatea europeană

Formarea conștiinței istorice

Unitatea românilor, originea lor și a limbii vorbite de aceștia, au constituit de-a lungul
istoriei subiecte intens dezbătute în operele a numeroși autori autohtoni sau străini. Toate
aceste subiecte au contribui la formarea conștiinței istorice a românilor, deoarece aceștia au
fost informați cu privire la trecutul lor comun în spațiul românesc și la originea limbii
românești.

Primul cărturar cu origini românești care a scris despre unitatea limbii și a poporului
român,  dar și despre originea românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568). Aceste
informații le regăsim în lucrarea sa, intitulată „Hungaria”, redactată în limba latină și
publicată la 1536. În cadrul acestei lucrări, Olahus face o descriere a celor trei  state
medievale românești (Țara Românească, Moldova și Transilvania), despre care spune că se
află pe locul unei vechi colonii romane, denumită Flaccia, după numele generalui roman
Flaccus, care ar fi rămas în Dacia după retragerea aureliană. Astfel, este menționat faptul că
moldovenii și muntenii au aceeași limbă, religie și rit , la care se adaugă afirmația că graiul
lor și al celorlalți valahi a fost cândva cel latin,  fiind încă păstrate în limbă multe cuvinte din
vechime. 

Îndreptându-ne atenția spre Moldova, aici regăsim o serie de cronicari care au studiat și
scris despre trecutul și originile românilor. Unul dintre aceștia este Grigore Ureche
(1590-1647). Urmaș al unei vechi familii boierești, acesta a urmat studiile în Polonia, loc
unde s-a  confruntat pentru prima dată  cu problema istoriei și originilor poporului
român. „Letopisețul Țării Moldovei”, una dintre primele opere  scrise direct în limba
română (până atunci se obișnuia să se scrie în limba slavonă), prezenta istoria Țării
Moldovei de la descălecatul lui Dragoș până la Aron Vodă, fiul lui Alexandru Lăpușneanu. 

Pe lângă descrierea trecutului, Grigore  Ureche a subliniat importanța istoriei ca domeniu

de studiu, încercând să aducă dovezi în favoarea susținerii originii latine a poporului și a
limbii române, dar și  în favoarea  unității de neam a tuturor  românilor, aflați la acea vreme
în state diferite.  Studiul limbii latine în Polonia l-a condus pe cronicarul moldovean la
concluzia că există multe elemente comune între limba română și limba latină. Acest fapt l-a
făcut pe  Grigore Ureche să afirme în cadrul letopisețului său că românii „toți de la Rîm se
trag” (Rîm=Roma). 
Continuăm incursiunea printre cronicarii români moldoveni cu exemplul lui Ion Neculce
(1672 - aprox. 1744). Lucrarea sa, „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă
până la domnia lui Constantin Mavrocordat”, tratează perioada 1662-1743, apropiată
sau contemporană cu autorul. Astfel, relatările lui Neculce se bazează, în cea mai mare
parte, pe propria experiență de viață, fără a apela la alte surse. În plus, cronicarul
moldovean realizează descrieri subiective ale    națiunilor care -au intrat în contact cu
românii la vremea respectivă. 

Continuând, ajungem la opera lui Miron Costin (1633 – 1691). Spre deosebire de ceilalți
cărturari moldoveni enumerați mai sus, opera sa poate fi considerată mai apropiată de
abordarea modernă a istoricilor, atingând în cuprinsul ei aspecte de ordin social, politic sau
economic. Lucrarea „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” a
avut multiple scopuri: 

 prezentarea și afirmarea etnogenezei românilor din cele trei state medievale

românești, despre care cronicarul afirma că sunt parte a aceluiași neam; 
 sublinierea importanței cunoașterii propriei istorii de către poporul român și a
necesității creării cercetării și scrierii în legătură cu acest subiect, pentru a asigura
educația viitoarelor generații; 
 completarea operei lui Grigore Ureche în ceea ce privește prezentarea istoriei Țării
Moldovei de la primul descălecat al lui Dragoș. 

Pe lângă acestea, Miron Costin a adus inclusiv mărturii arheologice despre originea
poporului român (monezi antice găsite pe teritoriul Moldovei), dovezi de ordin etnografic
sau filologic. Astfel, Miron Costin era de părere că formarea poporului român a început cu
dacii, iar primul descălecat a fost realizat de Traian, urmașii colonizatorilor romani
rezistând valurilor migratoare care au trecut peste aceste meleaguri. 

Ultimul cărturar moldovean pe care îl analizăm în cadrul acestei lucrări este ultimul
domnitor pământean care a precedat impunerea domniilor fanariote în Moldova, Dimitrie
Cantemir (1673 -1723). Ideile sale, pe care le regăsim în lucrarea „Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor”, sunt asemănătoare cu cele ale lui Miron Costin, în  sensul că
susține originea exclusiv romană a românilor aflați în statele românești și unitatea de
neam a acestora. Astfel, este susținută teoria continuității coloniștilor romani, inclusiv după
retragerea aureliană. 

În perioada secolelor XVII-XVIII se formează în Țara Românească o elită intelectuală

boierească care, sub influența curentului umanist ce cuprinsese toate cele trei principate
române, vor contribui la conturarea conștiinței istorice a poporului român. Cea mai
reprezentativă figură este reprezentată de stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-
1716), om politic, diplomat și cărturar care a tratat și el  problema conștiinței istorice a
românilor și a continuității lor pe aceste meleaguri. În opera „Istoria Țării Rumânești
dintru început”, Cantacuzino realizează un studiu al surselor provenite  inclusiv din
rândul autorilor antici și ajunge la concluzia că românii au reușit să-și mențină de-a lungul
timpului propriile structuri politice, fiind un adept al originii romane a poporului român. De
asemena, stolnicul a susținut că limba română, vorbită și de locuitorii Moldovei și
Transilvaniei, demonstra apartenența acestora la același neam cu  cel al  muntenilor, adică
toți erau români. 
În secolul XIX, iluminismul din Țările Române a urmărit realizarea idealului național
(unirea românilor într-un stat independent) prin susținerea dezvoltării învățământului în
limba română, a traducerii și publicării unor opere valoroase din literatura universală,
precum și prin programele politice din acea vreme. Reprezentantă a iluminismului este
Școala Ardeleană, de exemplu.

Conștiință istorică. Conștiință națională

Există o puternică legătură între conștiința istorică și conștiința națională. Fără conștiința
istorică nu putem discuta despre conștiința națională.

Conștiința istorică desemnează apartenența unui popor la un trecut istoric comun, la un set
de evenimente istorice care diferențiază un popor de alte popoare.

Conceptul de conștiință națională se aplică odată cu apariția conceptului de națiune, în

special în timpul Revoluției Franceze. Conceptul de națiune se referă la un grup de indivizi
care au aceleași valori, aceeași istorie, aceeași limbă, aceleași obiceiuri, tradiții, și locuiesc pe
un anumit teritoriu. Astfel, conștiința națională se referă la devotamentul indivizilor față de
ceea ce reprezintă națiunea, față de valorile națiunii. 

Valorile unei națiuni sunt formate cu ajutorul conștiinței istorice a indivizilor, care
reprezintă „piatra de temelie”. Astfel, plecând de la a-și recunoaște istoria comună (deci de
la a avea o conștiință istorică), indivizii pot contura valorile pe care se bazează națiunea lor.
De exemplu, românii și-au putut contura conștiința națională făcând apel la trecutul istoric
comun al românilor din cele trei state medievale românești (Țara Românească, Moldova,
Transilvania) - un element comun al trecutului lor este procesul de romanizare.

Identitate națională. Sentiment național

Conceptele de identitate națională și sentiment național se află în strânsă legătură.
Identitatea națională este un concept mai larg ce cuprinde și sentimentul național.
Termenul de identitate naţională cuprinde totalitatea manifestărilor legate de apartenenţa
indivizilor la o națiune și la un stat naţional, printre care și sentimentele față de națiune.

Identitatea națională se referă la identificarea indivizilor cu valorile pe care le promovează o

națiune, indivizii considerându-se astfel parte a respectivului „întreg” național. A face parte
dintr-o națiune devine un element al identității indivizilor.

Sentimentul național se referă la emoțiile pe care le au indivizii în raport cu națiunea. Astfel,

sentimentul național se referă la devotamentul unei persoane față de valorile pe care le
promovează o națiune. Termenul de sentiment național este utilizat la sfârșitul secolului al
XIX-lea. 

Cu alte cuvinte, identitatea națională se referă la senzația de apartenență la o națiune, la

conturarea acestei senzații participând și sentimentul național, emoțiile pe care indivizii le
au față de națiune.
Identitatea națională și sentimentul național pot fi  remarcate clar în momente încărcate
emoțional (în timpul unui război sau al unor dezastre care aduc mari daune respectivei
națiuni, dar și în momentele de sărbătoare națională). De exemplu, mulți ucraineni și-au
afirmat identitatea națională ucraineană în timpul războiului cu Rusia început în 2022. 

De asemenea, sentimentele naționale intense pot duce la naționalism. Astfel,

naționalismul este latura încărcată negativ a identității naționale. Naționalismul nu se referă
doar la atașamentul puternic față de națiune, ci și la credința în superioritatea propriei
națiuni față de alte națiuni. Naționalismul a stat la baza ideologiilor totalitare din secolul
XX și poate fi întâlnit chiar și astăzi în cadrul unor partide sau grupări extremiste.

De ce s-a dorit conturarea unei conștiințe

naționale?
Conturarea conștiinței naționale a românilor a apărut ca urmare a extinderii curentului
umanist către teritoriul celor trei state medievale românești, combinată cu
apariția unei elite intelectuale românești care și-a realizat studiile în străinătate, unde a
realizat că este necesar studiul istoric al poporului român. 

Un alt factor important a constat în nevoia românilor de a se diferenția de celelalte

popoare aflate în proximitatea lor, în special în contextul presiunilor și dorinței de
dominare venite din partea maghiarilor, polonezilor, otomanilor și, mai apoi, ale rușilor. 

Prin afirmarea unei origini romane a poporului român și a limbii române, românii aveau un
argument istoric împotriva invadatorilor, fiind astfel îndreptățiți, în baza continuității  lor,
să fie singurii stăpânitori ai acestei zone. Totodată, autorii umaniști erau de părere că
recuperarea trecutului pierdut reprezenta un proces de educare  a generațiilor din
prezent, românii regăsindu-și astfel locul în rândul popoarelor europene după
secole de indiferență cu privire la acest subiect. 

Identitatea națională și formarea Statului-

națiune
Momentul în care identitatea națională a cunoscut maximul său istoric în Europa a fost
după încheierea Primul Război Mondial, când a avut loc disoluția imperiilor
multinaționale Austro-Ungar, German, Rus și Otoman și apariția unor noi state-
națiune, precum: Cehoslovacia, Austria, Ungaria, Polonia, România, Iugoslavia. În acest
context, noile state își consolidează identitatea națională prin diverse mijloace și evenimente
istorice comune, precum adoptarea unui steag național, imn sau a unei limbi naționale.
Pentru români, Marea Unire de la 1918 a însemnat concretizarea ideii de națiune română.

În general, pentru statele occidentale, termenul de identitate națională s-a suprapus

oarecum peste cel de cetățean al acelei țări, exemplul Franței fiind cel mai relevant. Acest
fapt însă are valori diferite pentru statele din Europa de Est. În cazul acestora, componenta
etnică a coincis cu identitatea națională, deoarece făcuseră parte din imperii multietnice
precum Imperiul Austro-Ungar.
Identitatea națională în secolul XX
În urma unei scurte analize a modului în care ideologia partidelor politice de la
începutul secolului al XX-lea se poziționa în relație cu conceptul de identitate
națională, observăm că partidele conservatoare au avut o atitudine tradiționalist-
națională. Această tendință s-a manifestat și în ceea ce privește Partidul Conservator
Român, la fel ca în cazul celorlalte partide conservatoare europene. 

Politica Partidului Naţional Liberal, partidul care s-a aflat preponderent la conducerea
României după Marea Unire, s-a axat pe întărirea controlului statului, încurajând
centralizarea puternică și controlul ferm de către puterea de la București asupra
teritoriului. 

În contrast, partidele socialiste/comuniste, în special Partidul Comunist din România, au

acționat sub lumina evenimentelor și intereselor de la Moscova, în viziunea cărora România
era caracterizată drept un stat multi-național și o invenție a imperialismului apusean –
logică potrivit căreia dezmembrarea sa era necesară.

Identitatea europeană
Gânditorul politic Richard Coudenhove-Kalergi lansează în jurul anilor 1920 ideea
revoluționară a unei PanEurope. Viziunea sa era aceea a unei Europe unite fondată pe o
asociere de state libere. Ea va prinde contur abia în 1951 prin înființarea Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și ulterior, la 25 martie 1957, a Comunității
Economice Europene - viitoarea Uniune Europeană. Deși inițial Comunitatea  a pornit ca un
proiect economic, pe parcurs a dobândit și valențe culturale sau politice. 

În acest context a fost lansat, pe lângă termenul de identitate națională, cel de identitate
europeană. Referitor la identitatea europeană, sociologul spaniol Manuel Castells afirmă
faptul că ea rezultă dintr-un cumul de practici culturale şi sociale pe care
europenii le împărtăşesc. În sprijinul acestei identități europene acționează o serie de
factori comuni în Europa precum: educaţia, internetul, asociațiile non-profit, cultura
gastronomică, piaţa europeană a muncii, multietnicitatea, multiculturalismul etc. 

O problemă care se ridică este aceea legată de aspectul globalizării, în special pentru statele
mici sau tinere, care își simt amenințată identitatea națională, valorile culturale ori
religioase în cadrul unor structuri supranaționale de tipul Uniunii Europene. 

Prin termenul de identitate definim lucrurile similare, dar în același timp și pe cele

care ne diferențiază, atât la nivel național, cât și la nivel european. În cazul României,
originile latine ale limbii române reprezintă un factor de unitate atât în rândul românilor cât
și între români și alte popoare vorbitoare de limbi latine (italieni, portughezi, francezi etc.).

Politici culturale și românii din afara

granițelor
În acest capitol, „Politici culturale și românii din afara granițelor”, vei putea citi
despre situația românilor din Transilvania, Basarabia și nu numai, înainte de Marea Unire
din anul 1918.

Transilvănenii erau sub stăpânire Austro-Ungară, în timp ce basarabenii sub stăpânire rusă,
ambele imperii știrbind din libertățiile și drepturile românilor.

Dacă dorești să afli în ce mod erau aceștia persecutați, nu ezita să citești în continuare
capitolul „Politici culturale și românii din afara granițelor”.

Preocuparea statului român pentru românii aflați în afara granițelor poate fi înțeleasă din
perspectiva dorinței de unire care a frământat sufletele românilor ani de-a rândul, fie ei
politicieni și oameni de cultură, fie simpli țărani. Statul român modern
dorea încorporarea tuturor românilor de pretutindeni într-un stat
unitar: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub
stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, Basarabia sub stăpânirea rusească etc.

Realizarea României Mari a fost însă un proces anevoios. Cu toate acestea, și după Marea
Unire de la 1 decembrie 1918, mulți români au continuat să trăiască pe teritoriul, statelor
vecine (Ungaria, Iugoslavia, Cehia, Bulgaria). Solidaritatea românilor poate fi privită și prin
prisma faptului că România s-a format și dezvoltat ca un stat multietnic, unde alături de
români conviețuiau sârbi, ruși, polonezi, cehi, slovaci, maghiari, germani, turci, tătari etc. La
sfârșitul secolului al XIX-lea se formează Diaspora românească prin emigrarea românilor
din vechiul regat sau din teritoriile stăpânite de habsburgi în Occident sau America.

Transilvania a fost cea mai importantă provincie românească aflată sub dominație
străină și românii de aici (circa 5,2 milioane la 1900) au beneficiat dintotdeauna de
solidaritatea fraților lor de dincolo de Carpați. După anul 1867, când ia naștere Imperiul
Austro-Ungar, partea răsăriteană – deci inclusiv Transilvania - e lăsată sub autoritatea
guvernului de la Budapesta. Drepturile naționalităților de aici, în special ale românilor, au
fost îngrădite și anulate încet-încet prin introducerea limbii maghiare în învățământ și
administrație.

Statul român i-a sprijinit pe frații ardeleni prin susținerea acordată în repetate rânduri
școlilor românești. Numeroși intelectuali din Transilvania s-au refugiat la București și au
beneficiat de slujbe în diverse instituții sau în presă, de unde au putut milita pentru
împlinirea idealului național. În demersurile lor, românii din Transilvania s-au adresat – la
100 de ani de la întocmirea Supplex Libellus Valachorum (1791) - chiar
împăratului Franz Iosif prin Memorandumul din 1892. O delegație alcătuită din 120
personalităţi, intelectuali, dar şi ţărani a dus documentul la Viena, însă împăratul refuză să-i
primească și nici nu deschide plicul depus la cancelaria imperială, trimițându-l primului
ministru ungur de la Budapesta. Va fi întreprins un proces împotriva „memorandiștilor” și
mulți vor fi condamnați la închisoare.

 
Prima pagină din „Supplex Libellus Valachorum” printată în 1791

Teritoriul românesc cuprins între Prut și Nistru, Basarabia, a fost anexat Rusiei în

urma războiului ruso-turc (1806-1812) încheiat cu pacea de la București din 1812.
După 1828, autonomia provinciei a fost complet desființată prin procesul de rusificare a
administrației, învățământului și Bisericii, prin impunerea limbii ruse și a alfabetului
chirilic. Din 1867 limba română este interzisă, astfel că lupta românilor de aici este în
fapt o luptă pentru păstrarea limbii române. Se remarcă o serie de intelectuali români care,
deși refugiați, vorbesc despre problema românilor din Basarabia: Constantin Stere,
Pantelimon Halipa, Ion Inculeț.

Comunități românești erau și la sudul Dunării, în Albania, Grecia, Macedonia, Silistra

(Bulgaria) - aromâni, macedoromâni -, al căror statut a fost recunoscut abia în 1905 de
către sultan: la intervenţia diplomatică a României, sultanul a recunoscut vlahii ca
minoritate în imperiu şi le-a acordat dreptul la şcoală şi biserică în limba lor, limba română.

Diversitate etnică. Diversitate confesională

Spațiul românesc s-a bucurat atât de o diversitate confesională, cât și de o diversitate
etnică. Aceasta s-a manifestat în principal prin existența pe teritoriul țării noastre a unui
procent de populație de etnie rromă și evreiască. În România, toleranța față de aceștia a fost
crescută sau foarte scăzută, în funcție de interesele și regimurile politice ale vremii. De
exemplu, în perioada Antonescu, diversitatea etnică a reprezentat o problemă, acest fapt
materializându-se prin deportări masive și crime împotriva evreilor și rromilor.

Citește mai multe despre diversitate etnică și diversitate confesională în această a

doua parte a subcapitolului nostru.

Alături de români, pe teritoriul românesc au conviețuit dintotdeauna minorități naționale,

dintre care un procent însemnat până la Primul Război Mondial l-a reprezentat populația
evreiască.

Încă din secolul al XII-lea negustorii evrei făceau

legătura între Bizanț și Rusia sau Polonia, interesate de mărfurile orientale. În secolul al
XVI-lea negustorii evrei din Polonia vin în Moldova, de unde exportă bovine, cai, piele în
Polonia și aduc în Moldova obiecte de îmbracăminte pentru nobilimea moldoveană.
Negustorii evrei erau pe atunci principalii exportatori pentru producătorii moldoveni către
Istanbul, Muntenia, Transilvania, dar și Ungaria, Austria sau Italia. Începând cu prima
jumătate a secolului al XIX-lea, datorită înrăutățirii situației evreilor
din Rusia și Galiția, numeroși evrei se refugiază în Moldova sau Transilvania,
unde autoritățile erau mai tolerante.

Nefiind creștini, nu au putut primi calitatea de cetățeni prin Constituția de la 1866. Totuși,
evreii care au luptat în Războiul de Independență au primit acest drept, în jur de 900 de
evrei mai precis, iar după Marea Unire din 1918 au devenit cetățeni toți evreii din România.
Astfel, statistic, în 1916 sunt menționați 230.000 de evrei în România, corespunzând unui
procent de 2,9%. 
Reprezentând o parte importantă a clasei de mijloc, evreii au contribuit la dezvoltarea
economico-culturală a țării. Se remarcă astfel o serie de personalități precum: doctorul
Iacob Felix, etnologul Moses Gaster, matematicianul David
Emanuel etc. Antisemitismul în societatea românească se manifestă mai ales în secolul al
XX-lea, în presă, dar și prin politica regimului antonescian care a promovat o „purificare
etnică” cu repercursiuni asupra evreilor.

O altă minoritate pe teritoriul românesc a fost cea a rromilor/țiganilor. Dimitrie

Cantemir este printre primii cronicari care îi menționează, fiind însă intrigat în ceea ce
privește originea lor. Mihail Kogălniceanu, într-un studiu referitor la țiganii din Țările
Române din anul 1837 afirmă originea lor indiană. În perioada medievală sunt
menționați în repetare rânduri ca robi ai domeniilor domnești sau mănăstirești. Ei vor fi
eliberați între 1843-1856, prin hotărâri ale domnilor regulamentari și legi promovate de
Mihail Kogălniceanu. Spre deosebire de evrei, fiind creștini ortodocși, beneficiază de
prevederile Constituției de la 1866 și primesc cetățenia română, ceea ce nu înseamnă
însă că nu vor fi marginalizați în continuare din cauza modului lor de viață, a culorii pielii,
limbii și obiceiurilor diferite. În perioada interbelică apar și organizații ale rromilor:
Uniunea Generală a Romilor din România sau Asociația Generală a Țiganilor din România.
În secolul al XX-lea, mai precis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, vor fi deportați
în Transnistria. În 1942 mareșalul Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a
24.617 de cetățeni români de etnie rromă, dintre care au supraviețuit aproximativ jumătate.

Alte minorități întâlnite pe teritoriul țării sunt cele ale armenilor, grecilor, sârbilor sau
italienilor. Putem conchide astfel că în general – cu excepțiile menționate mai sus -
minoritățile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi și libertăți care au făcut
posibile conservarea specificului lor etnic și cultural.

Minorități naționale în România secolului

al XX-lea
Unirea de la 1918 și constituirea României Mari a însemnat un moment important în
istoria românilor, încununarea multor ani de năzuințe și eforturi ale intelectualilor și oamenilor
politici din țările române. Dincolo de entuziasmul Marii Uniri, acest fapt istoric avea să aducă în
prim plan noi realități istorice. Una dintre acestea a fost și cea a relațiilor dintre statul român și
minoritățile etnice și religioase din cuprinsul său, întrucât alipirea teritorială a adus nu numai
frații români împreună, ci a crescut și cifra minorităților. Teritoriul României înainte de Unire
însuma 137 903 km², cu o populație de 7 771 341 locuitori, iar după întregirea teritorială avea o
suprafață de 295 049 km², în timp ce populația practic s-a dublat ajungând la 14 670 000 de
locuitori.

La 29 decembrie 1930 s-a realizat primul recensământ al României întregite și conform datelor
statistice ale acestuia, România avea 18 057 028 locuitori dintre care procentual 71,89 % erau
români, 7,89 maghiari, 4,13% germani, 4,03% evrei, 3,22% ucrainieni, 2,26% ruși, 2,03%
bulgari, 1,45% rromi, 0,86% turci, 0,28% sârbi, croați, sloveni, 0,27% polonezi, 0,14%
greci. Dacă majoritatea populației înainte de Primul Război Mondial era alcătuită din românii
ortodocși, minoritatea fiind constituită în cea mai mare parte din evrei, după Unire – prin alipirea
Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei – acestora li se adaugă o importantă minoritate
maghiară și germană, ucrainiană și rusă. Din punct de vedere religios s-au multiplicat și
confesiunile: românii din Transilvania erau în marea lor majoritate greco-
catolici, germanii erau romano-catolici sau luterani, în timp ce maghiarii erau cu precădere
calvini.

Problema minorităților era însă o realitate cu care nu se confrunta numai România. În urma
destrămării imperiilor multinaționale – Austro-Ungar și Țarist – noile state formate aveau în
cuprinsul lor o gamă largă de minorități: pe teritoriul
Cehoslovaciei conviețuiau germani, maghiari, ucrainieni;
în Polonia germani, ucrainieni, bieloruși; în Iugoslavia maghiari. Cum maghiarii și germanii au
beneficiat pe vremea Imperiului Austro-Ungar de numeroase drepturi, fiind națiuni privilegiate,
catalogarea lor ca minorități în cuprinsul noilor state a reprezentat un moment de cotitură. Unele
minorități nu au putut să se adapteze noului statut și au părăsit România: aproximativ 200 000
maghiari, aparținând micii nobilimi, funcționarilor sau intelectualilor, iau calea Ungariei,
punând bazele mișcării revizioniste de aici. Pe de altă parte, Ungaria, Germania sau Uniunea
Sovietică nu doreau să accepte noua situație și granițele stabilite după Primul Război
Mondial, încercând să anexeze vechi teritorii și folosindu-se în acest scop de problema
minorităților.

În România toate etniile minoritare au primit cetățenia română, beneficiau de dreptul de a fi

reprezentate politic și aveau partide, precum: Partidul German din România, Partidul
Maghiar din România, Partidul Evreiesc. Pe măsura intensificării activității politice, în special
a celor extremiste de dreapta, fenomenul exclusivismului etnic și al antisemitismului cu
precădere ia amploare. Astfel, noile partide politice Liga Apărării Național Creștine
(1923) sau Legiunea Arhanghelului Mihail (1927) sunt alimentate de un puternic mesaj
antisemit. Nicolae Iorga a fost personalitatea care a încercat prin opera sa și activitatea sa politică
să aplaneze divergențele dintre români și minoritățile naționale. Istoricul avea să afirme în acest
context: „ura contra străinului (evreului n.n.) fiindcă e străin n-o primește conștiința mea” (N.
Iorga, Neamul Românesc, nr. 71 din 8 aprilie 1920). Alături de el în această misiune s-au
remarcat și alți intelectuali din spațiul universitar românesc precum Traian Bratu, Constantin
Parhon etc.

Un pas hotărâtor în avântul luptei antisemite l-a avut instaurarea nazismului în Germania

(1933). Considerând evreii „inamicul înnăscut a omenirii și a tot ce e nobil” (Adolf Hitler, Mein
Kampf), Hitler a declanșat lupta pentru exterminarea lor. Între anii 1933-1939 Partidul Nazist a
luptat pentru excluderea evreilor - „non-arienilor” - din mediile guvernamentale, intelectuale, din
lumea afacerilor etc. Aceștia erau dați afară din posturile pe care le ocupau, medicii și avocații și-
au pierdut clienții și dreptul de liberă practică. Magazinele și firmele erau închise sau cumpărate
la prețuri ce nu acopereau deloc valoarea acestora.

©German Federal Archive/CC BY-SA 3.0 de/Magazin evreiesc vandalizat în urma evenimentelor
petrecute în ”noaptea de cristal”
 Un punct crucial a fost „noaptea de cristal” - 9 noiembrie 1938, după ce un tânăr evreu a
asasinat la Paris un diplomat german: au fost atunci incendiate sinagogile din Germania,
magazinele evreiești vandalizate, întreprinse numeroase arestări. A fost semnul pentru evreii din
Germania să emigreze, un număr de câteva sute de mii reușind să se refugieze în alte țări. După
începerea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea Poloniei (1939) de către Germania,
repercursiunile asupra evreilor de aici au fost drastice: obligați să se mute în ghetouri
împrejmuite cu ziduri și sârmă ghimpată, primeau hrana cu rația, trăiau în condiții insalubre,
iar tifosul începuse să facă victime.

Invadarea URSS (1941) a venit cu măsuri și mai cumplite, germanii mobilizându-și trupe
speciale pentru uciderea evreilor pe care-i executau la marginea orașelor, în șanțuri sau râpe. La
o lună după începerea acestor acțiuni în URSS, germanii au considerat că este momentul pentru
îndeplinirea a ceea ce s-a intitulat „soluția finală la problema evreiască”: zeci de mii de evrei au
fost deportați în ghetourile poloneze și în orașele rusești. Ce era însă mai drastic abia acum urma
să înceapă: lagărele cu camere de gazare fuseseră construite în apropierea ghetourilor și
începuseră să primească primele transporturi constând în persoane ce nu puteau munci: bătrâni,
bolnavi, femei și copii. Deportările cele mai însemnate s-au desfășurat în vara-toamna lui 1942.

Diversitate etnică. Diversitate confesională

Holocaustul în România
În această a doua parte a lecției, îți prezentăm pe larg Holocaustul în România.

Acesta a făcut zeci de mii de victime, marcând o filă neagră în istoria poporului român.
Profesorii noștri îți oferă detalii despre ce a însemnat Holocaustul în România, cum s-a
manifestat acesta, care au fost cele mai proeminente figuri politice care au încurajat
antisemitismul, dar și persoanele care au condamnat această mișcare și care au ajutat
victimele să se refugieze.

Cuprins

 Holocaustul în România
 România postbelică și situația minorităților  

Citește în continuare ”Holocaustul în România” și află mai multe despre această

perioadă din istoria poporului nostru. 

Holocaustul în România
Holocaustul în România reprezintă perioada 1937-1944, pornind de la primele legi
împotriva evreilor ale guvernului Goga și mergând până la lovitura de stat din 23 august
1944. 

În 1938, guvernul condus de Octavian Goga a declarat în mod oficial o politică

de stat antisemită, concretizată în diverse îngrădiri ce urmăreau limitarea numărului
evreilor în universități, în barouri și organele statului, arestări făcute la întâmplare, bătăi,
dar mai ales în începerea retragerii cetățeniei evreilor (s-a ajuns astfel ca până în 1939 să fie
retrasă cetățenia a unui număr de aproximativ 200 000 de evrei, aproape o treime din
numărul evreilor ce trăiau atunci în România). Prin decrete-legi au fost trecute în
proprietatea statului român numeroase proprietăți ale evreilor. 

Antisemitismul a luat sub guvernarea antonesciană turnuri tragice, concretizate în

pogromuri (cuvântul pogrom înseamnă ucidere în masă a membrilor unui grup național
minoritar, organizată de elemente naționaliste, șovine) și deportări. 

Pogromul de la București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime comise

asupra evreilor, care au avut loc în timpul revoltei legionare din ianuarie 1941, condusă
de Horia Sima și îndreptată împotriva generalului Ion Antonescu. Antonescu și legionarii
erau de acord cu tratamentele la care erau supuși evreii, însă se pare că Antonescu nu ar fi
fost de acord cu faptul că o mare parte din proprietățile evreilor au ajuns în posesia
legionarilor și nu în proprietatea statului. În noiembrie 1940 legionarii au ucis la Jilava
mai mulți demnitari politici din timpul regimului lui Carol al II-lea, în semn de răzbunare
pentru asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Tot legionarii au fost responsabili și
de moartea fostului prim-ministru, istoricul Nicolae Iorga, fapt care a zguduit
întreaga lume academică.  

Aceste fapte au deteriorat relațiile dintre legionari și Ion Antonescu care a ordonat
dezarmarea Poliției Legionare. Pe 14 ianuarie 1941 Antonescu a avut o întrevedere cu
Hitler în Germania, în urma căreia era asigurat de sprijinul Berlinului împotriva
legionarilor. Drept urmare, Antonescu a desființat posturile de „comisari de românizare” de
pe lângă întreprinderile comerciale și industriale. Legionarii au văzut în acest act un atac
direct și au cerut demisia lui Antonescu și crearea unui guvern legionar condus de Horia
Sima. Antonescu l-a demis pe titularul Ministerului de Interne, generalul Petrovicescu.
Refuzând să accepte aceste fapte legionarii s-au înarmat și s-au baricadat. Odată cu
ocuparea centrelor de securitate, legionarii bucureșteni au trecut la jefuirea cartierelor
evreiești, au arestat câteva mii de evrei, între 15 și 85 de ani, care se spune că au fost
anchetați, maltratați și torturați. Armata i-a atacat pe legionarii fortificați și i-a
învins pe 22 ianuarie, determinându-i să părăsească Bucureștiul și țara. 

Ion Antonescu și Horia Sima, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație
a Gărzii de Fier(1940)

Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941 a fost unul din cele mai violente din istoria evreilor
din România, inițiat de generalul Antonescu, ajutat de autoritățile publice locale, în urma
căruia se spune că au fost uciși în jur de 13 000 de evrei.

Cea mai mare amploare a prigoanei și a exterminării este înregistrată însă în perioada 1940-
1944, pe vremea conducerii lui Ion Antonescu. Înaintea încheierii alianței dintre România și
Germania (octombrie 1940), societatea românească cuprindea un mare număr de
evrei integrați în lumea politică, intelectuală sau economică. Din toamna anului
1940, sute de evrei, unii dintre ei refugiați deja aici din alte țări, iau drumul Palestinei în
mod ilegal (prin asociații cum a fost cea condusă Eugen Maisner și Samuel Leibovici),
abandonându-și toate bunurile; plecarea se făcea cu asentimentul guvernării antonesciene
care vedea în expulzare "soluția corectă pentru rezolvarea problemei evreiești".
Aproximativ 80 000 de evrei au părăsit astfel în decurs de un an România, însă unii au
emigrat spre S.U.A. Soluția expulzării devine inaplicabilă după  decembrie 1941, când Aliații
declară război României și consideră evreii români ca fiind cetățeni români. Din acel
moment guvernul lui Antonescu va începe deportarea evreilor spre Transnistria.

Evreii sunt socotiți ca fiind responsabili de corupția dinaintea războiului și de criza

economică; sunt numiți pe toate căile posibile, prin presă, știri etc. ca fiind dăunători și
vrășmași ai națiunii, pentru a pregăti opinia publică cu ceea ce urma să se întâmple.

Măcelul de la Odesa a fost poate cea mai mare crimă săvârșită vreodată de
armata română în acest sens. La șase zile după intrarea trupelor române în Odesa (în
urma unui atentat al partizanilor sovietici în care este ucis generalul Glogojanu  -
comandantul orașului -, împreună cu alți 40 de militari), generalul
Trestioreanu (succesorul lui Glogojanu), a replicat spânzurând aproximativ 5000 de
persoane, în majoritate evrei, deoarece partizanii ruși erau mult mai greu de prins. La data
de 23 octombrie, 19.000 de evrei au fost arestați, sute dintre ei (poate mii) fiind împușcați
și apoi stropiți cu benzină și arși, iar în 24 octombrie alte câteva mii de evrei au fost duși
în șanțurile din afara orașului și împușcați cu mitraliera cu zecile, fiind acoperiți cu
pământ pe măsură ce cădeau în șanțuri. Alți 5000 au fost închiși în niște depozite
industriale și apoi împușcați, stropiți cu benzină și arși împreună cu depozitele. Numărul
victimelor de la Odesa a fost estimat undeva între 15 000 și 40 000 de evrei.

Oameni politici de seamă, precum Iuliu Maniu, i-au cerut în repetate rânduri mareșalului
Antonescu să oprească persecutarea și deportarea evreilor. Primarul de la
Cernăuți, Traian Popovici s-a opus deportării evreilor în Transnistria, salvând 19 000 de
evrei. Mama regelui Mihai, regina Elena a protestat și ea față de tratamentele la care erau
supuși evreii și a depus nenumărate eforturi pentru salvarea lor. Preotul ortodox Petre
Gheorghe a ajutat și salvat în 1942 evrei deportați în Transnistria, el fiind misionar acolo
și luând legătura cu evreii din București de la care deportații primeau ajutoare și
corespondență. Fiind descoperit, a fost arestat și trimis în judecată la sfârșitul anului 1943,
însă a fost achitat în 1944, din lipsă de martori. Președinta Crucii Roșii de la
Roman, Viorica Agarici, a salvat în 1941 mii de evrei urcați în zilele pogromului de la
Iași în „trenurile morții”: a oprit trenul și a obținut permisiunea de a le da apă și câte o
bucățică de zahăr, i-a spălat și a dezinfectat vagoanele. Alături de ei, numeroși alții au oferit
o mână de ajutor evreilor persecutați, fără însă a li se păstra memoria numelui.

”Trenul morții”, Iași, 27 iunie 1941

România postbelică și situația minorităților 

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a dus la înlăturarea regimului condus de mareșalul Ion
Antonescu și a pus capăt politicii sale antisemite. Însă situația minorităților nu a intrat pe
un făgaș normal după acest eveniment. De această dată cea care vor avea de suferit va fi
minoritatea germană, mai precis sașii vor fi învinovățiti că au colaborat cu regimul nazist.
Regimul comunist instaurat de sovietici şi condus de Gheorghiu-Dej a permis ca un număr
de aproximativ 70 000-80 000 de saşi transilvăneni să fie deportaţi la muncă forţată în
URSS, în Siberia, dintre care cam jumătate au murit. Biserica catolică, în special cea greco-
catolică, a avut de îndurat numeroase persecuții, culminând cu desființarea sa oficială în
1948 și întemnițarea a numeroși preoți și episcopi precum Ioan Suciu care și moare în
închisoarea de la Sighet în 1953. După 1968 Ceauşescu a accelerat rezolvarea problemei
minorităților printr-un adevărat și rușinos „export” contra cost a 90% din evrei în Israel şi
90% dintre germani în RFG.

O situație cu totul aparte cunoaște minoritatea maghiară care nu emigrează, fiind

înregistrată statistic drept cea mai numeroasă comunitate etnică minoritară pe teritoriul
României. În 1952 este înființată „Regiunea autonomă maghiară”, o diviziune
administrativ-teritorială după modelul republicilor autonome rusești ce va fi desființată abia
în 1968, când se reia împărțirea administrativ-teritorială a României în județe.

Depășind frământările și suferințele, România a trecut astfel pragul spre democrație

încercând – în contextul multitudinii de minorități etnice și confesionale existente pe mai
departe în cuprinsul său – să se mențină pe linia toleranței și a bunei înțelegeri, a respectării
valorilor celorlalte comunități, cerând totodată respectarea propriilor sale valori culturale,
intelectuale, administrative, politice și religioase.

Democrație și liberalism în Europa

Tema democrației și liberalismului apare deseori în cadrul cerințelor de la bacaureatul la
istorie. Această temă este strâns legată de tema totalitarismului. Pentru a fi cât mai bine
pregătit pentru bacul la istorie, sau pentru un test la clasă, te încurajăm să parcurgi și acest
capitol al manualului.

De multe ori se face confuzia între termenii de democrație și liberalism. În prima parte a
acestui capitol îți clarificăm diferențele dintre acești termeni și în ce contexte democrația și
liberalismul apar împreună. Pentru a te ajuta să înțelegi mai bine acești termeni, îți
prezentăm și principalele partide și organizații din perioada interbelică.

După o perioadă de consolidare a democrației și a valorilor liberale în lume și România,

inclusiv, acestea au suferit un declin pronunțat începând cu perioada interbelică. Citește
paginile ce urmează pentru a afla care au fost cauzele pentru acest declin și cum a arătat
democrația atât după Primul Rîzboi mondial, cât și după Al Doilea Război Mondial.
 Caracteristici
Cuprins

 Caracteristicile democrației
 Istoricul liberalismului
 Idei de bază ale liberalismului tradițional
 Asemănări și diferențe dintre liberalism și alte ideologii politice
 Este democrația sinonimă cu liberalismul?

Caracteristicile democrației
Ce înseamnă democrație? Conceptul de ”democrație” derivă din cuvintele
grecești: „demos”, denumire care reprezenta ”oamenii liberi cu drepturi politice depline în
cadrul unui oraș” și „kratos”, care se traduce prin ”putere”. Astfel, democrația face
trimitere la „puterea oamenilor liberi” într-un teritoriu definit (oraș, oraș-stat, regiune, stat
națiune etc.). Originile democrației se regăsesc în organizarea politică pe care Atena a
adopt-o pentru o perioadă în Antichitate.

Spre deosebire de prezent, democrația ateniană era mult mai puțin incluzivă, deoarece doar
bărbații adulți care dețineau cetățenia ateniană se puteau bucura de drepturi și libertăți
politice depline. Cetățenia se acorda, cel mai des, celor care aveau tatăl sau ambii părinți
atenieni. Femeile, sclavii sau cei care era considerați străini nu puteau lua parte la viața
politică a cetății. Astfel, democrația ateniană a prezentat un caracter mult mai restrictiv
decât democrația pe care o cunoaștem în secolul XXI.

Evoluția spre democrația pe care o cunoaștem în prezent a fost una graduală. Evenimente
istorice, precum semnarea Magnei Charta, invenția tiparului, marile descoperiri
geografice, Războiul de Treizeci de ani, Revoluția Americană și cea Franceză sau cele Două
Războaie Mondiale au influențat formarea și dezvoltarea democrației la nivel mondial. 

Printre caracteristicile de bază ale democrației, regăsim:

 Puterea și responsabilitățile civile sunt exercitate de către toți cetățenii majori în

mod direct sau prin intermediul reprezentanților 
 Promovarea și protejarea drepturilor omului
 Sistem pluripartit
 Independența sistemului juridic, cu rol important în controlarea și asigurarea
funcționării în limitele legii a legislativului (Parlament) și executivului (Guvern)
 Alegeri libere și corecte
 Dreptul cetățenilor majori de a alege și de a fi aleși 
 Responsabilitatea cetățenilor de a lua parte la sistemul politic 
 Cooperare și toleranță
 Dreptul fiecărui cetățean de a participa la viața culturală, politică și economică a țării
Observăm cum democrația este un sistem politic care se bazează pe aportul cetățenilor în
alcătuirea și controlul agendei publice, adică demos-ul este cel care decide care sunt
problemele importante și care necesită atenție. De asemenea, acest lucru poate fi
interpretat și prin faptul că poporul are puterea de a-i schimba din funcție pe cei care dețin
puterea politică într-un stat, în special în contextul în care cei din urmă nu își respectă
promisiunile și datoriile față de cei care i-au ales. 

Printre caracteristicile enumerate mai sus mai putem adăuga importanța existenței
unor surse independente de informații, cum ar fi  mass-media, care să nu se afle sub
controlul guvernului sau a altor grupuri de interese, care pot dispersa informații false sau
pot periclita bunul mers al democrației prin manipularea maselor. 

În final, probabil cea mai importantă condiție care asigură buna funcționare a unei
democrații este existența unui electorat educat și informat într-un spirit
democratic. Acest lucru se poate traduce printr-un sistem educațional care, pe lângă
livrarea de cunoștințe de cultură generală, trebuie să le prezinte viitorilor alegători detalii
despre modul de funcționare al statului din care fac parte, drepturile și obligațiile care
izvorăsc din constituție, politicile statului etc. Procesul de învățare trebuie să se desfășoare
pe tot parcursul vieții, deoarece doar în acest mod se poate asigura existența unui electorat
informat și greu de manipulat. 

Istoricul liberalismului
Liberalismul clasic sau tradițional a apărut ca un produs al schimbărilor sociale, economice
și religioase care au afectat Europa Occidentală la începutul Revoluției Industriale. Primii
liberali au fost reprezentanți ai burgheziei (aici cu sensul de locuitori ai orașelor, în special
comercianți și meșteșugari), care s-au opus vechiului sistem feudal bazat pe privilegii
acordate aristocraților și intervenția Bisericii în guvernarea statului. 

Pentru o mai bună definire și înțelegere a liberalismului clasic, vom face o scurtă incursiune
în opera celor trei filosofi englezi reprezentativi acestui subiect din perioada secolelor al
XVII-lea – al XVIII, Thomas Hobbes, John Locke și Adam Smith. În opera
intitulată Leviathanul, Hobbes dezvoltă ideea existenței guvernului ca entitate creată de
indivizi cu scopul de a se proteja între ei de eventualele abuzuri care ar fi putut avea loc. În
acest fel este încheiat un contract social între cetățeni și stat, prin care aceștia sunt de
acord să-și cedeze o mică parte din libertate pentru siguranța tuturor indivizilor. Contractul
social va căpăta mai târziu numele de Constituție.

John Locke („Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță”) a contribuit la
dezvoltarea ideologiei liberale prin conexiunea pe care acesta a realizat-o între importanța
proprietății personale și gradul de libertate al individului, dar și prin respingerea așa-
numitului ”drept divin” al suveranilor, care îi situa pe o poziție de superioritate în raport cu
supușii săi. Dreptul la libertate, viață și proprietate sunt văzute de acesta ca fiind
drepturi naturale ale fiecărui individ, indiferent de statusul său social. Nerespectarea
drepturilor naturale (încălcarea contractului social) oferă indivizilor dreptul de a schimba pe
cei ce-i guvernează. 
Adam Smith (Avuția Națiunilor) a sesizat, printre altele, importanța unei economii libere,
guvernate de principiul ”mâinii invizibile”. ”Mâna invizibilă” este o aluzie la un concept
economic de bază care guvernează orice economie de piață, și anume legea cererii și a
ofertei. Această abordare va sta la baza așa-numitului laissaiz-faire, care se traduce prin
lipsa amestecului guvernului în funcționarea pieței, regulile sale fiind trasate de cerere și
ofertă.

Idei de bază ale liberalismului tradițional

Liberalismul clasic poate fi sumarizat cu ajutorul următoarelor concepte cheie:

 Laissez-faire (piață liberă bazată pe legile cererii și ofertei)

 Respectarea drepturilor naturale pentru toți indivizii: dreptul la viață, proprietate și
libertate
 Existența unui guvern ca necesitate împotriva haosului pe care libertatea absolută îl
poate provoca, însă cu puteri clar trasate și limitate printr-un Contract social
(viitoarea Constituție) între cei ce guvernează și cei guvernați
 Împotrivire cu privire la vechile privilegii ale aristocrației, suveranilor și Bisericii

Cu alte cuvinte, esența liberalismului poate fi redată prin trei concepte de bază, și
anume: egalitate în drepturi, accent pe individ și libertate. Aceste caracteristici ale
liberalismului își au originile încă din Antichitate, însă apariția propriu-zisă  a liberalismului
a început să se producă începând cu secolul al XVII-lea, prin scrierile filosofilor Thomas
Hobbes sau John Locke. Bazele liberalismului economic aveau să fie puse de Adam Smith. 

Prin accent pe individ se înțelege instituirea unei societăți în care i se asigură

fiecărui individ drepturi egale și protecție în fața unor eventuale abuzuri care îi pot
afecta demnitatea sau proprietatea personală. De asemenea, asigurarea unor nevoi sociale
pentru toți membrii societății, precum asistența medicală sau învățământul gratuit,
reprezintă alte idei îmbrățișate de liberali. Unii reprezentanți ai curentului liberal, precum
Friedrich Hayek, considerau că prin asigurarea nevoilor de bază se poate crea o societate cu
adevărat liberală, deoarece oamenii nu vor mai fi constrânși de anumite nevoi de bază.

Din punct de vedere al modului în care statul trebuie să se implice în mersul

societății, liberalii sunt în cea mai mare parte de acord cu ideea că statul trebuie
să aibă o intervenție minimală, și anume să se limiteze la asigurarea unui climat care
protejează sfera privată a individului, economia de piață, libertatea cuvântului și a
conștiinței și funcționarea unei societăți civile puternice. 

Potrivit lui Adam Smith, conceptul de libertate se află în strânsă legătură cu

proprietatea. Astfel, gradul de libertate al unui individ este direct proporțional cu averea
pe care acesta o deține, sărăcia fiind privită ca un factor care contribuie la constrângerea
libertății. Totodată, dreptul la proprietate este considerat unul dintre drepturile naturale ale
fiecărui individ, împreună cu dreptul la libertate și dreptul la viață. 

Așadar, putem observa cum majoritatea valorilor liberale pun accentul pe importanța
asigurării unei vieți demne pentru fiecare individ. De asemenea, astfel se asigură un anumit
nivel de toleranță între membrii unei societăți, prin respectarea diversității și diferențelor
dintre aceștia în chestiuni ce țin de viața politică sau cea socială. Totuși, ideologia liberală
trasează o graniță între toleranță și abuz, și anume că o acțiune întreprinsă de o persoană nu
trebuie să fie tolerată dacă aduce prejudicii valorii și demnității unui alt individ. 

Asemănări și diferențe dintre liberalism și alte

ideologii politice
Există asemănări și diferențe între liberalism și alte ideologii de dreapta (libertarianism,
neoliberalism) sau de stânga (socialism).

Liberalism și socialism
Spre deosebire de liberalismul clasic, socialismul susține intervenția statului în mersul
economiei unui stat. De asemenea, adepții socialismului pun accentul pe asigurarea de către
stat a anumitor servicii sociale de bază tuturor cetățenilor, precum educația sau sănătatea.
Aceștia cred că doar astfel se poate obține egalitate între toți cetățenii și progres economic.
Totuși, liberalismul modern a preluat o parte din asumpțiile socialismului, în special în
privința asigurării de către stat a nevoilor sociale de bază. De asemenea, proprietatea
individuală o regăsim și în ideologia socialistă.

Liberalism și libertarianism
Libertarianismul este o doctrină similară liberalismului clasic. Acesta promovează prezența
unui guvern cu puteri și un control minimal asupra cetățenilor. 

În timp, liberalismul a adoptat anumite aspecte care țin de ideologia socialistă, precum
asigurarea de către stat a unor servicii sociale de bază pentru toți cetățenii, plătite din bani
publici. Libertarienii se opun acestor idei și sunt de părere că statul nu trebuie să intervină
și că ține de voința fiecăruia să acționeze așa cum dorește. 

Liberalism și neoliberalism
Neoliberalismul este un produs al liberalismului clasic. În prezent, majoritatea guvernelor
liberale îmbrățișează versiuni mai apropiate de cea neoliberală, deoarece liberalismul clasic
nu mai corespunde nevoilor actuale ale societății. Printre asemănări remarcăm accentul pe
importanța individului și proprietatea privată, însă diferă foarte mult în ceea ce liberalii
numesc laissez-faire. Neoliberalismul propune ideea că e nevoie de o intervenție puternică a
statului în economie în momentele de criză economică sau recesiune, în timp de adepții
liberalismului clasic se opun categoric.

Este democrația sinonimă cu liberalismul?

Liberalismul și democrația se aflau într-o strânsă legătură, la ca în prezent, în Europa
secolelor al XIX-lea – XX-lea. Totuși, nu putem afirma că cele două sunt sau au fost
sinonime în ansamblul setului de idei pe care le înglobează fiecare. Putem face o simplă
 paralelă între accentul care este pus pe conceptul de individ de către liberali, în timp ce
democrația vorbește despre puterea poporului sau majoritatea decide în procesul de
luare al deciziei într-un stat. Astfel, interesul colectiv primează în fața celui individual.

Chiar și în aceste condiții, un regim liberal nu poate exista într-o republică sau monarhie
autoritară/totalitară. Ceea ce înseamnă că prezența liberalismului ca ideologie în
conducerea unui stat este condiționată de existența unui sistem care îndeplinește
caracteristicile de bază ale democrației. Cu alte cuvinte, liberalismul este o ideologie
democratică.   

De precizat că există și alte ideologii politice democratice pe lângă liberalism. În

perioada secolelor al XIX lea – al XX-lea au apărut în lumina scenei politice din majoritatea
statelor europene noi ideologii politice democratice, precum conservatorismul, ecologismul,
doctrina creștin-democrată sau social-democrația. Conservatorismul (Partidul Conservator)
și social-democrația (Partidul Laburist) reprezintă inclusiv în prezent principalele ideologii
politice democratice prezente în Marea Britanie. De asemenea, conservatorismul a fost bine
reprezentat inclusiv în politica românească în timpul perioadei Vechiului Regat. Doctrina
creștin-democrată și cea ecologistă au luat amploare după sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial în Europa Occidentală. Cel mai bun exemplu care le înglobează pe ambele este
Germania, unde anumite landuri sunt conduse de ecologiști iar actualul Cancelar, Angela
Merkel, reprezintă Uniunea Creștin Democrată.

De asemenea, ideile liberale s-au răspândit în perioada secolelor al XIX lea – al

XX-lea, fapt ce a permis cimentarea instituțiilor democratice din prezent. Până
atunci, o bună parte a drepturilor politice ale cetățeanului erau condiționate de dimensiunea
proprietății pe care o deținea, sau de sex. Pentru a ne face o idee despre situație, în Anglia
anului 1832 aveau drept de vot aproximativ 7% din totalul populației adulte. Abia la
sfârșitul Primului Război Mondial a fost introdus votul universal pentru bărbați în Anglia,
iar în 1928 a fost extins și la femei.

Declinul democrației și liberalismului

Cuprins

 Democrația după Primul Război Mondial

o Marea Criză
o Nemulțumiri cauzate de tratatele de pace
o Revoluții
 Democrația după al Doilea Război Mondial

Democrația după Primul Război Mondial

Sfârșitul Primului Război Mondial a fost privit de cei mai mulți dintre liderii acelor vremuri
ca o victorie finală a democrației împotriva imperiilor și a regimurilor autoritare. Istoria
avea să arate o altă realitate, și anume că din acel punct începea cu adevărat confruntarea
dintre democrație și totalitarism, odată cu afirmarea comunismului și a fascismului. 
Declinul democrației în perioada interbelică s-a datorat, în principal,
nemulțumirilor legate de modul în care guvernele statelor democratice au gestionat Marea
Criză de la sfârșitul anilor ’20, care a afectat o mare parte din populația lumii. Un alt factor
important a constat în nemulțumirile legate de modul în care Tratatele de la Paris-Versailles
au redesenat harta lumii la sfârșitul războiului; în acest context s-au dezvoltat
sentimentele iredentiste în cadrul statelor care s-au regăsit în tabăra învinșilor sau care au
fost nemulțumite de prevederile tratatelor. 

România a cunoscut, la fel ca cea mai mare parte a statelor europene, un puternic declin al
democrației începând cu prima jumătate a anilor ’30, pentru ca în ajunul celui de-Al Doilea
Război Mondial să devină în mod oficial dictatură regală. Efectele Marii Crize și intrigile
politice ale acelor vremuri au slăbit democrația românească și au creat un mediu propice
ascensiunii legionarilor, ascensiune care a fost încurajată inclusiv de sprijinul extern al
Germaniei Naziste.

Marea Criză
După cum am văzut în subcapitolul dedicat liberalismului clasic, unul dintre principiile de
bază ale acestuia este laissez-faire, sumarizat în neintervenția statului în economie. Marea
Criză declanșantă în 1929 s-a datorat într-o bună măsură tocmai lipsei intervenției statului
în reglementarea pieței bancare și bursiere, fapt ce a condus la Marele Crah al Bursei de pe
Wall-Street și aruncarea economiei mondiale în haos. 

Principala voce care a adus o schimbare radicală în abordarea economică a liberalismului a

fost John Maynard Keynes. Considerat unul dintre cei mai buni economiști din istorie,
Keynes a propus un nou model de liberalism. Acest model poate fi sumarizat prin păstrarea
rolului important pe care indivizii îl au în construcție economiei prin proprietatea privată,
dar aduce în discuție necesitatea intervenției statului în momentele în care are loc
declanșarea unei crize economice. 

Prin investiții masive în proiecte de infrastructură publică (drumuri etc.) din partea statului,
Keynes era de părere că se creau locuri de muncă pentru milioane de șomeri, pentru ca apoi
veniturile obținute de aceștia să reintre în circuitul economic prin consum. În acest fel,
economia se afla din nou în creștere, o parte bună a banilor se reîntorceau la stat prin taxe și
impozite, iar țara beneficia de infrastructură publică modernă. În acest fel, liberalismul
clasic a început să fie tot mai puțin popular. 

Nemulțumiri cauzate de tratatele de pace

Semnarea Tratatelor de la Paris-Versailles a cauzat un val de nemulțumiri în tabăra statelor
declarate învinse. Situația avea să fie similară și în tabăra învingătorilor. În rândul
statelor învinse a dominat sentimentul de nedreptate și revanșă, cum a fost cazul
Germaniei sau al Ungariei. În tabăra învingătorilor au existat state care au dorit mai
multe teritorii, cum a fost cazul Italiei, sau care doreau o influență și un statut egal cu
puterile europene, cum a fost cazul Japoniei. 

Însuși Keynes afirma că această pace este una punitivă, care ascunde semințele unui viitor
conflict armat. Această afirmație se baza în special pe dorința francezilor de a impune
imense despăgubiri de război  Germaniei, fiind văzută de aceștia ca principala vinovată
pentru declanșarea conflagrației. 

În același timp, granițele Europei au cunoscut modificări drastice. Noi state au

apărut pe hartă în locul marilor imperii, care s-au prăbușit la finele războiului:
Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Austria, Ungaria etc. Noua ordine politică se străduia să
acopere lipsurile alimentare, sanitare, materiale etc. care afectau aproape întreaga populație
a Europei. În acest climat, au prins putere mișcări sociale care aveau să influențeze profund
soarta lumii. 

Revoluții
Nemulțumiți de continuarea războiului și de modul în care țarul Rusiei gestiona situația de
pe front, rușii aleg să-l detroneze pe acesta și să urmeze calea republicii. Profitând de starea
generală de confuzie, de continuarea războiului și de lipsa unei puteri solide din partea
noului guvern democrat, Lenin și bolșevicii săi au organizat o lovitură de stat (Revoluția
bolșevică, octombrie 1917) prin care acaparează puterea și aruncă țara într-un sângeros
război civil pentru următorii ani. 

Germania ar fi putut avea aceeași soartă. În contextul abdicării Kaiserului Wilhelm al II-
lea și al tranziției spre republică, comuniștii germani încearcă să ajungă la putere în
intervalul 1918 – 1919. Conflictul a apărut din cauza diferențelor de opinie dintre social-
democrați și comuniști, cei din urmă dorind să instaureze un regim comunist în Germania.
Printre numele sonore ale comuniștilor se numără Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht,
ambii fiind uciși de trupele guvernamentale ale social-democraților. Numele de ”Revoluția
Spartakistă” se referă la numele pe care comuniștii germani și l-au însușit încă din timpul
războiului, și anume ”Liga Spartachistă”. Astfel, comuniștii doreau să realizeze o legătură
între mișcarea lor și cea a lui a lui Spartacus, cel care a condus cea mai mare revoltă a
sclavilor din timpul Republicii Romane. 

Un alt caz asemănător a fost cel al Ungariei. Sfârșitul războiului regăsește Ungaria cu
aproape 2/3 din teritorii și populație către statele vecine, iar cu economia într-o criză
adâncă. În acest context, comuniștii conduși de Bela Kun reușesc să preia puterea de la
Budapesta în martie 1919 cu ajutorul bolșevicilor lui Lenin. Scopul principal al noului
guvern a fost refacerea granițelor Ungariei de dinainte de Primul Război Mondial, sau
măcar reîncorporarea cât mai multor foste teritorii ale fostei Duble Monarhii.

Regăsindu-se între două state comuniste cu pretenții teritoriale, Regatul României s-a

văzut nevoit să pună capăt cât mai repede ascensiunii comuniștilor de la Budapesta. Luptele
dintre Armata Regală Română și Armata Sovietică Maghiară aveau să se încheie cu avansul
trupelor românești spre capitala Ungariei și, în primele zile ale lui august 1919, cu ocuparea
Budapestei. Astfel, Armata Regală Română a fost printre primele armate care au luptat
împotriva unui regim comunist, reușind să-i pună capăt.

Democrația după al Doilea Război Mondial

 Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a condus la formarea unui sistem internațional
bipolar, caracterizat de confruntarea ideologică dintre regimurile democratice occidentale și
regimurile comuniste. Planul Marshall a contribuit la reconstrucția Europei de
Vest și la cimentarea instituțiilor democratice de aici prin împrumuturile și
ajutoarele materiale acordate de SUA după sfârșitul conflagrației mondiale. 

Cimentarea instituțiilor de bază în funcționarea sistemelor democratice s-a datorat într-o

bună măsură și pericolului reprezentat de partidele comuniste susținute de Moscova, dar și
din teama de revenire a fascismului la putere. Prin asigurarea unei economii performante,
dublate de  instituții democratice puternice și un nivel ridicat de trai al cetățenilor,
regimurile democratice au reușit să-și asigure continuitatea și evoluția. 

Un bun exemplu este punerea bazelor actualei Uniuni Europene în prima

jumătate a anilor ’50. Atunci, pentru a face față presiunii economice și militare a URSS-
ului, dar și pentru a minimiza șansele unui viitor conflict franco-german, statele
democratice occidentale au ajuns la concluzia că doar cooperarea dintre state poate asigura
continuitatea democrației și a economiei libere.    

Partide și organizații democratice în

perioada interbelică
Cuprins

 Care sunt partidele principale după război?

 Liga Națiunilor

Care sunt partidele principale după război?

Sfârșitul Primului Război Mondial a dus la apariția unor noi partide politice. Contextul
social (șomaj, văduve de război, foști soldați fără adăpost) a încurajat dezvoltarea partidelor
de stânga, socialiste, sau de extremă stângă, cele comuniste. Aceeași tendință a fost valabilă
și de cealaltă parte a spectrului politic, prin apariția partidelor fasciste, de extremă dreaptă. 

În cazul Angliei, promisiunile legate de asigurarea de locuri de muncă pentru toți cetățenii,

asigurarea accesului la educație și sănătate sau fixarea unui salariu minim național au
propulsat tânărul Partid Laburist (partid de stânga) în fruntea țării. 

Franța a înregistrat și ea o creștere a tendințelor socialiste. Chiar și așa, principiul

parlamentarismului a fost respectat de către toate partidele care au trecut pe la guvernare,
fapt care a conferit stabilitate politicii franceze. Printre partidele care au dominat scena
politică interbelică franceză amintim: Partidul Radical-Socialist sau Secțiunea franceză a
Internaționalei Muncitorilor. De asemenea, a existat și un puternic Partid Comunist
Francez, apărut în 1920 și încă prezent în Adunarea Națională din prezent cu un număr mic
de membrii. 
Deși s-a aflat pe lista învingătorilor, Franța a înregistrat, în urma războiului, daune mult
mai mari decât Germania. Acest lucru s-a datorat ofensivei germane în Franța și a
numărului mare de bătălii înregistrate aici între 1914 – 1918. Drept urmare, cetățenii
francezi și-au manifestat diverse numulțumiri privind societatea după război. Aceste
nemulțumiri au fost adresate în principal de partidele de stânga; drept urmare, aceste
partide au primit sprijin din partea cetățenilor.

Intrarea de partea Antantei în război a SUA, în timpul președinției reprezentatului

Partidului Democrat, Woodrow Wilson, a avut consecințe asupra politicii interne
americane. Deși aici nu au apărut partide socialiste importante precum s-a întâmplat în
Europa, electoratul american a mers pe mâna Partidului Republican pentru următoarele
alegeri prezidențiale în intervalul 1921 – 1933.

Deși s-a numărat printre statele victorioase la finele Primului Război Mondial, Italia s-a
declarat nemulțumită de câștigurile teritoriale primite ca urmare a Tratatelor de la Paris-
Versailles. În acest context, Partidul Fascist a reușit să preia prin forță frâiele puterii în
statul italian și să devină singurul partid politic aflat la guvernare până la încheierea celui
de-Al Doilea Război Mondial.

Germania a fost unul dintre statele învinse în Primul Război Mondial. Acolo, în timpul
existenței Republicii de la Weimar, puterea a deținut-o Partidul Social-Democrat German
(SPD). Însă declanșarea Marii Crize de la sfârșitul anilor ’20 a condus la accentuarea
dificultăților financiare ale cetățenilor și la nemulțumiri în rândul acestora față de partidul
conducător, SPD. În acest context accentuat de criză a avut loc ascensiunea lui Adolf Hitler
și a Partidului Nazist.

Liga Națiunilor
Ideea de formare a unei Ligi a Națiunilor care să asigure pacea la nivel internațional prin
promovarea negocierilor între state, în defavoarea războiului (metoda clasică de adresare a
diferendelor internaționale), se regăsește în scrierile lui Immanuel Kant, mai exact în Către
pacea perpetuă, redactată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Această idee avea să fie
preluată de către Președintele SUA, Woodrow Wilson, în celebrul discurs din ianuarie 1918,
intitulat ”Cele 14 puncte”.

Creată la sfârșitul Primului Război Mondial, în 1919, Liga Națiunilor s-a dorit a fi un for
internațional care să asigure negocierea diferendelor la nivel internațional,
pentru a preîntâmpina izbucnirea unui nou conflict sângeros, urmând astfel într-
o bună măsură viziunea lui Kant. Cu toate acestea, organizația se va dovedi a fi un adevărat
eșec. Bazele idealiste pe care a fost fondată s-au dovedit a fi mult prea fragile în fața
”valului” extremist, alimentat de sentimentele iredentiste și naționaliste care au cuprins
Europa și alte părții ale Lumii.

Liga Națiunilor a fost sortită eșecului încă de la începuturile sale. Modul de luare al
deciziilor se baza pe principiul unanimității, iar SUA a refuzat participarea în cadrul
organizației ca urmare a deciziei Senatului american care s-a opus intervenției SUA la
nivelul sistemului internațional. De asemenea, Germania a primit dreptul de a adera abia în
1926 (s-a retras în 1933 ca urmare a deciziei lui Hitler), Japonia s-a retras în 1933 (după
 invazia Manciuriei de către japonezi și opoziția Ligi Națiunilor), iar Italia a ales să se retragă
în 1937 ca urmare a atacului întreprins de Mussolini asupra Etiopiei și a sancțiunilor
economice impuse de Liga Italiei. URSS-ul s-a numărat printre statele care au fost primite
în cadrul organizației cel mai târziu, în 1934, ca urmare a contextului politic în care
bolșevicii au preluat puterea și au asasinat toți membrii familiei imperiale țariste. 

În acest context internațional dificil, combinat cu limitele instrumentelor de coerciție pe

care această organizație le putea pune în aplicare (nu avea armată proprie, se limita în mare
parte la sancțiuni economice și depindea direct de politica Marilor Puteri), au contribui la
incapacitatea Ligii Națiunilor de a preveni izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial,
însă a pus bazele pentru formarea urmașei sale, Organizația Națiunilor Unite (ONU).

Practici politice totalitare. România și

Europa secolului al XX-lea între
democrație și totalitarism
Regimurile totalitare, alături de cele democratice, sunt regimurile care au dominat scena
politică pe parcursul secolului al XX-lea (cunoscut din acest motiv și sub denumirea
de ,,secolul extremelor”). Totalitarismul reprezintă acea formă de organizare a societății
în care statul controlează toate aspectele vieții politice, economice, sociale și private. Cele
trei regimuri totalitare studiate sunt nazismul, fascismul și comunismul. Practicile
politice totalitare reprezintă totalitatea acțiunilor prin care aceste regimuri și-au impus
controlul într-un mod abuziv. 

Cuprins

 Apariția și afirmarea regimurilor totalitare

o Nazismul în Germania
o Fascismul în Italia
o Comunismul în URSS
 Practici politice totalitare
o Expansionismul
o Lagărele și încălcarea drepturilor omului
o Partidul unic
o Teroarea și cenzura
o Comunismul după Al Doilea Război Mondial

Apariția și afirmarea regimurilor totalitare

La finalul Primului Război Mondial (1914-1918) asistăm la restructurarea hărții Europei:
imperiile multinaționale s-au destrămat (Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist, Imperiul
Otoman), au apărut state noi (Cehoslovacia) și alte teritorii s-au unificat cu state care au
participat la război și au fost în tabăra câştigătoare (de exemplu, Transilvania, Bucovina și
Basarabia s-au unit cu România, iar Alsacia cu Franța).

Cele două mari tabere din Primul Război Mondial au fost Aliații/Antanta (Anglia, Franța,
SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și Puterile Centrale
(Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Germania și Bulgaria). La un an de la încheierea
războiului, Aliații (Antanta) și Puterile Centrale au încheiat Tratatul de la Versailles
(1919). Prin acest tratat de pace, influența țărilor învinse în război (Puterile Centrale) era
diminuată, din motive de siguranță și protecție. Pe lângă acest tratat, au mai fost semnate și
alte tratate de pace care au creat o serie de numulțumiri în rândul societății țărilor învinse în
război. 

Nazismul în Germania
Germania, considerată principala responsabilă pentru izbucnirea războiului, a fost statul
care a avut parte de cele mai multe restricții în urma Tratatului de la Versailles, fiind
obligată să cedeze teritorii țărilor vecine, precum și coloniile africane. Prevederile tratatului
au creat astfel numeroase nemulțumiri atât în rândul oamenilor politici germani, cât și în
rândul populației.

De asemenea, despăgubirile de război pe care Germania a fost nevoită să le plătească i-au

zdruncinat economia, iar limitarea armatei a făcut-o vulnerabilă. Pe acest fond de crize
sociale și economice a luat naștere un naționalism cu tente fanatice. De precizat că ia
amploare antisemitismul, evreii fiind percepuți în societatea germană ca fiind printre
principalii vinovați pentru pierderea războiului.

De criza în care se afla societatea germană au încercat să profite mai mulți oameni politici.
Se remarcă în acest sens Adolf Hitler, promotorul ideologiei național-socialiste din
Germania - nazismul. Calitățile sale oratorice, combinate cu o propagandă care îl
prezenta ca fiind singurul care poate să scoată Germania din marea criză, l-au propulsat în
fruntea statului, fiind ales în 1933 cancelar al țării.

Fascismul în Italia
În Italia, după încheierea Primului Război Mondial, s-a afirmat fascismul. Printre altele,
situația economică precară și pierdera teritoriilor după război a dus la numulțumiri în
rândul societății.

În anul 1919, Benito Mussolini, care avea să devină figura reprezentativă a regimului fascist
italian, a pus bazele organizației Liga Combatantă, care s-a transformat în scurt timp
în Partidul Fascist. Practicile prin care fasciștii italieni și-au impus puterea au fost foarte
asemănătoare cu cele ale naziștilor: 

 ambele regimuri s-au impus prin eliminarea treptată a opozanților,

 folosirea intensivă a aparatului de propagandă,
 și susținerea unor discursuri în care se exploatau subiecte sensibile pentru populație
(criza, naționalismul, condamnarea comunismului și capitalismului) și demonstrații
 publice (celebrul marș spre Roma din anul 1921 al lui Mussolini), cu scopul de a
arăta în mâinile cui se află puterea.

Fasciștii italieni s-au opus inclusiv mișcărilor comuniste și socialiste din Italia.

Comunismul în URSS
Un alt regim totalitar, care va domina scena politică internațională pentru mai bine de
jumătate de secol, a fost comunismul. Originile acestui regim politic se regăsesc în viziunile
lui Karl Marx care, alături de Friedrich Engels, a publicat în 1848 „Manifestul
Comunist”. 

În viziunea lui Marx și Engels, comunismul reprezintă un regim dezirabil în care nu mai
existau diferențe între clasele sociale, cetățenii aveau control asupra economiei iar astfel
statul nu mai intervenea în conducerea societății. Potrivit lor, capitalismul era cel care
exploata clasa muncitoare (proletariatul), iar deființarea capitalismului ar fi putut duce la
încetarea exploatării proletariatului și la desființarea claselor sociale. Pentru a trece de la
capitalism la comunism, Marx și Engles discutau despre o stare intermediară numită
socialism, în care statul încă are un rol în conducerea societății. Însă, comunismul
practicat de state precum URSS a fost diferit de cel teoretizat de Marx și
Engles, și a fost unul de tip totalitar, în care statul reprezentat de un partid unic avea
control asupra economiei și a societății în general.

Ideile lui Marx și Engels au fost preluate și transformate de Vladimir Lenin. În 1917,
Lenin a ajutat la detronarea țarului rus Nicolae al II-lea și a condus revoluția bolșevică din
octombrie. În 1918 a fost adoptată o nouă Constituție care legitima noul regim, noua putere
care se concentra acum în mâinile bolșevicilor (reprezentați de Lenin), precum și un nou
nume pentru Rusia: Republica Sovietică Federală Socialistă Rusă. Deși titulatura sa era de
stat socialist, practicile erau unele de tip totalitar. Lui Lenin i-a urmat la conducere un alt
lider totalitar comunist, Iosif Stalin.

Practici politice totalitare

Până în acest moment ne-am concentrat asupra modului în care cele trei regimuri totalitare
(nazismul, fascismul și comunismul) s-au format și afirmat. În continuare, ne vom opri
asupra felului în care acestea au afectat scena politică internațională. Vom studia practicile
politice prin intermediul cărora au reușit să se mențină la putere și cum ascensiunea lor a
condus la cea de-a doua conflagrație mondială.

Expansionismul
Ideologia nazistă avea un puternic caracter antisemit și rasist, considerând germanii ca
fiind  o rasă superioară celorlalte popoare (rasa ariană), menită să conducă lumea. Drept
urmare, Adolf Hitler dorește să cucerească și să își extindă influența asupra altor țări
(expansionism). De exemplu, invadarea Poloniei de către germani va declanșa Al Doilea
Război Mondial. 
În discursuri, reprezentații nazismului și comunismului își blamau reciproc ideologiile.
Însă, cele două țări reprezentante ale acestor ideologii (Germania și Rusia) au semnat la 23
august 1939 un pact de neagresiune, cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov. La doar o
săptămână de la semnarea pactului, Germania atacă Polonia, fiind susținută de Rusia. 

Lagărele și încălcarea drepturilor omului

După cucerirea Poloniei, naziștii germani au început persecuțiile împotriva populației
evreiești, declașându-se Holocaustul, una dintre cele mai mari crime împotriva
umanității. Peste 6 milioane de evrei au murit împușcați, arși, gazați în lagăre de
concentrare sau și-au găsit sfârșitul în urma experimentelor la care au fost supuși de naziștii
germani.

Rusia a recurs la practici asemănătoare în timpul regimului comunist, lagărele fiind

prezente și aici, sub denumirea de GULAG. În ele erau închiși deopotrivă oamenii politici și
oamenii simpli care se împotriveau regimului comunist. Deținuții erau înfometați, bătuți,
puși la muncă forțată (în special minerit), un procent foarte mare dintre ei nereușind să
supraviețuiască primelor două-trei luni de lagăr.

Putem ușor trage concluzia că o altă caracteristică a regimurilor totalitare este aceea de
încălcare a drepturilor omului.

Partidul unic
Puterea aparținea partidului unic în fruntea căruia se afla liderul: fie un Führer (Hitler în
Germania), fie un Il Duce (Mussolini, Italia), fie un Secretar General (Stalin, Rusia).
Aparatele de propagandă și organizațiile oficiale de masă aveau rolul de a se ocupa de
îndoctrinarea populației, începând de la cea mai fragedă vârstă. 

Teroarea și cenzura
Teroarea și cenzura erau alte mijloace prin care regimurile totalitare țineau populația sub
control. Aceasta era exercitată mai ales prin intermediul poliției secrete: în Germania
- Gestapo, în Rusia – NKVD, în Italia - OVRA.

Sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial a însemnat și sfârșitul nazismului și fascismului,
deoarece țările în care s-au manifestat cele două regimuri (de exemplu, Germania, Italia) au
fost în tabăra învinșilor.

Comunismul după Al Doilea Război Mondial

Singura doctrină care a avut continuitate a fost cea comunistă. Cu ajutorul armatei și al
prevederilor conferinței de la Yalta, unde s-a decis împărțirea zonelor de influență în
Europa, URSS s-a impus în Europa de Est. Drept urmare, așa-numitele „state
satelit” ale Uniunii Sovietice au urmat linia sovietică. Aceasta a fost și situația României în
perioada postbelică, practicile totalitare comuniste remarcându-se pentru mai bine de
jumătate de secol în toate domeniile societății. 
 Teroarea, cenzura, nerespectarea drepturilor omului, dificultățile economice pe care
populația le-a întâmpinat etc. au dus la căderea comunismului. Economia nu mai putea
fi susținută, restricțiile ce vizau nevoile de bază ale oamenilor erau din ce în ce mai mari, iar
perspectiva democrației devenea din ce în ce mai tentantă. 

Sfârșitul secolului al XX-lea, mai precis anii 1989-1991 au adus schimbări majore pentru
statele din Europa de Est. Această perioadă a fost marcată de un șir de revoluții în urma
cărora regimul comunist s-a prăbușit, fiind înlocuit de democrație. Un exemplu îl reprezintă
Revoluția română din 1989.

Studiu de caz - Construcția democrației și

ideologia totalitară în România
Trecerea pragului secolului al XX-lea a reprezentat pentru statele europene, inclusiv pentru
România, o perioadă de consolidare a democrației. Constituția din 1923 este astfel una din
primele cărămizi așezate la construcția acestei democrații, care însă nu a fost destul de
puternică pentru a se impune și menține. Lipsa experienței politice, precum și contextul
european favorabil doctrinelor totalitare a determinat, odată cu venirea la tron a lui
Carol al II-lea și cu instaurarea în 1938 a dictaturii regale, intrarea în declin a
democrației românești.

 Principalele forțe antidemocratice care s-au manifestat în România interbelică au

fost mișcarea legionară (considerată ca orientare drept fascistă), și cea comunistă.

Cuprins

 Inceputul secolului XX: Evenimente marcante pentru democrație

 A doua parte a secolului XX: Conservatorism, liberalism, monarhie
 Perioada interbelică: Soarta partidelor tradiționale, legionarismul
 După 1938: Regim monarhic autoritar
 Mișcarea legionară
 Regimul comunist

Inceputul secolului XX: Evenimente marcante

pentru democrație
Ideile de bază care au contribuit la apariția democrației românești își au rădăcina în secolul
al XVIII-lea în unele dintre reformele domnilor fanarioți sau în
conținutul memoriilor boierești. Două evenimente au avut un aport important în
formularea principiilor democrației din România, și anume Revoluția de la
1821 și Revoluția de la 1848. 
Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 a schimbat situația Principatelor Române în
raport cu Înalta Poartă și a pregătit terenul pentru apariția generației pașoptiste.
Importanța pașoptiștilor în formarea și aplicarea principiilor democratice în cadrul statului
nou creat la 1859 a fost una crucială. Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan-Cuza sau Vasile
Alecsandri sunt doar câteva exemple de membri ai acelei generații.

A doua parte a secolului XX: Conservatorism,

liberalism, monarhie
Scena politică românească a Vechiului Regat fost împărțită de două partide politice
principale, și anume Partidul Conservator (din 1880) și Partidul Liberal (din 1875).
Tradiția politică din timpul perioadei lui Carol I se baza pe principiul rotativei
guvernamentale, adică alternanța la putere a celor două partide o dată la patru ani. De
asemenea, însuși Carol I a avut un rol important în menținerea ordinii politice și
a democrației în România. Acesta a fost un rege care a respectat cu strictețe Constituția,
fiind astfel un monarh constituțional.

Același rol l-a avut și Ferdinand I. Domnia sa a asigurat stabilitatea democrației românești
în prima jumătate a  anilor 1920.  Peisajul politic nu mai era cel din timpul lui Carol I.
Importante schimbări aveau deja loc. Conservatorii nu mai existau pe scena politică după
1918, iar Partidul Național Liberal și-a început decăderea odată cu moartea lui Ionel
Brătianu în 1927. În același an a avut loc decesul regelui Ferdinand, iar din acest punct a
început o perioadă de criză a democrației românești interbelice. 

Perioada interbelică: Soarta partidelor

tradiționale, legionarismul
Marea Criză de la sfârșitul anilor ’20, venită pe fondul aducerii la tron a regelui Mihai
I (minor la acea vreme) și a creșterii tensiunii între liberali și țărăniști pe scena politică
românească, a alimentat ascensiunea legionarilor. Venirea pe tron a lui Carol al II-
lea a contribuit și mai mult la erodarea democrației românești interbelice, fapt datorat
ambițiilor sale personale și nerespectării principiului domniei constituționale, principiu
respectat de Carol I și Ferdinand I. 

Soarta partidelor politice tradiționale începe să fie pecetluită cu alegerile din 1937, când
niciunul dintre cele două partide, PNL și PNȚ, nu reușesc să obțină majoritatea electorală.
Atunci, Carol al II-lea îl numește Premier de Octavian Goga, situat cu partidul său abia pe
locul al patrulea în cadrul alegerilor. În 1938, Regele îl demite pe Goga, dizolvă
Parlamentul, emite o nouă Constituție și interzice partidele politice. 

După 1938: Regim monarhic autoritar

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a adus schimbări importante în funcționarea vieții
politice din România. Dintre acestea amintim:
  Pierderea unor atribuții ale Parlamentului în favoarea Regelui
 Vârsta minimă pentru vot urcată la 30 de ani 
 Dreptul la vot era condiționat de educație și meserie
 Pierderea independenței justiției
 Înființarea partidului unic, Fondul Renașterii Naționale
 Reorganizare administrativă, primarii și prefecții nu mai erau aleși, ci numiți

Astfel, experiența liberalismului în România se încheie încă din anii ’30 ai

secolului trecut, înainte de venirea la putere a comuniștilor. După perioada
regimului monarhic autoritar, România va cunoaște un regim național-legionar pentru 6
luni (1940 – 1941), apoi un regim autoritar militar (1941 – 1944), pentru ca începând cu
intrarea Armatei Roșii pe teritoriul țării să se pună bazele dictaturii comuniste (1947 –
1989).

Mișcarea legionară
Mișcarea legionară debutează în viața politică prin constituirea în 24 iunie
1927 a Legiunii Arhanghelului Mihail de către 5 tineri cu viziuni anticomuniste: Ion
Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Corneliu Zelea Codreanu -
„căpitanul” - în urma rupturii produse între acesta din urmă și mentorul său A.C. Cuza.
Principiile pe care s-a format mișcarea au fost cel al ierarhiei și disciplinei, al încrederii și
al dragostei frățești dintre membrii misiunii legionare, al credinței în Dumnezeu prin
promovarea unui ortodoxism naționalist. Mişcarea legionară s-a făcut remarcată prin
numeroase marşuri, procesiuni religioase, poezii și cântece patriotice, muncă voluntară şi
diverse campanii predominant în zonele rurale.

”Codreanu avea obiceiul să umble prin sate în port național, uneori călare pe un cal alb, ca
în basme.” (Neagu Djuvara - O scurtă istorie ilustrată a Românilor)

Partidul politic al mişcării legionare s-a numit Garda de Fier și a fost înfiinţat în anul 1930
având drept scop lupta împotriva expansiunii comunismului din URSS. Membrii mișcării
purtau uniforme de culoare verde, de unde li se trage și denumirea de „cămășile verzi”, iar
ca siglă aveau crucea triplă, reprezentând zăbrelele de închisoare ca simbol al martiriului,
denumită și „crucea arhanghelului Mihail”. Salutul formal pe care îl foloseau era după
modelul fascist. Erau organizați în celule de acțiune numite „cuiburi”.

La 29 decembrie 1933 membrii Mişcării legionare l-au asasinat pe prim-

ministrul liberal Ion G. Duca, cel care cu câteva zile înainte scosese Garda de Fier în
afara legii. Totuși, succesul Legiunii sporește în momentul în care o grupare de voluntari au
mers în Spania să lupte alături de ”franchiști”, iar doi dintre ei Moța și Marin au decedat,
motiv pentru care au avut parte de o înmormântare solemnă la București în Ianuarie 1937.

În noaptea de 27-28 noiembrie 1940, un grup de legionari avea să comită un alt asasinat ce
va rămâne ca o mare pată neagră în istoria românească: asasinarea lui Nicolae Iorga.
În 1938, când Regele Carol al II-lea şi-a instaurat regimul autoritar, Nicolae Iorga se regăsea
printre consilierii regali, numărându-se printre intelectualii care s-au integrat în noua
ordine politică. Acesta a fost și punctul de la care au plecat neînţelegerile dintre Corneliu
Zelea Codreanu şi Nicolae Iorga.
În martie 1938, Corneliu Zelea Codreanu îi scrie lui Nicolae Iorga o scrisoare în care îi
reproșează că are o atitudine ambivalentă. Iorga, simțindu-se lezat, a făcut o plângere la
Parchet legat de scrisoarea primită, iar Carol al II-lea s-a folosit de această reclamaţie şi l-a
arestat pe Corneliu Zelea Codreanu. „Căpitanul” a fost condamnat la zece ani de închisoare,
însă nu va mai ajunge să execute pedeapsa: în noiembrie 1938, pe când era transportat de
la Râmnicu Sărat spre închisoarea Jilava, a fost ucis împreună cu alţi deţinuţi legionari din
ordinul lui Carol al II-lea. De aici s-a perpetuat ideea potrivit căreia Nicolae Iorga a fost
autorul moral al acestor asasinate întrucât plângerea făcută împotriva lui Zelea Codreanu a
fost motivul pentru declanşarea procesului și a morții „Căpitanului”.

Regele Carol al II-lea 

După asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938, conducerea Legiunii este preluată de
Horia Sima iar după abdicarea regelui Carol al II-lea, în septembrie 1940 mișcarea
legionară se aliază cu Ion Antonescu, proclamând „Statul Național-Legionar”,
în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică. A fost creată poliția
politică legionară, responsabilă de persecuțiile și abuzurile ce au urmat. Excesele și
brutalităţile poliţiei legionare, care dorea să se substituie în fapt poliţiei oficiale, au
determinat în timp ruptura dintre legionari şi Ion Antonescu. La începutul lui ianuarie,
Antonescu a concluzionat că este bine să se separe de Legiune.

Și astfel, după întrevederea din 13 ianuarie cu Adolf Hitler, asigurându-se de sprijinul

acestuia pentru a-i îndepărta pe legionari de la putere, Antonescu i-a înlocuit câteva zile mai
târziu pe toţi prefecţii legionari. Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice,
economice, rasiale care s-a finalizat cu revolta legionară din ianuarie 1941, în fond o lovitură
de stat împotriva lui Antonescu și a armatei române, lovitură de stat care a eșuat. Horia
Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat după acest episod în Germania, unde au fost
cazaţi în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau şi Rostock, iar mișcarea
legionară a fost îndepărtată de la putere. Legiunea s-a scindat în două
grupuri: „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” lui Ion Zelea Codreanu (tatăl lui
Corneliu Zelea Codreanu). Iar Antonescu a instaurat dictatura militară antisemită.

Mișcarea legionară a atras în sânul său numeroși simpatizanți intelectuali

precum Mircea Eliade, Nae Ionescu, Emil Cioran, mulți alții cochetând cu
unele idei legionare, însă neavând curajul de a o declara.

Autoritățile comuniste din România postbelică au recurs prin intermediul Securității la tot
felul de anchete, încercând să recruteze colaboratori din rândul mișcării legionare, o parte
dintre foștii fruntași legionari fiind arestați și întemnițați la Jilava, Aiud: Valeriu Gafencu,
Ion Gavrilă Ogoranu, Radu Gyr etc.

Subiectul continuă să fie de actualitate și astăzi: pe 22 iulie 2015 a fost promulgată de

președintele Klaus Iohannis Legea 217/2015, ea
prevăzând interzicerea organizațiilor și a simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob și promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni
contra păcii și omenirii. Legea aduce modificări Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.
31/2002, cu completări legate de: interzicerea organizațiilor și a simbolurilor cu caracter
legionar și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de
genocid și de crime de război.

Regimul comunist
Venirea la putere a regimului comunist după lovitura de stat din 23 august 1944 a
făcut ca speranțele instaurării democrației după încetarea celui de-al Doilea Război Mondial
să fie amânate pentru încă jumătate de secol.

Dutch National Archives/CC BY-SA 3.0 nl/Petru Groza 

Numirea primului guvern procomunist condus de Petru Groza la 6 martie

1945 a deschis drumul instaurării comunismului în România. Urmează
apoi falsificarea alegerilor din 16 noiembrie 1946, realizată cu sprijinul URSS, comuniștii
fiind declarați câștigători, deși în fapt scrutinul a fost câștigat de PNL și PNȚ. Începe
procesul lichidării adversarilor politici, iar în 30 decembrie 1947 regele Mihai este
silit să abdice, România devenind Republică Populară. Istoria comunistă în România
înregistrează două mari etape, cea a stalinismului sub Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-
1965) și cea a național-comunismului sub Nicolae Ceaușescu (1965- decembrie 1989).
Regimul stalinist a debutat prin înființarea partidului unic – Partidul Muncitoresc Român –
și a fost fundamentat prin constituțiile comuniste din 1948 și 1952. Începe procesul
naționalizării băncilor, fabricilor, comerțului; cenzura ia noi proporții prin îngrădirile
religioase și culturale; proprietatea privată își pierde valoarea prin naționalizarea caselor și
prin impunerea colectivizării. România a făcut parte din alianța militară a statelor
comuniste intitulată Tratatul de la Varșovia (1955), participând la intervenția din 1956
de la Budapesta.

Venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere a însemnat și îndepărtarea de URSS și construirea

„socialismului prin forțe proprii”. O nouă constituție avea să fie adoptată în 1965.
Promovarea cultului personalității lui Ceaușescu, politica agresivă de reprimare a
adversarilor politici, îngrădirea liberei circulații și a dreptului la exprimare, toate acestea au
dus în final la prăbușirea regimului comunist. Prăbușirea acestui regim a însemnat în fapt
agonia și sfârșitul totalitarismului.

Revoluția din decembrie 1989 a adus România din nou pe drumul democrației, drepturile
și libertățile cetățenești precum cele de liberă exprimare și asociere, libertatea de a călători,
pluripartidismul, au redevenit normalitate, fiind consfințite de Constituția din 1991.

Această democrație atât de greu câștigată nu este însă un proces definitivat, dimpotrivă este
un proces aflat în plină desfășurare, căci mereu apar noi aspecte de dezbătut, probleme sau
provocări pentru care trebuie găsită o soluție care să nu lezeze drepturile și libertățile
fundamentale.
 Constituțiile României
În această parte a manualului te vei putea informa cu privire la constituțiile
României. Constituţia reprezintă actul juridic şi politic fundamental al unui stat.
Prin acest act se reglementează funcționarea statului în toate compartimentele, conținând
principii referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat,
drepturile și libertățile fundamentale ale cetăţenilor.

Constituția din 1866 și Constituția din 1923 validează noua realitate politică a României

moderne. Prima a fost adoptată după un eveniment delicat, abdicarea forțată a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma căreia cârma țării a fost preluată de Carol I.
Constituția din 1923 are un rol deosebit de important în consolidarea statului proaspăt
format - România - în 1918. Constituția din 1938 se deosebește de cele două menționate
anterior întrucât are un caracter autoritar, puterea totală concentrându-se în mâinile unei
singure persoane - regele Carol al II-lea. 

Constituția din 1948, Constituția din 1952 și Constituția din 1965 au fost constituții
comuniste, cu caracter totalitar. Drepturile și libertățile cetățenești nu erau respectate, iar
puterea era concentrată în mâinile partidului unic, care avea control asupra tuturor
instituțiilor statului. După căderea regimului totalitar comunist, România a adoptat
o Constituția democratică din 1991.

Dacă parcurgi acest capitol despre constituțiile României vei putea observa particularitățile
acestor acte fundamentale și cum au legitimat ele regimurile existente la vremea când au
fost elaborate.

Constituția din 1866

Cuprins

 În ce context a fost adoptată Constituția

 Principii liberale din Constituție
 Separarea puterilor în stat
o Puterea executivă
o Puterea legislativă
o Puterea judecătorească
 Drepturi și libertăți cetățenești
 Monarhie constituțională ereditară
 Cetățenie indiferent de religie
 Statutul extern al României

În ce context a fost adoptată Constituția

Complotul „monstruoasei coaliții” a dus la abdicarea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866. Această lovitură de stat a contribuit la
decizia oamenilor politici români de a lua măsuri pentru a stabiliza mediul politic românesc.
Politicienii vor opta pentru aducerea la tronul ţării a unui străin, astfel încât domnitor va
deveni Carol de Hohenzolern-Sigmaringen. Adunarea Constituantă va vota în urma
acestei schimbări noua Constituţie de la 1866, bazată pe principiile liberale ale constituţiei
belgiene de la 1831, care au fost însă adaptate la realităţile româneşti. Actul fundamental va
intra în vigoare odată cu publicarea sa în Monitorul oficial din 1 iulie 1866. 

Principii liberale din Constituție

Constituția de la 1866 este, prin prevederile şi principiile care stau la baza sa, una dintre
cele mai liberale din acea vreme. Constituția de la 1866 are trei principii de bază ale
ideologiei liberale: suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă și separarea puterilor
în stat.

Suveranitatea națională este un concept modern care presupune dreptul oricărei națiuni

la autodeterminare. Națiunea în totalitatea ei deține puterea în stat. Includerea acestui
principiu în prevederile Constituției a reprezentat un gest de curaj în condițiile istorice de la
1866, când statul român se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. 

Guvernarea reprezentativă este un termen juridic prin care se subliniază faptul că

întreaga naţiune participă la conducerea statului prin delegarea puterilor sale unor
reprezentanți aleși prin vot. Astfel, parlamentul este ales prin vot, iar miniștrii răspund
pentru deciziile lor în fața națiunii. 

Separarea puterilor în stat este un principiu politic specific pentru statele democratice.

Aceasta presupune divizarea puterii statului în mai multe compartimente: executiv,
legislativ și juridic.

Separarea puterilor în stat

Cele trei puteri în stat sunt puterea executivă, puterea legislativă și puterea judecătorească.

Puterea executivă
Puterea executivă era exercitată prin constituție de domnitor împreună cu guvernul
(care era reprezentat de miniștri), având la bază principiul monarhiei ereditare, pe
linie masculină. Dacă domnul s-ar fi aflat în imposibilitatea de a-și exercita funcția, miniștrii
trebuiau să convoace imediat Adunările care urmau să aleagă Regența. 

Persoana domnitorului este declarată inviolabilă, el neputând fi tras la răspundere, întreaga

răspundere căzând pe seama miniștilor săi care contrasemnau orice act. Domnul numește și
revocă miniștrii, sancționează și promulgă legile, numește și confirmă în toate funcțiile
publice; este șeful armatei și oferă gradele militare și decorațiile; are dreptul de a bate
monedă și poate încheia cu celelalte state convenții comerciale. Domnitorul are dreptul de a
convoca în sesiune extraordinară sau de a dizolva Adunarea Deputaților și Senatul (art.95).
Puterea legislativă
Puterea legislativă este împărțită în mod colectiv de domnitor împreună cu
Parlamentul. Parlamentul era bicameral, alcătuit din două „camere”: Senatul și
Adunarea/Camera Deputaților. Senatul mai e numit „Camera superioară”, iar Adunarea
Deputaților mai e numită „Camera inferioară” a Parlamentului.

Oricare dintre cele trei ramuri ale puterii legislative (domnitor, Senat, Adunarea
Deputaților) putea propune legi. Însă domnitorul putea aproba sau trimite înapoi spre
discutare legile venite dinspre Senat și Adunarea Deputaților. Din punctul de vedere al
puterii legislative, domnitorul sancționa și promulga legile; el își dădea acordul prin
semnătură pentru punerea în aplicare a legilor votate în Parlament. Senatul are un rol
legislativ mai mare decât Adunarea Deputaților, însă doar Adunarea Deputaţilor discută şi
votează bugetul de stat.

Criteriile de alegere în Senat erau cetățenia română, să se bucure de drepturi civile şi

politice, să aibă domiciliul în România, vârsta de 40 de ani și un venit minim stabilit (800
de galbeni). Membrii Senatului erau astfel aleși prin vot cenzitar, în funcție de averile și
proprietățile deținute, câte doi din fiecare județ (art.68). Erau, de asemenea, și membrii de
drept precum: foşti miniştrii, foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, generalii,
mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia
Română. Moștenitorul tronului la vârsta de 18 ani devenea membru de drept al Senatului,
fără a beneficia însă de vot deliberativ până la 25 de ani.

Pentru Camera Deputaţilor, corpul electoral este împărţit în patru colegii pentru fiecare
judeţ în parte (art.58). Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit minim de 300 de
galbeni; din colegiul II cei care aveau un venit de la 100 la 300 de galbeni inclusiv; din
colegiul III făceau parte cei care plăteau către stat o dare anuală de 80 de lei, precum şi
comercianţii sau industriaşii care plăteau un impozit de 80 de lei. Erau scutiţi de aceste dări
în colegiul III cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în rezervă, profesorii şi
pensionarii statului. Din colegiul IV făceau parte persoanele care nu se încadrau în nici o
categorie anterioară şi care plăteau o dare mai mică de 80 de lei. Din acest colegiu făceau
parte şi preoţii. Pe lângă criteriul cenzitar, membrii Camerei Deputaților trebuiau să fie
cetățeni români, să se bucure de drepturi civile şi politice, să aibă 25 de ani împliniți și
domiciliul în România (art.66).

Existau astfel anumite criterii de excludere din Parlament: un prim criteriu, așa cum
se poate observa din cele menționate până acum, este cel cenzitar. Criteriul etnic poate fi și
el evidențiat. Astfel, evreii, nefiind de religie creștină, nu puteau dobândi cetățenia română
până în 1879 și nu beneficiau de drepturi politice. Femeile, de asemenea, erau private de
drepturi politice.

Puterea judecătorească
Puterea judecătorească se exercita prin intermediul instanțelor de judecată, care
erau curțile de judecată și tribunalele. Instanța supremă era Înalta Curte de Casație și
Justiție. În afară de curţile şi tribunalele obișnuite, se înființează curţile cu juri, care aveau
atribuția de a judeca crimele şi delictele politice şi de presă. Era interzisă înfiinţarea de
tribunale excepţionale.

Drepturi și libertăți cetățenești

Prin Constituția de la 1866, românii se bucurau de libertatea conștiinței, a învățământului
(gratuit și obligatoriu pentru învățământul primar), a presei și a întrunirilor (art. 5); toți
românii erau egali în fața legii și datori să contribuie fără deosebire la dările și sarcinile
publice. Constituția garanta libertatea individuală (art. 13) și inviolabilitatea domiciliului
(art. 15). Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, decât în mod excepțional în timpul
războiului în cazurile prevăzute de Codul penal militar (art. 18). Proprietatea era sacră
și inviolabilă, nimeni nu putea fi expropriat decât în caz extrem de interes
general și numai după ce era despăgubit (art.19). Este garantată libertatea tuturor
cultelor (art.21), religia ortodoxă fiind declarată religia dominantă a statului.

Monarhie constituțională ereditară

Prin acest act fundamental România a fost organizată ca și monarhie constituțională
ereditară. Acest fapt presupunea că puterile constituționale ale domnului se transmiteau
ereditar, pe linie masculină. Numai bărbații și descendenții acestora puteau așadar moșteni
tronul, cu excluderea femeilor. Dacă nu existau descendenți direcți pe linie masculină ai
domnului, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al domnului sau
moștenitorilor lui. Constituția prevedea și faptul că urmașii domnului vor fi crescuți
în religia ortodoxă. Aceste prevederi reprezintă concretizarea dezideratelor Adunărilor Ad-
hoc din 1857.

Cetățenie indiferent de religie

Un aspect nou pe care îl aduce textul constituțional de la 1866 este modul în care se
dobândește cetățenia română. Cetățenia română putea fi dobândită doar prin
apartenența la riturile creștine (art.7). De asemenea, actul prevedea că un român
(etnic) din orice stat poate dobândi imediat drepturi politice printr-un vot al Parlamentului
(art.9). Se face aici o deosebire între calitatea de „etnic român” și calitatea de „cetățean
român”. Articolul 7 va fi revizuit în 1879, stipulându-se acum faptul că diferența de
credință religioasă nu constituia o piedică în exercitarea drepturilor civile și politice. Astfel,
indivizii - fără deosebire de religie - puteau dobândi cetățenia română în urma unei cereri
adresate Guvernului.

Statutul extern al României

Deşi România se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituţia de la 1866 nu făcea
nicio mențiune legat de acest aspect. De asemenea, Constituția nu menționa garanţia
colectivă a celor 7 Mari Puteri - Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa,
Imperiul Otoman, Italia şi Rusia.
 România se gǎsea la acel moment sub suzeranitate otomanǎ şi plǎtea tribut Porții, dar în
Constituţie nu apare nicio referire la aceastǎ stare de dependenţǎ. Mai mult, art. 1 precizează
că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de
România.” Utilizarea numelui de România reprezintă o sfidare a prevederilor Convenţiei de
la Paris, care preciza unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea de
„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Aceeași Convenție prevedea o unire parțială a
principatelor dunărene, în timp ce termenul ,,indivizibil” utilizat în articolul menționat
reprezintă punctul de vedere al românilor în fața Celor 7 Puteri Garante.

Constituția de la 1866 contribuie la evoluția statului român, punând bazele statului român
modern și ale democrației. Actul fundamental de la 1866 a cunoscut câteva modificări: în
1879 când s-a modificat art. 7 care condiționa cetățenia română de apartenența la riturile
creștine; în 1884, când a fost redus numărul de colegii electorale prin schimbarea sistemului
de vot -  modificări impuse după Războiul de Independență prin tratatele de la San Stefano
și Berlin. De asemenea, în 1917 se renunță la articolul care declara proprietatea sacră și
inviolabilă pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și agrară (1918-1921).

Exemplu de cerință de la bac despre Constituția din 1866: Bac 2020 - Sesiunea din

August - Subiectul I.

Constituția din 1923

Primul Război Mondial și Marea Unire de la 1918 prin care a luat naștere
România Mare au reprezentat transformări politice, economice, sociale, administrativ-
teritoriale și, nu în ultimul rând, etnice, care impuneau adoptarea unei noi constituții.
Astfel, la 27 martie 1923 este adoptat noul act fundamental și publicat în Monitorul
Oficial la 29 martie.

Cuprins

 Consolidarea noului statut al României

 Separarea puterilor în stat

Consolidarea noului statut al României

Constituția de la 1923 menține și reproduce în procent destul de mare textul și principiile
liberale ale  Constituției de la 1866, dar aduce completările necesare noului statut juridic,
administrativ, politic, economic și social al României. Cele două constituții de la 1866 și
1923 au păstrat și asigurat funcționarea pe principii democratice a statului român,
situație care avea să se schimbe curând prin instituirea noului regim de autoritate
monarhică a lui Carol al II-lea.

România (Regatul României) este declarată prin textul constituțional „Stat național unitar
și indivizibil”. Menționarea în art.1 a faptului că România este un stat național unitar și
indivizibil este o precizare nouă, impusă de realizarea Marii Uniri de la 1918. Termenul de
național face referire la națiunea română, în timp ce termenul unitar face referire la unitatea
politică a tuturor românilor, la faptul că vorbim de o singură structură statală indivizibilă
(ce nu poate fi divizată).

Teritoriul României se împarte din punct de vedere administrativ în județe, iar județele în
comune.

Separarea puterilor în stat

Se menține principiul liberal al separației puterilor în stat în putere executivă, legislativă și
judecătorească.

Puterea executivă era deținută de rege, împreună cu guvernul; în cazul în care regele era
minor se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în timpul vieţii. Pe
durata Regenței nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.

Referitor la puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi

Senat, datorită legii electorale din 1918, prin care votul este declarat universal, direct, egal,
secret, pentru bărbați începând cu vârsta de 21 de ani. Femeile nu primesc încă drept de vot.
Se mai prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, cu rol consultativ în elaborarea legilor.

Drepturile și libertățile cetățenești înscrise în Constituţia din 1923 sunt dreptul de

cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie; proprietatea privată era garantată, dar
zăcămintele subsolului intrau în proprietatea statului; învăţământul primar este obligatoriu
şi gratuit în mediul urban şi rural; căile de comunicație, spațiul aerian și apele navigabile și
flotabile erau incluse în domeniul public. Art. 22 acorda întâietate Bisericii ortodoxe
române, în calitate de biserică dominantă.

Constituția din 1938

Urmând tendința din Europa secolului al XX-lea, unde se impuseseră deja regimuri
autoritare (Polonia, Portugalia, Austria) sau dictatoriale (Italia, Germania), regele Carol
al II-lea (1930-1940) urmărește să instaureze și în România un regim monarhic
autoritar.

La alegerile parlamentare din 1937, niciun partid politic nu a obţinut 40% din voturi pentru
a primi „prima electorală”, adică majoritatea. În acest context, regele va propune poporului
o nouă constituție, votată prin plebiscit. 

Constituția va fi promulgată prin decret regal în 27 februarie 1938. Promulgarea

acestei constituții a fost considerată un abuz din partea regelui, deoarece actul fundamental
nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea executivă – regele. De asemenea, acest act
fundamental este considerat un abuz și deoarece nu s-au respectat procedurile în vigoare
pentru revizuirea constituției anterioare (art. 129 și 130 ale Constituției de la 1923).
Comparativ cu constituțiile din 1866 și 1923, Constituția din 1938 nu mai are caracter
liberal. La o lună de la promulgarea Constituției, regele va desființa partidele politice,
rămânând singurul deținător al puterii. Consecinţa desfiinţării regimului pluripartidist a
determinat apariţia partidului unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale.  Separarea
puterilor în stat a fost abandonată, regele deținând astfel și puterea legislativă și pe
cea executivă. Puterea legislativă o exercita prin Reprezentanţa Naţională, în timp ce
puterea executivă o exercita prin guvern. Iniţiativa legilor o avea tot regele, rolul
Parlamentului fiind mult diminuat, monarhul putând convoca, închide, amâna sau dizolva
legislativul în orice moment. Parlamentul a deținut un rol decorativ, regele numind un mare
număr dintre senatori.

Regele este declarat „capul statului” iar persoana regelui este inviolabilă. Acest
drept regal cuprinde puterile, privilegiile și imunitățile de care dispune monarhul. Actele de
stat semnate de rege vor fi contrasemnate de un ministru, constituția desemnând
responsabil de acel act doar pe ministrul care a contrasemnat. Inviolabilitatea regelui este
un principiu regăsit și în Constituțiile anterioare, însă prin nerespectarea principiului
separării puterilor în stat, acesta dobândește o altă greutate juridică.

Se menține în scris principiul separării puterilor în stat, însă regele avea prin noua
constituție atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti. Regele își exercita
puterea legislativă prin Reprezentanța Națională, iar cea executivă prin guvernul său.
Consiliul de Coroană, creat în 1938, era organul permanent consultativ. În componența sa
intrau membri selectați de rege din rândul foștilor prim-miniștri și membri ai Guvernului.
Consiliul de Coroană era consultat privind deciziile majore ce trebuiau luate în politica
românească.

Regele putea refuza sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării -
avea drept de veto absolut.  Dreptul de veto este prezent și în constituțiile anterioare din
1866 și 1923, însă deosebirea e că are o altă amploare acest drept de veto într-o monarhie
autoritara precum cea a lui Carol al II-lea.

Regele avea dreptul de a dizolva Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit
termen; putea legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se executau în numele
Regelui.

În ce privește drepturile și libertățile cetățenești, sunt păstrate formal cele din

Constituția din 1923. Prin punerea în față a datoriilor înaintea drepturilor românilor în
Titlul II al Constituției, se demonstrează pierderea spiritului liberal în cadrul
Constituției de la 1938. Se instituie starea de asediu, cenzura, pedeapsa cu moartea pe
timp de pace sau război, militarizarea administrației. Prin legislația electorală din 1939,
dreptul de vot va fi redus, pragul de vârstă va fi ridicat la 30 de ani; femeile primesc drept de
vot.

În ceea ce privește împărţirea administrativă a ţării, este scos articolul care viza

organizarea în judeţe şi este adăugat un alt articol prin care ţara este împărţită în rezidenţe
regale și în ţinuturi.

Exemple de cerințe de la bac privind Constituțiile din 1923 și 1938: 

  Bac 2020 - Model de subiecte - Subiectul III
 Bac 2020 - Sesiunea din August - Subiectul III

De la Constituțiile comuniste la
Constituțiile democratice
Cuprins

 Informații generale
 Constituția din 1948
 Constituția din 1952
 Constituția din 1965
 Constituția din 1991

Informații generale
Principalele deosebiri dintre constituțiile comuniste (1948, 1952, 1965) și constituțiile
anterioare (1866, 1923, 1938) sunt: 

 Constituțiile de la 1866, 1923 și 1938 sunt constituții monarhice, forma de

guvernământ fiind monarhia;
 în Constituțiile de la 1866, 1923, 1938 forma de organizare a statului este Regatul, în
timp ce în cazul celor comuniste este Republica;
 în Constituția de la 1866 regimul politic era de tip liberal, în cea de la 1923
democratic, în cea de la 1938 autoritar, în timp ce în cele comuniste – totalitar.

Constituția din 1991 a reprezentat o schimbare majoră, fiind prima constituție democratică
a României după aproape jumătate de secol de comunism.

Constituția din 1948

În 30 decembrie 1947 regele Mihai I este nevoit să abdice și, în condițiile autodizolvării
fostului parlament și a preluării puterii de către comuniști, este adoptată o nouă Constituție
în 13 aprilie 1948. Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice din 1936, Constituţia din
1948 – prima constituție comunistă - avea la bază principiul suveranității
populare (în locul celei naționale). 

Un aspect interesant este faptul că în această Constituție se punea mai mult accentul pe
prevederile economice decât pe cele politice. Așadar, prin intermediul Constituției
comuniștii pregăteau trecerea economiei sub controlul exclusiv al statului.

Se proclamă Republica Populară Română (R.P.R.), în care organul suprem al puterii de stat,
deci cel care deținea puterea legislativă, este Marea Adunare Naţională
(M.A.N.). Puterea executivă şi administrativă aparținea Consiliului de Miniștri, care
trebuia să răspundă în fața Marii Adunări Naţionale şi a Prezidiului acesteia. Puterea
judecătorească era exercitată prin tribunalele şi judecătoriile populare și Curtea Supremă,
fiind însă sub control politic permanent. Drept urmare, se poate considera că nu mai
există separarea puterilor în stat.

Atribuțiile Marii Adunări Naționale erau: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale;
formarea Guvernului R.P.R.; modificarea Constituției; stabilirea numărului, atribuțiilor și
denumirii ministerelor; votarea bugetului Statului, a încheierii exercițiilor bugetare, fixarea
impozitelor și a modului lor de percepere; problemele de război și pace; să decidă
consultarea poporului prin referendum; acordarea amnistiei.

Marea Adunare Națională alegea din cadrul membrilor săi Prezidiul Marii
Adunări Naționale a Republicii Populare Române. Prezidiul Marii Adunări
Naționale avea următoarele atribuții: convoca Marea Adunare Națională în sesiuni ordinare
și extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de Marea Adunare Națională;
exercita dreptul de grațiere și comuta pedepsele; conferea decorațiile și medaliile;
reprezenta statul în relațiile internaționale; numea și revoca miniștri, în intervalul dintre
sesiunile Marii Adunări Naționale; făcea numiri și confirmări în funcțiile publice, la
propunerea miniștrilor de resort sau a guvernului, conform legii; în intervalul dintre
sesiunile Marii Adunări Naționale, la propunerea guvernului, declara starea de război și
mobilizarea parțială sau generală; ratifica sau denunța tratatele internaționale, la
propunerea guvernului; rezolva orice problemă cu care era însărcinat de Marea Adunare
Națională și exercita orice atribuție ce i se da prin lege (art. 44).

Drepturile și libertățile cetățenești erau incluse în Constituție .Cetățenii aveau dreptul

să aleagă și să fie aleși în toate organele statului, drept de vot având toți cetățenii care
au împlinit vârsta de 18 ani. Cetățenii aveau drept la muncă (art.19), drept la odihnă
(art.20) și la învățătură (art.22), iar femeile aveau drepturi egale cu bărbații. Se asigura
minorităților etnice conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne și organizarea
învățământului de toate gradele în limba maternă. Cultele religioase erau libere să se
organizeze și să funcționeze liber atât timp cât ritualurile și practicile lor nu erau contrarii
Constituției, securității publice sau bunelor moravuri. Biserica Ortodoxă Română este
declarată autocefală și unitară în organizarea sa. Modul de organizare și funcționare al
cultelor religioase era reglementat prin lege. Libertatea conștiinței și libertatea religioasă
(art.27), libertatea individuală (art.28), libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor,
meetingurilor (art.31) sunt garantate de stat. Însă, istoria a demonstrat că aceste drepturi și
libertăți democratice erau deseori nerespectate.

Exemplu de cerință de la bac privind Constituția României din 1948: Bac 2020 -

Sesiunea din August - Subiectul III

Constituția din 1952

Constituţia din 1952 este textul fundamental care arată subordonarea Republicii
Populare Române faţă de U.R.S.S., principiul său de bază fiind dictatura
proletariatului. Dictatura proletariatului reprezintă un concept istoric care face referire la
puterea de stat a clasei muncitoare.
Puterea executivă era deținută de Consiliul de Miniştri iar cea legislativă de Marea
Adunare Naţională. Puterea judecătorească era exercitată de către Tribunalul Suprem al
R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare.

Toate instituțiile erau subordonate Partidului Muncitoresc Român. În Constituţia din 1952
se vorbește pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi despre rolul de
conducător unic al partidului.

Constituția din 1965

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej și venirea la conducerea partidului comunist a
lui Nicolae Ceaușescu a dus la adoptarea unei noi constituții comuniste. Constituția din
1965 marchează transformarea regimului din popular în socialist (România se va
numi Republica Socialistă Română), subliniază caracterul unitar al statului,
deținerea suverană a întregii puteri de către popor și proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producție. 

Rolul conducător în societate îi revenea Partidului Comunist Român (PCR), iar

organul suprem al puterii de stat și singura putere legislativă era Marea Adunare
Naţională.

Economia națională a României este proclamată ca fiind o economie de tip socialist,

bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție. Bogățiile subsolului,
minele, pădurile, apele, fabricile, uzinele, băncile, întreprinderile agricole de stat, căile de
comunicație, mijloacele de transport etc. sunt proprietate de stat și aparțin întregului popor
– potrivit actului fundamental de la 1965.

Constituția de la 1965 a suferit mai multe modificări în următorii ani, pe măsură ce

Nicolae Ceaușescu acapara puterea. Una dintre cele mai importante modificări a fost
înființarea funcției de președinte al României în 28 martie 1974, funcție preluată de
secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, ales de Marea Adunare
Națională. Prerogativele sale erau următoarele: prezida Consiliul de Stat, reprezenta statul
în relațiile interne și internaționale, prezida ședințele Consiliului de Miniștri, era
comandantul suprem al armatei și deținea funcția de președinte al Consiliului Apărării;
numea și revoca miniștrii sau alți președinți din administrația de stat; numea și revoca
membrii Tribunalului Suprem și președintele acestuia; emitea decrete etc.

Constituția de la 1965 a fost abrogată total la 8 decembrie 1991 prin adoptarea Constituției

din 1991. 

Exemplu de cerință posibilă la bac despre Constituțiile din 1952 și 1965: Bac 2020 -

Modele de subiecte - Subiectul III.

Constituția din 1991

Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt regimului communist din România. Revenirea
la statul de drept și democrație a făcut necesară o nouă constituție, aprobată prin
referendum în decembrie 1991. Potrivit Constituției din 1991, România este stat național,
suveran, independent, unitar și indivizibil. Forma de guvernământ este republica.

De asemena, Constituția prevede principiul separării puterilor în stat. Puterea

legislativă aparține Parlamentului (format din Camera Deputaților și Senat). Parlamentul
e unica autoritate legiuitoare.

Puterea executivă este deținută de Președinte și Guvern. Președintele reprezintă statul,

este garantul constituției, este apolitic, ales pe 4 ani, poate deține 2 mandate, desemnează
primul-ministru, poate dizolva Parlamentul, este comandantul armatei, oferă grațieri,
încheie tratate (Prin revizuirea adusă constituției în anul 2003, președintele este ales pe o
perioadă de 5 ani). Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe prin care asigură astfel politica
internă și externă.

Puterea judecătorească se exercită în numele țării, judecătorii sunt independenți,

funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție (excepție cea didactică). Curtea
Constituțională confirmă constituționalitatea legilor. Avocatul Poporului este numit de
Senat pe o perioadă de 4 ani pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

La capitolul Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti se prevăd: dreptul la viață, libertatea

individuală, a conștiinței, de exprimare; dreptul la învăţătură, dreptul la vot universal,
direct, secret, egal (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (în 2003,
proprietatea devine garantată); dreptul de a fi ales în Parlamentul European; dreptul la
libera circulaţie în ţară şi străinătate; acces liber la justiție; interzicerea pedepsei cu moartea
şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.

Constituția de la 1991 va fi modificată în 2003,  una dintre principalele modificări

fiind aceea că președintele este ales pe o perioadă de 5 ani. 

Putem astfel concluziona că actul fundamental din 1991, revizuit în 2003, îmbină în litera și
spiritul său tradiţia democratică românească cu principiile democratice regăsite în celelalte
constituții europene.

Studiu de caz - Instituții și drepturi

cetățenești înscrise în Constituția de la 1866
În acest studiu de caz vei avea ocazia să te familiarizezi cu Constituția de la 1866 și ce a
însemnat aceasta pentru statul român. Îți vei însuși termeni precum „separarea
puterilor în stat”, „puterea executivă”, „puterea legislativă”, „puterea
judecătorească”. De asemenea, vei putea citi despre contextul în care această Constituție
a fost adoptată și ce efecte a avut asupra populației.
 Vei învăța despre caracterul liberal al Constituției, dat în principal de drepturile pe care le
oferă și principiul separării puterilor în stat - în puterea executivă, puterea
legislativă, puterea judecătorească.

Cuprins

 Puterea executivă
 Puterea legislativă
 Puterea judecătorească
 Drepturile și libertățile cetățenești

Citește mai mult despre despre aceste noțiuni în studiul de caz „Instituții și drepturi
cetățenești înscrise în Constituția de la 1866”.

Abdicarea lui Al. I. Cuza la 11/23 februarie 1866 în urma complotului „monstruoasei

coaliții” a adus din nou în prim plan nevoia unei stabilități guvernamentale. Mediul politic
va opta pentru aducerea la tronul ţării a unui principe străin, Adunarea legislativă și Senatul
proclamându-l domnitor pe Filip I (fratele regelui Belgiei, Leopold al II-lea), însă, cum
acesta refuză, coroana îi va fi oferită lui Carol de Hohenzolern – Sigmaringen. După
plebiscitul din 14-20 aprilie 1866, Carol va depune jurământul ca principe al României,
domnind în perioada 1866-1881. Din 1881, odată cu proclamarea regatului, Carol I va fi rege
al României până în 1914.

După numirea noului domnitor, Adunarea Constituantă va vota noua constituţie, bazată

pe principiile constituţiei belgiene de la 1831, adaptate însă la realităţile româneşti.
Odată cu publicarea sa în Monitorul oficial nr. 142 din 1 iulie 1866, constituția va intra în
vigoare.

Constituţia reprezintă actul juridic şi politic fundamental al unui stat, prin

care se reglementează funcționarea acestuia în toate compartimentele,
conținând astfel principii referitoare la forma de guvernământ, structurile şi
atribuţiile puterilor în stat, drepturile și libertățile fundamentale ale
cetăţenilor.

Actul fundamental al statului român de la 1866 era structurat pe titluri, secţiuni, capitole şi
articole (un număr de 133 de articole), menționând trei principii de bază ale ideologiei
liberale, și anume: suvernanitatea naţională, guvernarea
reprezentativă și separarea puterilor în stat.

Un aspect deosebit de important este legat de statutul extern al țării, întrucât, deşi România
se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituţia de la 1866 nu făcea nici o
mențiune legat de acest aspect juridic internaţional - dependenţa sa faţă de Poartă şi nici de
garanţia colectivă a celor 7 Mari Puteri - Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franţa,
Imperiul Otoman, Italia şi Rusia.

Art. 1. al Constituției prevedea astfel că: „Principatele-Unite-Române constitue un singur

Stat indivisibil, sub denumire de România” iar art. 2: „Teritoriul României este
nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cât în virtutea unei
legi”. (Constituția României de la 1866) Cele trei puteri – executivă, legislativă şi
judecătorească - „emană de la naţiune, care nu le pote esercita decât numai prin
delegaţiune” (art. 31).

Puterea executivă
Puterea executivă era exercitată de domnitor împreună cu guvernul, având la bază
principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină şi prin ordinul de primogenitură.

Domnul trebuia să își boteze copiii în religia ortodoxă (art. 82). Dacă domnul se află în
imposibilitatea de a-și exercita funcția, miniștrii vor convoca de îndată Adunările care vor
alege Regența (art.89). În timpul regenței nu se poate aduce nici o modificare constituției
(art. 90). Persoana domnului este declarată inviolabilă, acesta neputând fi tras la
răspundere; întreaga răspundere cădea pe seama miniștrilor săi, care de altfel trebuiau să
contrasemneze orice act (art. 92). Domnul numește și revocă miniștrii, sancționează și
promulgă legile. El are dreptul de amnistie în materie politică, numește și confirmă în
toate funcțiile publice. Domnul nu poate suspenda cursul unei judecăți, dar are
dreptul de a ierta sau micșora pedepsele. Este șeful armatei și oferă în această
calitate gradele militare sau decorațiile. Are dreptul de a bate monedă și poate încheia
cu celelalte state convenții comerciale – însă puterea legislativă trebuie să aprobe aceste acte
mai întâi (art. 93). Domnul are dreptul de a convoca în sesiune extraordinară Adunarea
deputaților și Senatul și, de asemenea, are dreptul de a le dizolva (art. 95). „Domnul nu are
alte puteri de cât acele date lui prin Constituțiune” (art. 96).

În ceea ce privește guvernul și miniștrii săi, nu putea avea calitatea de ministru decât „cel
care este Român din nascere, sau cel care a dobendit împămentenire” (art. 97). Nici un
membru al familiei domnitoare nu putea beneficia de această funcție (art. 98). Miniștii
puteau fi puși sub acuzație doar de către Parlament, cu voturile unei majorități de două
treimi. În cazul în care un ministru era condamnat, sentința va fi dată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, domnul neputând interveni nici pentru micșorarea pedepsei, nici pentru
grațiere, acest fapt putând fi posibil doar dacă se face o cerere din partea Adunării care l-a
pus sub acuzare (art.100-103).

Puterea legislativă
Puterea legislativă este exercitată în mod colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională
– Parlamentul.

Acesta era bicameral, împărțit în două „adunări”: Adunarea/Camera

Deputaților și Senatul. „Nici o lege nu poate fi supusă sancțiunei Domnului decât după
ce va fi discutat și votat liber de majoritatea ambelor Adunări” (art.32). Inițiativa
legislativă putea aparține oricăreia dintre cele trei ramuri ale puterii legislative (art. 33).
Aleși prin vot cenzitar, senatorii și deputații erau grupați în colegii, Adunarea Deputaţilor
având iniţial 4 colegii, ulterior doar 3, în timp ce Senatul avea 2 colegii. Parlamentul votează
legile şi are drept de interpelare parlamentară. Adunarea Deputaţilor discută şi votează
bugetul de stat. Sesiunile parlamentare începeau în 15 noiembrie și durau 3 luni, dar puteau
fi convocate prin sesiune extraordinară (art. 95).
Puterea judecătorească
Puterea judecătorească se exercita prin intermediul instanțelor de judecată: curți de
judecată și tribunale, instanța supremă fiind Înalta Curte de Casație și Justiție.

Hotărârile și sentințele date de acestea se pronunță respectând legea și se exercită în numele

domnului. În afară de curţile şi tribunalele obișnuite mai erau înfiinţate şi curţile cu juri,
care judecau crimele precum şi delictele politice şi de presă (art. 105). Se interzicea prin
constituţie înfiinţarea de tribunale excepţionale (art. 104).

Drepturile și libertățile cetățenești

Drepturile și libertățile cetățenești sunt prezentate în constituția de la 1866 în titlul II
intitulat Despre drepturile Românilor. Prin actul fundamental românii se bucurau
de libertatea conștiinței, a învățământului, a presei și a întrunirilor (art. 5). Toți
românii sunt egali în fața legii și datori să contribuie fără deosebire la dările și
sarcinile publice. Nu există nici o deosebire de clasă în statul român (art. 10). Constituția
garanta libertatea individuală (art.13) și inviolabilitatea domiciliului (art. 15).
Pedeapsa cu moartea nu se putea reînființa, excepție făcând pe timpul războiului cazurile
prevăzute de Codul penal militar (art. 18). Proprietatea este sacră și inviolabilă,
nimeni nu putea fi expropriat decât în caz extrem de interes general: „pentru causa de
utilitate publică legalmentate, constatată, și după o dreaptă și prealabilă
despăgubire” (art. 19). Libertatea tuturor cultelor este garantată prin constituție atât timp
însă cât „celebrațiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri” (art.
21). Religia ortodoxă este declarată „religiunea dominantă a Statului român”. Libertatea
învățământului este garantată, gratuită și obligatorie pentru învățământul
primar, urmând a se înființa treptat școli primare în toate comunele României (art. 23).

Concluzionând, putem afirma că actul fundamental emis la 1866 este, prin prevederile şi
principiile care stau la baza lui, unul dintre cele mai liberale din acea vreme. Adoptată fără
acordul Marilor Puteri și ignorând suzeranitatea Imperiului Otoman, Constituția de la
1866 va constitui principiul fundamental al evoluției statului român, punând
bazele modernismului și democrației.

Statul și politica
În capitolul „Statul și politica” vei avea parte de următoarele lecții:

 Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc, unde îți vom

explica felul în care s-au format statele medievale românești și care au fost cele mai
importante instituții medievale românești;
 Domniile fanariote, unde vei afla contextul istoric ce a dus la introducerea
regimului fanariot în Moldova și Transilvania, precum și efectele acestui regim.
  Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari
(secolele XVIII-XX), unde vei afla totul despre cele mai importante proiecte
politice românești și cum au influențat ele politica și statutul Principatelor Române.
De asemenea, vom da detalii semnificative despre Unirea din 1859;
 Studiu de caz - De la „partida națională” la sistemul politic pluripartidist în
România secolelor XIX-XX, unde te vei putea informa despre cele mai importante
partide de pe scena politică românească din secolele XIX-XX;
 Redefinirea rolurilor statului de la Primul Război Mondial la Planul
Schuman; Unde vei afla care a fost concluzia celui de-al doilea război mondial, cum
și de către cine s-au pus bazele Uniunii Europene.
 România postbelică. Stalinism și național-comunism. Desidență
anticomunistă, în care te vei familiariza cu evenimentele din istoria postbelică a
României; vei afla modul în care au ajuns comuniștii la putere înlăturându-i pe
mareșalul Ion Antonescu și pe regele Mihai.
 Construcția democrației postdecembriste, unde îți vom explica situația
României imediat după revoluția din 1989. Tot aici vei afla care au fost partidele,
politicienii, premierii sau președinții care au influențat evoluția societății românești
postdecembriste.

Autonomii locale și instituții centrale în

spațiul românesc (secolele IX-XVIII)
Cuprins

 Organizarea teritorială înainte de formațiunile prestatale

 Țări, voievodate, cnezate
 Primele formațiuni prestatale atestate
 Consolidarea formațiunilor prestatale românești
 Factori ce au dus la formare statelor medievale românești

Organizarea teritorială înainte de formațiunile

prestatale
Retragerea aureliană din anul 271 nu a însemnat părăsirea totală a Daciei. Marea majoritate
a populației romanizate și-a continuat existența pe teritoriul carpato-danubiano-pontic,
procesul romanizării continuând și prin dacii „liberi” (carpii, costobocii) care nu au făcut
parte din provincia romană Dacia. Pe de altă parte, populația autohtonă, daco-romană, va
asimila o bună parte a valului de popoare migratoare (goții, hunii, avarii, slavii, bulgarii,
turcii sau tătarii) ce aveau să pătrundă în zonă.

Structurile teritorial-administrative întâlnite în perioada în care se formează și se

consolidează limba și poporul român erau obştile săteşti (aproximativ între sec. IV –
sec. IX) , mai apoi grupate în uniuni de obști. Uniunile de obști au stat la baza formării
formațiunilor prestatale medievale românești. .
Obștea sătească reprezintă forma de organizare socială caracteristică societății feudale
românești. Membrii săi, uniți prin legături de rudenie, viețuiau pe un teritoriu vast ce
permitea desfășurarea mai multor tipuri de activități specifice acelor timpuri, precum
agricultura, păstoritul, pescuitul sau vânătoarea. Specific obștii sătești este munca în comun
și îmbinarea proprietății private cu proprietatea comună. Conducerea obștilor era colectivă,
remarcându-se însă sfatul celor bătrâni și înțelepți.

Țări, voievodate, cnezate

Din punct de vedere al organizării politice, în secolul al IX-lea - al X-lea se
formează primele formațiuni politice medievale românești: țări, cnezate,
voievodate. Aceste formațiuni prestatale românești mai sunt denumite în istoriografie
și autonomii locale. 

Țările: formațiuni politice constituite din mai multe sate.

Cnezatele: formaţiuni politice constituite din două sau mai multe sate, aflate sub
conducerea unui cneaz.

Voievodatele: formațiuni constituite din două sau mai multe cnezate, aflate sub
conducerea unui voievod.

Formațiunile statale s-au format în urma reunirii obștilor sătești pe parcursul

secolelor al IX-lea și al X-lea. La rândul lor, formațiunile prestatale românești  au stat la
baza formării statelor medievale românești.

Primele formațiuni prestatale atestate

Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt cele din
spațiul intracarpatic. Documentul care atestă prezența acestor formațiuni este Gesta
Hungarorum (Faptele ungurilor), cunoscută și sub denumirea de Cronica lui
Anonymus. 

Gesta Hungarorum reprezintă principalul izvor istoric scris cu ajutorul căruia putem schița
o imagine a autonomiilor locale din spațiul românesc intracarpatic în perioada secolelor al
IX-lea – al XI-lea. Scrisă în jurul anului 1200 de Anonymus, cronica menționează
voievodatele și cnezatele lui Gelu, Glad și Menumorut și descrie o parte a luptelor pe
care triburile maghiare le-au avut împotriva vlahilor în încercarea de a-și asigura dominația
în Transilvania. Se pare că și atunci, ca și acum, Transilvania era locuită de mai multe etnii,
din care amintim pe vlahi, bulgari și slavi. De asemenea, Anonymus relatează prezența
păstorilor vlahi inclusiv în zona Câmpiei Panonice la momentul apariției triburilor maghiare
în regiune. 

Voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea Dăbâca.
Voievodatul lui Menumorut era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul în Biharea
(Bihor). Voievodatul lui Glad în Banat, cu sediul probabil la Cuvin. Anonymus îl numește pe
Gelu „blach”, adică vlah, român; întrucât despre ceilalți doi conducători amintiți nu
specifică acest lucru, deducem că doar Gelu era de origine română, ceilalți doi fiind posibil
să fie de origine slavă. Gelu și Menumorut sunt învinși în luptele lor cu căpeteniile
maghiare, astfel că, la sfârşitul secolului al IX-lea, cele două voievodate locuite de români
ajung sub stăpânirea maghiară.

De menționat că o altă lucrare, din secolul al XII-lea, scrisă mai târziu decât Gesta
Hungarorum, întărește cele spuse de notarul anonim. Lucrarea se intitulează Cronica lui
Nestor și menționează că maghiarii i-au găsit aici pe români și pe slavi în trecerea spre
Panonia prin Carpații Păduroși.

Consolidarea formațiunilor prestatale
românești
În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub conducerea
regelui Ştefan I. După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea treptată a
Transilvaniei. 

Pentru această perioadă a secolului al XI-lea mărturii ne aduce Viața Sfântului Gerard,

scriere despre călugărul benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea regelui
Ștefan I. Scrierea confirmă cucerirea de către maghiari a voievodatului lui Gyula (succesor al
lui Gelu în Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a voievodatului lui Ahtum, situat
între Criș și porțile Transilvaniei. Centrul voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena
(Cenad), unde acesta înființase o mănăstire ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop
de Morisena și va transforma mănăstirea într-una benedictină.

Secolele al XI-lea - al XIII-lea marchează perioada în care regalitatea maghiară se

preocupă de organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei. Astfel, regii
maghiari vor coloniza aici alte populații, precum:

 secuii (în S-E Transilvaniei);

 sașii (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov);
 cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).

În anul 1224, regele maghiar Andrei al II-lea va emite Bula de Aur, prin care va acorda
sașilor numeroase privilegii. Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces
mai amplu de colonizare germană în Europa cu scopul obținerii unor beneficii pentru
Regatul Ungariei, precum creșterea numărului contribuabililor și un sistem
de apărare al granițelor mai eficient. În anul 1224, regele maghiar Andrei al II-lea va
emite Bula de Aur, prin care va acorda sașilor numeroase privilegii. Mai apoi, în anul 1486,
regele maghiar Matei Corvin va recunoaşte constituirea unei instituţii administrative
autonome, purtând numele de „Universitatea Săsească”, care a funcționat până în anul
1876.

Încercarea din anul 1111 de a organiza Transilvania ca și principat nu va reuși. În 1111 apare
astfel menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus”, și Simion Ultrasilvanus
ca episcop catolic al Transilvaniei cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba Iulia). Din punct de
vedere politic, Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului
Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl menţionează pe voievodul Leustachius ca
vasal al regelui ungar.

În Transilvania, ca și organizare administrativ-teritorială:

 maghiarii erau organizați în comitate (ex.: Bihor, Crasna),

 secuii în scaune (ex.: Bistrița),
 sașii în scaune (ex.: Brașov) și districte (ex.: Sibiu, Sighișoara),

în timp ce românii în districte autonome (țări) în zonele de margine ale Transilvaniei

(Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Amlașului).

Voievodul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei, are atribuții administrative,

judiciare și militare, beneficiază de o cancelarie proprie și este ajutat de un
vicevoievod. Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ,
alcătuită din „stările” sau „națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și care avea
atribuții judecătorești, fiscale și administrative.

Factori ce au dus la formare statelor medievale

românești
La baza constituirii statelor medievale românești se regăsesc o multitudine de factori, atât
interni, cât și externi. Dintre factorii externi menționăm cucerirea Transilvaniei de către
regatul maghiar și tendințele expansioniste ale acestuia în Țara Românească și Moldova,
șubrezirea influenței Bizanțului în Dobrogea, invaziile popoarelor migratoare ce au
continuat până în secolul al XIII-lea, și diminuarea puterii tătare și a autorității Hoardei de
Aur. 

Din punct de vedere al factorilor interni, trebuie să menționăm că statele medievale au

fost la origini obști sătești care s-au reunit apoi în formațiuni prestatale. În cadrul acestor
formațiuni prestatale locuite de români se remarcă apariția aristocrației feudale.
Progresul activităților economice și creșterea numărului de locuitori a dus la apariția unui
centru unificator al acestor formațiuni, aflat sub cârmuirea unui conducător politic și
militar. Aceștia reprezintă factorii interni principali care au contribuit la constituirea
statelor medievale românești.

Tip de întrebare posibilă la bac despre autonomiile locale și instituțiile centrale din

spațiul românesc: Bac 2020 - Testul de antrenament 2.

Formarea statelor medievale românești

Constituirea statului medieval în spațiul românesc reprezintă punctul culminant al unui
proces istoric îndelungat și elaborat. În paginile următoare îți descriem în mod clar procesul
de formare a următoarelor state medievale românești: Transilvania, Țara Românească,
Moldova și Dobrogea. Astfel, vei putea vedea care au fost primele state medievale
românești.
Statele medievale românești au avut o evoluție internă și au avut la bază formațiunile
prestatale românești. La apariția statelor medievale în spațiul românesc au contribuit
nivelul de dezvoltare economică, socială, militară și politică a formațiunilor prestatale
românești și apariția unui centru unificator. De asemenea, o contribuție importantă la
formarea statelor medievale românești au avut influențele externe maghiare, slave,
bizantine și ale ultimilor migratori.

Citește mai multe despre formarea statelor medievale românești în paginile următoare!

Formarea Transilvaniei
Primele formațiuni prestatale (autonomii) românești menționate în izvoarele scrise sunt
cele din spațiul intracarpatic, și anume, cele din Transilvania. 

Conducerea politico-administrativă a Transilvaniei se baza pe colaborarea națiunilor

privilegiate: maghiarii, sașii și secuii. În anul 1366, prin diplomele regale emise, regele
Ludovic cel Mare (de Anjou) condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la credința
catolică. Acest fapt are drept urmare excluderea românilor din viața politică a
Transilvaniei. Astfel, dacă iniţial şi conducătorii românilor au făcut parte din naţiunile
privilegiate, din secolul al XIV-lea sunt eliminaţi în urma diplomelor regelui Ludovic. Unii
nobili români care au dorit păstrarea statutului vor trece la catolicism și se vor maghiariza,
în timp ce românii care au preferat să-și păstreze confesiunea ortodoxă au fost nevoiți să
accepte noua stare sau să traverseze munții în căutarea unor zone în care dominația
maghiară era limitată. 

În zonele de graniță ale Transilvaniei, regiuni strategice cu un important rol de apărare a

regatului, se vor păstra „țările” românilor cunoscute și ca autonomii românești:
Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Țara Hațegului, Ţara Maramureşului. În aceste zone s-au
menținut vechile forme de organizare administrative, fiscale și judecătorești, de aici pornind
și inițiativa întemeierii statelor extracarpatice românești: Țara Românească și Moldova.
Regalitatea maghiară va dori să pună capăt acestor autonomii, fapt care va grăbi
„descălecatul”.

Fiind integrată în regatul maghiar, Transilvania va avea o organizare instituţională de

tip occidental. La nivel local, menționăm instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor
secuieşti şi săseşti. În comitate se aflau adunările stărilor privilegiate și adunările nobilimii.
Adunarea generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ, care avea atribuții
judecătorești, fiscale și administrative. La nivelul voievodatului Transilvaniei existau
congregaţiile generale ale nobilimii. Prima astfel de congregaţie generală a nobilimii
ardelene a avut loc în anul 1288 la Deva. Aici au participat nobilii din cele șapte comitate,
clerul superior, precum și reprezentanţi ai orăşenilor, ai ţăranilor și ai românilor. 

Românii au participat și ei la unele dintre congregațiile generale ale Voievodatului

Transilvaniei, dintre acestea cele mai reprezentative fiind cea de la 1291 și 1355. Congregația
generală de la 1291 a fost prima care menționează și pe români printre participanți, urmată
de Congregația generală de la 1355. Din anul 1437, nobilimea maghiară și fruntașii secuilor
și sașilor se vor grupa în Unio Trium Nationum iar congregațiile generale vor fi înlocuite,
 începând cu secolul al XVI-lea, de către Dietă. Deoarece principiile Dietei se bazau pe Unio
Trium Nationum, românii sunt eliminați gradual de la viața politică a Transilvaniei și capătă
statutul de națiune tolerată. 

În 1541, Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană,

condusă de un principe ales de Dietă și confirmat de sultan. După asediul Vienei (1683),
prin Pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Habsburgic va primi, pe lângă Ungaria,
Slovenia, o parte din Serbia și Croația și întreaga Transilvanie.

Formarea Țării Românești

După ce regalitatea maghiară a reușit să își impună controlul asupra Transilvaniei, aceasta
va încerca să își extindă dominația și asupra regiunilor din sudul Carpaților. Regalitatea
maghiară dorea să-și extindă stăpânirea asupra drumului comercial de la Dunărea de Jos.

Cuprins

 Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247)

 Etapele formării Țării Românești
o Revolta lui Litovoi și „descălecatul” lui Negru Vodă
o Domnia lui Basarab I în Banatul de Severin
o Domniile lui Nicolae Alexandru și Vlaicu-Vodă. Prima mitropolie ortodoxă română
o Domnia lui Vlaicu-Vodă

Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247)

Invazia tătaro-mongolă din anul 1241 va determina regalitatea maghiară să colonizeze
cavalerii teutoni în Țara Bârsei. Cum aceștia vor manifesta anumite ambiții politice
concurente, regalitatea maghiară îi va alunga pe cavalerii teutoni și va aduce cavalerii ioaniți
în Banat. Astfel, Diploma Cavalerilor Ioaniți din anul 1247 constituie un izvor istoric
deosebit de important, care prezintă realitățile social-economice și politice din
cuprinsul zonei aflată între Carpați și Dunăre.

Diploma Cavalerilor Ioaniți a fost acordată de către regele maghiar Bela al IV-lea și
reprezintă, în esență, un fel de contract feudal cu ioaniții. Documentul descrie bogăția
teritoriului acordat cavalerilor ioaniți, cu pășunile, fânețele, pădurile, iazurile și morile
situate pe el și conține numeroase sfaturi. Pe lângă aspectele economice enumerate, izvorul
menționează și aspecte de natură socială: „mai marii pământului” („maiores terrae”) sau
țăranii („rustici”). 

Aspectul cel mai important îl reprezintă, însă, menționarea formațiunilor politice existente

aici, și anume cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Seneslau și
Litovoi. Cnezatul lui Farcaș era situat în dreapta Oltului, localizat în nord, spre Vâlcea, în
timp ce cnezatul lui Ioan era situat pe teritoriul fostului județ Romanaţi. Voievodatul lui
Seneslau era localizat în nordul Munteniei, în timp ce voievodatul lui Litovoi se întindea în
depresiunea Târgu-Jiu şi Ţara Haţegului. Formațiunile politice și conducătorii lor locali
erau în raport de dependență față de regalitatea ungară, exceptând voievodatul lui Seneslau.

Etapele formării Țării Românești

Țara Românească s-a format și consolidat în urma unui proces îndelungat.

Revolta lui Litovoi și „descălecatul” lui Negru Vodă

Într-o primă etapă are loc confruntarea de la 1277 dintre voievodul Litovoi și regele
maghiar Ladislau al IV-lea, în încercarea voievodului român de a se desprinde de sub
suzeranitatea regalității maghiare. Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, e luat
prizonier și apoi răscumpărat. Bărbat devine voievod și recunoaște suzeranitatea maghiară,
iar teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate în stăpânirea voievodului român.

Statul ungar va trece printr-o grea criză politică la sfârșitul secolului al XIII-lea, ceea ce va
determina regalitatea maghiară să reducă tot mai mult autonomia Transilvaniei. Acesta este
contextul în care tradiția îl menționează pe Radu Negru sau Negru Vodă ca plecând din
Făgăraș și descălecând în Argeș, la Câmpulung. Trebuie să menționăm că Negru Vodă este
un personaj considerat de mulți istorici ca fiind legendar. Acest „descălecat” al lui Negru
Vodă poate fi socotit debutul procesului de constituire a Țării Românești.
Descălecatul, coborârea de pe cal, este termenul utilizat de cronicari pentru desemnarea
întemeierii țărilor românești.

Astfel, se spune în Letopisețul cantacuzinesc că Negru Vodă ar fi trecut pe la anul 1290

Munții Carpați din „Țara Ungurească” și s-ar fi stabilit la Câmpulung, întemeind Țara
Românească. Aceeași informație o regăsim și în Cronica/Letopisețul Bălenilor, scrisă de
Radu Popescu.

Domnia lui Basarab I în Banatul de Severin

Dacă figura lui Negru Vodă este învăluită în legendă, Basarab I, însă, este atestat
documentar. Acesta este menționat de izvoarele istorice ca fiind conducătorul Banatului de
Severin, sub suzeranitatea regalității maghiare. 

Basarab I va întemeia apoi Țara Românească, prin unificarea voievodatului lui
Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300. Un act diplomatic al cancelariei
ungare din 1324 atestă recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab I, numit
„voievodul nostru transalpin”, și face precizări asupra întinderii statului: Banatul de
Severin, Oltenia, Muntenia și unele teritorii de la nordul gurilor Dunării (numită de atunci
Basarabia).

În 1330, Basarab I obține independența Țării Românești prin victoria de la

Posada împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Tradiția istorisește că
regele maghiar, înaintând prin Țara Românească, găsește locurile pustii în calea sa și, în
lipsa adversarului, își pregătește întoarcerea spre regat, când este surprins într-o trecătoare
 și atacat de români din toate părțile. Victoria de la Posada a reprezentat, astfel, nu numai
victoria împotriva regelui maghiar și demonstrarea puterii militare și economice a statului
muntean condus de Basarab I, ci și obținerea independenței Țării Românești.

Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele de

Basarabia. Potrivit jurământului de vasalitate, regele maghiar considera ca feudă întreaga
țară stăpânită de Basarab, inclusiv noile cuceriri. Lui Basarab I i s-a acordat și titulatura
de Întemeietorul, el fiind considerat adevăratul întemeietor al Țării Românești. 

Domniile lui Nicolae Alexandru și Vlaicu-Vodă. Prima

mitropolie ortodoxă română
Consolidarea instituțională întreprinsă de Basarab I Întemeietorul va fi continuată de
urmașii acestuia la tronul Țării Românești. Urmașul și fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru
va manifesta tendințe autocrate și își va lua, astfel, în 1359, titlul de „singur stăpânitor”. 

De asemenea, Nicolae Alexandru va înființa Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă de

Constantinopol), ceea ce reprezintă aderarea oficială la credința ortodoxă. Atitudinea lui
Nicolae Alexandru era, astfel, un vădit act de respingere a pretențiilor politice emise de
regalitatea maghiară și a încercărilor de catolicizare ale acesteia.

Domnia lui Vlaicu-Vodă

Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I, Vladislav Vlaicu sau Vlaicu-Vodă, cum a mai fost
numit (1364-1376), se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic I de Anjou.
Considerându-se insultat de atitudinea domnului muntean, Ludovic I organizează, în 1366
și 1368, două expediții militare împotriva Țării Românești. Vlaicu-Vodă va depăși conflictele
militare, politice și religioase avute cu regele Ludovic I, aplanând neînțelegerile și
recunoscându-i regelui maghiar suzeranitatea. În schimbul recunoașterii
suzeranității ungare, Vlaicu-Vodă va obține titlul de ban de Severin și duce de
Făgăraș.

Vlaicu-Vodă va întreprinde, de asemenea, și numeroase acțiuni de reformă ale statului:

bate primele monede de argint ale Țării Românești în 1365 și acordă privilegii comerciale
brașovenilor. Totodată, organizează instituțiile civile și bisericești ale statului, întemeind în
1370 cea de-a doua mitropolie din Țara Românească, cu sediul la Severin. Vladislav Vlaicu
se va intitula în actele vremii ”Io Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a
toată Ungrovlahia”.

Formarea Moldovei
Cuprins

 Izvoare istorice
 „Descălecatul” lui Dragoș
 „Descălecatul” lui Bogdan
 Consolidarea statului Moldova

Izvoare istorice
Scrierile medievale, precum Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult,
amintesc de formațiuni politico-administrative în regiunile cuprinse între estul Carpaților,
Nistru și Marea Neagră, precum țări, codri, cobâle sau câmpuri. În secolul al XII-lea,
cronicile vremii menționează Țara Berladnicilor în centrul Moldovei, Țara Brodnicilor în
sudul Moldovei, și Țara Volohilor în nord-vestul Moldovei. O cronică din secolul al XIII-lea
amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor (termenul acesta făcând trimitere
la termenul voloh).

Din secolul al XIII-lea, Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după marea
invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării. Alegerea acestui loc ca și
centru politic este ușor de înțeles având în vedere importanța economică pe care o avea, pe
aici trecând drumul comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră.

„Descălecatul” lui Dragoș

În anul 1347, Ludovic I îi învinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici pe unul dintre
participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca voievod a unei mărci de
apărare împotriva tătarilor – eveniment păstrat în istorie ca „descălecatul” lui Dragoș.
Cronicile ne spun că voievodul român Dragoş a plecat într-o zi la vânătoare și, în timp ce
urmărea un zimbru, a trecut din Maramureş până la apa numită Moldova, denumită după
numele cățelei care a murit în timpul vânătorii, Molda. 

Urmașii voievodului Dragoș, Sas și Balc, păstrează relația dependentă de coroana

maghiară.

„Descălecatul” lui Bogdan

În 1359, un alt cneaz din Maramureş, pe nume Bogdan, trece – „descalecă” – în Moldova și
îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc. Această acțiune poate fi privită ca o răscoală,
o încercare de înlăturare a dominației maghiare. 

Deşi Dragoş este primul care a descălecat în Moldova, totuşi Bogdan I este numit cel dintâi
domn al ţării, fapt explicabil prin aceea că descălecatul lui Dragoș a fost făcut sub tutela
Ungariei. Dragoş este considerat, astfel, începătorul, în timp ce Bogdan I este considerat a fi
adevăratul întemeietor al Moldovei.

Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în luptele din 1364-1365 cu

Ludovic de Anjou, și Moldova devine independentă. Capitala sa este stabilită la Baia. 

Consolidarea statului Moldova

 Consolidarea statului va avea loc în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat,
Roman I și Ștefan I. 

Petru I Mușat (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386, unde va

muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara tendințele expansioniste
maghiare, Petru I Mușat va inaugura, în 1387, tradiția depunerii jurământului de vasalitate
față de regele Poloniei, Vladislav I Iagello. Tot el este primul domn moldovean care
bate monedă. Va acorda, de asemenea, un important împrumut financiar regelui polonez,
primind, în schimb, ca și garanție, Haliciul și Pocuția (motiv ulterior de conflict între cele
două state). 

Roman I (1392-1394) va spori teritoriul Moldovei pâna la Dunăre și Marea Neagră. Astfel,
el se va autointitula, în 1393, mare singur stăpânitor și domn al Țării Moldovei, de la Munte
până la Mare – titulatură care exprimă clar desăvârșirea teritorială a Moldovei și extinderea
sa înspre sud, prin înglobarea gurilor Dunării.

Alexandru cel Bun (1400-1432), fiul lui Roman I, va întreprinde în continuare o serie de

măsuri menite să consolideze din punct de vedere politic, instituțional, economic și cultural
Moldova. Datorită domnului Alexandru cel Bun, în 1401, patriarhul
Constantinopolului va recunoaște mitropolia Moldovei. Domnitorul moldovean va
încuraja comerțul, acordând privilegii, în 1408, negustorilor polonezi. A fost considerat un
domnitor blând și pașnic (de unde i se trage și apelativul „cel Bun”), domnia sa
corespunzând unei politicii externe de echilibru între Ungaria şi Polonia.

Formarea Dobrogei
Teritoriul cuprins între Dunăre și Marea Neagră a fost sub influența politică a Imperiului
Bizantin.

Cuprins

 Documentarea primelor formațiuni politice

 Stabilirea bazelor statului Dobrogea
 Influența Imperiului Otoman

Documentarea primelor formațiuni politice

Menționarea primelor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este documentată de
prin secolul al X-lea. O serie de inscripții scoase la iveală în zona Constanței, precum cea
din anul 943, care a fost descoperită lângă comuna Mircea Vodă, menționează un anume
jupan/jupân (conducător) Dimitrie. O alta din 992, descoperită la Basarabi-Murfatlar, îl
pomenește pe jupânul Gheorghe. 
În secolul al XI-lea, avem mărturiile Anei Comnena, prințesă bizantină cu pasiuni pentru
istorie. Aceasta scrie lucrarea Alexiada, în care menționează existența unor formațiuni
politice dobrogene, amintind numele conducătorilor lor: Tatos sau Chalis în regiunea
Silistrei, Sacea/Sața/Satza în Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei. Originea acestora
este amplu dezbătută, cel mai probabil conducătorii fiind de origine pecenegă. Istoricul
Nicolae Iorga consideră ca cei trei conducători ar putea să fi fost români „dicieni”
(dobrogeni), sau, dacă totuși ar fi fost pecenegi, ei stăpâneau cnezate de români „dicieni”. 

În secolul al XII-lea, Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului,

fiind chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona Dobrogei în jur de 80
de cetăți. În jurul acestora au apărut, astfel, primele formațiuni prestatale dobrogene. În
secolul al XIV-lea, se constituie, astfel, statul dobrogean incipient în jurul Țării Cavarnei
(situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi), cu reședința la Caliacra. Acesta se
afla sub conducerea lui Balica (1346-1354), însă gurile Dunării erau încă în stăpânirea Țării
Românești, care era condusă la acea vreme de Nicolae Alexandru.

Stabilirea bazelor statului Dobrogea

Se remarcă urmașul lui Balica, Dobrotici, care primește titlul de „despot” și „strateg” în
calitate de aliat al Imperiului Bizantin. Acesta va uni teritoriile dintre Dunăre și
Marea Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea – care îi și poartă astfel
numele. Capitala statului dobrogean va fi stabilită la Caliacra.

Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco (1386-1391), care are

meritul desprinderii țării din sfera dominației bizantine. El va semna un tratat cu negustorii
genovezi și va bate monedă proprie. 

Influența Imperiului Otoman

Pericolul otoman, însă, se apropie. Turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării, acesta
fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) preia controlul asupra statului
dobrogean, alipind în 1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la Țara
Românească. 

La moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul Otoman, pierzându-și
viața într-o asemenea confruntare în 1420. Dobrogea trece, astfel, în 1420, sub stăpânirea
otomanilor până în anul 1878, când, în urma Congresului de pace de la Berlin este redată
României.

Instituții medievale românești

Principalele instituții centrale în spațiul românesc în Evul mediu au
fost domnia și biserica. Alte exemple de instituții centrale sunt: sfatul domnesc, adunarea
țării sau oastea cea mare. Există unele diferențe între Țările Române în ce privește
 instituțiile centrale. Aceste diferențe se datorează contextului istoric diferit, iar aici
subliniem deosebirea dintre instituțiile centrale din voievodatul Transilvaniei și cele din
Țara Românească și Moldova.

Cuprins

 Transilvania
o Domnia
o Biserica
 Țara Românească și Moldova
o Domnia și sfatul domnesc
o Biserica
o Sfatul domnesc
o Marea adunare a țării
o Oastea
o Organizarea administrativ-teritorială
 Dominația Imperiului Otoman
o Domniile fanariote

Transilvania
Transilvania, organizată ca voievodat autonom vasal coroanei maghiare, va moșteni o serie
de caracteristici organizatorice după modelul occidental. La nivel local, din punct de vedere
administrativ-teritorial, am menționat deja într-un capitol
anterior organizarea maghiarilor în comitate, a secuilor și sașilor în scaune, precum și a
românilor din zonele de graniță în districte autonome. 

În cazul saşilor amintim conturarea adunării autonome teritoriale, dar și politice,

numită Universitatea saşilor (1486). Termenul de „universitate” are sensul de
„totalitatea sașilor”, „adunarea generală a sașilor”. Universitatea săsească îngloba astfel cele
şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea),
Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei. Universitatea
ţinea adunări generale cel puţin o dată pe an, comitele saşilor fiind cel mai înalt demnitar al
universităţii săseşti.

Domnia
Cât timp Transilvania a fost voievodat, instituția domniei era reprezentată de voievod, care
era vasal regalității maghiare. De exemplu, instituția centrală a domniei era
caracterizată de faptul că voievodul nu putea fi numit domn întrucât nu el deținea puterea
supremă, ci regale; voievodul fiind de fapt un fel de înalt dregător. 

Instituția domniei în Transilvania va deveni asemenea celei din celelalte țări române în 1541
când Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitatea otomană. Atunci, puterea
politică deplină a revenit principelui.
Voievodul/principele avea atribuții judecătorești, administrative și militare.
Dintre cele judecătorești, amintim dreptul de sentință finală în cazul proceselor care
implicau încălcări grave ale legii. În privința atribuțiilor administraitive, acesta numea
comiții comitatelor din Transilvania, guverna voievodatul în numele regelui Ungariei (în
perioada voievodatului) sau convoca și prezida congregațiile generale/Dieta în perioada
Principatului. Atribuțiile militare au fost, în special pe durata voievodatului, destul de largi,
voievodul având dreptul să mobilizeze oaste și să ia parte la război, deși pentru cea mai
mare perioadă Transilvania a fost vasală Ungariei.

Biserica
Și instituția bisericii evoluează diferit în Transilvania. După cucerirea
maghiară, episcopiile ortodoxe au fost înlocuite treptat cu cele catolice, românii rămași
ortodocși depinzând adeseori de mitropolia Țării Românești. Cele mai vechi episcopii
catolice au fost create în secolele XI-XII la Cenad, Oradea și Alba-Iulia, fiind subordonate
arhiepiscopiei ungare. Prin decretul dat în 1366 de regele Ludovic de Anjou, calitatea de
nobil va fi condiționată de apartenența la catolicism și astfel nobilimea română în
marea ei majoritate, de teamă să nu-și piardă privilegiile, va trece la catolicism și se va
maghiariza treptat.

În secolul al XVI-lea are loc Reforma lui Martin Luther și în Transilvania se constituie
cele patru religii recepte: catolică, luterană, calvină și unitariană, biserica ortodoxă fiind
scoasă în afara legii, considerată schismatică și primind denumirea de tolerată.
Protestantismul ia amploare în timpul suzeranității otomane, însă, odată cu trecerea
Transilvaniei la Imperiul Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, religia
catolică va fi promovată din ce în ce mai mult. Diploma leopoldină emisă de
Împăratul Leopold I în 1691 recunoaşte drepturile celor patru religii recepte şi privilegiile
celor trei naţiuni favorizate (sași, secui, maghiari). 

În 1692, împăratul promite preoţilor ortodocşi care acceptă unirea cu Roma aceleaşi
drepturi de care beneficiau preoții romano-catolici; prin diploma din anul 1698 va acorda
românilor posibilitatea de a trece la oricare dintre cele patru religii recepte. În acest context
al promisiunilor leopoldine din 1701 pe de o parte, dar și al situației dificile a românilor fără
drepturi politice sau religioase pe de alta, în secolul al XVIII-lea se produce Unirea cu
Roma. În fapt, însă, aceste promisiuni au fost puțin respectate. Deși au continuat să existe
și neînțelegeri între uniți sau greco-catolici – cum au fost numiți cei care au acceptat unirea
cu Roma și recunoașterea primatului papal – și ortodocși, unirea a avut numeroase efecte
pozitive. 

Numeroşi tineri greco-catolici au avut astfel posibilitatea să studieze la Roma, dar şi în alte
universităţi occidentale, astfel încât aceștia au avut o importantă contribuţie la dezvoltarea
culturii româneşti și în formarea conştiinţei naţionale a românilor. Se remarcă
astfel personalităţi de seamă ai Școlii Ardelene, precum episcopul Ioan Inochenție Micu-
Klein, Petru Maior, Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu ș.a.
Ideile celor amintiți vor sta la baza redactării celor două petiții, Supplex Libellus
Valachorum Transsilvaniae, înaintate Împăratului Sfântului Imperiu Romano-
German, în care elita intelectuală română din Transilvania cere drepturi și libertăți egale cu
celelalte națiuni conlocuitoare.
Dieta și guberniul

Legat de celelalte instituții medievale, particularitatea Transilvaniei se remarcă din nou, mai

ales după anul 1366, când Ludovic cel Mare leagă calitatea de nobil de confesiunea
catolică. În plus, după 1437, prin încheierea Unio Trium Nationum, românii au fost excluși
din viața politică și religioasă, fiind acceptați doar cei câțiva care au trecut la confesiunea
catolică, odată cu catolicizarea cunoscând și fenomenul maghiarizării. Reprezentanții
stărilor privilegiate (maghiarii, sașii și secuii) și cei ai celor patru religii recepte alcătuiesc în
secolul al XVI-lea adunarea privilegiaților, denumită Dietă, în fond organul politic
preparlamentar al Transilvaniei. 

Dieta, întrunită în anul 1542, pune bazele organizării Transilvaniei, atât din punct de vedere
politic, cât și administrativ. Între atribuțiile sale se număra și cea a alegerii principelui.
După 1867, odată cu alipirea Transilvaniei la Ungaria, Dieta se va autodizolva. 

Rolul Dietei, restrâns însă, va fi preluat de un guberniu înființat printr-o diplomă din

1690. Acesta era compus din 12 membri: trei catolici și restul aparținând celorlalte religii
recepte. Rolul său era de a ajuta guvernatorul Transilvaniei în exercitarea atribuției de
administrare a provinciei, fiind un fel de consilieri ai acestuia. Guberniul se întrunea
periodic în probleme de ordin politic, administrativ, religios, economic sau judecătoresc; la
întruniri participa de obicei și guvernatorul, iar hotărârile se luau prin vot majoritar.
Guberniul era subordonat împăratului și Cancelariei aulice de la Viena.

Țara Românească și Moldova

Începutul procesul de instituționalizare a societății medievale românești îl putem lega
de domnia lui Mircea cel Bătrân pentru Țara Românească și de cea a lui Petru
Mușat pentru Moldova, proces ce va continua în timpul urmașilor acestora.

Domnia și sfatul domnesc

Instituția principală, domnia, era exercitată de un mare voievod și domn. Domnul era
stăpânul țării; de altfel, însăși etimologia cuvântului ne spune acest lucru, termenul „domn”
venind de la latinescul ”dominus”, adică stăpân, suveran. Succesiunea la domnie era bazată
pe principiul ereditar-electiv și viager: domnul era ales pe viață dintr-o familie domnitoare.
Ex: cea a Basarabilor - în Țara Românească, respectiv cea a Mușatinilor - în Moldova,
pentru o perioadă de timp. 

Domnul era considerat alesul lui Dumnezeu („Io”), iar ca și voievod era conducătorul
suprem al armatei. El era judecătorul suprem, toți locuitorii țării îi datorau ascultare și
supunere. Domnul numea dregătorii, stabilea impozitele, încheia tratate, declara război,
bătea monedă. El era ajutat în exercitarea atribuțiilor de un sfat domnesc. 

Uneori, pentru a asigura succesiunea și pentru a împiedica luptele pentru tron după
moartea domnului, s-a practicat asocierea la domnie, încă din timpul vieții
domnitorului, a unuia dintre fii săi. Putem astfel aduce exemplul lui Ștefan cel Mare care își
asociază la tron pe fiul său Bogdan, făcându-i pe boieri să îl recunoască drept urmaș; un alt
exemplu este cel al lui Mircea cel Bătrân care și-l asociază la domnie pe fiul său Mihail.

Biserica
În procesul consolidării instituționale, Biserica a sprijinit instituția domniei. Domnul
era considerat alesul lui Dumnezeu, era „uns”, intitulându-se în acte domn „din mila lui
Dumnezeu”.

Confesiunea ortodoxă a fost adoptată de marea majoritate a românilor din statele

medievale românești, ea dezvoltându-se și organizându-se după modelul Bizanțului. După
întemeierea statului medieval, domnia va organiza mitropoliile. Astfel, amintim
întemeierea primelor mitropolii ale Țării Românești la Argeș (1359) în timpul domnitorului
Nicolae Alexandru, și la Severin (1370 – 1402) în timpul domnitorului Vladislav Vlaicu. În
1401, în timpul domnitorului Alexandru cel Bun, Patriarhia de la Constantinopol recunoaște
Mitropolia Moldovei. Rând pe rând se vor înființa alte episcopii, precum cea a Romanului
(1408), Episcopia Rădăuților (1471) sau Episcopia Hușilor (1597). La sfârșitul secolului al
XIV-lea, Patriarhia de la Constantinopol investește mitropolitul Țării Românești cu titlul și
funcția de „exarh al întregii Ungarii”, prin care acesta își exercita autoritatea spirituală și
asupra românilor ortodocși din Regatul Ungar.

Tot în această perioadă se pun bazele vieții monahale, întemeindu-se numeroase mănăstiri:
Vodița (1372), Tismana (1378), Cozia, Cotmeana (sub Mircea cel Bătrân), Moldovița (1402),
Prislop (jud. Hunedoara, sec. al XVI-lea) ș.a. Aceste mănăstiri se bucurau de sprijinul
financiar al domnilor și al marilor boieri; aceștia le făceau donații constând în terenuri,
bani, sate etc.

Domnitorii, în calitate de primi ctitori ai țării, au construit numeroase biserici și mănăstiri,

cele mai multe în semn de mulțumire lui Dumnezeu după victoriile obținute în bătălii.
Printre marii cititori, cel mai renumit este Ștefan cel Mare, care a întemeiat sau reconstruit
numeroase mănăstiri între care Putna, Voroneț, Neamț, Bistrița; biserici la: Vaslui, Borzești,
Războieni etc. Pe lângă mănăstiri se vor întemeia primele școli, unde se vor pregăti inițial
călugării, preoții și diecii pentru cancelaria domnească.

Sfatul domnesc
Sfatul domnesc era instituția medievală ce avea rolul de a-l ajuta și consilia pe domn
în conducerea țării. Inițial era constituit din marii boieri (ca și mari proprietari de
pământuri), apoi adăugându-li-se treptat și boierii cu dregătorii și funcții. În acest sens
remarcăm o asemănare și evoluție cu ceea ce se întâmpla în Occident, unde din consiliul
regal au făcut parte inițial doar persoanele importante din anturajul regelui, urmând ca în
timp atribuțiile acestora să fie precizate. Astfel, nobilii care se aflau în anturajul monarhilor
căpătau funcții asemănătoare miniștrilor de azi, fiind responsabili pentru îndeplinirea
anumitor sarcini în stat, precum colectarea taxelor, asigurarea hranei și băuturii la curtea
regală sau menținerea ordinii sociale. 

Sfatul cuprindea de obicei un număr de doisprezece membri, între care Mitropolitul, Marele
Ban al Olteniei (în Țara Românească)/Portarul Sucevei (în Moldova). Dintre principalii
dregători menționăm: logofătul (șeful cancelariei), vornicul (șeful administrației),
vistiernicul (șeful vistieriei/al finanțelor), spătarul (șeful oștirii, purtătorul spadei
domnitorului), paharnicul (șeful peste pivnițele domnești) etc. Atribuțiile sfatului
domnesc erau administrative, politice și judecătorești – pe plan intern; în ceea ce
privește politica externă, sfatul era consultat în încheierea alianțelor sau la
declararea vreunui război. Dacă în secolele al XV- lea - al XVI-lea se remarcă o tendință
de întărire a autorității domnului în raport cu marea boierime, pe de altă parte întărirea
sfatului domnesc a fost o încercare de limitare a puterii domnului.

Marea adunare a țării

Marea adunare a țării participa și ea activ la viața politică a statului. Constituită
din reprezentanţii stărilor privilegiate – țărănimea era exclusă -, adunarea țării avea
atribuţii politice precum alegerea domnitorilor, aprobarea măsurilor fiscale,
ratificarea tratatelor de pace şi de vasalitate etc. Adunările stărilor privilegiate din
Moldova şi Ţara Românească sunt documentate în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Acestea
nu aveau caracterul unei instituţii permanente, ele întrunindu-se numai în cazuri
excepţionale. Se remarcă așadar, o evoluție diferită față de Occident a Adunărilor stărilor
privilegiate, unde acestea au devenit din secolul al XIV-lea asociate ale puterii centrale în
luarea diferitelor decizii și măsuri.

Oastea
Apărarea țării era inițial asigurată de oastea cea mică a domnului și era formată din
curteni și micii boieri. Din secolele XIV-XVI, odată cu amploarea luptelor antiotomane, ia
naștere oastea cea mare, care se întrunea în caz de mare pericol pentru țară; ea era
alcătuită din toți bărbații țării capabili să poarte arme. Domnul sau voievodul era
comandantul suprem al oștirii. Statele medievale își pun în acest sens bazele unui sistem
puternic de cetăți precum Giurgiu, Turnu, Brăila.

Organizarea administrativ-teritorială
Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale țările române au cunoscut în
perioada medievală de prin secolul al XIV-lea ca organe administrative pe teritoriul
Moldovei ţinuturile, iar pe cel al Ţării Româneşti judeţele. Judeţele şi ţinuturile aveau în
fruntea lor un dregător numit de domnitor, care avea atribuţii administrative, judiciare şi
financiare.

Dominația Imperiului Otoman

Odată cu expansiunea rapidă în Peninsula Balcanică, turcii ajung la sfârșitul secolului al
XIV-lea la Dunăre și intră în contact direct cu Țările Române, deschizându-se astfel lungul
șir de confruntări cu Imperiul Otoman. Țările Române au reprezentat o forță militară
importantă în cruciadele târzii, ajutorul lor fiind luat în calcul de nenumărate ori de celelalte
țări europene. Țara Românească a fost prima amenințată de înaintarea turcilor,
remarcându-se în lupta antiotomană prin domnitori precum Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Conflictul dintre Mircea cel Bătrân și Poartă se conturează încă din anul 1388, când Mircea
cel Bătrân ia Dobrogea sub autoritatea sa pentru a evita ocuparea ei de către turci.

În secolul al XVI-lea Imperiul Otoman reușește să-și impună dominația asupra

Țărilor Române, care devin vasale. După înfrângerea regatului maghiar la Mohacs (1526)
se instituie pașalâcul de Buda (1541), iar Transilvania devine principat autonom sub
suzeranitatea Porții. Țările Române pierd astfel ajutorul extern al regatului ungar,
dependența lor față de Poartă agravându-se.

Țările Române aveau să își piardă libertatea politică și vor fi supuse unui sistem de
exploatare economică prin creșterea continuă a tributului, monopolul comercial impus
de turci sau cumpărarea domniei. Această exploatare economică se va reflecta în încetinirea
dezvoltării social-economice a statelor române. Dacă inițial domnul era ales de boieri și
confirmat de către Poartă, din secolele XVI-XVII va fi numit de sultan. 

Domniile fanariote
Secolul al XVIII-lea marchează, prin renunțarea la domniile pământene, instaurarea
domniilor  fanariote (1711 în Moldova/1716 în Țara Românească). Domnii vor fi
numiți direct de sultan, din rândul dregătorilor de origine greacă din cartierul Fanar al
Constantinopolului. Tronul se cumpăra cu sume importante de bani.

Continua luptă pentru ocuparea tronului cu sumele mari de bani ce se foloseau pentru
cumpărarea acestuia, precum și creșterea continuă a obligațiilor față de Poartă, vor
determina creșterea excesivă a fiscalității. O evaluare statistică ne-ar putea spune că, din
veniturile țării, aproximativ 35% mergeau spre Poartă, 25% spre domnitor și în jur de 40%
în vistieria țării. Principala sursă a adunării banilor pentru vistieria țării
era birul. Veniturile obținute în urma înrăutățirii fiscalizării mergeau așadar
preponderent spre Imperiul Otoman și nu au putut fi utilizate în constituirea unui
aparat de stat modern, cum se întâmpla în Occident deja. 

În secolul al XVIII-lea fanarioții vor întreprinde o serie de reforme, remarcându-se în

acest sens domnul Constantin Mavrocordat, ale cărui domnii (a domnit de șase ori în
Țara Românească și de patru ori în Moldova în perioada 1730-1769) vor reprezenta o epocă
de  modernizare fiscală şi administrativă a Ţărilor Române. Domnii fanarioți vor
încerca să reglementeze cuantumul birurilor și impozitelor, modalitățile de plată, să stopeze
exodul populației care pleca din cauza instabilității fiscale și care astfel se reflecta într-un
număr mai mic de contribuabili. Unele măsuri vor încerca să limiteze abuzurile fiscale, să
reglementeze raporturile dintre țărani și boieri. Alte măsuri vor avea un caracter
protecționist, favorizând producția locală și dezvoltarea meșteșugurilor. Nu în ultimul rând,
vor fi luate măsuri care să sprijine acea categorie a populației care nu putea să muncească –
orfanii, invalizii.

Un alt aspect important al domniei lui Constantin Mavrocordat a fost desființarea iobăgiei,

mai întâi în Țara Românească (denumită rumânie, 1746) și mai apoi în Moldova (aici
denumită vecinie, 1749). 
 Nevoia permanentă de bani a domnilor fanarioți a dus la
generalizarea sistemului venalității dregătoriilor. Deținerea unei dregătorii în aparatul
administrativ domnesc echivala cu înnobilarea, astfel încât acest proces a favorizat
ascensiunea socială a celor care ajunseseră să aibă un anumit capital, dar care nu aparțineau
acestei clase. Domnii fanarioți vor avea o contribuție importantă și în ce
privește dezvoltarea altor instituții ale statului, cum ar fi cea a învățământului.
Putem vorbi de un fenomen al orientalizării culturii și civilizației românești prin folosirea
limbii grecești în administrație și biserică. În ce privește societatea, se remarcă (îndeosebi
după 1774) adoptarea stilului de viață cu îmbrăcămintea și obiceiurile de la Constantinopol.

Cu toate că, prin măsurile reformatoare pe care domnii fanarioți le-au luat, se vor asemăna
cu despoții luminați din Occident, Țările Române au cunoscut în perioada domniilor
fanariote (1711/1716-1821) un secol de instabilitate politică și un regres din punct de vedere
politic, militar (oastea va fi desființată) și economico-administrativ. Însă, domnitorul
Constantin Mavrocordat, care, prin faptul că a domnit alternativ în cele două state, a
contribuit la apropierea instituțională a celor două țări române, făcând să mijescă viitoarea
unificare a principatelor române, atât de mult dorită de românii de pretutindeni.

Domniile fanariote
Epoca Fanariotă a fost începută oficial în 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească, și a
fost încheiată ca urmare a presiunii exercitate de Revoluția lui Tudor Vadimirescu de la
1821. Instaurarea domniilor fanariote a fost rezultatul neîncrederii Imperiului Otoman în
politica internă și externă întreprinsă de domnitorii români pământeni, care nu de puține
ori au ales să se alieze cu imperiile creștine vecine împotriva Înaltei Porți. 

Cuprins

 Contextul în care a apărut regimul fanariot

 Cum au fost afectate Principatele române?
 Nemulțumirile românilor
 Caracteristicile regimului fanariot

Contextul în care a apărut regimul fanariot

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman, înfrânt în fața Vienei, în 1683, va intra
într-o criză profundă care se va manifesta în toate domeniile vieții: economic, politic, social.
Criza Imperiului Otoman va purta numele de „criza orientală”. De această criză vor
încerca să profite Austria și Rusia. Austria va încerca să își întărească poziția în Europa
Centrală și de Est, prin Pacea de la Karlowitz: obținerea controlului asupra Ungariei în
Transilvania. Rusia urmărește să controleze bazinul Mării Negre, să ocupe strâmtoarea
Bosfor și Dardanele și să obțină accesul în Marea Mediterană. 
Această criză va fi exploatată și de Țările Române, dintre domni îi amintim pe Constantin
Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Aceștia urmăresc printr-o apropiere de Rusia să elimine
regimul de dominație otomană, pe care Țările Române îl cunoscuseră pe parcursul secolului
al XII-lea.

Victoriile Austriei de la sfârșitul secolului al XVII-lea (prin Pacea de la Karlowitz-1699) și

apropierea Țărilor Române de Rusia, determină Imperiul Otoman să introducă regimul
fanariot în Moldova, în 1711, și în Țara Românească, în 1716.

Regimul fanariot este un regim dur de dominație otomană. Imperiul Otoman

urmărește prin regimul fanariot două obiective:

A. Să își consolideze dominația asupra celor două Principate Romane

B. Să exploateze bogățiile celor două Țări Române

Prin instaurarea domniilor fanariote, otomanii își asigurau prezența la Iași și la București a
unor oameni considerați de încredere, aceștia fiind deja parte a administrației de la
Constantinopol. 

Cum au fost afectate Principatele române?

Perioada domniilor fanariote a fost caracterizată, în cea mai mare parte, de politici fiscale și
economice care au transformat cele două Principate Române în teritorii
dependente economic de Constantinopol. Otomanii au impus monopol sau restricții
pe o mare parte o mărfurilor care plecau sau ajungeau la nord de Dunăre. De asemenea,
practica domnitorilor fanarioți care implica cumpărarea tronului din cele două Principate a
adus mari prejudicii dezvoltării acestora. Visteria țării se afla la discreția domnitorilor și
reprezenta o sursă de îmbogățire și de recuperare a sumelor plătite la Constantinopol
pentru cumpărarea tronului.

Totuși, în timpul domniile fanariote s-au întreprins reforme la nivelul celor două

Principate. Unul dintre cele mai bune exemple este reprezentat de domniile multiple ale
lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească și în Moldova. Printe reformele de factură
iluministă întreprinse în timpul domniilor sale, Mavrocordat a desființat iobăgia în ambele
Principate, a reorganizat și simplificat sistemul fiscal pentru o mai bună colectare la visteria
statului și a publicat chiar și un model de Constituție (1741). 

Nemulțumirile românilor
Cu toate că au existat și reforme în timpul fanarioților, românii se văd nevoiți să-și facă
cunoscute dorințele la curțile occidentale sau la Sankt Petersburg (Rusia). În cazul
românilor din Țara Românească și Moldova s-a dezvoltat o mișcare petițională a boierilor
locali care solicitau imperiilor vecine (Imperiul Țarist, Imperiul Habsburgic și Prusia)
desființarea domniilor fanariote și unirea Principatelor Dunărene (Memoriul din 1772
sau Memoriul boierimii românești de la Sistov din 1791). În cazul românilor din
Transilvania, aflată la acea perioadă sub controlul Imperiului Habsburgic, aceștia au
redactat pe parcursul secolului al XVIII-lea două petiții importante, și anume Suppex
Libellus (1744) și Supplex Libellus Valachorum Tanssilvaniae (1791). Ambele documente au
fost redactate pentru a cere Curții de la Viena egalitate pentru români în drepturi, libertăți
sau religie cu celelalte națiuni conlocuitoare ale Transilvaniei (sașii, secuii și maghiarii). 

Astfel, se observă cum atât românii din spațiul extracarpatic, cât și cei din Transilvania au
încercat să facă cunoscută cauza românilor în Occident sau reprezentanților Imperiului
Țarist, în speranța că situația lor se va putea îmbunătăți. Totuși, anexarea Basarabiei de la
1812 a reprezentat o unul dintre punctele în care românii și-au pierdut o bună parte
din încrederea pe care au avut-o în ruși și își vor îndrepta cea mai mare parte a
eforturilor diplomatice către statele aflate în Europa de Vest. 

Caracteristicile regimului fanariot

Regimul fanariot se va caracteriza prin următoarele aspecte:

1. Domnitorii sunt impuși direct de Poarta Otomană, fără acordul țării

2. Domnitorii fanarioți sunt de regulă străini, greci din cartierul fanar al Constantinopolului

3. Domnitorii fanarioți sunt considerați înalți funcționari ai Porții Otomane. Depind direct
de sultan

4. Regimul fanariot începe în ambele țări cu domnia lui Nicolae Mavrocordat.

5. Durata domniei este scurtă, de 3 ani. După 1802, aceasta se prelungește la 7 ani

6. Domnitorii sunt schimbați de pe un tron pe altul. Această situație favorizează un proces

lent de unificare politică. Constantin Mavrocordat va avea 10 domnii între 1730-1769, 6 în
Muntenia și 4 în Moldova.

7. Țările Române sunt supuse unui monopol comercial otoman excesiv. Nu au voie să
exporte produse pe alte piețe decât pe cea otomană.

8. Țările Române vor renunța la politica externă. Cunosc pe parcursul secolului al XVIII-lea
o izolare diplomatică.

9. Țările Române vor renunța la a mai avea armată proprie. După 1739, dispare ideea de
armată regulată. Domnitorii asigură pacea țării prin intermediul unei gărzi domnești
formată din arnăuți.

10. Cresc obligațiile Țărilor Române față de Poartă. Crește valoarea tributului. În 1711, Țările
Române plăteau 65.000 piastrii. În 1775, 300.000 piastrii.

11. Pătrund în Sfatul Domnesc elemente grecești, filo-otomane, care vor intra în conflict cu
boierimea pământeană.
12. Limba greacă devine limba oficială în administrație și biserică.

13. Societatea românească cunoaște un proces de ORIENTALIZARE, cu precădere mediile

boierești.

14. Țările Române devin scena de teatru a unor confruntări militare între Marile Puteri
(Turcia, Rusia, Austria):

 Războiul austro-turc: 1716-1718- Pacea de la Passarowitz

 Războiul ruso-austro-turc: 1735-1739- Pacea de la Belgrad
 Războiul ruso-turc: 1768-1774- Pacea de la Cuciuk- Kainargi. În urma păcii, Rusia
devenea putere protectoare neoficială față de cele două Țări Române.
 Războiul ruso-austro-turc: 1787-1791- Pacea de la Iași
 Războiul ruso-turc: 1806-1812- Pacea de la București

Toate acestea vor genera o serie de efecte:

 pierderi materiale și umane

 pierderi teritoriale (1718-Banatul; 1775- Bucovina- ambele în favoarea Austriei; 1812-
Basarabia în favoarea Rusiei)
 apar o serie de memorii boierești care pun în discuție statutul internațional al celor
două Țări Române. Sunt trimise Marilor Puteri creștine. Cele mai importante
memorii boierești sunt cele de la Focșani (1772) și Sistov (1791). În cele 6 memorii se
solicita: domnia pământeană, neutralitate, unirea sub protecția Marilor Puteri.

15. Sub influența iluminismului și cu acordul Imperiului Otoman, domnitorii fanarioți vor
iniția o serie de reforme care urmăresc modernizarea societății românești. Iese în evidență
domnia lui Constantin Mavrocordat, care:

 în 1746 (Muntenia) și 1749 (Moldova) inițiază un amplu program de reforme

(sociale, fiscale etc.)
 eliberează țărănimea din punct de vedere juridic
 introduce o taxă unică: CAPITAȚIA.
 scutește de orice impozit marea boierime și biserica
 desființează legarea de glie a țărănimii. Țăranii devin clăcași, având obligația în
muncă față de boier, la 12 zile în Muntenia, 24 zile în Moldova.

16. Apar memorii boierești care iau în discuție forma de guvernământ a celor două
principate.

 1769 - Partida Națională condusă de mitropolitul Gavril Calimachi propune printr-un

memoriu crearea unui stat boieresc condus de un divan format din 12 mari boieri.
 1802 - Dumitrache I. Sturza propunea prin intermediul unui "plan" crearea unei
republici "aristo-democraticească". O republică în care boierimea urma să joace rolul
principal pe baza principiului separării puterilor în stat. După 1815 (Congresul de la
Viena), Țările Române vor evolua într-o suzeranitate otomană tot mai slăbită și un
protectorat rusesc tot mai agresiv (vezi Pacea de la Cuciuc- Kainargi).
Regimul fanariot ia sfârșit în urma revoluției conduse de Tudor Vladimirescu
în 1821. În iulie 1822, Imperiul Otoman, la insistențele Marilor Puteri creștine, decide
revenirea în Țările Române la domnia pământeană. În Moldova este numit Ioniță S. Sturza,
iar în Țara Românească, Grigore Dimitrie Ghica.

Statul român modern: de la proiect politic

la realizarea României Mari (secolele
XVIII-XX)
De ce este important să studiem tema statului
român modern?
Modernizarea statului român a reprezentat un proces amplu și complex și a fost
iniţial concepută la nivel teoretic, în diverse proiecte, şi abia apoi pusă în practică prin
intermediul diferitelor reforme.

Acest proces a presupus desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei

ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de
sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Proclamarea
independenței în 1877 este recunoscută la Congresul de Pace de la Berlin din 1878.

Modificarea statutului internațional al țării va determina apoi proclamarea regatului în anul

1881. În timpul regelui Ferdinand I vom asista la realizarea statului naţional unitar român
prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România, moment în care programul
revendicărilor revoluționare pașoptise din secolul XIX - unirea, independența,
împroprietărirea ţăranilor, adoptarea unei legislații moderne - este un obiectiv
realizat.

Liceunet ți-a pregătit lecția „Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele XVIII-XX)”, aceasta reprezentând una dintre cele mai complexe
teme care trebuie studiată pentru clasă, dar și pentru examenul de Bacalaureat la disciplina
Istorie. În manualul nostru vei putea citi toate amănuntele legate de cele mai importante
evenimente care au dus la emanciparea statul român.

Așadar, citește „Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari
(secolele XVIII-XX) și află totul despre revoluția lui Tudor Vladimirescu, dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independență și Marea Unire din 1918.

Proiectele politice din secolul al XVIII-lea

 Cuprins

 Criteriile unui stat modern

 Reforme propuse
 Conștiința națională
 Desfășurarea reformelor

Criteriile unui stat modern

Înainte de realizarea României Mari, statul român modern a fost gândit la nivel teoretic prin
numeroase proiecte politice ce au început să prindă contur din secolul al XVIII-
lea. Proiectul statului român modern s-a raportat atât la realităţile autohtone,
cât și la evoluția raportului de forțe dintre marile puteri europene ale
timpului. Conceput inițial ca o soluție alternativă la regimul fanariot după anul 1711, pe
măsură ce proiectele treceau din stadiul de idee în cel de obiectiv realizat, aceste proiecte
politice au dobândit tot mai mult o însemnătate națională.

Criteriile unui stat modern sunt guvernarea după o constituţie ce prevede drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti, separaţia puterilor în stat, garantarea dreptului la proprietate privată şi
asigurarea participării tuturor categoriilor sociale la viaţa politică. 

Reforme propuse
Astfel, pentru ca modernizarea să aibă loc, înainte trebuiau parcurse anumite etape
pe plan intern, precum desfiinţarea privilegiilor feudale și a dependenţei ţăranilor,
împroprietărirea țăranilor, și adoptarea unei constituţii moderne. Astfel, reformele aveau ca
obiective principale reorganizarea administrativă a țării și redresarea potențialului acesteia
care fusese distrus. 

Pe plan intern, reformele cereau:

 instituirea unui sistem modern de retribuție a dregătorilor și desființarea

venalității slujbelor;
 responsabilizarea dregătorilor, liberalizarea comerțului; 
 dezvoltarea meșteșugurilor și manufacturilor;
 eficientizarea sistemului fiscal, dezvoltarea învățământului;
 drepturi și libertăți cetățenești etc.

Nu în ultimul rând, majoritatea oamenilor politici ai vremii se orientează spre o

nouă formă de guvernământ, optând pentru regimul monarhic. Memoriile și
programele politice ale vremii propun fie varianta absolutismului luminat, fie cea a domniei
mărginite (constituționale). Teoria domniei constituționale se va bucura însă de o mare
popularitate în Principatele Române. 

Pe plan extern trebuia:

 ieșirea de sub suzeranitatea otomană;

  câștigată independenţa;
 unirea tuturor românilor într-un singur stat.

Conștiința națională
Sentimentul conștiinței naționale (adică al identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a
tuturor românilor) a crescut la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acest sentiment are
un moment de vârf în 1769-1774, odată cu internaționalizarea problemei
orientale, prin preluarea de către Rusia a rolului de protectoare a creștinilor din Imperiul
Otoman. Un alt moment de vârf al mișcării naționale a fost înregistrat la începutul secolului
al XIX-lea, în perioada 1821-1831, când putem vorbi de o schimbare în raportul de forțe.

Această conștiință națională se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara

Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au
avut reprezentanţii Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale
căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au evidențiat unitatea de limbă şi cultură a
românilor. Conştiinţa naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a
pătruns, până la 1918, și în rândul celorlalte categorii sociale, prin intermediul şcolii şi al
presei.

Desfășurarea reformelor
Numeroase măsuri reformatoare au fost întreprinse încă de pe vremea domnilor fanarioți,
remarcându-se personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El a demarat programul
reformator al instituțiilor administrative, juridice și fiscale românești. 

Constantin Mavrocordat

Programele reformatoare au fost însă frânate de instabilitatea domniei în această

perioadă. O altă opreliște importantă în dezvoltarea Ţărilor Române a fost Imperiul
Otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri, pe de
altă parte, s-au opus reformelor sociale, în timp ce domnitorii se opuneau reformelor care
le reduceau puterea politică. 

Rusia până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până în 1856,
s-a opus oricărei reforme. Putem astfel concluziona că procesul modernizării statului român
a fost unul laborios și sinuos.

Secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea marchează astfel intrarea

societății românești într-o nouă etapă de evoluție, putând identifica apariția unor semne
concrete ale modernizării.

Tip de cerință posibilă la bac despre proiectele politice privind statul român

modern: Bac 2020 - Testul de antrenament 1.
 udor Vladimirescu și Revoluția de la 1821
Cuprins

 Introducere
 Legătura românilor cu Eteria
 Mișcarea lui Tudor Vladimirescu
 Efectele mișcării lui Tudor Vladimirescu

Introducere
Elita politică românească se va constitui în „partida națională”. Fiind receptivă la modelul
politic occidental, „partida națională” a căutat permanent să găsească modalitățile cele mai
potrivite pentru emanciparea românilor din teritoriile aflate sub dominație străină. 

Dorința românilor de a avea propriul stat național este similară idealurilor altor popoare
europene din acea vreme. În Europa apar societăți secrete precum Eteria. Eteria avea drept
scop eliberarea grecilor, pe fondul unor răscoale generale ale popoarelor creștine din
Balcani, sprijinite de Rusia (care își asumase rolul de protectoare a popoarelor creștine din
zonă).

Legătura românilor cu Eteria

Eteria a stabilit legături cu boierii români, în contextul în care în 1821 câţiva boieri
din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor
fanariote printr-o revoltă populară.

Momentul prielnic pentru începerea revoltei este ales la începutul anului 1821, când moare
domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării este preluată temporar de un organism
alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. Comandant militar al
acestei mișcări este ales Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase ca
ofiţer în armata rusă în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812.

Alexandru Șuțu

Mișcarea românească s-a desfășurat în strânsă legătură cu Eteria, Tudor Vladimirescu

colaborând cu căpeteniile eteriste. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a
popoarelor din Balcani împotriva Imperiului Otoman, iar o revoltă
concomitentă a Ţării Româneşti ar fi fost de un real ajutor, determinându-i pe
turci să îşi împartă armata și astfel să îi slăbească eficacitatea. Tudor a semnat cu
doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja să colaboreze la revolta
antiotomană. Deși eteriștii afirmau că beneficiază de sprijinul Rusiei, ţarul Rusiei a refuzat
să susţină oficial această mişcare.
Misiunea lui Tudor Vladimirescu nu era deloc una ușoară, căci, pe lângă obiectivul comun al
luptei antiotomane, fiecare categorie românească participantă la mișcare
urmărea anumite interese proprii, adeseori contradictorii cu ale celorlalte categorii.
Astfel, boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci, care erau
majoritari în Divan. Țăranii își manifestau nemulțumirea împotriva tuturor boierilor,
nefăcând deosebire între boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui.

Datorită prevalenței problemei naționale, necesitățile sociale au fost amânate, întrucât

Tudor avea nevoie de sprijinul boierilor, iar o reformă agrară radicală i-ar fi nemulțumit și
ar fi periclitat bunul mers al mișcării.

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu

Mișcarea lui Tudor a avut câteva documente programatice, între care Cererile norodului
românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi
nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau: limitarea boierilor greci din Divan;
plata impozitelor de către categoriile scutite; desfiinţarea vămilor interne şi libertatea
comerţului; înfiinţarea unei armate naţionale; numirea dregătorilor după merite personale
şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor. 

Pe 23 ianuarie/4 februarie Tudor dă „Proclamația de la Padeș” cerând mobilizarea

poporului la luptă: „Nu vă leneviți, ci siliți de veniți în grabă cu toții; care veți avea arme,
cu arme; iar care nu aveți arme, cu furci de fier și cu lănci; să vă faceți degrabă și să veniți
unde veți auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată țara” (Fragment
din Declarația de la Padeș). 

Așadar, Tudor Vladimirescu a început recrutarea pandurilor. Totodată, el a încercat în

repetate rânduri să împiedice intervenția otomană în Muntenia, asigurându-l pe sultan că
mișcarea românească nu este îndreptată împotriva otomanilor. 

Tudor Vladimirescu trebuia să-l ajute pe Alexandru Ipsilanti să treacă prin Moldova și Țara
Românească, apoi Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La intrarea în București pe
21martie/2 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu este întâmpinat cu entuziasm de
popor și numit „Domnul Tudor”. Însă, odată ajunși pe teritoriul românesc, eteriștii au
„uitat” planul lor de trecere în sudul Dunării, ocupând nordul Munteniei, practicând diverse
jafuri și abuzuri și punând țara în fața iminentei intervenții otomane, cu toate eforturile lui
Tudor de a evita acest lucru.

Poarta cerea reprimarea mișcării eteriste și depunerea armelor de către

pandurii lui Tudor. În consecință, Tudor se va retrage în zona fortificată a Olteniei.
Otomanii traversează Dunărea pe la Calafat, Giurgiu și Oltenița în Muntenia încercând să
restabilească ordinea. Trădat, „Domnul Tudor” va fi capturat de oamenii lui
Ipsilanti și ucis în 27/28 mai/9-10 iunie, ceea ce va duce încet la destrămarea
armatei sale de panduri. În cele din urmă, eteriștii vor fi înfrânți de otomani la
Drăgășani pe 7/19 iunie.
 Uciderea de către otomani a comandantului Bimbașa Sava și a altor membri ai Eteriei
(București) 

Efectele mișcării lui Tudor Vladimirescu

Deşi înfrântă, mișcarea lui Tudor Vladimirescu a adus în fața marilor puteri europene
situația Principatelor Române, atingându-și până la urmă scopul:

 înlăturarea domniilor fanariote,

 restaurarea domniilor pamântene.

În primăvara anului 1822 au fost trimise delegații române la Poartă pentru a cere domnii
pământene, fiind astfel numiți în Moldova Ioniță Sandu Sturdza (1822-1828) și în Muntenia
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) - domniile lor fiind încheiate de ocupația rusă
consecutivă războiului ruso-turc din 1828-1829.

Cu toate acestea, revenirea la domniile pământene a însemnat doar o schimbare a regimului

politic, modul de organizare al statului rămânând nemodificat. Această modificare a
instituțiilor va avea loc abia odată cu adoptarea Regulamentelor Organice
(1831;1832). În acest scop, în anii de după adoptarea Regulamentelor, boierimea
reformatoare va redacta numeroase proiecte care vizau redactarea unor legi fundamentale și
modernizarea organizării interne a țării.

Regulamentele Organice și domniile

regulamentare
Cuprins

 Adoptarea Regulamentelor Organice

 Principiul separării puterilor în stat
o Puterea legislativă
o Puterea executivă
o Puterea judecătorească
 Domni regulamentari
 Aspecte negative

Adoptarea Regulamentelor Organice

Regulamentele Organice și domniile regulamentare sunt consecințe ale
prevederilor Tratatului de la Adrianopol. Războiul ruso-turc început în 1828 s-a
încheiat în 1829 cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Principatele
Române erau puse sub puterea protectoare a Rusiei, ceea ce îi conferea acesteia un anumit
drept de control asupra politicii românești. Rusia, în calitate de putere protectoare, a
intervenit în interesul Țărilor Române și a determinat Imperiul Otoman să
aprobe adoptarea Regulamentele Organice. 

 Regulamentele Organice vor avea caracterul unor legi cu valoare de constituție

în Principate, specificând principiul separării puterilor în stat.
 Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar cel
pentru Moldova în 1832.

Regulamentele Organice au fost întocmite de reprezentanţii Rusiei în colaborare cu boierii

români. Astfel, regulamentele au ţinut cont într-o oarecare măsură de moștenirea legislativă
românească anterioară, de memoriile numeroase întocmite de boierii români şi de alte
proiecte cu caracter de constituţie. 

Principiul separării puterilor în stat

Regulamentele Organice specificau principiul separării puterilor în stat. 

Puterea legislativă
Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită preponderent din
boieri. Membrii de drept ai Adunării Obștești erau considerați doar marii boieri, în timp ce
pentru categoria boierilor mici şi a orăşenilor se practica alegerea deputaţilor prin vot
cenzitar. Atribuțiile Adunării Obştești erau votarea bugetului, votarea legilor şi alegerea
domnului. 

Puterea executivă
În ce privește puterea executivă, aceasta era deţinută de domn şi de un Sfat
administrativ ce era compus dintr-un număr de 6 miniştri.

Domnitorul, ales pe viaţă de către Adunarea Obștească, avea ca atribuţii principale: 

 dreptul de inițiativă legislativă, 

 numirea şi revocarea miniştrilor, 
 dizolvarea Adunării (cu acordul puterilor protectoare şi suzerană), 
 drept de graţiere și conducea miliţia naţională.

Adunarea Obștească dezbătea și adopta proiectele de lege care erau trimise apoi domnului,
iar legile intrau în vigoare numai după sancționarea lor de către acesta. Sfatul domnesc a
fost înlocuit cu Sfatul administrativ, alcătuit din miniștri. 

Puterea judecătorească
Puterea judecătorească era reprezentată de tribunalele centrale şi locale. Instituţia supremă
judecătorească era Înaltul Divan Domnesc. 
 Erau astfel instituiţi în mod oficial avocaţii, procurorii şi judecătorii. Alte prevederi
importante au fost cele prin care se stabilea desfiinţarea vămilor interne, se luau o serie de
măsuri importante în domeniul edilitar, penitenciar, al sistemului pensiilor și ajutoarelor
sociale ș.a.

Domni regulamentari
Domnitorii care au condus Principatele Române în perioada 1834-1848 în timpul
Regulamentelor Organice au primit titulatura de domni regulamentari. Domnii
regulamentari au fost: în Ţara Românească - Alexandru Ghica, iar în Moldova - Mihail
Sturdza.

Important! Domnii regulamentari au fost numiți, nu aleși după cum prevedeau

Regulamentele Organice.

Alexandru Ghica a fost acuzat de proastă gestiune și lipsă de autoritate și înlocuit

cu Gheorghe Bibescu. Bibescu a fost singurul domn ales conform cu prevederile
Regulamentului Organic. 

Alexandru Ghica

Aspecte negative
Deși Regulamentul Organic a adus o serie de noțiuni de modernitate enumerate mai
sus, Regulamentul Organic nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti și
perpetua privilegiile boiereşti. În plus, el era o emblemă a protectoratului rusesc
şi a suzeranităţii otomane, toate acestea fiind suficiente motive pentru a dori
îmbunătățirea lor.

Cu toate că Țările Române au înregistrat un progres economic prin aplicarea reformelor la

nivel instituțional, asistăm totodată la agravarea contradicțiilor sociale, politice și
naționale. Domnii regulamentari au devenit astfel repede contestați de clasa
politică a vremii, iar proiectele de reformă au devenit mai complexe și uneori chiar mai
radicale.

Revoluția română de la 1848

Cuprins

 Introducere
 Rolul Partidei Naționale
 Societatea secretă „Frăţia”
 Cauzele revoluției
 Obiectivele revoluției

Introducere
În anul 1848 izbucnesc revoluţii în majoritatea statelor europene. Scopul acestora
era înlocuirea regimurilor politice absolutiste cu regimuri liberale și adoptarea unor
constituţii moderne care să prevadă respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
separarea puterilor în stat, extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor etc.

Revoluția română de la 1848 este unul dintre cele mai importante evenimente din istoria
modernă a României. Nicolae Bălcescu avea să afirme în „Mersul revoluţiei în istoria
românilor” faptul că „revoluţia europeană a fost ocazia, iar nu cauza revoluţiei române”.

Programele prezentate în fiecare principat românesc au demonstrat caracterul unitar al

românilor, dorința de unire într-un singur stat manifestându-se puternic în Revoluția
română de la 1848. Revoluția română de la 1848 a cuprins Țara Românească,
Moldova, Transilvania și Bucovina, fiecare revoluție fiind caracterizată de un program
propriu.

În Principatele Române revoluţia de la 1848 a fost organizată de intelectualii cu vederi

liberale proveniţi din rândul micii boierimi, care efectuaseră în majoritatea lor studii
la Paris, luând astfel contact cu ideile liberale promovate în occident de Masonerie.
Revoluţia a fost astfel pregătită de Societatea Studenţilor Români din Paris, de societatea
„Frăţia”, dar şi de mişcarea contestatară a Partidei Naționale din anii 1830-1840 iniţiată de
Ion Câmpineanu.

Rolul Partidei Naționale

În anii 1837-1838, Partida Națională, condusă de boierul Ion Campineanu, s-a remarcat în
cadrul Adunării Obștești a Țării Românești, respingând încălcarea autonomiei țării și
redactând Actul de unire și independență și Osăbitul act de numire a suveranului
românilor. 

 Actul de unire și independență milita pentru înlăturarea protectoratului rusesc

și a suzeranității otomane și, de asemenea, pentru unirea Principatelor Române într-
un regat al Daciei.
 Osăbitul act de numire a suveranului românilor prevedea o domnie de tip
ereditar, drepturi și libertăți cetățenești etc.
 Ambele reprezentau un proiect de constituție construit pe principiile
liberalismului politic și economic. Noul stat ce se dorea constituit trebuia să fie o
monarhie constituțională sub garanția colectivă a Marilor Puteri.

Societatea secretă „Frăţia”

Un rol deosebit de important l-au avut în această perioadă societățile politice secrete,
pregătind revoluția pașoptistă. În 1843 a luat fiinţă la București societatea secretă de tip
masonic „Frăţia”, fondată de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Christian Tell, C. A. Rosetti. 

Membrii ei şi-au propus: înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie,

unirea românilor din Moldova și Țara Românească şi instaurarea unei
republici democratice. Ideile liberale promovate de societatea „Frăția” se vor regăsi în
publicațile vremii: Propășirea, Arhiva istorică, Dacia literară, Magazin istoric pentru
Dacia. 

În anul 1845, din inițiativa lui C.A. Rosetti, se înființa la Paris Societatea Studenților
Români, ca filială a societății „Frăția”. Scopul acesteia era întreținerea unor legături
strânse cu personalitățile vieții culturale franceze.

C.A. Rosetti

Cauzele revoluției
În momentul izbucnirii revoluției de la 1848, toate categoriile sociale aveau
nemulţumiri, fie cu privire la organizarea politică, fie la cea socială. Putem enumera astfel
o serie de cauze care au determinat declanșarea revoluției, și anume: politice, naționale,
sociale sau economice. 

Între cauzele de natură politică notăm nemulțumirea boierimii liberale privind

încălcarea autonomiei de către Rusia sau de conducerea autoritară a domnitorilor;
desființarea armatei țării în timpul fanarioților.

Din punctul de vedere al identității naționale, amestecul tot mai frecvent al Rusiei în
viața politică a Principatelor Române a făcut necesară mișcarea de înlăturare a
protectoratului rusesc și, de asemenea, a suzeranității otomane; nu trebuie să uităm românii
din interiorul arcului carpatic, care erau lipsiți de drepturi politice. 

Una din principalele cauze sociale era nemulțumirea țărănimii datorită privilegiilor

feudale și a lipsei împroprietăririi; de asemenea, zilele de clacă s-au înmulțit deoarece
boierii doreau să producă pentru export. Din punct de vedere economic, notăm
împiedicarea dezvoltării economice și a pieței interne prin lipsa căilor de comunicare și a
unor facilități bancare.

Obiectivele revoluției
Odată cunoscute cauzele, putem deduce obiectivele revoluției, pe care le găsim înscrise în
documentele programatice ale mișcării. Obiectivele de natură politică erau înlăturarea
regimului regulamentar care acorda puteri prea mari domnitorului şi încuraja corupţia și
adoptarea unei constituţii moderne care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Obiectivele naționale vizau obţinerea independenţei Principatelor (desfiinţarea

protectoratului rusesc şi înlăturarea suzeranităţii otomane) și unirea românilor într-un stat
naţional. Obiectivele sociale se reunesc în desfiinţarea privilegiilor sociale; pentru țărani
se dorea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea acestora.

Revoluţionarii români au alcătuit mai multe programe revoluţionare, unele mai

moderate, altele mai radicale. Programele nu conţin însă în textul lor toate obiectivele
revoluţionarilor, datorită situației politice fiind uneori restrânse. De exemplu, programul
revoluționarilor moldoveni este mai moderat, întrucât ei sperau în aprobarea unor
revendicări de către domnitor. Pe de altă parte, revoluţionarii munteni nu au cerut prin
documentele programatice unirea românilor şi independenţa de teama unor complicaţii pe
plan extern.

Programele au adunat însă în cuprinsul lor numeroase idei din proiectele politice anterioare
momentului pașoptist, majoritatea acestora regăsindu-se în reformele ce vor fi înfăptuite la
sfârșitul secolului al XIX-lea.

Revoluția de la 1848 în Moldova

Revoluția a izbucnit în Moldova la 27 martie 1848, prin adunarea revoluționarilor la Iași
(la hotelul Petersburg), adunare de protest împotriva regimului autoritar al
domnitorului Mihail Sturdza. 

Revoluționarii moldoveni - în majoritatea lor aparținând boierimii mici și mijlocii, la care se

adăuga o parte a marii boierimi de orientare liberală și elita intelectuală a vremii - au ales un
comitet (în frunte cu Vasile Alecsandri), care trebuia să redacteze un program ce să includă
revendicările lor și pe care să-l înainteze domnitorului. Programul redactat în 35 de
puncte a primit numele de „Petițiunea-proclamațiune”. Printre principalele
revendicări se numără: drepturi și libertăți cetățenești, îmbunătățirea vieții țăranilor,
eliberarea deținuților politici, desființarea cenzurii etc.

„1) Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire.

2) Secarea corupţiei prin pravile înadins făcute şi a abusurilor ce izvorăsc din acea corupţie.

3) Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor şi în

urmarea unei hotărâri judecătoreşti. Fieştecare arestat să fie înfăţişat în vreme de 24 ceasuri
dinaintea tribunalului competinte.

4) Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, atât în relaţia lor cu proprietarii

moşiilor, cât şi în acelea cu cârmuirea, precum contenirea tuturor beilicurilor sub numirea
de plată şi celelalte.
5) Alcătuirea unei noi catagrafii spre a scăpa de împilare pe toţi nenorociţii locuitori care
sunt astăzi asupriţi prin măsurile catagrafiei trecute.

6) Mazilii, ruptaşii, ruptele visteriei şi celelalte clasuri privilegiate să fie ocrotiţi potrivit
Regulamentului şi să nu mai fie întrebuinţaţi în trebile particulare.

7) Privighetorii să se aleagă, după glăsuirea Regulamentului, fără nici o înrâurire a

cârmuirii.

8) Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională spre răspândirea luminărilor în tot

poporul.

9) Dezarmarea grabnică a arnăuţilor şi a altora ce s-au înarmat de Ocârmuire şi

închezăşluirea lor pentru viitor că nu vor mai fi pricină de turburare publică.

10) Ridicarea pedepselor trupeşti înjositoare caracterului de miliţie naţională,

îmbunătăţirea hranei sale şi mai ales dreapta înaintire în ranguri după merituri personale.

11) Militarii care au slujit patriei şi cari au câştigat recunoştinţa obştească să fie scutiţi de
orice dăjdii când vor ieşi din slujbă.

12) Miniştri să aibă deplină libertate pravilicească în lucrările lor, pentru ca să poarte toată
răspunderea acestor lucrări.

13) Desfiinţarea poşlinei ca una ce este vătămătoare agriculturii şi comerţului ţării.

14) Îmbunătăţirea portului Galaţii, ca cel mai mare canal al înfloririi comerţului şi
agriculturii ţării.

15) Ridicarea morală şi soţială a clerului.

16) Păzirea cu sfinţenie a legilor pe care se reazemă creditul public şi aceasta în privirea
tuturor fără osebire, pentru siguranţa relaţiilor comerciale.

17) Informarea unui tribunal de comerţ la Iaşi; codul de comerţ al Franţei, consfinţit de
Regulament, să fie tălmăcit în limba ţării.

18) Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi în formarea unei bănci de scont pentru înlesnirea
neguţătorilor în înflorirea comerţului.

19) Hrana obştei de prin târguri să fie subt cea mai de aproape îngrijire a stăpânirii spre a
nu se face un mijlor de îmbogăţire particulară.

20) Aşezarea poliţiei târgurilor pe principii de omenire în privirea nenorociţilor arestuiţi.

21) Liberarea tuturor arestuiţilor în pricini politice atât civile, cât şi militare; reîntoarcerea
driturilor politice acelor cărora li s-au ridicat nedrept pentru asemenea pricini.
22) Nestrămutarea din posturi a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi şi înaintarea lor în posturi
potrivit Regulamentului, precum şi sporirea lefilor lor, spre a le înlesni mijloace de o
vieţuire cinstită şi neatârnată.

23) Toţi amploiaţii să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre slujbelor.

24) Înfiinţarea unui banc naţional pe cel mai sigur temei.

25) Grabnicele forme de îmbunătăţire ale condicei criminale, ale procedurei şi ale
sistemului pedepsitor.

26) Împărţirea dreaptă şi potrivit Regulamentului banilor pensiilor şi îndreptarea

abuzurilor ce s-au introdus în împărţirea acestor bani.

27) Ofisurile slobozite până acum de Ocârmuire în ramul judecătoresc şi administrativ să se

supune voturilor Obşteştii Adunări şi de acum să se contenească de a se slobozi asemenea
ofisuri fără a fi cercetate de adunare.

28) Seanţele tribunalelor să fie publice.

29) Seanţele Obşteştii Adunări să fie publice. Ţinerea rânduielii în sânul ei să atârne de
însăşi adunarea, iar nu de vornicia de aprozi, potrovit Regulamentului.

30) Tot pământeanul să aibă dreptul de a adresa o jalbă Obşteştii Adunări.

31) Deputaţii să nu poată fi în slujbă, să nu poată primi nici ranguri, nici mulţămire
bănească în vremea deputăţiei lor.

32) Chipul ce s-a întrebuinţat la alegerile deputaţilor fiind împotriva legilor şi, în urmare, şi
Obşteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu insuflă nici o încredere obştei, deci
această adunare să se desfiinţeze şi îndată să se înjghebe o nouă Cameră, fără nici o
înrâurire asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru ca acea Cameră să fie adevărată
reprezentaţie a naţiei şi adevărată închezăşluire fericirii patriei.

33) Pe temeiul art. 57 din Regulament, Camera să aibă dreptul de a face domnului punere
înainte a tot felul de lucruri privitoare la folosul obştesc.

34) Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor şi a intereselor dinlăuntrul ţării.

35) Informare grabnică a unei garde cetăţeneşti prin toate târgurile ţării alcătuită atât de
români, cât şi de străini proprietari.” (Punctele „Petițiunii-proclamațiune”)

Mihail Sturdza
Domnitorul Mihail Sturdza a luat cunoștință de doleanțele revoluționarilor,
însă a dispus arestarea celor care au participat la întocmirea petiţiei, ordonând
expulzarea lor în Turcia. Unii dintre ei au reușit însă să scape și să se refugieze în
celelalte provincii românești, de unde au contribuit mai departe la acțiunile revoluționare. 

Unii dintre revoluționari vor ajunge în Transilvania, participând la Adunarea de la Blaj

(mai 1848) și vor redacta sub impresia acestui eveniment Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei (la Brașov, în 12 mai 1848). Aflat în exil la Cernăuți, Mihail
Kogălniceanu alcătuiește textul intitulat Dorințele partidei naționale în Moldova (august
1848), program ce va fi ulterior dezvoltat într-un Proiect de constituție.

Revoluția de la 1848 în Țara Românească

În Țara Românească revoluția a izbucnit pe 9 iunie 1848, la Islaz. La Islaz, pe Câmpia
Libertății revoluționarii adoptă documentul programatic intitulat „Proclamația de la
Islaz”, cuprinzând 22 de articole, exprimate într-un mod mult mai radical decât cererile
revoluționarilor moldoveni. 

Revoluționarii munteni cereau astfel respectarea autonomiei depline a Țării Românești,

alegerea unui domn pe 5 ani, renunțarea la Regulamentul organic, drepturi și libertăți
cetățenești, desființarea privilegiilor și egalitatea cetățenilor în fața legii etc.

„Pe scurt, poporul român, recapitulând, decretă:

1. Independenţa sa administrativă şi legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea şi Vlad V,

neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

2. Egalitatea drepturilor politice.

3. Contribuţie generală.

4. Adunantă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor soţietăţii.

5. Domn responsabil, ales pe cinci ani, şi căutat în toate stările soţietăţii.

6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului.

9. Orice recompensă să vie de la patrie prin reprezentanţii săi, iar nu de la domn.

10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul
popolului întreg de a-şi alege domnul.

11. Gvardie naţională.

12. Emancipaţia mânăstirilor închinate.

13. Emancipaţia clăcaşilor, ce se fac proprietari prin despăgubire.

14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.

15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.

16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele.

17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.

18. Desfiinţarea pedepsei degrădătoare cu bătaia.

19. Desfiinţarea atât în faptă, cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.

20. Aşezăminte penitenţiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă
îmbunătăţiţi.

21. Emancipaţia israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.

22. Convocarea îndată a unei Adunanţe generale extraordinare constituante, alese spre a
reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării pe
temeiul acestor 21 articole, decretate de popolul român.” (Punctele „Proclamației de la
Islaz”)

Gheorghe Bibescu - portret realizat de Paulus Petrovitz

Pe 11 iunie 1848 la Bucureşti, domnitorul Gheorghe Bibescu (pierzând

sprijinul armatei) semnează „Proclamaţia de la Islaz” care va deveni astfel
noua constituţie. Cum Rusia a protestat față de acest act prin consulul rus şi a ameninţat
că va invada Țara Românească, domnul Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu
revoluţionar ce se constituise pe Câmpia de la Islaz va adopta ca steag național tricolorul
revoluționarilor, pe 14 iunie 1848 la Craiova. Ziua următoare, pe 15 iunie, guvernul
provizoriu revoluționar, însoțit de o oaste de dorobanți, pleacă spre București.

Tot pe 15 iunie 1848 are loc și întâlnirea de la Istanbul, dintre ruși și otomani. Dacă Turcia
privea cu oarecare detașare evenimentele din Țările Române, Rusia nu era dispusă să
accepte revolta românilor. Cum interesul rusesc viza extinderea imperiului țarist în Balcani
și cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele, Rusia va găsi în mișcările revoluționare
românești o ocazie de reîncepere a ostilităților. 

Pe 16 iunie 1848 revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii

guvernului provizoriu, fiind întâmpinați cu entuziasm de bucureșteni.
Guvernul provizoriu va fi modificat de teama represiunilor celor două imperii
 (țarist și otoman) și va cupr

Revoluția de la 1848 în Transilvania și

Bucovina
Cuprins

 Revoluția din Transilvania

 Revoluțiile din Bucovina și Banat

Revoluția din Transilvania

În Transilvania revoluția pașoptistă va avea o tentă predominant națională și va fi
influențată de revoluția din Ungaria. Românii transilvăneni au susținut inițial
revoluția maghiară întrucât aceasta cerea desființarea iobăgiei și drepturi și libertăți
cetățenești. Cum însă intenția Ungariei era de a alipi Transilvania și de a reface Regatul
Ungariei Medievale, în care să fie recunoscută doar națiunea și limba maghiară, românii au
reacționat. La 3-5 mai 1848 are loc Marea Adunare Națională de la Blaj.

Documentul programatic al mișcării se va numi „Petițiunea națională” și va cuprinde

între cererile sale: respingerea alipirii Transilvaniei la Ungaria, recunoașterea națiunii
române ca națiune egală în drepturi cu celelalte națiuni din Transilvania, învățământ în
limba română, desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor etc. 

Revoluționarii aleg un Comitet Național Român, din care fac parte Andrei Șaguna și Simion
Bărnuțiu. „Petițiunea națională” este trimisă spre aprobare împăratului și Dietei de la
Cluj. Dieta a respins documentul și a votat la 18/30 mai 1848 pentru anexarea
Transilvaniei la Ungaria. 

În septembrie 1848 are loc o altă Adunare Națională la Blaj care protestează împotriva
unirii Transilvaniei cu Ungaria şi se decide înarmarea românilor; aceștia vor reuși să preia
conducerea Transilvaniei și trimit un alt memoriu împăratului în 1849. Prin acest
memoriu revoluționarii cereau unirea tuturor românilor din Imperiul Habsburgic într-un
stat național românesc, al cărui conducător să fie împăratul.

Împăratul respinge acest memoriu și guvernul maghiar va apela la generalul polonez losif
Bem să conducă armata maghiară pentru o opri revolta. Armata maghiară va ocupa cea
mai mare parte din Transilvania, însă fără Munţii Apuseni unde se remarcă
rezistența moților condusă de Avram Iancu.

Avram Iancu
Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea
conflictului româno-maghiar dar membrii nobilimii maghiare au refuzat să
acorde drepturi egale românilor. Imperiul Habsburgic cere sprijinul Rusiei pentru
înfrângerea revoluţiei maghiare. În lupta de la Şiria (lângă Arad), armatele maghiare au fost
zdrobite de ruşi iar Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit
prevederilor Sfintei Alianţe. Astfel se încheie revoluția din Transilvania. Totuși, deși
memoriile românilor sunt respinse, prin adoptarea în martie 1849 a noii
constituții a Imperiului Habsburgic, se va recunoaşte autonomia Transilvaniei.

Revoluțiile din Bucovina și Banat

În Bucovina revoluționarii s-au întrunit la Cernăuți pe 20 mai 1848, sub conducerea lui
Eudoxiu Hurmuzaki. Documentul programator s-a numit „Petiția țării” și solicita
autonomia Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic, drepturi și libertăți cetățenești,
oficializarea limbii române etc.

În Banat românii s-au adunat în cadrul Adunării Naționale de la Lugoj, la 15 iunie 1848.
Documentul programator adoptat a fost „Petiția neamului românesc din Banat și
Ungaria”, cu cereri similare celor ale românilor din Bucovina.

inde pe lângă aripa radicală a revoluționarilor și o aripă moderată.

Înfrângerea revoluției în Țara Românească

și Moldova
Urmare a înțelegerii ruso-turce, revoluția va fi înfrântă prin intervenția străină: otomanii
vor pătrunde în Țara Românească, în timp ce rușii în Moldova. Guvernul revoluționar va
trimite o delegație la comandantul trupelor otomane, Soliman Pașa, încercând să-l asigure
de intențiile binevoitoare ale guvernului revoluționar față de Poartă.

Cum Soliman Pașa era un om politic moderat, va accepta să poarte discuții atât cu marii
boieri, cât şi cu revoluţionarii. Soliman Pașa a impus înlocuirea guvernului
revoluţionar cu o locotenenţă domnească, revenind oarecum la o situaţie
politică în spiritul Regulamentului Organic. Locotenenţa formată a fost alcătuită din
trei revoluţionari moderaţi, astfel încât putem afirma că mişcarea protestatară a obţinut o
legitimare. Atitudinea lui Soliman Pașa a nemulțumit însă pe sultan, și cu atât mai mult,
Rusia.

La insistenţele ruşilor, sultanul va trimite o nouă armată cu misiunea de a

reprima mișcarea revoluționară. Revoluţionarii și-au organizat o rezistenţă
armată, însă în urma luptelor din Dealul Spirii au fost înfrânţi, turcii ocupând
Bucureştiul. Trupele ruseşti de ocupaţie au venit și ele, iar administraţia militară rusească
a restaurat Regulamentul Organic.
 Situația Țărilor Române după anul 1848
Cuprins

 Convenţia de la Balta-Liman (1849) și Mișcarea unionistă

 Tratatul de Pace de la Paris (1856)
 Convenția de la Paris (1858)

Convenţia de la Balta-Liman (1849) și Mișcarea

unionistă
După intervenția militară otomană ce a pus capăt revoluției din Țara Românească, în anul
1849 Turcia şi Rusia au semnat o convenție, numită „Convenţia de la Balta-
Liman” ale cărei prevederi erau: numirea domnitorilor români de către Turcia şi Rusia
pentru o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri care erau
numiţi de domn, precum și reintroducerea Regulamentelor organice. 

Domnitorii nu mai erau aleși, ci erau numiți de către țar și sultan. Au venit astfel
la conducerea țării domnii regulamentari: Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu
Ştirbei în Ţara Românească, până în 1856. În timpul domniei lor s-au continuat reformele
pentru modernizarea instituțiilor țării, ei fiind adepții unui reformism al statului de tip
iluminist.

Cum numeroși revoluţionari au plecat în străinătate, domnitorul Moldovei - Grigore

Alexandru Ghica - va permite revenirea acestora în ţară; ei vor organiza o mişcare
unionistă, creând asociaţii şi înfiinţând reviste care militau pentru unire. De asemenea,
revoluționarii au militat în timpul exilului pentru unirea românilor, mediatizând în presa şi
în rândul oamenilor politici din Europa doleanțele românilor.

Grigore Alexandru Ghica

Tratatul de Pace de la Paris (1856)

Între 1853-1856 se desfășoară Războiul Crimeei dintre Rusia şi Imperiul Otoman, război
care se finalizează cu înfrângerea Rusiei. La încheierea războiului, în 1856, Franţa, Anglia,
Rusia, Turcia, Austria, Prusia și Sardinia s-au adunat la Paris în cadrul Congresului de
Pace de aici pentru a discuta pacea dintre Rusia și Turcia. Franța, care sprijinea unirea
românilor, a ridicat în Congres și problema Principatelor Române.
 Documentul adoptat la finalul acestui congres se va numi Tratatul de Pace de la Paris
(1856) și va cuprinde o secţiune referitoare la Principate, prevăzând: punerea Principatelor
sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri, desfiinţarea protectoratului rusesc, însă
păstrarea pe mai departe a suzeranității otomane.

Rusia renunța la cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) în
favoarea Principatelor. De asemenea, se hotărăște atât pentru Ţara Românească cât și
pentru Moldova, convocarea unor Adunări ad-hoc prin care românii să fie întrebați cu
privire la organizarea ţării şi consultați legat de problema unirii Principatelor.

Alegerile pentru Adunările ad-hoc au avut loc în 1857 și au fost câştigate în cele două ţări
române de partida naţională (partida unionistă). Doleanțele Adunărilor ad-hoc, care erau
alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale, au fost: unirea Principatelor într-un
singur stat cu numele de România; la conducerea țării să fie adus un prinţ dintr-o familie
domnitoare europeană, însă el şi moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării; respectarea
autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene.

Convenția de la Paris (1858)

În anul 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor
și adoptă un act numit Convenţia de la Paris care va îndeplini rol de constituţie pentru
Principate până în 1864. Convenţia de la Paris a înlocuit astfel Regulamentele Organice.

Convenţia de la Paris prevedea: unirea Principatelor într-un stat, numit

Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei (însă în fiecare principat trebuia să se
aleagă câte un domn şi câte o Adunare); domnul era ales pe viaţă de către Adunare;
Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar; puterile în stat erau puterea legislativă
(domn, Adunare, Comisia Centrală), puterea executivă (domn şi guvern) şi puterea
judecătorească.

Singurele instituţii comune pentru cele două Principate erau Comisia centrală de la

Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Convenția
prevedea, de asemenea, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.
Principatele rămân însă sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor şapte Mari
Puteri.

Unirea Principatelor Române. Domnia lui

Alexandru Ioan Cuza
Cuprins

 Realizarea și recunoașterea Unirii

 Domnia lui Cuza și principalele reforme
 Noua constituție și abdicarea lui Cuza

Realizarea și recunoașterea Unirii

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii. Unireaa s-a realizat prin
dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domitor. A. I. Cuza a fost ales domnitor la 5
ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească. Românii s-
au folosit ingenios de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi
persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele Principate Române.

Pe plan extern urmează o perioadă de intensificare a eforturilor diplomatice menite să

aducă recunoașterea internațională a unirii. Astfel, în martie 1859 are loc o nouă Conferinţă
la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi
Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic. Drept urmare, în 1860
domnul Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, și realizează
unirea deplină a Moldovei cu Țara Românească.

Alexandru Ioan Cuza

Domnia lui Cuza și principalele reforme

Domnia lui Al. I. Cuza poate fi împărțită în trei mari perioade, și anume:

 anii 1859-1861 (perioada de consolidare a unirii principatelor);

 anii 1862-1864 (perioada reformelor);
 anii 1864-1866 (perioada guvernării autoritare).

În timpul domniei lui Al. I. Cuza, punctele esențiale revendicate de mișcarea paşoptistă în
programele revoluționare se concretizează prin reformele înfăptuite de acesta. Principalele
reforme înfăptuite în timpul domniei sale, sunt:

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea

statului a averilor mănăstirilor;
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie
de numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de
15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă (se puteau expropria maxim 2/3
din suprafaţa unei moşii);
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi
obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea
pregătirea pedagogică a cadrelor didactice;
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864);
adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).
 Noua constituție și abdicarea lui Cuza
În viaţa politică constatăm formarea a două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii
revoluţionari de la 1848).

În anul 1864 Cuza a dat o lovitură de stat prin care a dizolvat Adunarea (aceasta refuzase
adoptarea legii rurale) și a supus votului cetățenilor o nouă constituţie - Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris - şi o nouă lege electorală. Legea electorală a
redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot).

Noua constituţie prevedea prerogative mult extinse ale domnitorului, atât din punct de
vedere executiv, cât şi legislativ: doar domnul avea iniţiativă legislativă; Adunarea era
împărţită în două camere:

 Adunarea Deputaţilor (alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar)

 Senatul (alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de domn - care erau
majoritari).

Conducerea sa autoritară i-a îndepărtat încet-încet pe toţi oamenii politici din preajmă.
Opoziția s-a constituit în ceea ce a rămas în istorie sub numele de monstruoasa
coaliţie (pentru că cele două grupări - conservatorii şi liberalii - erau total opuse ca
ideologie; singura idee comună care le-a unit fiind practic dorința de a-l înlătura pe Cuza).
Astfel, Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866, după înlăturarea sa puterea fiind
preluată de către o Locotenenţă domnească.

Domnia lui Carol I (1866-1914). Regatul

României și războiul de independență
(1877-1878)
Cuprins

 Alegerea și domnia lui Carol I (1866-1914)

 Războiul de independență (1877-1878)
 Recunoașterea independenței și proclamarea Regatului României

Alegerea și domnia lui Carol I (1866-1914)

După abdicarea lui Al. I. Cuza, oamenii politici români optează pentru aducerea la
conducerea ţării a unui prinţ străin, conform prevederilor din programele pașoptiste şi a
cererilor Adunărilor ad-hoc (1857). Prima alegere a lui Ion Ghica a fost Filip de Flandra, al
doilea fiu al regelui Belgiei, care a refuzat însă.

În final, este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, aducerea lui fiind

aprobată printr-un plebiscit. De asemenea, spre sfârșitul lui 1866 - începutul lui 1867
asistăm și la recunoașterea domniei lui Carol pe plan extern.

Regele Carol I împreună cu nepotul său, Ferdinand (stânga), și strănepotul  Carol al II-lea
(dreapta)

Pentru o mai bună cunoaștere a temei îți recomandăm să citești și referatul nostru despre
Carol I.

În timpul domniei lui Carol I, România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului prin adoptarea în anul 1866 a Constituţiei liberale, una dintre cele
mai moderne din Europa vremii și care va rămâne în vigoare până în anul
1923. 

Grupările politice ale liberalilor şi conservatorilor devin partide politice moderne: Partidul

Liberal în 1875 și Partidul Conservator în 1880. Acestea au alternat la guvernare şi
au avut fiecare propriul proiect de modernizare a țării, contribuind la stabilizarea regimului.
Dintre principalele legi adoptate menționăm: responsabilitatea ministerială, organizarea
învățământului și a armatei, înființarea Băncii Naţionale a României (1880); sunt construite
căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei naţionale, este creată Academia Română
etc.

În timpul domniei lui Carol I, România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan

internaţional. După numeroase încercări de a obține independenţa pe cale
diplomatică, în 1876 asistăm la o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de
ministrul de externe Mihail Kogălniceanu. Tot atunci a devenit evident că numai
calea armelor a rămas singura soluţie de rezolvare a acestei probleme.

Războiul de independență (1877-1878)

Cum în 1875 se declanşează o nouă etapă a „crizei orientale” prin izbucnirea în Peninsula
Balcanică a răscoalelor bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor pentru eliberarea de sub stăpânirea
Imperiului Otoman, Rusia va dori să își asume rolul de eliberatoare a țărilor
creștine și să trimită în 1877 trupe în ajutorul acestor popoare. România consideră aceste
evenimente un prilej favorabil pentru a obţine independenţa naţională. 

Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară prin care i se permite Rusiei

să treacă cu armata prin România spre Balcani (cu condiția respectării integrității teritoriale
a ţării noastre şi a unui traseu prestabilit în drumul lor spre Imperiul Otoman).
Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al românilor. La trecerea armatei ruse pe
teritoriu României (aprilie 1877), turcii bombardează localităţile româneşti de la Dunăre:
Calafat, Corabia, Giurgiu. Drept răspuns, românii vor bombarda şi ei localităţile turceşti de
la sudul Dunării.

 La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa naţională a

României. 

Ruşii, ajungând la Plevna (cea mai importantă fortificaţie a otomanilor), sunt pe punctul de
a fi înfrânţi și solicită ajutorul militar al României. Armata română, condusă de domnitorul
Carol I, va trece la sudul Dunării și după 2 luni de asediu, Plevna este cucerită de
armata româno-rusă. 

După alte victorii ale armatei române la Rahova, Smârdan şi Vidin, războiul se încheie

în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-române. La
încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe româneşti din sudul Basarabiei, de
aceea izbucneşte un conflict diplomatic între ea şi România. 

Atacul de la Smârdan, tablou pictat de Nicolae Grigorescu

Recunoașterea independenței și proclamarea

Regatului României
La finalul războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace între Rusia și Imperiul
Otoman la San Stefano. În urma acestui tratat Rusia obţine o influenţă prea mare în
Balcani, de aceea restul marilor puteri nu îl acceptă și solicită reluarea discuţiilor la Berlin.
La Congresul de Pace de la Berlin (1878) România a trimis o delegaţie condusă de I. C.
Brătianu şi M. Kogălniceanu.

Prevederile pentru România din tratatul de la Berlin erau identice cu cele din tratatul de la
San Stefano. Prin aceste tratate este recunoscută internaţional independenţa
României, dar Rusia obţine cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru
aceste pierderi, România primeşte Dobrogea (pierdută în favoarea turcilor în timpul lui
Mircea cel Bătrân).

Proclamarea independenței în 1877 este recunoscută la Congresul de Pace de la

Berlin din 1878. Modificarea statutului internațional al țării va determina
proclamarea regatului, în 1881. România devine așadar unul dintre cele mai
importante state din zona Europei răsăritene şi balcanice.

Unul din materialele care cu siguranța te vor ajuta să înțelegi mai bine tema este Referatul
despre războiul de independență pe care îl găsești aici:
 Marea Unire din 1918
După moartea lui Carol I, acesta neavând urmași direcți, îi urmează la tron
nepotul de frate – Ferdinand I. Personalitatea regelui Ferdiand este legată de
participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918) și de realizarea statul naţional
unitar român prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

Cuprins

 Unirea Basarabiei
 Unirea Bucovinei
 Unirea Transilvaniei

Pentru o vizulizare cronologică și sistematică a evenimentelor poți consulta schema pe care

o avem pe acestă temă.

Haosul războiului a determinat și dezmembrarea imperiilor multinaționale, ceea ce a

determinat proclamarea unirii celor trei provincii românești cu România.

Unirea Basarabiei
În anul 1917 are loc prăbușirea Rusiei țariste prin lovitura de stat bolșevică și preluarea
puterii de către V. Lenin. Sfatul Țării din Basarabia proclamă independența
Basarabiei față de Rusia în 24 ianuarie/6 februarie 1918 și la 27 martie/9
aprilie 1918 unirea Basarabiei cu România. În aprilie 1918 regele Ferdinand I
promulgă documentul de unire.
Unirea Bucovinei
 

În toamna lui 1918 are loc destrămarea Austro-Ungariei și Bucovina se desprinde. La 15/28
noiembrie 1918 Congresul general al Bucovinei proclamă unirea Bucovinei cu
Regatul României. În decembrie 1918 Ferdinand promulgă Actul Unirii Bucovinei cu
România.
Unirea Transilvaniei
 

Forța politică a luptei pentru unire în Transilvania a reprezentat-o Partidul Național Român
din Transilvania. După prăbușirea Austro-Ungariei Partidul Național Român își reia
activitatea. În contextul în care Ungaria nu dorea să accepte decât autonomia
României, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 se convoacă la Alba Iulia Marea
Adunare Națională care adoptă rezoluția de unire a Transilvaniei cu România.
 Își recomandăm să citești eBook-ul nostru tematic despre Marea Unire din 1918.

Prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la România s-a încheiat

procesul formării statului unitar român, suveran și independent. Aceste acte
istorice vor fi recunoscute la nivel internațional în cadrul Congresului de Pace
de la Paris 1919.

Din programul reformator al domniei lui Ferdiand nu trebuie să uităm a menționa votul
universal (1918) și reforma agrară (1921).

Pe 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca

regi ai României Mari. În anul 1923 a fost adoptată o nouă constituţie,
democratică.

Putem afirma că programul revendicărilor revoluționare pașoptise din secolul XIX, și

anume: unirea, independența, împroprietărirea ţăranilor, adoptarea unei legislații
moderne este la acest moment un obiectiv realizat.

Studiu de caz - De la „partida națională” la

sistemul politic pluripartidist în România
secolelor XIX-XX
Cuprins

 Sistemul politic în prima jumătate a secolului al XIX-lea

 Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal
 Apariția pe scena politică a Partidului Conservator

Sistemul politic în prima jumătate a secolului al

XIX-lea
Putem vorbi în Țările Române de o conturare a unei vieți politice încă de la începutul
secolului al XIX-lea, când, după Revoluția de la 1821, asistăm la divergențele dintre
gruparea carbonară și cea conservatoare a marilor boieri. Divergențele dintre grupările
liberale și cele conservatoare au continuat și după Revoluția pașoptistă – legat de reformele
interne sau de problema agrară. Odată cu unirea politico-administrativă realizată de Cuza la
1862 au apărut și primele probleme în rândul liberalilor. Evident, nu putem vorbi de partide
politice în adevărata accepțiune, ci de existența unor grupări mai mult sau mai puțin
organizate.

Nemulțumirea față de politica lui Alexandru Ioan Cuza a dus la nașterea a ceea ce s-a numit
în istorie „monstruoasa coaliție” dintre conservatori și liberalii radicali, avându-i ca lideri pe
radicalul C.A. Rosetti, moderatul Ion Ghica și conservatorul Lascăr Catargiu. Abdicarea lui
Cuza, venirea domnului străin și Constituția de la 1866 au reprezentat contextul dezvoltării
politico-doctrinare necesare sistemului politic românesc. Prioritatea oamenilor politici a
devenit constituirea unui guvern care să aducă stabilitate și să obțină recunoașterea
diplomatică a lui Carol de Hohenzollern.

Guvernele de până la 1871 au fost mai ales coaliții ale curentelor liberale moderate sau
radicale, în perioada 1866-1871 succedându-se un număr de nu mai puțin nouă
guverne cu mai multe remanieri – de unde este ușor să tragem concluzia că o coabitare
atât de diferită politic și o astfel de succedare furtunoasă nu putea aduce cu sine prin
diferențele de viziune politică decât o gravă instabilitate guvernamentală. Această situaţie de
fond a împiedicat astfel formarea unor partide centralizate, organizate şi cu un program
bine pus la punct.

Pe lângă această continuă luptă pentru a ajunge la guvernare, trebuie notate divergențele
dintre moșierime și burghezie, și, mai mult, însăși frământările din sânul moșierimii sau ale
burgheziei. Au condus, spre exemplificare, în această perioadă (1867-1868) guverne de
orientare liberală având ca lideri politici personalități precum Ion Ghica, Ştefan şi Nicolae
Golescu, C.A. Creţulescu; în anii următori (1868-1871) s-au format guverne sub conducerea
lui D. Ghica, Al. G. Golescu, Manolache Costache Epureanu, I. Ghica.

Lascăr Cartagiu

În tot acest context intern - la care nu trebuie să uităm să adăugăm și situația externă destul
de sinuoasă – vine la guvernare pentru o perioadă de cinci ani (1871-1876) guvernul
conservator condus de Lascăr Catargiu; acestuia îi va urma un guvern liberal condus
de I.C. Brătianu. Venirea lui Lascăr Catargiu la guvernare a împiedicat un posibil dezastru
politic, întrucât principele Carol voia să abdice. Carol a acceptat să rămână la conducerea
României cu condiția unui nou guvern și a unui program viabil de soluționare a problemelor
sociale și economice în care se afla România.

După discuția din noaptea de 11 spre 12 martie 1871, când Lascăr Catargiu i-a spus
principelui că poate forma guvernul, acesta i-a și prezentat peste doisprezece ore lista noului
cabinet. Lascăr Catargiu s-a născut la Iași în 1823, într-o familie de boieri moldoveni și a
studiat Dreptul și Filosofia la Berlin și Viena; a fost un susținător al vechiului principiu
unionist al domnului străin și lider al „coaliției” pentru înlăturarea lui Cuza, asigurând și
locotenența domnească din februarie 1866 până la venirea pe tron a Principelui Carol I de
Hohenzollern. Pe timpul guvernării lui Lascăr Catargiu de la 1871-1876 (va mai fi
însărcinat să formeze guvernul în 1891) s-a pus fundamentul
stabilizării politice și organizatorice a României. S-au luat astfel în timpul
guvernării sale măsuri prin care s-a organizat sistemul financiar și cel de credit și care, prin
construirea de căi ferate, au determinat progresul economic; alte măsuri s-au luat în
domeniul administrației locale și centrale, în cel agrar și militar.
Apariția pe scena politică a Partidului Național
Liberal
Apariția pe scena politică a Partidului Național Liberal s-a petrecut în contextul în care
grupările liberale existente erau în opoziție, puterea politică aflându-se în mâinile
conservatorilor și sub impulsul viitoarelor alegeri ce se apropiau. Astfel, liberalii au încercat
să lase deoparte rivalitățile dintre ei și au demarat o acțiune de colaborare, unindu-și forțele
în combaterea conservatorilor – adversarul politic comun. Momentul decisiv al acestei
acțiuni l-a reprezentat campania pentru alegerile parlamentare, astfel încât liderii diferitelor
grupări liberale au făcut un legământ prin care se angajau să acţioneze în scopul victoriei
principiilor liberale în viaţa politică românească.

Un grup de 61 de liberali din tabăra radicală a lui C.A. Rossetti și I.C. Brătianu, precum și
moderați din tabăra lui I. Ghica și M. Kogălniceanu aveau să se reunească în luna iunie 1875
în casa englezului S.B. Lakeman (Mazar Pașa), semnând, pe baza programului din 1848,
„Programa deputaților opoziției” și punând bazele Partidului Naţional Liberal.

La 4 iunie 1875, ziarul „Alegătorul liber” publica programul PNL, iar pe 5 iunie ziarul
„Românul” publica lista nominală a celor 25 de membri ai Comitetului coordonator: Ion
Câmpineanu, Mihail Kogălniceanu, V. Arvanezu, Dumitru Brătianu, Dimitrie Berindei,
Constantin Alexandru Rosetti, Pană Buescu, Ion Constantin Brătianu, dr. Nae Calinderu,
Dimitrie Cariadgi, Nicolae Fleva, Mihail Ferechide, Ion Ghica, Dimitrie Giani, Alexandru G.
Golescu, Constantin Grădişteanu, Dimitrie Alexandru Sturdza, Alexandru Lupescu,
Constantin Nacu, Remus Opran, Pache-Protopopescu, Eugeniu Stănescu, George
Văcărescu. 

Misiunea Partidului Naţional Liberal era, așadar, cea de aducere la conducerea ţării a unui
guvern de orientare liberală, care sa poată transforma în proiecte de legi o serie de idei
aflate doar în stadiul de doctrină.

Primul președinte al PNL a fost Ion C. Brătianu (1875-1891), urmat de Dumitru

Brătianu (1891-1892), Dimitrie Sturdza (1892-1908), Ion I. C. Brătianu (1909-
1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), Ion G. Duca (1930-1933), Constantin I. C.
Brătianu (1933-1950).

Partidul Național Liberal a fost la cârma țării în perioada 1876-1888, după care la guvernare
au revenit conservatorii, cu ceea ce s-a numit „lunga guvernare conservatoare” din perioada
1888-1895. Dintre dezideratele înscrise în programul din 1875 putem spicui principiul
respectării legii, al regimului constituțional, ideea organizării învățământului și a armatei;
din punct de vedere economic se doreau lua mai multe măsuri precum reducerea fiscalității,
împroprietărirea tinerilor căsătoriți ș.a.
Apariția pe scena politică a Partidului
Conservator
Putem spune că apariția pe scena politică a Partidului Conservator a avut loc
ca răspuns la gruparea liberalilor și înființarea PNL. Astfel, în anul 1880 acesta
ia naștere, pe când conservatorii erau în opoziție, în jurul unor personalități
precum Lascăr Catargiu, P.P. Carp, frații Lahovary (Alexandru, Ion și Iacob),
Titu Maiorescu. În marea lor majoritate, membri ai marilor familii boierești (excepție
fac personalități precum Titu Maiorescu, Take Ionescu), conservatorii vor susține o politică
a „pașilor mărunți”, ce trebuie să se sprijine pe „clasele avute”, pe „muncă și
adevăr”, pe o continuă consolidare a instituțiilor deja existente. Ei nu erau neapărat
împotriva progresului, însă acesta trebuia să se facă treptat.

Primul președinte al partidului a fost Manolache Costache Epureanu în 1880, el punând

bazele primului „Club conservator”. Lui i-au urmat Lascăr Catargiu (1880-1899), G.G.
Cantacuzino (1899-1907), P.P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914).

Astfel, cele două mari forțe politice ale României moderne – Partidul Național Liberal și
Partidul Conservator – au fost alternativ la conducerea țării, încercând prin programele lor
și proiectele de legi să ducă țara pe drumul modernizării, prin respectarea legii, a libertăților
și drepturilor cetățenești. Deosebirea majoră a constituit-o însă felul în care unii sau alții
vedeau această modernizare, mai rapidă în accepțiunea liberalilor, treptată în viziunea
conservatorilor.

Între pluripartidism și regimurile

partidului unic în România
secolului al XX-lea
După Primul Război Mondial au loc schimbări importante în viața politică a
României, cea mai notabilă fiind reforma electorală, prin care se
introduce votul „universal, egal, direct, secret și obligatoriu” pentru
cetățenii de sex masculin cu vârsta de peste 21 de ani. România va
acorda drept de vot femeilor abia după al Doilea Război Mondial. Semnarea de
către regele Ferdinand a Decretului-lege cu privire la reforma electorală (14
noiembrie 1918) va pune capăt astfel sistemului de vot cenzitar ce data din
timpul lui Cuza.

Două consecințe majore va aduce această schimbare, și anume:

 1. creșterea numărului electorilor (în 1911 erau cca 100 000 alegători
direcți și 1 000 000 indirecți iar în 1920 erau 3 000 000 alegători, toți
cu vot direct) și
2. dispariția de pe scena politică a Partidului Conservator, care nu va mai
reuși să își atragă sprijinul poporului. Se va consolida Partidul Național
Liberal și vor apărea partide noi precum Partidul Național Țărănesc
(care devine al doilea partid ca importanță politică, prin fuzionarea
Partidului Național Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc),
Partidul Poporului, Liga Apărării Național-Creștine (LANC), Partidul
Comunist (1921) ș.a.

Pluripartidismul de pe scena politica românească era șubrezit de

certa dominanță a celor două partide mari ale vremii: Partidul
Național Liberal și Partidul Național Țărănesc și de tendințele tot
mai autoritare ale lui Carol al II-lea în perioada 1930-
1938. Concluzionând, putem evidenția un sistem politic pluripartidist în
România și o democrație parlamentară în plin proces de maturizare,
amenințată de regimurile totalitare ce își făcuseră apariția în Europa și găseau
adepți în rândurile românilor.

Iuliu Maniu, președinte al Partidului Național Țărănesc 

O serie de partide extremiste sau totalitare vor fi interzise: Partidul Comunist

(1924), Legiunea Arhanghelului Mihail (1933), însă de facto ele au continuat
să acționeze pe ascuns, în ilegalitate, sau reînființându-se sub alte denumiri
(Legiunea Arhanghelului Mihail se va reînființa, de exemplu sub numele de
Partidul Totul Pentru Țară în 1935). 

De la regimul partidului unic la

democrație (1938-1990)
Data de 10 februarie 1938 reprezintă ziua care va duce la
interzicerea partidelor politice în România. Lovitura de stat dată de
Carol al II-lea și instaurarea regimului autoritar va înlocui partidele existente
cu partidul unic - Frontul Renașterii Naționale (FRN), preschimbat în 1940 în
Partidul Națiunii (PN). Însă nu se va limita doar la simpla interzicere a
partidelor politice, ci va trece la acțiuni dure, mergând până la trimiterea
opozanților în lagăre și închisori sau chiar lichidarea lor, așa cum s-a
întâmplat cu membrii mișcării legionare (în jur de 300 000 de legionari, în
frunte cu liderul lor, „căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu au fost executați).

Abdicarea lui Carol al II-lea nu va schimba situația aceasta a partidului unic, ci

doar numele partidului ce se afla la guvernare. Între septembrie 1940 și
ianuarie 1941, cu sprijinul Germaniei naziste, vine la putere Legiunea
Arhanghelului Mihail, care se reconstituise. Statul român se va intitula oficial
„stat național-legionar”. Împărțind inițial puterea cu generalul Ion Antonescu,
membri mișcării legionare au organizat o „rebeliune” împotriva lui, care însă
nu va avea sorți de izbândă, la conducerea țării venind astfel guvernul de
dictatură militară a lui Antonescu (ianuarie 1941-23 august 1944), pe timpul
căreia activitatea partidelor a fost în continuare interzisă. După lovitura de
stat de la 23 august 1944 asistăm la o revenire de scurtă durată a sistemului
multipartidist în perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945: reapar partidele
politice istorice – Partidul Național Liberal, Partidul Național Țărănesc;
Partidul Comunist reintră în legalitate după două decenii.

Instalarea comunismului în România prin venirea la putere

a guvernului prosovietic condus de Petru Groza va duce în perioada
următoare (6 martie 1945 – 30 decembrie 1947) la lichidarea
partidelor existente: PNȚ, PNL, precum și la absorbția în 1948 a
PSD de către PCR. Cu sprijinul Rusiei sovietice va fi introdus
sistemul politic al partidului unic - Partidul Comunist Român -
până la Revoluția din decembrie 1989, acest interval (1948-1989)
marcând cea mai lungă perioadă în care România a fost guvernată
de un singur partid.

Reinstaurarea regimului politic pluripartidist a avut loc imediat după

prăbușirea dictaturii comuniste, când, odată cu dispariția din viața politică a
lui Nicolae Ceaușescu – președintele țării și conducătorul PCR -, vom asista la
dispariția Partidului Comunist și la instaurarea democrației. Una din primele
măsuri luate după Revoluția din decembrie 1989 a fost reînființarea
pluripartidismului prin decretul-lege nr.8/31 decembrie 1989, fapt care va
conduce la reapariția partidelor din perioada interbelică: PNL, PNȚ, PSD, dar
și la apariția unor noi partide.

Răscoala de la 1907
Cuprins
 Arenda: cauza răscoalei
 Desfășurarea evenimentelor
 Consecințele răscoalei țăranilor
 Caracterul antisemit al Răscoalei de la 1907

Arenda: cauza răscoalei

Sistemul agrar românesc era bazat la începutul secolului al XX-lea pe o
împărțire neechitabilă a pământurilor. Moșierii dețineau în proprietate terenuri de zeci și
chiar sute de hectare, în timp ce țăranii (care reprezentau la momentul izbucnirii revoltelor
din 1907 aproximativ 80% din populația țării) dețineau în proprietate un teritoriu
insuficient pentru a-și asigura un nivel de trai corespunzător. Boierii moșieri, mutați la
orașe sau plecați în străinătate, au închiriat proprietățile lor unor intermediari,
numiți arendași, care în unele cazuri erau de origine străină (greci, evrei sau
armeni). Arendaşul plătea o anumită sumă pentru pământul pe care îl administra, el
încercând însă să obţină un profit cât mai mare prin exploatarea ţăranilor.

În contextul în care acești arendași erau nevoiți să plătească sume tot mai mari
proprietarilor, povara economică a căzut pe umerii țăranilor care lucrau pe aceste moșii.
Astfel, țăranii erau obligați să cultive culturi destinate exportului, care aduceau
latifundiarilor câștiguri financiare crescute, fără însă a beneficia de o îmbunătățire a stării
lor economice. Așadar, acesta a fost contextul izbucnirii revoltelor din 1907. 

Obiectivul revoltei țărănești din 1907 a fost eliminarea exploatării marilor moșieri și
arendași, desființarea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor. Sloganul răsculaților de la
1907 a fost: „Vrem pământ!”  

Desfășurarea evenimentelor
La data de 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din județul Botoșani a început o răscoală
țărănească ce s-a răspândit ulterior în întreaga țară. Răscoala a izbucnit pe fondul unei
nemulțumiri generale a locuitorilor comunei față de abuzurile arendașilor, mai precis față
de un administrator care făcea parte din grupul de arendaşi Fisher. Revolta țăranilor din
Flămânzi a avut în scurt timp ecou în satele învecinate. Țăranii au depus diverse cereri și
plângeri și au creat agitație în cadrul întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor. 

Neprimind un răspuns favorabil la doleanțele lor, țăranii au trecut la manifestări

violente. Răsculații au pornit manifestări în numeroase sate din Moldova (județele
Botoșani, Dorohoi, Iași), care apoi s-au extins în Oltenia și Muntenia. Țăranii au trecut la
incendieri, devastarea depozitelor și a conacelor, distrugerea registrelor de proprietate și
chiar la uciderea unor arendași. Țăranilor li s-au alăturat pe parcursul protestelor și oameni
nevoiași aparținând altor categorii sociale. Intelectualii români au sprijinit și ei lupta
țărănimii.

La 12 martie 1907, în plin apogeu al răscoalei țărănești, guvernul conservator, deși

majoritar, a fost nevoit să demisioneze. Acesta a fost înlocuit de guvernul liberal care-l
avea în frunte pe prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, I.I.C. Brătianu ca ministru de interne
și generalul Alexandru Averescu drept ministru de război. Deoarece jandarmeria nu a mai
făcut față revoltelor, a fost necesară intervenția armatei, care a folosit chiar și tunurile în
încercarea de a opri revolta țărănească. Răscoala a fost în final reprimată de către armată. În
urma confruntărilor și-au pierdut viața un număr mare de țărani (nu există date exacte, se
estimează între 1.000 și 11.000 morți), iar alții au fost răniți sau arestați.

Consecințele răscoalei țăranilor

Răscoala de la 1907 a survenit pe fondul exploatării țărănimii, după o serie de alte revolte
precedente, de mai mică amploare, începând cu anul 1888. Ea a atras atenția o dată în plus
asupra problemei agrare. Consecințele ei au fost adoptarea unor măsuri menite să
îmbunătățească situația țăranilor. Astfel, a fost adoptată la data de 5 ianuarie 1908 o
nouă lege privind contractele agricole, înființarea Casei Rurale și a unei bănci pentru credit
rural. O altă măsură a fost cea a abolirii grupurilor de arendași. Abia după sfârșitul Primului
Război Mondial a fost pusă în practică reforma agrară și s-a acordat dreptul de vot tuturor
bărbaților cu vârsta de peste 21 de ani, în condițiile în care cea mai mare parte a Armatei
Române a fost compusă din membrii ai țărănimii.

Caracterul antisemit al Răscoalei de la 1907

Un aspect mai puțin cunoscut sau abordat a fost cel al nuanței antisemite a acestei revolte,
în contextul în care numeroși arendași erau evrei. Inclusiv la Flămânzi, unde a izbucnit
răscoala, arendași erau frații Fischer de etnie evrei. Cea mai mare revoltă antievreiască a
avut loc la Botoșani, unde atât țăranii, cât și orășenii, au devastat case și magazine evreiești,
autoritățile locale fiind nevoite să solicite ajutorul Bucureștiului pentru a interveni cu
armata și a calma spiritele. Din păcate, acesta a fost doar începutul revoltei, care avea să se
răspândească din zona de Nord a Moldovei în restul Regatului.

Redefinirea rolurilor statului de la Primul

Război Mondial la Planul Schuman.
Situația României
Evenimentele majore care au zguduit lumea în secolul al XX-lea, și anume Primul și al Doilea
Război Mondial, au avut consecințe pe toate planurile, de la cel demografic la
cel economic sau agricol și, nu în ultimul rând, la cel politic. Cele două războaie s-au finalizat
cu pierderi umane imense, cu epuizarea resurselor economice, ceea ce a făcut necesar ca statul să
se implice în refacerea economiei prin luarea de măsuri potrivite: refacerea producţiei, încheierea
unor contracte, stabilirea preţurilor şi a salariilor etc. Societatea se confruntă cu fenomenul
industrializării și urbanizării și, consecutiv acestora, cu migrarea populației în mediul urban; va
avea loc o schimbare a raportului numeric al populației urbane în defavoarea celei rurale, o
populație urbană constituită în principal din muncitori. Pe de altă parte, asistăm după Primul
Război Mondial la apariția regimurilor totalitare în state precum Rusia, Germania și
Italia.
Ca formă superioară de organizare a societății, statul își va organiza instituțiile și va
înființa altele noi, în funcție de nevoile perioadelor parcurse, astfel încât rolul statului va
crește direct proporțional cu dezvoltarea societății. Impunerea învățământului primar
obligatoriu și gratuit, generalizarea serviciului militar obligatoriu, modernizarea armamentului,
apariția unor elemente sporadice de protecție socială sunt doar câteva exemple ale evoluției
societății și implicit a creșterii rolului statului în secolele XIX-XX.

Un alt aspect în care rolul statului este esențial este cel al redistribuirii resurselor prin
intermediul bugetului. Se observă astfel o creștere a fondurilor alocate pentru diverse cheltuieli
ale guvernului și ale persoanelor din sectorul public în cazul majorității țărilor europene până
prin 1950, și, de asemenea, o creștere a fondurilor destinate serviciilor sociale, în special în țări
precum Marea Britanie, Franța, Suedia, Germania. Primul stat care va acorda și garanta prin
Constituție după 1918 drepturi sociale cetățenilor săi va fi Germania. Astfel, cancelarul
Bismark va iniția un veritabil sistem social în premieră în lumea europeană prin
introducerea asigurărilor de sănătate (1883), a asigurărilor în caz de accidente (1884) sau
a asigurărilor de invaliditate și de pensie (1889), sisteme de protecție socială care continuă să
existe și astăzi.

Anii 1929-1933 marchează marea criză economică a lumii capitaliste, datorită fenomenului
supraproducției și a scăderii consecutive a activității economice mondiale. Marea criză a făcut
evidentă necesitatea existenței protecției sociale și a sporit rolul statului în ce privește economia
și politica de protecție socială. State precum Franța și Suedia introduc în anii 1930 sistemul de
alocații de stat pentru familii și pun bazele legislației cu caracter social. În perioada aceasta apar
și se dezvoltă primele școli pentru profesia de asistent social în Franța, Suedia, Germania, Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii.

Acest model de stat ce se preocupa de asigurările sociale va fi numit stat al bunăstării, cunoscând
perioada de consolidare în anii 1920-1945, însă în Europa abia după cel de-al Doilea Război
Mondial. Se remarcă un ritm precoce în țări precum Franța, Scandinavia, Olanda, pe de o parte și
un ritm încetinit pe de altă parte în Marea Britanie – din cauza tradiției liberale care limita
politica de intervenție a statului în economie și în ceea ce privește aspectele vieții sociale. Cu
toate acestea, Marea Britanie se remarcă în anii 1930 prin politica sa de centralizare a
sistemului asigurărilor de șomaj și sănătate și prin politica de construire a locuințelor
destinate cetățenilor cu venituri modeste.

Frământările manifestate în plan european în ce privește necesitatea sistemului de asigurări

sociale nu putea să nu cuprindă și România. Se remarcă astfel, încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea o preocupare în cazul asigurărilor sociale pentru muncitori. După Primul Război
Mondial, în 1920, se înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Încheierea
Primului Război Mondial și Marea Unire va pune statul român, prin noul statut teritorial, în fața
necesității unificării pe mai multe planuri, de la piața națională unică până la unificarea
sistemului de asigurări sociale. Se înființează și în România școli de asistență socială, precum
Școala de Asistență Socială „Principesa Ileana” în 1929 la București. Începând cu 1930, prin
Legea sanitară și de ocrotire socială, se vor înființa „oficii de ocrotire” la nivel județean și „case
de ocrotire” la nivel local, însă numărul lor nu va fi foarte mare, sectorul acesta păstrându-și încă
preponderent un caracter privat până după al Doilea Război Mondial.

Odată cu instaurarea regimurilor totalitare în țări precum Germania, Italia și Uniunea Sovietică,
s-a produs o schimbare în raporturile dintre statul respectiv și societate. Vom asista astfel la o
activitate politică care va fi monopolizată de partidul unic, statul folosindu-se de orice mijloace –
inclusiv violență și teroare – pentru a-și atinge scopurile și a-și promova ideologia. Va fi
politizată orice activitate, fie ea economică sau culturală, de aici și consecințele de tipul „trădător
al neamului”, „trădător al statului”, întrucât orice greșeală în orice domeniu de activitate va fi
percepută ca o eroare politică. Regimurile politice de tip totalitar – prin controlul strict aplicat
prin violență și teroare – vor prelua astfel controlul statului și al societății. Drepturile și libertățile
cetățenești vor exista doar pe hârtie, însă în realitate nu vor fi respectate; mai mult, se va încerca
colectivizarea societății - în cazul modelului sovietic - sau idealizarea comunității naționale - în
cazul nazismului lui Hitler sau al fascismului lui Mussolini.

Statele totalitare vor adopta în același timp o politică demografică de creștere a

natalității. Uniunea Sovietică va încerca să combată analfabetismul printr-o puternică
politică de rusificare în școală și administrație. În ce privește economia, toate statele de tip
totalitar și-au manifestat impunerea controlului în acest domeniu, însă în mod diferit, potrivit
propriilor concepții privitoare la economie și tot ce este legat de ea. Astfel, Uniunea Sovietică,
adepta proprietății de tip socialist, și-a impus controlul destul de puternic asupra economiei, baza
economică a statului fundamentându-se pe proprietatea comună, de unde derivă și termenul de
comunism. Resursele statului, mijloacele de producție și bunurile populației erau confiscate și
considerate proprietatea întregului popor, însă de fapt erau sub controlul statului care administra
totul „în numele” poporului. Proprietatea particulară, acolo unde mai exista, era de fapt
proprietatea conducătorilor, singurii care aveau acest drept. Acest mod de a proceda a făcut
posibilă industrializarea forțată prin care a trecut Uniunea Sovietică în perioada anilor
1930. Pe de altă parte, statele totalitare de extremă dreaptă au pus accentul pe exacerbarea
sentimentului național, culminând cu sentimentele xenofobice.

În Germania, economia se va dezvolta destul de uniform, Germania dorind să-și impună

dominația economică, dar și cea politico-militară asupra întregii Europe. Germania urma să
domine lumea prin rasa pură, ariană; nu se opunea capitalului dacă acesta întrunea două
condiții majore: să fie subordonat statului și să nu aparțină evreilor. În Italia în ce privește
economia, s-a conturat corporatismul; acesta era bazat pe asociații profesionale (asemănătoare
breslelor din Evul Mediu) dominate de marele capital. Sistemul fascist italian se va baza pe
unitate națională și autarhie economică, aspect care-l va deosebi de sistemul economic
nazist german.

Ce au avut însă în comun regimurile totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga, a fost modul în
care au înțeles să-și manifeste autoritatea și controlul asupra societății, și anume prin poliția
politică, poliție care a practicat teroarea în moduri cum astăzi poate ne e greu să ne închipuim:
arestări, bătăi, muncă silnică, deportare, exterminare în masă etc. Oamenii au trăit cu nesiguranța
zilei de mâine, nu mai puteau avea încredere în cei de lângă ei, întrucât poliția secretă recruta
mereu „informatori” și „turnători” din rândul populației.

Poster care promovează Securitatea Socială

Statul s-a implicat în viața socială și economică și în cazul altor țări, precum Marea Britanie sau
S.U.A., atunci când a fost nevoie – marea criză economică din 1929-1933-, însă într-o cu totul
altă viziune decât cea totalitaristă. Marea Britanie a desfășurat de exemplu o amplă campanie
de promovare a produselor autohtone. Statele Unite au adoptat „New Deal” ca răspuns la
problemele marii crize. Programul de reformă al lui F. D. Roosvelt se baza pe cei 3R: „relief,
recovery, reform” - asistență, recuperare, reformă -, adică acordarea ajutorului pentru
șomeri și populația săracă prin crearea unor noi locuri de muncă, redresarea economiei și
implimentarea unor reforme în special în sistemul bancar și financiar pentru a preveni o
altă depresiune.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial asistăm la transformarea statelor din Estul
Europei aflate sub ocupația militară a U.R.S.S. în state totalitare: România, Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia, Bulgaria vor deveni state comuniste. Regimurile politice vor fi numite „democrații
populare”, iar statul va prelua frâiele puterii într-un mod abuziv, va determina în numele
ideologiei o serie de sacrificii materiale și mai ales umane. Cei care se opuneau colectivizării
sau naționalizării se opuneau regimului, erau dușmanii poporului, ai națiunii.

Asistăm la accentuarea rupturii între Estul și Vestul Europei, Estul ce se adâncea în comunism și
Vestul care cunoștea reinstaurarea democrației. Statele vest-europene își construiesc un „stat al
bunăstării”, prin implicarea în protecția și serviciile sociale, prin dezvoltarea economiei și
încercarea de a corecta decalajele sociale sau economice produse de economia de piață.

Al Doilea Război Mondial a fost o lecție dură pentru țările beligerante, pierderile umane și
materiale imense au redimensionat viziunea despre pace și război, au dus la conștientizarea
nevoii de a încheia tratate și alianțe menite să asigure pe de o parte liniștea, pe de altă parte
redresarea economică. S.U.A. s-au implicat activ în acest proces, susținând moral și financiar
statele europene. În acest context a fost elaborat de către S.U.A. Planul Marshall, destinat
aliaților europeni din timpul celui de-al Doilea Război Mondial; planul Marshall poate fi
considerat în acest sens punctul de plecare al refacerii lor din punct de vedere economic. Pe 19
iunie 1947, ministrul de externe francez (Georges Bidault) şi cel englez (Ernest Bevin), au invitat
22 de state europene să își trimită reprezentanţii la Conferința de la Paris pentru a întocmi un
plan de reconstrucţie europeană. Moscova a considerat Planul Marshall periculos și l-a catalogat
ca fiind „imperialism economic american”, și ca atare a interzis ţărilor de sub dominația sa să
participe la Conferinţa de la Paris. U.R.S.S. se temea că participarea țărilor est-europene la
conferință și acceptarea Planului Marshall ar fi dus la ieșirea acestor țări din sfera sa de influență.

Răscoala de la 1907

Planul Schuman
În Planul Schuman vei putea citi despre una dintre cele mai eficiente metode de
reconstrucție economică aplicată după Al Doilea Război Mondial, și anume Planul
Schuman. În urma planului Schuman, s-au propus crearea mai multor comunități europene
de ajutorare, care vor duce într-un final la ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind Uniunea
Europeană.

Planul Schuman este o lecție importantă, care poate fi dată și la Bacalaureat, așadar te
sfătuim să citești în continuare pentru a afla mai multe informații interesante despre acest
subiect deosebit de interesant - „Planul Schuman”.

Urmând aceeași linie de redresare economică, au fost întocmite și alte încercări de

reconstrucție, rămânând celebru Planul Schuman, numit astfel după cel care l-a
elaborat – Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe între 1948-
1952. Textul declarației lui Robert Schuman, citit în 9 mai 1950, prevedea crearea
unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului pentru Franța și Germania de Vest, ai cărei
membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse; lor li se puteau adăuga și alte
state. Cel care poate fi considerat pe bună dreptate părintele fondator al Uniunii Europene –
Robert Schuman – afirma în declarația sa că:

„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări
concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.” Sau: „Punerea în comun a
producţiilor de cărbune şi oţel...va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în
trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante
victime ale conflictelor.”

German Federal Archive / CC BY-SA 3.0 de/ Robert Schuman

Astfel va lua naștere în 1951 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxembourg
iar în 1957 aceleași șase state semnează Tratatul de la Roma în urma căruia se
înființează Comunitatea Economică Europeană (CEE). CEE va sta la
baza Uniunii Europene de astăzi, luându-și acest nume din anul 1993 când însuma 12
state. La sfârșitul anilor 1980 Uniunea Europeană și-a crescut capacitatea de integrare
datorită fostelor țări comuniste, odată cu prăbușirea regimurilor dictatoriale din Europa de
Est. Cu excepția Germaniei de Est, care a fost acceptată imediat în UE, întrucât Germania de
Vest era deja membră, restul țărilor eliberate de sub comunism aveau să fie acceptate
treptat, prin întrunirea anumitor condiții.

Astăzi Uniunea Europeană cuprinde 28 de țări: Germania (1958), Franța (1958),

Italia (1958), Belgia (1958), Olanda (1958), Luxemburg (1958), Marea Britanie (1973),
Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania (1986), Portugalia (1986), Suedia (1995), Austria
(1995), Finlanda (1995), Cehia (2004), Ungaria (2004), Slovacia (2004), Irlanda (1973),
 Lituania (2004), Letonia (2004), Slovenia (2004), Estonia (2004), Cipru (2004), Polonia
(2004), Malta (2004), Bulgaria (2007), România (2007), Croația (2013).

Integrarea statelor din zona comunistă, și în special a României, a avut efecte benefice

asupra evoluției acestor state, atât din punct de vedere economic, cât și social
și politic. Nu trebuie să uităm a menționa că astfel statele ex-comuniste au ieșit din
izolarea diplomatică și economică în care se aflau, că s-a putut desfășura de acum o liberă
circulație a persoanelor și bunurilor, că au fost restabilite valorile democratice. Cu toate
acestea, procesul integrării europene nu s-a încheiat, el este în continuă desfășurare și se
confruntă cu noi provocări și probleme. A fost întocmit și un Tratat de Constituție
Europeană, finalizat în 2003 și semnat de către statele membre ale Uniunii Europene, cu
excepția a două dintre ele – Franța și Olanda, care l-au respins prin referendum.

Prin Tratatul de Constituție s-ar acorda personalitate juridică Uniunii Europene în ceea ce
privește dreptul internațional, dreptul comunitar și, de asemenea, în dreptul intern al
statelor membre UE. Instituțiile Uniunii Europene vor trebui să fie conform
Constituției Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Comisia
Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

România postbelică. Stalinism și național-

comunism
În această lecție vei putea citi despre România în perioada ce a urmat imediat după Al
Doilea Război Mondial, perioadă în care s-a manifestat puternic regimul comunist în
România.

Cuprins

 Informații de bază
 Începuturile comunismului
o Principalele partide după înlăturarea lui Antonescu
o Guvernul pro-comunist al lui Petru Groza
o Eliminarea partidelor anti-comuniste și a monarhiei
 Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
o Naționalizarea
o Stalinizarea în cultură
o Lupta pentru putere în interiorul mișcării comuniste
 Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)
o Perioada de dezgheț
o Accentuarea tendințelor totalitare

Informații de bază
Pentru România postbelică, reprezentative sunt numele lui Gheorghe Gheorghiu-
Dej și Nicolae Ceaușescu. Primul a urmat la început cu strictețe linia moscovită (stalinistă)
de impunere a regimului comunist în România, dar a încercat să se îndepărteze de aceasta
după moartea lui Stalin. Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea partidului comunist după
moartea lui Dej, punând bazele „național-comunismului”, cu mare deschidere spre statele
din Vest. Deschiderea spre Occident va fi însă temporară, întrucât începând cu anul 1974
național-comunismul alunecă din nou pe panta totalitarismului.

Regimul comunist în România va lua sfârșit în urma revoluției anticomuniste din anul

1989, iar România revine la democrație după acest eveniment.

Începuturile comunismului
Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia mareșalul Ion Antonescu este arestat,
întoarcerea armelor împotriva Germaniei și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite vor
reprezenta pentru scurt timp o speranță a lumii politice românești în restaurarea
democrației interbelice. Această restaurare a democrației a devenit destul de curând evident
că nu este posibilă, în condițiile ocupării teritoriului românesc de către trupele Armatei
Roșii și de procesul sovietizării ce avea să ia amploare. 

Partidul Comunist Român era un partid mic la momentul loviturii de stat, nu însuma mai
mult de 1000 de membri. Strategia comuniștilor a vizat pătrunderea treptată a
reprezentanților Partidului Comunist în guvernele ce aveau să se formeze după înlăturarea
lui Antonescu. 

Principalele partide după înlăturarea lui Antonescu

Partidele principale care făceau parte din aceste guverne erau: Partidul Național Liberal și
Partidul Național Țărănesc, ambele anticomuniste. Presiunile exercitate de comuniști vor
determina o instabilitate guvernamentală, concretizată în schimbarea rapidă a guvernelor în
următoarea perioadă. Primele două guverne au fost conduse de Constantin
Sănătescu (23 august 1944 - 4 noiembrie 1944; 4 noiembrie 1944 - 6 decembrie 1944),
următorul de Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945), urmând cele patru
guverne ale lui Petru Groza (6 martie 1945 - 30 noiembrie 1946; 1 decembrie 1946 - 30
decembrie 1947; 30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948; 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952). În
condiţiile impuse de lovitura de stat din 23 august 1944, regele Mihai a făcut uz de
prerogativele sale şi l-a numit în funcția de prim-ministru pe şeful Casei Militare Regale,
generalul Constantin Sănătescu. Dacă primul guvern Sănătescu a avut caracter militar, cel
de-al doilea a avut un caracter politic, de coaliție. 

Guvernul format și condus de generalul Constantin Sănătescu la 23 august 1944 avea în

componența sa un singur membru comunist în persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu. Al doilea
guvern condus de generalul Constantin Sănătescu va înmâna mai multe portofolii
comuniștilor prin intermediul Frontului Național Democrat (o alianță a partidelor de
stânga, aflată sub controlul comuniștilor), iar vicepreședintele consiliului de miniștri
era Petru Groza. În al treilea guvern (ultimul creat în scopul opririi sovietizării), condus de
generalul Nicolae Rădescu, comuniștii vor acapara ministerele cele mai importante, precum
ministerul justiției, ministerul muncii, ministerul educației ș.a. 

Guvernul pro-comunist al lui Petru Groza

La 6 martie 1945, consecință a agitațiilor și grevelor din țară (provocate de comuniști), a
campaniilor din presa comunistă îndreptate împotriva trecutului democratic interbelic, și a
presiunilor ministrului adjunct de externe sovietic, Andrei Vîșinski, lumea politică
românească va asista la instaurarea guvernului pro-comunist condus de Petru
Groza. Guvernul condus de Petru Groza nu s-a format în mod democratic, regele Mihai
numindu-l prim-ministru la presiunea Moscovei. Din guvernul lui Petru Groza nu făcea
parte niciun membru al PNL sau PNȚ, ceea ce le-a permis comuniștilor să-și îndeplinească
fără obstacole planurile. 

Regele Mihai va protesta față de abuzurile comise de guvernul Groza prin „greva regală”
din august-decembrie 1945, perioadă în care acesta va refuza să mai semneze actele
emise de guvernul comunist. Statele Unite și Marea Britanie nu recunoșteau guvernul lui
Petru Groza, însă, întrucât Moscova susținea cu toate forțele acest guvern, între 16-23
decembrie 1945 are loc Conferința de la Moscova. La Conferință, miniştrii de
externe american, rus și britanic au hotărât ca în guvernul Groza să intre doi reprezentanţi
ai partidelor istorice: unul din partea PNL (Mihai Romniceanu) și celălalt din partea PNȚ
(Emil Hațieganu). Acest guvern urma să organizeze alegeri libere.

Fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 a demonstrat o dată în plus că nu mai

putem vorbi de democrație în România. Deși PNL și PNȚ au fost adevăratele câștigătoare
ale alegerilor, Blocul Partidelor Democratice condus de PCR a întors, prin falsificare,
rezultatul în favoarea comuniștilor.

Eliminarea partidelor anti-comuniste și a monarhiei

Monarhia și partidele politice erau cele două mari obstacole în calea sovietizării României și
spre înlăturarea acestora și-au canalizat comuniștii toate eforturile în perioada ce a urmat. A
început astfel înlăturarea adversarilor politici pe toate căile și prin toate  mijloacele avute la
îndemână: interzicerea presei liberale și țărăniste  și denigrarea lor prin campaniile din
presa comunistă („Scânteia”, „România liberă”), arestarea membrilor opoziției, inițial
pentru perioade scurte. De asemenea, în iulie 1947 a avut loc diversiunea/înscenarea de
la Tămădău, când comuniștii i-au amăgit pe liderii PNȚ că pot părăsi România, pentru ca
apoi, în momentul în care aceștia au ajuns la aeroport, să fie arestați și acuzați de încercare
de fugă din țară. Această diversiune a reprezentat pretextul dizolvării și interzicerii
PNŢ inițial și ulterior a întregii opoziţii. Au fost arestați mai mulți lideri ai țărăniștilor, între
care Iuliu Maniu, care a fost condamnat la detenție pe viață. Acesta și-a găsit sfârșitul în
închisoarea comunistă de la Sighet în 3 februarie 1953; de asemenea, Ion Mihalache a fost
întemnițat pe viață și a murit în închisoarea de la Râmnicu Sărat în 1963. Tot în 1947, în
noiembrie, avea să fie dizolvat și PNL, liderii săi fiind de asemenea închiși sau forțați să ia
drumul exilului. Președintele PNL Constantin I.C. Brătianu a fost închis la Sighet, unde  se
va și stinge din viață.
Odată eliminate partidele politice opozante comuniștilor, aceștia au continuat
cu înlăturarea monarhiei, care de asemenea se opunea comuniștilor. La 30 decembrie 1947
regele Mihai I a fost silit să abdice, monarhia a fost abolită și imediat proclamată
Republica Populară Română. Citește mai multe despre sfârțitul monarhiei și instaurarea
comunismului aici.

Guvernarea stalinistă a lui Gheorghe

Gheorghiu-Dej (1948-1965)
În februarie 1948 este creat partidul unic, Partidul Muncitoresc Român (PMR).
Conducătorul partidului era secretarul general Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care va
guverna țara între 1948-1965 și care va instaura regimul comunist de factură stalinistă în
România. În perioada sa de guvernare România va fi condusă pe baza constituțiilor
din 1948 și 1952 de inspirație stalinistă. Potrivit acestora, PMR deținea întreaga
putere politică și statul controla toate sectoarele societății. Valorile socialiste inițiale, bazate
pe democrația populară, egalitate, solidaritate și pe eliminarea claselor sociale, au fost
deturnate de la sensul lor de fond și interpretate autoritar prin intervenția partidului și a
statului. Accentul cade pe puterea de stat a clasei conducătoare; deși comuniștii declarau că
au instituit în România un regim al democrației populare, acesta era de fapt doar o formă a
dictaturii clasei conducătoare.

Drepturile și libertățile cetățenilor erau mult îngrădite și în general mai mult figurau scrise
în constiutuții decât erau respectate. Au fost înlocuite vechile structuri de informaţii şi
ordine publică (Poliţia, Jandarmeria etc.) cu structuri organizate după model sovietic:
Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare. Securitatea (Direcţia Generală a
Securităţii Poporului - DGSP) a fost înființată în august 1948 și a reprezentat instrumentul
de supraveghere și represiune prin care comuniștii au eliminat de la putere oponenții lor și
au menținut un climat de teroare, prin încălcarea repetată a drepturilor omului (un exemplu
în acest sens e Fenomenul Pitești).

Naționalizarea
Comuniștii doreau trecerea de la economia de piață la o economie planificată,
centralizată, după modelul sovietic. Într-o economie de tip centralizat statul este cel
care controlează toate sectoarele majore ale economiei, urmărind binele
colectiv. Naționalizarea reprezintă trecerea proprietății private în proprietatea statului.
Dacă prin constituția de la 1948 au trecut în proprietatea statului principalele întreprinderi
industriale, bancare, miniere, de transport şi asigurări, din 1949, procesul naționalizării se
extinde și asupra suprafețelor agricole prin începerea colectivizării.

Colectivizarea în agricultură are loc între anii 1949-1962 : confiscarea proprietăților agricole

private și crearea unor ferme sub administrația statului numite G.A.C. (gospodării agricole
colective – create după modelul colhozurilor sovietice) şi G.A.S. (gospodării agricole de stat
– create după modelul sovhozurilor sovietice) – mai târziu denumite C.A.P.-
uri (cooperative agricole de producţie) şi I.A.S.-uri (întreprinderi agricole de stat). 
Procesul colectivizării s-a desfăşurat în două etape principale: 1949-1953 şi 1953-
1962. Colectivizarea a afectat în special populația rurală a României și a fost una dintre cele
mai violente reforme din timpul comunismului. Pentru realizarea scopurilor lor, în special
după 1953, comuniștii au recurs inclusiv la tactici dure (de exemplu, deportări în Câmpia
Bărăganului sau arestări) împotriva celor care nu voiau să renunțe la proprietățile lor
agricole în favoarea statului. În aprilie 1962 era anunțată oficial finalizarea procesului de
colectivizare, aproximativ 95% din suprafața agricolă a țării fiind încorporată în structurile
de tip colectivist.

Un alt domeniu important în care s-a procedat după modelul sovietic a fost industria,
urmărindu-se transformarea României într-un stat industrial-agrar. Modelul marxist de
modernizare avea în vedere un proces de industrializare forţată, punând accent
pe industria grea, industria chimică, petrol şi gaze etc. Acest process a presupus și
naționalizarea intreprinderilor private, adică trecerea lor de la proprietary private la stat. De
asemenea, România a încheiat un acord cu U.R.S.S. (mai 1945) prin care au fost
înființate sovromurile - companii mixte româno-sovietice, care între anii 1945-1946 au
funcționat exclusiv în profitul economic al U.R.S.S.  

În 1964 Rusia a încercat să impună un proiect de organizare economică a țărilor comuniste

est-europene, cunoscut sub numele de „Planul Valev”, după economistul care l-a întocmit,
Emil Borisovici Valev. Întrucât planul prevedea pentru România un statut de țară
preponderent agrară și de furnizor de produse agrare pentru țările CAER, acesta a fost
contestat și respins de România.

Procesul industrializării a determinat totodată migrarea populației din lumea

rurală spre cea urbană, ceea ce a dus în perioada 1950-1960 la construirea unui
număr mare de locuințe. Nevoia crescândă de fonduri pentru realizarea tuturor
construcțiilor și investițiilor a dus la contractarea de către statul român a unor împrumuturi
financiare în timpul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Returnarea acestor datorii a
presupus sacrificii din partea populației, care a fost supusă așa-numitului proces de
„raționalizare” a consumului, care s-a desfășurat în perioada 1980-1989. 

Deși agricultura României era prosperă, cantități imense de produse erau trimise la export,
în timp ce populația ajungea să consume marfa refuzată la export, în rații din ce în ce mai
mici; în plus, apa caldă menajeră și căldura din locuințe au ajuns și ele să fie restricționate.
La începutul anului 1989, datoria externă era plătită, însă cu un cost uriaș. Țara ajunsese
într-o stare dificilă financiar la nivel intern, iar la nivel extern, într-o izolare diplomatică.

Stalinizarea în cultură
Fenomenul sovietizării a fost resimțit după cum observăm în toate domeniile, inclusiv în
cultură. Stalinizarea în cultură s-a remarcat prin impunerea cenzurii, modificarea
datelor istorice și transformarea scriitorilor, istoricilor, artiștilor sau ziariștilor în
instrumente de propagandă. De exemplu, cărțile autorilor considerați a fi împotriva
regimului au fost interzise în biblioteci și librării. Numeroase cărți au fost astfel distruse și
înlocuite cu cărți traduse din limba rusă, iar alte opere au suferit modificări ale conținutului
pentru a se alinia valorilor sovietice. De asemena, o mare parte din muzica sau filmele din
Vest era interzisă. Securitatea a jucat un rol important în autorizarea obiectelor culturale și
difuzarea acestora. Însă, cu toate acestea, a existat o piață neagră cu cărți, muzică și alte
obiecte culturale interzise de comuniști și care au fost comercializate illegal, pe ascuns în
România

Putem concluziona astfel că arta, presa, școala, agricultura, industria și alte domenii au fost
puse sub presiunile partidului comunist și transformate în obiecte propagandistice ale
idealurilor sovietice.

Lupta pentru putere în interiorul mișcării comuniste

În cadrul mișcării comuniste existau două grupuri, cel „național” al lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej și cel „moscovit” al Anei Pauker. Venit la putere, una din
preocupările principale a lui Gheorghiu-Dej a fost deținerea controlului absolut și lichidarea
foștilor lideri ai comuniștilor, care puteau deveni oricând un adversar politic. Astfel, în 1946
a fost ucis Ștefan Foriș (fostul lider comunist din perioada 1940-1944), urmat de Lucrețiu
Pătrășcanu, arestat în 1948 și ucis în 1954. În 1952, Gheorghiu-Dej reușește
să înlăture gruparea moscovită condusă de Ana Pauker, aceasta
fiind exclusă din PMR și ținută în arest la domiciliu. În 1957, sunt îndepărtați din
conducerea partidului Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, doi dintre apropiații lui
Dej.

În plan extern perioada guvernării staliniste a lui Gheorghiu-Dej a fost una de fidelitate

față de Moscova. Din 1949 România devine membră a CAER și din 1955 a
Tratatului de la Varșovia, participând la intervenția din 1956 de la Budapesta. În
octombrie 1956 a avut loc revoluția anticomunistă din Ungaria, URSS intervenind militar
pentru oprirea acesteia. Moscova plănuise încă din aprilie această intervenție și trupele
sovietice staționau pe teritoriul României în așteptarea ordinelor. Luptele ce s-au dat la
Budapesta s-au soldat cu mii de morți și răniți. Gheorghe Gheorghiu-Dej se afla în
Iugoslavia la momentul izbucnirii revoluției maghiare, dar evenimentele în desfășurare l-au
determinat să își întrerupă vizita și să revină în țară pentru a gestiona problema: exista
teama solidarizării populației maghiare din Transilvania cu revoluționarii de la Budapesta.
Dej s-a întâlnit în secret cu Hrușciov, asigurându-l pe liderul sovietic de susținerea sa. Unul
dintre simbolurile revoluției maghiare, Imre Nagy, după înăbușirea revoluției, s-a refugiat la
ambasada iugoslavă din Budapesta, sperând că Tito nu-l va preda sovieticilor. A fost adus
apoi, din ordinul sovieticilor, în România, la Snagov. Ulterior, a fost trimis înapoi în
Ungaria, judecat și executat în 1958.

După moartea lui Stalin (1953), secretar general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice s-a impus Nikita Hruşciov, care avea propria sa viziune asupra comunismului.
Acesta a urmărit să se distanțeze de politica lui Stalin, condamnând crimele comise de
acesta. La momentul morții lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej își consolidase dictatura și
reușise să scape de adversarii săi politici. Întrucât Hruşciov urmărea transformarea
României – prin planul Valev - într-o țară preponderent agricolă și Dej dorea
industrializarea ei, Dej a decis să imprime un nou curs regimului politic românesc, prin
începerea desprinderii României din sfera de influență moscovită. În acest sens, Gheorghe
Gheorghiu-Dej a încercat să opună presiunilor sovietice naționalismul românesc.
Congresul al III-lea al PMR (20–28 iunie 1960) îl înfățișează pe Dej ca deținător al
controlului absolut în partid. Importanța Congresului rezidă în prezentarea directivelor
dezvoltării economiei naționale în următorii cinci ani (1960-1965), cu un plan de
perspectivă până în 1975, vizând industrializarea masivă a țării, cu accent pe metalurgie și
industriile constructoare de mașini.  Câțiva ani mai târziu, în cadrul Plenarei Lărgite a
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (15-22 aprilie 1964) a fost făcută
publică Declaraţia cu privire la poziţia PMR în ceea ce privește problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Cunoscută ca Declarația din aprilie 1964,
aceasta a pus bazele politicii externe româneşti pe o direcție independentă în cadrul blocului
socialist și a fost luată drept model de către succesorul său, Nicolae Ceaușescu. 

Guvernarea lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)

După moartea lui Gheorghiu-Dej, în urma Congresului al IX-lea din 1965, PMR revine la
denumirea inițială din anul 1921 - Partidul Comunist Român (PCR), iar Nicolae
Ceaușescu este ales în funcția de secretar general al partidului. Republica
Populară Română devine Republica Socialistă România (RSR). Datorită acestor modificări
se decide și necesitatea elaborării unei noi constituții. 

Perioada de dezgheț
În perioada imediat următoare venirii la putere a lui Ceaușescu s-a constatat o perioadă de
dezgheț, de diminuare a represiunii împotriva adversarilor politici, în care au fost denunţate
crimele şi abuzurile săvârşite în perioada de guvernare stalinistă a lui Dej. De asemenea, s-a
remarcat o ușoară relaxare a cenzurii din domeniul cultural-artistic. Pe plan extern,
Ceauşescu a continuat într-o primă etapă linia de independenţă faţă de Moscova, adoptată
de Gheorghiu-Dej la începutul anilor 60. Condamnarea  publică a invadării Cehoslovaciei de
către ruşi și refuzul său de a participa în cadrul tratatului de la Varșovia la înăbuşirea
revoluției anticomuniste de la Praga vor îmbunătăți imaginea României în ochii statelor
occidentale. Nicolae Ceaușescu este văzut astfel ca un președinte reformator, iar România va
ieși în perioada imediat următoare din izolarea diplomatică și economică în care se afla.

Dacă guvernarea lui Gheorghiu-Dej a primit apelativul de „stalinistă”, cea a lui Ceaușescu va
rămâne cunoscută în istorie ca perioada „național-comunismului”, perioadă în care se
încearcă desprinderea de Moscova și realizarea „socialismului prin forțe proprii”, reluarea
relațiilor cu țările occidentale, întrucât noul lider dorea ca România să obțină o poziție cât
mai vizibilă pe plan internațional.

Se reiau astfel legăturile politice, economice și culturale cu statele occidentale, Ceaușescu

efectuând numeroase vizite în S.U.A., R.F.G., Marea Britanie etc. De asemenea, președinți
precum Charles de Gaulle (Franța), Richard Nixon și Gerard Ford (S.U.A.) au vizitat
România. De asemenea, în timpul guvernării lui Ceaușescu, România a încercat să se
implice în rezolvarea conflictelor dintre statele arabe, a mediat negocierile cu regimul
communist al Vietnamului de Nord în timpul războiului din Vietnam, a devenit membră a
G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț) în 1971 și a F.M.I. (Fondului Monetar
Internațional) în 1972.
În 1965 este adoptată o nouă constituţie comunistă, prin care România devenea
Republică Socialistă. Sunt eliberaţi deţinuţii politici, iar în învăţământ este permis studiul şi
altor limbi străine în afară de limba rusă, precum limbile franceză, engleză, germană.

În 1968, cu ocazia unei ședințe plenare a PCR, Ceaușescu va condamna crimele și

abuzurile săvârșite de Gheorghiu-Dej în scopul lichidării adversarilor săi politici. De
asemenea, se declară împotriva invaziei Cehoslovaciei și condamnă public intervenția
Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968). Toate acestea sunt expresia emancipării de
sub controlul URSS. 

Accentuarea tendințelor totalitare

În 1974 Nicolae Ceaușescu înființează funcția de președinte al României și devine astfel
președintele Republicii Socialiste România. Din această perioadă, mijlocul anilor
1970, regimul național-comunist dobândește din nou valențe totalitariste.
Asistăm astfel,  în special sub influența vizitei lui Ceaușescu din China și Coreea de Nord din
anul 1971, la exacerbarea „cultului personalității” lui Ceaușescu și la un „socialism dinastic”,
membrii familiei Ceaușescu fiind promovați în funcții importante.

Procesul industrializării forțate continuă, se inițiază construcția Canalului Dunăre-

Marea Neagră, Transfăgărășanul, Casa Poporului – care au necesitat fonduri importante și
care au dus la secătuirea resurselor țării și la creșterea datoriilor [Link] acestea se
adaugă situația precară a agriculturii românești și consecințele cutremurului din anul 1977.
Din 1980 este demarat procesul prin care se dorea achitarea totală a acestor datorii externe
prin restrângerea drastică a consumului populației  , ceea ce se reflectă în scăderea
nivelului de trai al populației.

Asistăm de asemenea la încălcarea drepturilor omului. Guvernul ceaușist, de teama

revoltelor, a încălcat dreptul la intimitate interceptând convorbirile telefonice și
corespondența populației prin intermediul Securității. Cei considerați suspecți erau
supravegheați îndeaproape și chiar arestați la domiciliu. Toate aceste traume sociale,
economice, politice și de orice natură vor duce la izbucnirea Revoluției în 16 decembrie 1989
la Timișoara, de unde s-a extins apoi în toată țara și care, mai târziu, în 21-22 decembrie va
înlătura regimul comunist, va deschide porțile democrației și va reintegra România în
rândul țărilor europene. 

Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați rapid și apoi executați în 25 decembrie 1989 la
Târgoviște. Conducerea țării a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (care a
luat naștere în 22 decembrie 1989) și de către guvernul înființat în 26 decembrie. Primele
alegeri libere au avut loc anul următor, pe 20 mai.

Exemplu de cerință de la bac despre practicile politice totalitare din România în a doua

jumătate a secolului al XX-lea: Bac 2020 - Sesiunea din August - Subiectul III.

Disidența anticomunistă
În această parte a lecției te vei informa cu privire la disidența anticomunistă. Expresia
„disidență anticomunistă” se referă la lupta împotriva regimului comunist pe care oameni
din diferite clase sociale - țărani, studenți, intelectuali - au purtat-o prin diferite mijloace -
greve, revolte, proteste, rezistențe armate în munți - . 

Pentru mai multe detalii despre acest subiect important, care intră la examenul de
Bacalaureat, citește în continuare „Disidența anticomunistă.” 

Pentru a reuși să pună în practică măsurile

precum colectivizarea, industrializarea etc. comuniștii au înființat în august
1948 Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) – Securitatea – care era
de fapt poliția politică comunistă. Scopul principal al acestei instituții era identificarea și
eliminarea „dușmanilor poporului”: persoanele considerate suspecte erau
supravegheate îndeaproape, urmărite, li se interceptau convorbirile și corespondența, iar
dacă erau catalogate drept „dușmani” ai regimului erau supuse la muncă silnică, bătăi,
internați în spitale de psihiatrie, condamnați la ani grei de temniță în închisorile comuniste
de la Sighet, Râmnicu-Sărat, Gherla, Aiud, Pitești etc.. Cu toate acestea, au existat oamenii
ce au avut curajul de lupta, astfel, comunismul a avut dintotdeauna opozanții săi,
fenomen cunoscut ca „disidența anticomunistă”; înăsprirea condițiilor de viață și a
restricțiilor regimului a făcut ca rezistența anticomunistă să ia amploare în a doua jumătate
a secolului al XX-lea. Au existat numeroase greve ale muncitorilor, revolte țărănești,
rezistența armată din munți, protestul intelectualilor ș.a. 

Printre primii „dușmani ai poporului” care au fost închiși și executați trebuie să amintim

membrii partidelor politice interbelice: Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu ș.a. Alături de
ei au avut de suferit numeroși intelectuali și oameni de cultură sau slujitori ai bisericii
precum monseniorul Vladimir Ghika. De altfel, închisorile din perioada comunistă pot fi
catalogate după tipul de personalități pe care le-au adăpostit. Putem vorbi astfel de: 

1. închisori comuniste de anchetă: Rahova;

2. închisori comuniste de tranzit: Jilava, Văcărești;
3. închisori comuniste folosite ca lăgare de muncă silnică la Canalul
Dunăre-Marea Neagră și cele din Balta Brăilei: închisoarea Poarta Albă,
Periprava, Constanța, Midia, Cernavodă;
4. închisorile de reeducare: Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov,
Ocnele Mari și multe altele;
5. închisorile comuniste de exterminare a elitei politice și intelectuale:
Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Pitești etc.

De asemenea, comuniștii au recurs la strămutarea forțată a unor comunități întregi

– deportările.

Trecătorul răcit / CC BY-SA 4.0 / Bărăganul ca zonă de deportare

În noaptea de Rusalii din 1951 (17/18 iunie) în numeroase de localităţi din Banat şi din sud-
vestul Olteniei au pătruns trupe de Securitate, militari, grăniceri, miliţie şi pompieri, care au
bătut la porţile localnicilor și i-au forțat să-şi strângă lucrurile şi să-şi părăsească locuinţele.
Au fost astfel urcați în vagoane în care înainte fuseseră transportate animale numeroși tineri
şi bătrâni, femei şi bărbaţi și duși în zonele pustii din Bărăgan, abandonați pe câmp, departe
de alte localități. Terenul fusese deja parcelat în loturi pentru fiecare familie. Cu puţinele
lucruri aduse de acasă, căci li s-a permis să ia cu ei doar ce puteau căra cu propriile mâini,
oamenii au fost nevoiţi să-şi ridice un adăpost cu materialele puține ce le-au fost date de
către autorităţi. Din cauza condițiilor de viață grele, a lipsurilor de tot felul, mulți dintre ei
au murit. După eliberarea deportaţilor în 1956, localitățile din Bărăgan au devenit
„domicilii forțate“ pentru deţinuţii politici care îşi executaseră anii de condamnare. După
graţierea generală din 1964, casele de aici au fost demolate și pământul arat.

Un alt mod de manifestare a nemulțumirilor față de regimul comunist a fost

mișcarea de rezistență armată din munți. „Partizanii” anticomuniști s-au
grupat deja în primăvara lui 1944, pe când trupele sovietice intrau în Bucovina
și în nordul Moldovei. După 23 august 1944, mișcarea armată s-a extins în toată țara: în
Gorj, Mehedinți, în munții Transilvanei, în Banat. Grupurile de rezistență armată -
Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mișcarea de Rezistență
Națională - erau alcătuite din foști legionari, foști ofițeri din armată, foști membri ai
Partidului Național Liberal și ai Partidului Național Țărănesc, intelectuali, țărani și mulți
alții. Aceștia au uitat toate diferențele dintre ei și și-au unit forțele împotriva
comunismului. În Munții Făgăraș s-au remarcat gruparea „Haiducii Muscelului”,
condusă de doi foști ofițeri: Gheorghe Arsenescu (arestat în 1960) și Toma
Arnăuțoiu (arestat în 1958), precum și gruparea condusă de Ion Gavrilă
Ogoreanu. Femeile nu sunt nici ele străine de această mișcare, fiind demne de amintit Maria
Pop și Maria Jumbleanu (membre ale grupului Arsenescu – Arnăuțoiu) sau Elisabeta Rizea
(Muscel). Aceste grupuri au fost însă încet-încet decimate de către comuniști.

Manifestarea rezistenței anticomuniste s-a făcut simțită și în rândurile

țărănimii, aceștia refuzând colectivizarea și fiind supuși din această cauză la
numeroase represalii.

Un aspect aparte în lupta anticomunistă îl are lupta intelectualilor, care își unesc țelurile, fie
că pleacă peste hotare: Paul Goma, preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, fie că rămân în
țară: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a.

Momentul naşterii dizidenţei în România îl reprezintă o scrisoare a lui Paul

Goma din ianuarie 1977, către reprezentanţii a ceea ce avea să rămână în
istorie Primăvara de la Praga – Charta 77. Paul Goma a fost deţinut politic în
perioada 1956-1963 (doi ani de închisoare la Jilava şi Gherla şi restul cu domiciliu forțat la
Lăteşti); din 1970 este catalogat drept scriitor interzis la publicare. La sfârșitul anului 1977
va pleca în exil la Paris, de unde va continua să lupte împotriva comunismului. Minerii din
Valea Jiului s-au revoltat în data de 1 august 1977 și l-au luat ca model pe Paul
Goma; în 2 august 1977 la Lupeni organele de partid și conducerea minei au încercat să
aplaneze revolta și să discute cu minerii care erau pregătiți să plece la București; un număr
de peste 10000 de mineri vor întrerupe lucrul în mine, cerând condiții mai bune de muncă
și de viață și își vor relua activitatea doar după vizita lui Nicolae Ceaușescu care le-a promis
soluționarea revendicărilor. Acestea au fost însă îndeplinite doar în parte: programul de 6
ore (cu 4 schimburi pe zi), masă gratuită la intrarea în schimb, construirea de cămine și
cantine pentru nefamiliști, înființarea unor întreprinderi care să asigure locuri de muncă
pentru femei (precum Țesătoria Lupeni, Tricotaje Petroșani, Confecții Vulcan etc.). Revolta
s-a finalizat însă cu arestarea a în jur de 15 persoane, considerate instigatoare la dezordine
publică.

Cea mai cunoscută mișcare de protest a muncitorilor a rămas însă cea de la

Uzina de autocamioane „Steagul Roșu” din Brașov din luna noiembrie 1987. Ea
a fost semnalul că oamenii nu mai puteau îndura persecuțiile și lipsurile și că prăbușirea
regimului era aproape. În noaptea de 14/15 noiembrie muncitorii au început o
grevă pe care au continuat-o cu marșul din 15 noiembrie, muncitorii
îndreptându-se spre Comitetul Judeţean al P.C.R. și scandând:

„Hoții”, „Vrem pâine fără cartelă”, „Vrem lumină și căldură”, „Vrem duminica înapoi”,
„Vrem mâncare la copii” etc. Pe drum muncitorilor li s-au alăturat și alți cetățeni iar
lozincile revendicative s-au transformat în lozinci anticomuniste: „Jos Ceaușescu!”, „Jos
comunismul!”, „Jos dictatorul!” etc. Manifestanții au cântat „Deșteaptă-te române” și au
devastat sediile Consiliului Județean și al Primăriei, însă au fost opriți de forțele securității
urmând a fi întreprinse o serie de arestări în rândul acestora (peste 50 de muncitori au fost
arestați și li s-a desfăcut contractul de muncă).

Împotriva regimului au protestat însă nu numai muncitorii, țăranii sau intelectualii, ci și

foștii demnitari comuniști. A rămas celebră „Scrisoarea celor șase” concepută de
Gheorghe Apostol și semnată de Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan,
Constantin Pârvulescu și Grigore Răceanu. Scrisoarea a fost citită pe postul de radio
„Europa Liberă” în martie 1989, post de radio înființat de Congresul Națiunilor Unite
care emitea în Europa de Est, care a fost bruiat și interzis de comuniști deoarece prin
intermediul său disidenții își manifestau opoziția față de regimul comunist – fenomenul a
mai fost numit și „opoziția pe unde scurte”. Semnatarii scrisorii au fost arestați, anchetați și
puși apoi în arest la domiciliu.

Perioada 1945-1989 va rămâne în istoria românilor o pagină neagră scrisă cu

suferințele a numeroși oameni. Oricare a fost forma de protest aleasă și oricare a fost
categoria socială a protestatarilor, ceea ce i-a unit a fost lupta împotriva comunismului și a
represiunilor lui, reușind până la urmă să răstoarne regimul cu prețul vieților pierdute în
anii de închisori și în Revoluția din decembrie 1989.

Construcția democrației postdecembriste

Construcția democrației postdecembriste nu a fost un proces tocmai ușor și rapid, societatea
fiind zdruncinată în urma evenimentelor petrecute în anul 1989. Cu toate acestea, printre
primele măsuri luate în vederea construcției democrației postdecembriste au
fost revenirea la pluripartidism, organizarea alegerilor libere, alcătuirea unui
nou act fundamental care să reflecte transformările prin care trecuse societatea
românească.

În pagina ”Construcția democrației postdecembriste” vei afla mai multe detalii

despre președinții României de după 1989 și care au fost contribuțiile lor la dezvoltarea
țării.
 Cuprins

 De ce studiem tema construcției democrației postdecembriste?

 Construcția democrației postdecembriste

De ce studiem tema construcției democrației

postdecembriste?
Ceea ce s-a întâmplat după Revoluția din decembrie 1989 a dus la schimbări majore în
viața politică și socială românească. Printre primele măsuri luate după căderea
comunismului se numără revenirea la pluripartidism, organizarea alegerilor libere,
alcătuirea unui nou act fundamental care să reflecte transformările prin care trecuse
societatea românească. Cu toate acestea, trecerea la democrație a reprezentat un proces
de tranziție, marcat de numeroase frământări interne.

Construcția democrației postdecembriste

Anul 1989 a reprezentat un an de o deosebită importanță pentru Europa
Centrală și de Est întrucât a fost anul prăbușirii regimurilor comuniste, fapt
favorizat și de politica reformatoare a lui Mihail Gorbaciov după anul 1985. Țări
precum Ungaria, Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia au reușit să înlăture regimul comunist,
realități care au influențat evenimentele din România. Exemplul țărilor comuniste vecine, la
care se adaugă înrăutățirea situației economico-sociale a populației și a țării în ultimii ani de
guvernare a lui Nicolae Ceaușescu, lipsa tot mai acută a lucrurilor de strictă necesitate și
încălcările grave ale drepturilor și libertăților cetățenești, în contrast cu luxul familiei
Ceaușescu, toate acestea au constituit o sumă de factori care au dus la declanșarea
Revoluției din decembrie 1989. Revoluția a izbucnit la Timișoara, în 16-17 decembrie,
extinzându-se apoi în tot cuprinsul țării. Astfel, la 22 decembrie 1989 asistăm la fuga
și arestarea soților Ceaușescu, care vor fi judecați și executați la Târgoviște, pe
25 decembrie.

Pe 22 decembrie se constituie Frontul Salvării Naționale (FSN) - condus de Ion Iliescu,

iar pe 26 decembrie FSN formează un guvern provizoriu în care Petre Roman este numit
prim-ministru. Menirea FSN și a guvernului provizoriu a fost asigurarea tranziției spre
noul regim democratic ce va fi instaurat oficial pe 20 mai 1990, odată cu primele alegeri
libere câștigate de FSN și Ion Iliescu.

Printre primele măsuri luate după căderea comunismului se numără:

 revenirea la pluripartidism,
 organizarea alegerilor libere,
 alcătuirea unui nou act fundamental care să reflecte transformările prin
care trecuse societatea românească.
Astfel, legalizarea pluripartidismului este realizată prin decretul-lege din 31 decembrie
1989: reapar vechile grupări politice din perioada interbelică (PNL, PSD, PNȚ – devenit
PNȚ-CD) și se formează partide noi (FSN, PD, PRM, PUNR ș.a.).

©Cristian Chirita / CC BY-SA 3.0/ Manifestanții în fața Palatului Victoria în februarie

1990

Trecerea la democrație nu s-a realizat însă brusc, fiind un proces de tranziție, marcat de
numeroase frământări. Menținerea influențelor structurilor din perioada comunistă a dus la
numeroase manifestații în aprilie 1990 în Piața Universității. În 13-15 iunie 1990 a avut
loc „mineriada” care a pus punct într-o manieră brutală și cu numeroase
victime manifestațiilor din Piața Universității. De asemenea, în societatea civilă apar
o serie de organizații nonguvernamentale care militau pentru respectarea drepturilor
omului și modernizarea societății, precum: Liga pentru Apărarea Drepturilor
Omului, Societatea Timișoara, Grupul pentru Dialog Social ș.a. Vor apărea, prin
urmare, disensiuni între toate aceste organizații și diverse instituții ale statului, care vor face
trecerea spre democrație mai lentă, comparativ cu celelalte foste țări comuniste.

„Proclamația de la Timișoara”, în 12 martie 1990, a fost unul din evenimentele

postdecembriste care a determinat de asemenea reacții nedemocratice din
partea persoanelor vizate. „Proclamația” a fost un document programator redactat în
urma manifestației populare din Piața Operei din Timișoara din data de 11 martie, scopul
său declarat fiind cel al condamnării comunismului; în acest sens, celebrul punct 8 al acestei
„Proclamații” propunea eliminarea temporară din viața politică a foștilor activiști și ofițeri
de securitate.

„...propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive

dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de
Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și
suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și
reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de
asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor
activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României
trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de
partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la
realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe
grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat
profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite
oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe
care trebuie să le ofere un Președinte ..." (Fragment din punctul 8 al „Proclamației
de la Timișoara”).

Pe 8 decembrie 1991 noua Constituție este supusă referendumului și, votată de

majoritatea cetățenilor prezenți la vot, va intra în vigoare. Noua constituție va fi
actul fundamental pe baza căruia se va elabora legislația necesară funcționării instituțiilor
statului și vor fi prevăzute drepturile și libertățile cetățenești. Constituția va fi revizuită în
2003, prin prelungirea mandatului președintelui la 5 ani, de la 4 ani cât era înainte.

La 11 octombrie 1992 sunt organizate noi alegeri, câștigate tot de Ion Iliescu,
aflat în fruntea Partidului Democrației Sociale din România (PDSR). În anul
1996 asistăm la o alternanță în guvernare, pe 17 noiembrie alegerile fiind câștigate de Emil
Constantinescu și Convenția Democratică din România (CDR). Venirea la guvernare a CDR
va constitui începutul unor modificări legislative, care însă nu vor putea fi finalizate datorită
succedării a trei premieri: Victor Ciorbea, Radu Vasile și Mugur Isărescu.

©European People`s Party / CC BY 2.0/ Klaus Iohannis, actualul președinte al României  

În noiembrie 2000 revine la președenție Ion Iliescu în fruntea Partidului

Social Democrat (PSD), acest an însemnând totodată și ieșirea de pe scena politică a
PNȚCD. În 2004 o nouă alternanță aduce la guvernare Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) -
alianță politică între PNLși PD - iar ca președinte pe Traian Băsescu, în timp ce
premier este Călin Popescu Tăriceanu. Mandatul dintre 2009-2014 (cu prelungirea
mandatului la 5 ani) îi va reveni tot lui Traian Băsescu. Alegerile din 2014 vor fi
câștigate de Alianța Creștin Liberală (ACL) formată din PDL și PNL, președinte
fiind ales Klaus Iohannis.

Politica externă a adus schimbări deosebite în evoluția democrației postdecembriste prin

admiterea în martie 2004 în NATO sau acceptarea în Uniunea Europeană (ianuarie 2007),
statul român fiind astfel integrat valorilor politice și sociale europene. Cu toate acestea,
evoluția democratică nu este un proces încheiat, ci încă este în curs de desfășurare,
societatea românească trebuind să se confrunte mereu cu noi provocări în alinierea continuă
la standardele europene.

Relațiile internaționale
Relațiile internaționale susținute de Țările Române (și mai târziu de România) au avut o
influență majoră asupra situației politice, sociale și economice interne. Fie că au luptat
defensiv sau ofensiv sau au apelat la diplomație, conducătorii români au făcut în mare parte
tot ce au putut pentru ca integritatea teritorială să rămână intactă.

De asemenea, Țările Române / România au avut, nu de puține ori, un rol cheie în acțiunile
politice, diplomatice și armate intreprinse de alte țări.

Citește mai multe despre acestea în manualul clasei a 12-a redactat de profesori competenți.
Iată care sunt temele abordate în capitolul ”Relațiile internaționale”:

 Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la

începuturile modernității unde vom discuta despre domniile lui Mircea cel
 Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazu. De
asemenea, aici vei găsi informații despre Unirea de la 1600.
 România și concertul european;
 Studiu de caz: Vocile diplomației românești. De la Dimitrie Cantemir șa Grigore
Gafencu;
 România în Războiul Rece;
 Studiu de caz: Diplomația românească între Tratatul de la Varșovia și Uniunea
Europeană.

Spațiul românesc între diplomație și

conflict în Evul Mediu și la începuturile
modernității
Cuprins

 De ce studiem tema spațiului românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la

începuturile modernității?
 Rezistența antiotomană a Țărilor Române în secolele XIV-XV

De ce studiem tema spațiului românesc între

diplomație și conflict în Evul Mediu și la
începuturile modernității?
Luptele purtate de români pe parcursul secolelor XIV-XVI au constituit o perioadă de
consolidare a statelor medievale românești, de apărare a integrității lor teritoriale și a
independenței lor politico-administrative. În fața tendințelor expansioniste ale Imperiului
Otoman și a dorinței acestuia de a înainta până la Viena, în inima Europei, Țările Române
au avut un rol activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la Dunăre. În acest context s-
a afirmat, pe bună dreptate, că Țările Române, au reprezentat un „bastion al creștinătății”
în calea înaintării otomane. Se remarcă în lupta antiotomană mari personalități politice
în persoana unor domnitori precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de
Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, care au știut să îmbine diplomația și
confruntările militare în realizarea acestor deziderate enumerate mai sus.

Sfârşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII au fost marcate de domnia lui Mihai
Viteazul (1593-1601), cel care a reușit să unească pentru scurt timp cele trei state
româneşti: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

De asemenea, îți recomandăm să citești și următorul referat:

Rezistența antiotomană a Țărilor Române în
secolele XIV-XV
Spre sfârșitul secolului al XIV-lea în S-E Europei se afirmă o nouă putere, cea a
Imperiului Otoman care, în expansiunea sa, ajunge până la Dunăre, în
apropierea Țărilor Române. Statele românești erau așadar expuse atacurilor otomane,
care - sub conducerea lui Baiazid I - urmăreau să înainteze spre nord și vest și ținteau
astfel să cucerească inima Europei (Viena). Preocuparea principală a celor trei state
românești medievale a devenit, așadar, păstrarea integrității lor teritoriale în lupta cu
Imperiul Otoman care dorea să le cucerească și să le transforme în pașalâcuri.

Țările Române au purtat astfel, datorită inferiorității numerice, un război defensiv cu

Poarta, în încercarea de a-și păstra statutul politic. Nu vor reuși să-și păstreze
independența, însă nici nu vor fi transformate în pașalâcuri: statutul lor politico-juridic va
evolua spre autonomie, relațiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate din secolul al XV-
lea prin Capitulații.

Baiazid I

Capitulațiile erau tratate bilaterale care stabileau statutul țărilor române în cadrul

Imperiului Otoman, potrivit cărora statele române își păstrau autonomia internă și o
libertate limitată în relațiile internaționale; erau obligate să plătească în mod regulat
tribut Porții; trebuiau să se conformeze politicii externe a Imperiului Otoman. Dacă până
spre jumătatea secolului al XVI-lea tributul semnifica răscumpărarea păcii, de la sfârșitul
aceluiași secol dominația otomană se va accentua.

După cum am amintit deja, tehnica adoptată de domnitorii români în

confruntările lor cu Imperiul Otoman a fost cea defensivă. Domnii români,
conducători ai unor armate inferioare numeric celei otomane, au trebuit să își folosească la
capacitate maximă trupele și astfel au adoptat deseori tactica “pământului pârjolit”,
prin evacuarea satelor și retragerea locuitorilor spre munți, distrugerea recoltelor pentru a
priva otomanii de hrană, otrăvirea fântânilor, continua hărțuire a adversarului prin atacuri
neașteptate și desfășurarea luptei într-o zonă favorabilă taberei românești: atac în zile
cețoase (lupta de la Vaslui), atac surpriză (atacul de noapte de la Târgoviște), locuri
înguste (bătălia de la Posada), ținuturi mlăștinoase (confruntarea de la Rovine) ș.a.

Aceste tactici însă periclitau și bunăstarea românilor și presupuneau sacrificii

economice imense din partea locuitorilor care rămâneau fără resurse de aprovizionare. În
contextul unui pericol otoman iminent, boierimea a asigurat domnului sprijinul militar și
material necesar, însă au existat situații când boierii au preferat calea diplomației. Putem
observa că situația statelor române depindea un numai de factorii militari, ci de o sumă de
factori interni, social și politici.
Pe plan extern putem observa cum încercarea de rezistenţă antiotomană a
apropiat uneori Țara Românească și Moldova de Regatul Ungar, ameninţat şi
el de expansiunea Porții. De asemenea, Țările Române vor participa alături de statele
creștine vecine la cruciadele antiotomane, având o contribuție însemnată în acest
sens. Obiectivul constant al politicii purtate de domnii români, atât în relațiile cu puterile
creștine, cât și în cele cu Imperiul Otoman, a fost păstrarea ființei statale românești, în
contextul în care state vecine mai puternice precum cele ale sârbilor, bulgarilor, ungurilor,
au fost înglobate în Imperiul Otoman, dispărând pentru o perioadă de pe harta politică
europeană. În aceste confruntări cu Imperiul Otoman s-au remarcat personalități politice
ale Evului Mediu românesc precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Iancu de
Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare etc.

Domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

În pagina ”Domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)” te vei putea informa cu privire
la acțiunile diplomatice și militare ale domnitorului Țării Românești. Domnia lui Mircea cel
Mare (Bătrân) a fost marcată de luptele împotriva Imperiului Otoman care era în plină
ascensiune. Acesta a ținut piept cu succes atacurilor otomane, făcându-și aliați din rândul
domnitorilor Moldovei, precum și aliați străini - Vladislav Iagello, Sigismund de
Luxemburg.

Pentru mai multe informații îți recomandăm să citești referatul despre Mircea cel Bătrân.

Primul mare domnitor român care a contribuit la mișcarea de rezistență

antiotomană și a purtat o politică de alianțe cu statele vecine în acest sens a
fost Mircea cel Bătrân, domn al Țării Românești între anii 1386-1418. Conflictul deschis
cu otomanii a fost declanşat de intervenția lui Mircea cel Bătrân la sud de Dunăre, preluând
stăpânirea Dobrogei și încorporând-o la Țara Românească. Intervenind în favoarea țarului
Vidinului și încercând să ofere sprijin și cneazului sârb Lazăr în lupta cu otomanii de la
Kossovopolje (1389), Mircea va intra în conflict direct cu Baiazid I zis “Fulgerul”, care
revendica acele teritorii; turcii vor organiza numeroase incursiuni la nordul Dunării.

Îmbinând acțiunile militare cu cele diplomatice, Micea cel Bătrân va încerca să se asigure că
beneficiază de ajutorul vecinilor săi sau, cel puțin, că nu va fi atacat de aceștia cât timp își
concentra forțele în lupta împotriva ortomanilor. Astfel, domnitorul român a încercat
să colaboreze cu domnitorii Moldovei, mai ales cu Petru I Mușat și Alexandru
cel Bun; în anul 1389, Mircea cel Bătrân și Petru I Mușat au semnat un tratat
care avea drept scop apărarea reciprocă în fața intențiilor regelui maghiar
Sigismund de Luxemburg (1387-1437) de a cuceri Țările Române. Tot în 1389
Mircea se orientează spre Polonia (sfătuit de Petru I Mușat) și va încheia un tratat cu regele
Poloniei, Vladislav Iagello, la Radom.

Sigismund de Luxemburg, portret atribuit lui Pisanello

Este semnificativ faptul că acest tratat era încheiat ca între doi suverani, de pe poziții egale;
el prevedea acordarea de sprijin reciproc împotriva regelui Ungariei (considerat dușman
comun), în timp ce ajutorul împotriva altor inamici ai fiecăreia dintre părți era lăsat la
latitudinea fiecărui suveran în parte. Primejdia iminentă a Imperiului Otoman a umbrit
oarecum tendințele hegemonice ale Ungariei și a determinat o apropiere între cele două
state vecine, consecința fiind semnarea tratatului antiotoman dintre Mircea cel
Bătrân și Sigismund de Luxemburg la 7 martie 1395, la Brașov, prevăzând
ajutor reciproc în cazul unui atac otoman. Însemnătatea acestui tratat rezidă din
faptul că este primul de acest fel – alianță antiotomană – din SE Europei.

Atitudinea politică a lui Mircea nu putea rămâne fără urmări, astfel încât
asistăm la organizarea de către sultanul Baiazid I zis Fulgerul (1389-1402) a
unei expediții în nordul Dunării cu scopul de a-l înlătura pe domnul român. Mircea cel
Bătrân a convocat astfel “Oastea cea mare” însumând aproximativ 40 000 de oșteni și a
apelat la tactica pârjolirii terenurilor. Confruntarea decisivă a avut loc la Rovine, undeva
între Argeș și Turnu, pe 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, istoricii nepunându-se încă de
acord asupra acestei date, din lipsa unor mărturii istoriografice suficiente. Bătălia de la
Rovine a reprezentat o confruntare cu pierderi umane serioase pentru ambele
armate și s-a finalizat cu victoria românilor conduși de Mircea cel Bătrân, care
însă era un voievod încă tânăr. Cu toate acestea, armata otomană era încă destul de
puternică și numeroasă și înaintarea ei nu a putut fi oprită, însă a fost înlăturat pericolul
transformării Țării Românești în pașalâc. În plus, Mircea pierde sprijinul boierimii, care
susține un pretendent pe nume Vlad, numit domn de către otomani. 

Notă: Nu a existat o localitate sau alt loc purtând numele de Rovine, acesta este preluat ca
atare dintr-o traducere în sârbește a unei cronici bizantine. (Neagu Djuvara - O scurta
istorie ilustrată a Românilor)

Mircea cel Bătrân

Pericolul otoman și amenințarea de înaintare spre centrul Europei a

determinat creștinătatea, la inițiativa papei Bonifaciu al IX-lea, să își unească
forțele într-o nouă cruciadă antiotomană, sub conducerea lui Sigismund de
Luxemburg. Astfel, a avut loc în 1396 Cruciada de la Nicopole. Trupele cruciate
au trecut Dunărea pe la Orşova, au ocupat Vidinul şi Rahova şi au înconjurat cetatea
Nicopole, începând asediul cetăţii. Venit să despresoare cetatea, Baiazid I a înfrânt oștile
creștine, determinându-le să se retragă spre Dunăre. 

Dezastrul bătăliei de la Nicopole a descurajat pentru aproximativ jumătate de secol alte

încercări ale creştinilor de a-şi uni forțele pentru alungarea otomanilor din Europa,
rămânând ca greul bătăliilor să fie suportate doar de statele vecine Porții: Ungaria şi Ţările
Române.

În vara anului 1402 a avut loc confruntarea de la Ankara, între trupele

Otomane conduse de Baiazid I și cele mongole conduse de Timur Lenk; în
urma acestei bătălii sultanul Baiazid I va fi luat prizonier și va muri câteva luni
mai târziu. Fiii lui Baiazid vor declanșa un adevărat război civil în vederea obținerii
succesiunii la tronul tatălui lor, iar Mircea cel Bătrân va interveni în această luptă
susținându-l pe unui dintre fii acestuia, Musa. Musa va ajunge la conducerea otomanilor și
îi va oferi lui Mircea o serie de posesiuni în dreapta Dunării. Astfel, pentru câțiva ani, Țara
Românească va beneficia de o perioadă de pace și stabilitate, refăcându-se după
confruntările armate prin care trecuse.

În anul 1413, Musa este însă înfrânt de fratele său Mehmed I care va încerca să
îl pedepsească pe Mircea pentru sprijinul acordat fratelui său și va relua
politica războinică împotriva Munteniei. Otomanii vor trece așadar din nou Dunărea,
vor recuceri cetățile Giurgiu și Turnu și vor ocupa Dobrogea în 1417 (după unele mărturii, în
1420).

Mircea este obligat să recunoască superioritatea Porții și va accepta să plătescă un tribut

anual, în schimbul independenței Țării Românești; tributul reprezenta la acel moment doar
răscumpărarea păcii și garanta neamestecul otomanilor în organizarea internă a
țării. Mircea cel Bătrân s-a bucurat la vremea respectivă de un mare prestigiu în
răsăritul Europei, fiind singurul care l-a învins de două ori pe sultanul Baiazid
I, fiind numit chiar de cronicarul turc Leunclavius „principe între creștini, cel
mai viteaz și cel mai ager”.

Domnia lui Iancu de Hunedoara (1441-

1456)
O altă personalitate reprezentativă a istoriei românești a secolului al XV-lea a fost voievodul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. El a fost voievod al Transilvaniei în anul
1441, guvernator al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al Ungariei şi al
Transilvaniei între 1453-1456. Iancu de Hunedoara a fost de origine etnică românească,
deși sunt mulți susținători ai originii sale maghiare, probabil și datorită integrării sale în
nobilimea maghiară prin educația și religia sa.

Îți recomandăm să citești și referatul despre Iancu de Hunedoara sau dacă dorești să ai o

privire de ansamblu poți consulta schema pe care o avem.

Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi / Huniade) a fost personalitatea politică ce s-a remarcat
în luptele împotriva Imperiului Otoman din secolul al XV-lea și a fost suficient de abil,
folosindu-și talentele diplomatice și militare pentru organizarea acestor confruntări prin
realizarea unei noi coaliții creștine care să oprească înaintarea turcilor spre centrul
Europei. Imperiul Otoman se afla la acea vreme în plină ascensiune, organizând
atacul militar decisiv asupra Constantinopolului, ultima relicvă a Imperiului
Bizantin și pregătind cucerirea Belgradului.

În anul 1441 Iancu de Hunedoara reuşeşte să înfrângă o oaste otomană în

Serbia. Un an mai târziu, în 1442, se va confrunta cu o altă armată ce a pătruns în
Transilvania și inițial, fiind luat prin surprindere, este învins la Sântimbru, lângă Alba
Iulia (18 martie 1442), apoi i-a înfrânt pe turci între Alba Iulia şi Sibiu. În
septembrie 1442 Iancu obține o victorie deplină asupra oastei turceşti pe cursul superior al
râului Ialomiţa. Trecerea Carpaţilor în Țara Românească şi lupta de pe Ialomiţa a
marcat începutul acţiunii militare ofensive a voievodului, nominalizându-l ca
persoana cea mai potrivită care ar putea să conducă o coaliţie europeană
antiotomană. Tot acum îl va impune ca domn aici pe Vlad Dracul, tatăl viitorului
domnitor Vlad Țepeș.

Iancu de Hunedoara

De aceea, când în anul 1443 papa Eugeniu al IV-lea a lansat apelul

pentru organizarea unei noi cruciade menite să alunge turcii din Europa, Iancu
de Hunedoara va începe pregătirile pentru expediţia la sud de Balcani, numită
„Campania cea lungă” (septembrie 1443 - ianuarie 1444). Oastea lui Iancu s-a
concentrat în Banat și a reușit să cucerească orașul Nisa, apoi teritoriul până la est de Sofia.
Datorită condiţiilor vremii de iarnă, voievodul a dispus retragerea la Zlatniţa, dând mai
multe lovituri otomanilor, bazându-se însă mai mult pe forțe proprii, întrucât ajutorul
promis a fost sub aşteptări.

Succesele din „Campania cea lungă” au dus la reluarea tratativelor pe plan european pentru
organizarea unei noi cruciade antiotomane. Astfel, în 1444 se va organiza Cruciada de la
Varna, sub conducerea lui Vladislav I, regele Ungariei și Poloniei. Oastea creștină va fi însă
înfrântă iar regele Vladislav I va muri în luptă. În anul 1445 Iancu de Hunedoara şi Vlad
Dracul au susţinut o campanie de-a lungul Dunării, recuperând cetatea Giurgiu.

În anul 1452 Iancu încheie pacea de la Adrianopol cu Mehmed al II-lea, prin

care sultanul se angaja să nu atace timp de trei ani Ţara Românească,
Transilvania, Serbia şi Ungaria şi să nu construiască alte fortificaţii pe linia
Dunării.

Anul 1453 reprezintă un moment important în strategia plănuită de Imperiul otoman de

înaintare către inima Europei. Căderea Constantinopolului a reprezentat totodată
și sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit. În ce privește Ţările Române și Ungaria,
erau primele amenințate de planurile Porții, care pregătea o campanie de cucerire a
Belgradului, cetate aflată atunci sub stăpânirea maghiară. Iancu de Hunedoara, la acel
moment căpitan general al Ungariei și Transilvaniei, prevăzuse atacul sultanului Mehmed al
II-lea și se pregătise adecvat.

El reușește să înfrângă armata otomană și să oprească pentru un timp avansarea

turcilor spre Europa și transformarea Ungariei în pașalâc. Unii istorici au afirmat
că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creştine” iar Iancu de Hunedoara
a primit apelativul de „atlet al lumii creștine”. Câteva săptămâni mai târziu Iancu
de Hunedoara va muri răpus de ciumă.
Domnia lui Vlad Țepeș (1448; 1456-1462;
1476)
Domnia lui Vlad Țepeș a rămas în istorie, de numele său legându-se o mulțime
de legende precum și cărți îndrăgite astăzi de milioane de oameni. În ceea ce
privește spațiul românesc, domnia lui Vlad Țepeș a însemnat, ca și în cazul celorlați
domnitori o luptă împotriva otomanilor. Toate detaliile, incluzând miturile despre numele
său, le poți citi în manualul pentru clasa a XII-a oferit de profesorii noștri.

Vlad Țepeș, fiul domnitorului Vlad Dracul și nepotul lui Mircea cel Mare (Bătrân) va fi
înscăunat de Iancu de Hunedoara în anul 1456 ca domn al Țării Românești, fiind o mișcare
strategică prin care acesta își asigura domnia în timpul luptelor de la Belgrad.

După moartea lui Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș va continua lupta

antiotomană, cu atât mai mult cu cât se preconiza o nouă cruciadă susținută
financiar de papalitate, a cărei conducere trebuia să îi fie înmânată fiului lui
Iancu de Hunedoara, Matei/Matia Corvin – rege al Ungariei.

În referatul nostru despre Vlad Țepeș vei găsi toate informațiile de care ai nevoie pentru

această temă sau citește schema pe care o avem pentru domnitorul Vlad Țepeș.

În momentul venirii sale pe tron, Țara Românească era frământată de numeroase lupte
interne pentru putere, iar boierimea va fi supusă unor măsuri destul de aspre pentru a fi
adusă la ascultare. Prin măsurile luate împotriva opozanților, Vlad Țepeș a întărit puterea
centrală și s-a simțit suficient de sigur pentru a înfrunta Imperiul Otoman, refuzând plata
tributului în 1459. Vlad Țepeș este chemat la Constantinopol, Hamza Pașa din
Vidin având misiunea de a-l captura, însă misiunea lui nu reușește.

Vlad Țepeș

Între 1461-1462 Vlad Țepeș organizează campania de la sudul Dunării, având

drept scop dezorganizarea armatei otomane, extenuată după campania din
Asia Mică (împotriva lui Uzun Asan). Într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin,
expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, domnul muntean menţiona că a încălcat pacea cu
turcii şi îi solicita acestuia ajutor împotriva otomanilor.

Matei Corvin i-a promis ajutorul, însă la momentul în care el a părăsit Buda campania era
deja încheiată. Mehmed al II-lea nu putea lăsa nepedepsită cutezanța domnului român și, în
fruntea unei armate numeroase (peste 100 000 soldați și nave de război) se va îndrepta spre
Dunăre. Vlad Țepeș reușise să strângă la arme în jur de 30 000 de oșteni, cu care a încercat
să oprească înaintarea otomanilor la Turnu; turcii reușesc noaptea să treacă Dunărea
îndreptându-se spre Târgoviște.
Atacul de noapte de la Târgoviște

Vlad Ţepeş va aplica tactica tradițională a hărţuirii, pustiind pământul, otrăvind fântânile și
atacând grupurile de ostași turci plecate după hrană. Acestea au fost împrejurările
celebrului atac de noapte de la Târgoviște din 16-17 iunie 1462, care a
demoralizat și mai mult oastea otomană. Ţinta atacului a fost sultanul, care însă a
scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir; după această încercare de asasinat,
sultanul se va retrage pe ascuns, în retragerea sa trecând pe lângă o pădure în care atârnau o
mulţime de turci trași în țeapă, privelişte care l-a înspăimântat. Sultanul s-a retras spre
Brăila și a părăsit țara în care oastea pierea de foame.

Unii cronicari afirmă că sultanul l-ar fi lăsat la plecare domn la Târgovişte pe fratele lui Vlad
Ţepeş, Radu cel Frumos, cu scopul de a atrage de partea sa pe toţi cei care nu erau de acord
cu măsurile și politica lui Ţepeş. Radu cel Frumos nu dorea continuarea luptei
antiotomane și boierii vor trece de partea sa. În această situație, fiind părăsit
majoritatea boierilor, dar având totuși alături o oaste destul de numeroasă, Vlad Ţepeş va
trece în Transilvania în toamna lui 1462 pentru a se întâlni cu Matei Corvin, în al cărui
ajutor nădăjduia. Departe însă de a-l ajuta, îl va acuza de trădare a cauzei
creștinilor şi îl va închide la Vişegrad 12 ani și apoi 2 ani la Buda cu domiciliul
forţat.

Domnul muntean va fi eliberat în 1475 la cererea lui domnului Moldovei Ștefan cel Mare, în
contextul amenințării otomane tot mai mari asupra teritoriilor nord dunărene și va fi repus
în 1476 pentru foarte scurt timp (două luni) ca domn al Munteniei. Va muri asasinat,
fiind decapitat și capul trimis sultanului, care l-a așezat într-o țeapă – ca
dovadă a triumfului asupra lui Vlad Țepeș.

Domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504)

Domnia lui Ștefan cel Mare a avut o durată de 47 de ani, timp în care a purtat
mai multe bătălii și a avut un sistem de alianțe bine pus la punct contra
otomanilor. În urma domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova a rămas o țară prosperă,
autonomă față de Imperiul Otoman și cu drepturi egale cu cele ale țărilor vecine și, de
asemenea, cu un remarcabil prestigiu internațional. Trebuie menționat faptul că Ștefan s-a
luptat cu toți cei care doreau să știrbească independența Moldovei: Matei Corvin
Ungaria sau Ioan Albert al Poloniei. 

După moartea lui Alexandru cel Bun (1400-1432) Moldova va cunoaște o perioadă de un
sfert de secol de frământări și lupte interne pentru domnie, până la venirea pe tron a
marelui domn Ștefan cel Mare. Astfel, la vârsta de 24 de ani, Ştefan cel Mare a preluat
tronul în urma bătăliei de la Doljeşti, pe Siret, înlăturându-l pe Petru Aron. Adunarea ţării l-
a proclamat pe Ştefan cel Mare domnitor, acesta beneficiind și de sprijinul domnului
muntean Vlad Țepeș.
Pentru vizualizarea schematică a evenimentelor și a acțiunilor desfășurate de Ștefan cel mai
citește acest material.

În ce privește politica externă, domnul moldovean va urmări întărirea relațiilor diplomatice

cu Ungaria și Polonia și continuarea luptei antiotomane. Încă de la începutul domniei
sale, Ștefan se orientează către Polonia, care era direcţia tradiţională a politicii
externe a Moldovei de până atunci, încheind un tratat de vasalitate cu regele
Cazimir al IV-lea în 1459 și primind drept consecință înapoi Hotinul.

Ștefan cel Mare

Conștient de importanța strategică și comercială a cetății Chilia, în 1462 Ștefan cel Mare
va asedia Chilia, pierzând însă această bătălie; va reuși să cucerească cetatea în 1465.
Pentru îmbunătățirea sistemului de apărare, Ștefan cel Mare va reconstrui Cetatea Chilia pe
malul stîng al Dunării (Cetatea Chilia Nouă) în vara lui 1479.  Relațiile cu Ungaria sunt
încordate datorită tratatului semnat de Ștefan cu Polonia și  datorită Chiliei,
stăpânită de Ungaria și recucerită de Ștefan în 1465. Drept urmare, Matei Corvin
organizează o campanie în Moldova soldată cu lupta de la Baia în 1467, în care
domnul Moldovei iese învingător. În anul 1474 Ștefan va încheia un tratat antiotoman
cu Matei Corvin, în condiții de egalitate.

În 1473 Ștefan refuză plata tributului către Poartă redeclanșând conflictul

antiotoman. În același an, Ștefan pătrunde în Ţara Românească în fruntea unei oştiri și îl
înlătură de la domnie pe Radu cel Frumos, vasalul Porţii Otomane; în locul lui îl instalează
pe Laiotă Basarab, considerându-l potrivit pentru planurile sale viitoare antiotomane. Pe
linia aceasta a pregătirii confruntării cu turcii, domnul Moldovei se va strădui să-și atragă
aliați și a încercat să stabilească legături directe cu Veneţia, cu papalitatea, dar și cu statele
asiatice şi din Caucaz. Spre sfârșitul anului 1474 Mehmed al II-lea i-a ordonat lui
Ştefan cel Mare să aducă personal tributul la Istanbul şi să cedeze Imperiului
Otoman Chilia şi Cetatea Albă, amenințându-l că, dacă nu se va supune, îl va
obliga să facă acest lucru. Refuzul lui Ștefan a constituit pretextul în virtutea căruia
sultanul Mehmed al II-lea va iniția între 1474-1475 campania împotriva moldovenilor.

Mehmed al II-lea în 1479, portret realizat de Gentile Bellini

Astfel, în toamna anului 1474 oştile turceşti conduse de Soliman Pașa, beglerbegul Rumeliei,
trec Dunărea, îndreptându-se spre Moldova. Bătălia decisivă s-a dat într-o dimineaţă
foarte cețoasă de ianuarie, în anul 1475, la Podul Înalt, lângă Vaslui. Deși armata
otomană era superioară numeric, vremea cețoasă și tacticile militare folosite de Ștefan
(acesta a trimis în spatele frontului otoman un grup de buciumaşi și câteva grupuri de
oșteni, care au derutat adversarul în timpul bătăliei) au făcut ca sorții de izbândă să fie ai
românilor. Victoria de la Vaslui a reprezentat una dintre cele mai însemnate
victorii antiotomane românești din Evul Mediu și a avut un mare răsunet
internaţional. Era evident de acum că Moldova devenise un factor demn de luat în seamă
în Europa Centrală şi Răsăriteană, iar Ștefan era considerat persoana cea mai potrivită să i
se încredinţeze conducerea unei noi cruciade antiotomane.

Deși înfrângerea de la Vaslui a nimicit speranţele sultanului de a subjuga fără

efort Moldova, turcii au continuat luptele de cucerire, punând stăpânire pe
Caffa (colonie genoveză la Marea Neagră) și Mangop (principat bizantino-genovez pe
litoralul de la nordul Mării Negre) și supunându-i pe tătarii din Crimeea. Ștefan era
conștient că o nouă campanie a sultanului era inevitabilă și și-a intensificat în acest sens
acțiunile diplomatice, trimițând scrisori către toți monarhii europeni și cerându-le să se
ridice la luptă împotriva dușmanului comun – Imperiul Otoman.

Neprimind un răspuns concret din partea acestora, Ștefan va cere ajutor militar Poloniei
pentru a întări Chilia şi Cetatea Albă. Cazimir al IV-lea va adopta însă o poziţie neutră,
întrucât vedea în Mehmed al II-lea un aliat împotriva Ungariei. Atitudinea Poloniei va
apropia, în consecință, Moldova de Ungaria și în iulie 1475 Ştefan cel Mare va
încheia tratatul de pace şi alianţă cu Ungaria, acceptând suzeranitatea regelui
maghiar. În primăvara anului 1476 Cazimir al IV-lea va încheia o înţelegere de pace cu
Imperiul Otoman. Ştefan cel Mare va lua numeroase măsuri de întărire a sistemului de
fortificaţii, consolidând și reparând Chilia, Cetea Albă, Hotinul, Neamţul şi Suceava,
aprovizionându-le totodată cu provizii menite să asigure rezistența armatei moldovene în
eventualitatea unui asediu îndelungat.

Cazimir al IV-lea, portret realizat de Marcello Bacciarelli

În 1476 sultanul Mehmed al II-lea va întreprinde o expediție militară în

Moldova, preluând el însuși conducerea oștirii otomane. Sultanul intră în Moldova
în fruntea unei armate evaluate la 100 000 de oameni, sosirea sa fiind precedată de
incursiuni ale tătarilor oprite cu greutate de moldoveni. Lupta decisivă se dă la Valea
Albă – Războieni și se finalizează cu victoria otomanilor, pe care însă aceștia
nu o mai pot fructifica (epidemia de ciumă îi face să se retragă la sudul
Dunării).

În anul 1479 Veneția încheie pace cu Imperiul Otoman, consecința directă fiind destrămarea
coaliției europene antiotomane. Ștefan înțelege în acest nou context că nu poate
face față otomanilor și va încheia și el pace spre sfârșitul lui 1479 sau la
începutul lui 1480, după alte mărturii.
La conducerea Imperiului Otoman vine fiul lui Mehmed al II-lea, Baiazid al II-lea, care va
relua politica ofensivă împotriva Moldovei. Astfel, în 1484 turcii vor încercui și ocupa
cetățile Chilia și Cetatea Albă.

În 1485, domnul moldovean, sperând să recupereze cetățile proaspăt pierdute cu ajutorul lui
Cazimir al IV-lea, va încheia un tratat de vasalitate cu Polonia. Acest tratat va însemna
îndepărtarea de Ungaria și Țara Românească. Cu toate acestea, în 1486/1487 Ștefan s-
a confruntat din nou doar bazându-se pe forțele proprii cu otomanii. Va accepta
plata tributului în schimbul păstrării autonomiei Moldovei. Spre sfârșitul domniei lui
Ștefan, relațiile cu Polonia se tensionează, întrucât noul rege Ioan Albert
întreprinde o expediție militară în Moldova, rezultând bătălia de la Codrii
Cosminului din 1497 încheiată cu victoria lui Ștefan. Drept urmare, în 1499 se va
încheia tratatul moldo-polon ce prevedea „liniște și pace veșnică”, deci și emanciparea
Moldovei de sub suzeranitatea Poloniei.

După o domnie îndelungată de 47 de ani, marele domnitor va muri la 2 iulie 1504, fiind
înmormântat la mănăstirea Putna, ctitoria sa. Ștefan cel Mare a lăsat urmașilor o
Moldovă prosperă, o țară autonomă față de Imperiul Otoman și cu drepturi
aproape egale cu cele ale țărilor vecine și, de asemenea, cu un remarcabil
prestigiu internațional.

Luptele purtate de români pe parcursul secolelor al XIV-lea și al XV-lea au constituit, în

concluzie, o perioadă de consolidare a statelor medievale românești, de apărare a integrității
lor teritoriale și a independenței lor politico-administrative. În fața tendințelor
expansioniste ale Imperiului Otoman și a dorinței acestuia de a înainta până la Viena, în
inima Europei, Țările Române au avut un rol activ, reușind să oprească înaintarea turcilor la
Dunăre. În acest context s-a afirmat, pe bună dreptate, că Țările Române, au
reprezentat un „bastion al creștinătății” în calea înaintării otomane.

Pentru mai multe informații îți recomandăm să citești și referatul nostru despre Ștefan cel
Mare:

Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601)

Domnia lui Mihai Viteazul a fost una de scurtă durată, însă realizările sale au rămas în
istorie, cea mai remarcabilă fiind Unirea din 1600 a celor trei Principate. În
subcapitolul ”Domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601) vei avea ocazia să citești despre
parcursul politic, diplomatic și armat al domnitorului Țării Românești. Pentru a parcurge
mai ușor această lecție, am împărțit-o în trei părți: ”Domnia lui Mihai Viteazul (1593-
1601)”, ”Unirea din 1600” și ”Importanța domniei lui Mihai Viteazul”.

De asemenea, pentru o documentare mai amplă îți recomandăm referatul nostru

despre Mihai Viteazul sau pentru o vizualizare schematică a acțiunilor și evenimentelor în
care a fost implicat domnitorul Țării Romenști citește acest material.

Acceptarea plății tributului către Imperiul Otoman va agrava statutul Țărilor Române pe
parcursul secolului al XVI-lea, în contextul în care turcii cunosc apogeul puterii lor
sub conducerea sultanului Soliman (sau Suleiman) Magnificul (1520-
1566). Țările Române – Moldova și Țara Românească – și-au păstrat autonomia și dreptul
de a-și alege singure domnii, însă în realitate amestecul Porții era destul de semnificativ, nu
de puține ori domnitorii fiind numiți sau chiar maziliți la ordinul sultanului. Situația
Transilvaniei se va schimba și ea. În 1521 sultanul Soliman Magnificul cucereşte Belgradul,
iar în 1526 are loc bătălia de la Mohacs când regele Ludovic al II-lea pierde bătălia şi moare
pe câmpul de luptă.

Ungaria e așadar înfrântă de Imperiul Otoman iar Transilvania va fi organizată ca principat

autonom sub suzeranitatea otomană. În 1541 Ungaria centrală va fi transformată în
paşalâc cu centrul la Buda. În anul 1566 moare Soliman Magnificul și începe decăderea
Imperiului Otoman.

Soliman I ”Magnificul”

Putem observa că toate cele trei Țări Române – Moldova, Țara Românească și
Transilvania – depindeau acum din punct de vedere politic de Imperiul
Otoman, trebuind să se conformeze politicii externe a Porții și, nu în ultimul rând, să
plătească numeroase obligații financiare (tributul, mucarerul mare și mic, peșcheșurile ș.a.),
tot mai greu de suportat de statele românești.

În acest context apare pe scena politică românească Mihai Viteazul. Acesta, boier

muntean și mare ban al Craiovei (1592-1593), își va cumpăra domnia Țării Românești
în anul 1593. Cumpărarea domniei a făcut-o luând bani împrumut de la creditorii turco-
levantini, iar începutul luptei sale antiotomane coincide cu uciderea acestora: în noiembrie
1594 își cheamă toți creditorii la vistierie, promițându-le achitarea datoriilor, dar îi închide
înăuntru și incendiază clădirea.

După aceasta va trece la atacarea garnizoanei turcești de la Giurgiu și a altor cetăți turcești
de la Dunăre (Brăila, Nicopole), cucerindu-le pe toate, exceptând Giurgiu. Pe plan european
se constituise la apelul papei Clement al VIII-lea Liga Sfântă, sub conducerea împăratului
german Rudolf al II-lea de Habsburg, la care aderaseră Spania, ducatele italiene Toscana,
Mantova și Ferrara, iar în final și principatul Transilvaniei. Aaron Vodă domnul Moldovei și
Mihai Viteazul vor accepta și ei colaborarea cu Liga Sfântă.

Mihai Viteazul

,,În țara mea ași fi putut să rămân liniștit și sigur, fără nici o teamă, dacă nu m-
ar fi chemat credința mea față de creștinătate.” (Fragment dintr-o scrisoare
adresată de Mihai Viteazul împăratului Rudolf al II-lea referitor la aderarea sa la Liga
Sfântă).

Poarta hotărâse deja mazilirea celor doi domni răzvrătiți – Aaron Vodă și Mihai Viteazul –
și trimisese în acest sens două armate, una dintre ele spre Rusciuc, cealaltă spre Silistra.
Mihai Viteazul a pornit cu oastea sa împotriva armatei turceşti ce se îndrepta spre Rusciuc.
Dar domnul se afla în dublă primejdie, sultanul trimițând împotriva lui și o oaste de tătari
ce luptaseră în Banat. Pentru a împiedica cele două armate ostile (cea tătară și cea otomană)
să își unească forțele, Mihai şi-a retras tabăra mai spre nord şi a trimis împotriva tătarilor pe
fraţii Buzeşti. Frații Buzești îi înving pe tătari la Putineiu și la Stăneşti (în
ianuarie 1595), dar oastea tătară reușește totuși să facă joncțiune cu trupele
turcești. Trupele turco-tătare vor fi înfrânte însă la Șerpăteşti, după care se
retrag spre Rusciuc, iar în urma bătăliilor ce urmează Rusciuc, Silistra şi
Brăila sunt eliberate.

Toate aceste înfrângeri succesive din anul 1594 și începutul lui 1595 l-au determinat pe

sultan să trimită în anul 1595 o nouă armată pentru pedepsirea lui Mihai. În august 1595,
marele vizir Sinan Pașa va trece, așadar, Dunărea în fruntea unei armate de 100 000 de
oameni. Oastea domnului muntean însuma, potrivit mărturiilor, undeva între 10 000-20
000 de oameni, cu un ajutor de 7000 de oșteni trimiși ajutor din partea Transilvaniei (sub
conducerea lui Albert Király). Confruntarea între cele două armate va avea loc la
13/23 august, la Călugăreni, pe râul Neajlov, o zonă mlăștinoasă. 

„Era nevoie neapărat în clipa aceea de o acţiune eroică de ispravă măreaţă care să
cutremure inimile păgânilor şi să le înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion
Mihai, invocând ocrotirea salvatoare a Mântuitorului, a smuls o secure sau suliţă
ostăşească şi pătrunzând el însuşi în şirurile sălbatice ale duşmanilor străpunge pe un
stegar al armatei, taie în bucăţi cu sabia o altă căpetenie şi luptând bărbăteşte se întoarce
nevătămat.În acest timp, comandantul de oaste Király Albert, adunând pe rând pe ai săi,
slobozeşte două tunuri în mijlocul celei mai dese grupări a duşmanului, deschizând o mare
spărtură pe care ienicerii se străduiesc în zadar să o împlinească cu focurile lor de puşcă,
pentru că de îndată două sute de unguri şi tot atâţia pedestraşi cazaci, cu comandantul lor
Cocea, năvălind cu furie, strică rândurile, aştern la pământ şi taie oştile turcilor, pe când
din spate şi din coastă îi loveşte cu bărbăţie domnul cu ai săi, făcându-se aşa mare
învălmăşeală, încât până în seară au fost redobândite cele 11 tunuri şi, în fugă, erau
mânaţi spre tabără ca vitele. În această învălmăşeală ce seamănă a fugă, Sinan-Paşa în
partea din faţă a taberei cade de pe podul râului Neajlov, pierde doi dinţi şi se rostogoleşte
fericit scăpând cu viaţă.” (Fragment din descrierea luptei de la Călugăreni de către
cronicarul Baltazar Walter).

Bătălia de la Călugăreni va fi câștigată de Mihai Viteazul, însă nu poate fi

fructificată, trebuind să se retragă cu oastea spre București și apoi spre
Târgoviște. Urmând oastea munteană, Sinan ocupă Bucureştiul, asediază orașul
Târgovişte (vechea capitală) şi începe organizarea ţării în paşalâc. Mihai Viteazul însă
pregătea ofensiva și, cu ajutorul lui Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) și al lui
Ştefan Răzvan (domnul Moldovei), va elibera în octombrie 1595 Târgovişte şi Bucureşti,
apoi îi va urmări pe otomani până la Giurgiu. La Giurgiu se va desfășura între 15-20
octombrie ceea ce înșiși cronicarii turci apreciau ca fiind „cea mai groaznică
înfrângere din istoria turcilor”: Mihai zdrobeşte armata otomană,
determinând-o să părăsească teritoriul nord-dunărean.

Pe parcursul anului următor – 1596 - oastea lui Mihai va ataca Babadagul, Vidinul, Plevna,
ajungând până la Sofia. Această schimbare a raportului de forțe pe plan internațional se va
reflecta în încheierea păcii dintre Țara Românească și Poartă în anul 1597, prin care Mihai
primește steag de domnie de la sultan și i se recunoaște domnia pe viață, iar tributul este
diminuat.
De asemenea, îți recomandăm să citești și următorul referat:

Unirea din 1600

În lecția ”Unirea din 1600” îți vom prezenta toate detaliile legate de unul dintre cele mai
importante evenimente din istoria României: unirea din 1600, prima mare unire politică a
Țărilor Române. ”Vinovat” de această acțiune se face domnitorul Țării Românești, Mihai
Viteazul, care, după o serie de victorii răsunătoare a reușit să săvârșească unirea.

Nu uita, această lecție intră la Bacalaureat, așa că pregătește-te din timp alături de noi
pentru a nu avea surprize.

La 20 mai 1595, la Alba-lulia, se încheiase un tratat între Transilvania şi Ţara

Românească (negociat de marii boieri în propriul avantaj), care îl transformă
pe domnul muntean într-un simplu locţiitor al principelui
Transilvaniei. Moldova semnează și ea un tratat similar, aceste două tratate conferindu-i
lui Sigismund Báthory calitatea de suzeran al ambelor Țări Românești din afara arcului
carpatic.

Acest tratat umilitor pentru Muntenia, va fi anulat în 1598, prin tratatul încheiat

de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu. Raporturile cu Sigismund Báthory
erau acum de egalitate. Domnul muntean viza prin acest tratat și reluarea luptei
antiotomane sub semnul Ligii Sfinte, ceea ce s-a și întâmplat, împăratul oferindu-i lui Mihai
bani pentru întreţinerea și pregătirea armatei şi îi recunoştea acestuia domnia ereditară.

Sigismund Báthory

În același timp, au loc schimbări importante în țările vecine: venirea la tron în Moldova

a lui Ieremia Movilă şi în Transilvania a lui Andrei Báthory (vărul lui
Sigismund), ambii ostili lui Mihai Viteazul (Ieremia Movilă dorea să îl pună domn în
Muntenia pe fratele său Simion Movilă). Ostilitatea transilvăneană și moldoveană, la care se
adaugă cea poloneză și otomană, îl vor determina pe domnul muntean – susținut de
împăratul Rudolf al II-lea – să treacă la ofensivă.

La 28 octombrie 1599 are loc confruntarea de la Șelimbăr (jud. Sibiu) dintre

trupele lui Mihai și cele transilvănene conduse de Andrei Báthory, finalizată cu
victoria lui Mihai Viteazul. Lupta de la Şelimbăr îi conferă domnului muntean
stăpânirea Transilvaniei, fiind aclamat ca atare la intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1
septembrie 1599.
În vara anului 1600, Mihai Viteazul va intra în Moldova, unde, în faţa cetății
Sucevei, soldaţii moldoveni renunţă la luptă, deschid porțile cetății şi îl aclamă
pe Mihai. Mihai Viteazul se va intitula într-un hrisov emis în cetatea Sucevei la
data de 27 mai 1600 „domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. Actul
consfințea astfel realizarea primei mari uniri politice a Țărilor Române.

Pe lângă această unire însă, mai era nevoie de recunoașterea ei de către Imperiul
Habsburgic, iar Mihai Viteazul era conștient de acest lucru. După numeroase tratative,
în cele din urmă împăratul Rudolf al II-lea îi va recunoaște lui Mihai domnia
asupra celor trei Țări Române. Măsurile luate de Mihai în vederea consolidării puterii
centrale și cele luate în Transilvania în favoarea românilor de aici, îi vor atrage opoziţia
nobilimii ardelene şi a boierilor moldoveni. În plus, generalul Basta, reprezentantul lui
Rudolf al II-lea, era un adversar declarat al domnului român iar, pe de alta parte, Polonia
dorea restaurarea Movileștilor pe tronul Moldovei.

Rudolf al II-lea

În septembrie 1600 nobilimea maghiară se revoltă, fiind sprijinită de trupele

imperiale conduse de generalul Basta, trimis de fapt în ajutorul lui Mihai
Viteazul. Are loc pe 18 septembrie bătălia de la Mirăslău, în care domnul
român este învins, consecința fiind pierderea Transilvaniei. În octombrie 1600, în
Moldova asistăm la pătrunderea armatei polone care îl va învinge pe Mihai la
Bucov şi Curtea de Argeş; va fi instalat domn al Moldovei Simion Movilă, care va fi
recunoscut și de către Poartă. Mihai pierde așadar și Moldova și Țara Românească.

Perioada ce a urmat, Mihai pribegește la Praga și Viena, purtând numeroase negocieri cu

împăratul Rudolf al II-lea în încercarea de a-l convinge să îi ofere sprijin pentru recăpătarea
domniei. Situația îi era favorabilă lui Mihai deoarece nobilimea maghiară se
răsculase împotriva generalului Basta și îl reînscăunase pe Sigismund
Báthory. Ca atare, împăratul îl sprijină financiar pe Mihai și contribuie la împăcarea
acestuia cu generalul Basta. La 13 august 1601, Mihai câștigă confruntarea de la
Guruslău (pe valea Someșului) împotriva lui Sigismund Báthory și redevine
astfel domn al Transilvaniei.

Posibilitatea redobândirii Munteniei și Moldovei nu era departe de a fi realizată, însă o nouă

unire a Țărilor Române nu era dorită de celelalte puteri, nici chiar de Habsburgi. La 19
august 1601, Mihai Viteazul va fi ucis din ordinul generalului Basta, la Câmpia Turzii.

Importanța domniei lui Mihai Viteazul

Domnia lui Mihai Viteazul are meritul de a fi reunit cele trei Țări Române,
chiar dacă pentru un timp atât de scurt și ea deschide cu certitudine o nouă
etapă în istoria poporului român. Unirea Țării Românești, a Moldovei și Transilvaniei
va fi utilizată ca reper în procesul anevoios al constituirii națiunii române și a statului unitar
român modern.

Pentru o mai bună cunoaștere a temei citește referatul nostru despre Mihai

Viteazul și schema domniei lui Mihai Viteazul.

Analiza domniei lui Mihai Viteazul trebuie să o facem din dublă perspectivă, internă și
externă. Pe plan extern, lupta antiotomană a lui Mihai Viteazul s-a integrat în
contextul luptei antiotomane a puterilor creștine, Mihai aderând la Liga Sfântă
și bucurându-se de apreciere internațională, chiar dacă deseori prestigiul său a
fost umbrit de faptul că victoriile obținute erau atribuite lui Sigismund Báthory
sau lui Rudolf al II-lea, în calitatea lor de suzerani. Ecoul victoriilor sale împotriva
turcilor a ajuns până la regele Franței - Henric IV.

Din punct de vedere intern, Mihai a salvat Țara Românească de primejdia

transformării ei în pașalâc după bătălia de la Călugăreni din 1595; de asemenea,
prin diminuarea semnificativă a tributului în urma păcii încheiate cu turcii în 1597, a salvat
țara de falimentul economic care era inevitabil în condițiile creșterii continue a pretențiilor
financiare ale Porții; autonomia țării era restabilită după ce în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea fusese destul de serios afectată prin atitudinea Imperiului Otoman.

Izgonirea turcilor la Calugareni / Domeniul Public

Exemplul lui Mihai Viteazul va fi urmat pe parcursul secolului al XVII-lea de unii domni din
Țara Românească (Radu Șerban, Mihnea al III-lea) sau chiar de principi ai Transilvaniei
precum Gabriel Bethlen sau principii din dinastia Rakoczi, care în vederea unor confruntări
antiotomane au încercat o apropiere între Țările Române.

De o deosebită importanță și demn de menționat este în acest context proiectul politic al lui
Gabriel Bethlen (1580-1629) referitor la refacerea unui regat protestant al Daciei
sub certa influență a acțiunilor lui Mihai Viteazul căruia îi fusese
contemporan. El va cere Porții cedarea Moldovei și a Țării Românești și 
recunoașterea sa ca ’”rege al Daciei’’.

Exemplu de cerință de la bac despre domnia lui Mihai Viteazul: Bac 2020 - Sesiunea

din August - Subiectul al II-lea.

România și concertul european

 Cuprins

 Introducere
 Concertul european
 Spațiul românesc și Marile Puteri

Introducere
În lecția „România și concertul european” vom explica rolul României pe scena europeană
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al
XX-lea. Astfel, vom face o prezentare a celor mai importante de acțiuni militare și de
politică externă românească. De asemenea, vom analiza modul în care România s-a
poziționat în relație cu cele mai importante evenimente istorice în această perioadă.

Printre principalele teme care urmează să fie abordate, din perspectiva relațiilor
diplomatice, amintim: Războiul Crimeii (1853-1856), Congresul de Pace de la Paris
(1856), Congresul de la Berlin (1878), Războaiele Balcanice, marile alianțe din Primul și Al
Doilea Război Mondial. 

Implicarea României în confruntările marilor puteri europene în Peninsula Balcanică va

demonstra faptul că România a fost un factor de stabilitate în zonă, mai ales în timpul celor
două războaie balcanice. În toată această perioadă și în anii ce au urmat, România a dat
dovadă de maturitate politică, depunând numeroase eforturi diplomatice sau/și militare
pentru recunoașterea statutului său internațional. Totodată, apariția României ca stat se
află în strânsă legătură cu acțiunile militare și diplomatice întreprinse de Marile Puteri în
regiune.

Concertul european
După înfrângerea din 1815 a Franței lui Napoleon Bonaparte, care cucerise multe teritorii în
Europa în timpul războaielor napoleoniene (1799-1815), a fost creat aşa-numitul concert
european în 1815, la Congresul de la Viena. Concertul european era un acord, un consens
între Marile Puteri ale Europei (Marea Britanie, Rusia, Franța, Austria şi Prusia). 

Acest acord numit concertul european se baza pe principiul echilibrului puterilor în

ceea ce privește rezolvarea conflictelor internaţionale, astfel încât eventualele schimbări
teritoriale să nu se producă prin slăbirea sau creşterea prea mare a puterii unui stat. Cu alte
cuvinte, țările care făceau parte din concertul european s-au angajat să lupte împreună, ca o
orchestră în „concert”, pentru păstrarea păcii, a poziției țărilor din Europa, și în general a
unui echilibru de putere în Europa. Astfel, se dorea evitarea unei situații similare celei
create de războaiele napoleoniene, în urma cărora o mare parte din Europa era controlată
de Franța.

Spațiul românesc și Marile Puteri

 Pe fondul multiplelor războaie ruso-turce înregistrate de-a lungul secolelor al XVII – XIX-
lea, influența otomană în Balcani a început să se diminueze. Noua putere care avea din ce în
ce mai mare putere asupra soartei Principatelor extracarpatice era Imperiul Țarist, care a
profitat de decăderea Imperiului Otoman și a încercat să umple vidul de putere al acestuia
în regiune. Revoluțiile de la 1821 și 1848 au contribuit și ele la modificarea sferei de
influență asupra căreia Principatele se aflau la acea vreme. 

Prin reîntoarcerea domnitorilor pământeni în 1821 și prin semnarea Tratatului de la

Adrianopol (1829), Principatele Dunărene își recapătă o serie de libertăți politice
și economice care au dus la reorganizarea societății românești. Astfel, românii puteau face
comerț liber cu Marile Puteri ale Occidentului, fapt care a dus la ameliorarea situației
economice și a contribuit la apariția unei pături sociale mijlocii, care își putea permite să
urmeze educația și pregătirea necesară pentru formarea unei viitoare clase politice și
intelectuale. De asemenea, tratatul a înlăturat monopolul otomanilor asupra principalelor
bunuri pe care românii le puteau comercializa, fapt care le-a făcut independente din punct
de vedere economic de Înalta Poată și le-a oferit șansa de a-și dezvolta relațiile cu
Occidentul. 

Totuși, noul statut al Principatelor a însemnat înlocuirea dominației otomane cu cea a

protectoratului rusesc și impunerea Regulamentelor Organice. Astfel are loc Revoluția de
la 1848, iar printre principalele cauze ale izbucnirii aceasteia a constat în existența
protectoratului Imperiul Țarist și suzeranității Imperiul Otoman, context care nu permitea
independența și dezvoltarea națiunii române. Regulamentele Organice, documente care au
jucat rol de constituție pentru Principate, impuse de țariști între 1831-1832, au reprezentat,
de asemenea, unul dintre motivele izbucnirii revoluției. 

Revoluția pașoptistă nu a fost încununată cu succes, revenidu-se la o situație chiar mai dură
decât cea anterioară, prin creșterea influenței otomane (domnii urmau să fie numiți de
Poartă pe o perioadă de 7 ani) în urma Tratatului de la Balta-Liman. Însă, situația
românilor a devenit cunoscută la nivel internațional, în special în Occident.

Poți citi aici un eseu despre statul român și concertul european.

Războiul Crimeii (1853-1856). Congresul

de pace de la Paris (1856)
Cuprins

 Influența Rusiei și rolul Marilor Puteri

 Războiul Crimeii
 Congresul de Pace de la Paris (1856)
 Convenția de la Paris (1858)
Influența Rusiei și rolul Marilor Puteri
În ce privește Ţările Române, Rusia a început să devină un pericol iminent odată cu secolul
al XVIII-lea. Acest fapt s-a datorat decăderii Imperiului Otoman, dar și politicii țariste de
extindere a sferei de influență asupra Balcanilor. Deși Rusia a contribuit la elaborarea și
implementarea Regulamentelor Organice (1831-1832), documente care au contribuit într-o
anumită măsură la modernizarea Principatelor, relațiile cu Rusia au fost mai tot timpul reci.
Anexarea Basarabiei în 1812, înfrângerea revoluţiei române de la 1848 şi ocupaţia ruso-
turcă a spaţiului românesc la sfârşitul revoluţiilor a făcut ca interesele Rusiei să fie
considerate mai periculoase pentru evoluția politică românească decât
Imperiul Otoman.

Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Turcia, Austria, Prusia, Sardinia) au

încercat să mențină echilibrul în zonă și să împiedice prăbușirea totală a Imperiului
Otoman. În acest context, ambițiile românilor legate de făurirea unui stat național și mai
târziu de câștigarea a independenței au început să fie din ce în ce mai realiste. Prin granția
colectivă a Marilor Puteri, Principatele au reușit să manipuleze contextul internațional
favorabil în interes propriu și au putut astfel să realizeze actul de unire de la 1859. La fel a
fost și în cazul obținerii independenței, deși România nu se mai afla sub garanția Marilor
Puteri odată cu trecerea armatelor rusești la Sud de Dunăre în primăvara anului 1877. 

Până la începutul secolului al XX-lea, aproape toate popoarele din interiorul Imperiului
Otoman au reușit să își câștige libertatea. Chestiunea orientală s-a menţinut însă ca o
problemă a statelor balcanice precum Grecia, Serbia, Muntenegru, Bulgaria sau Albania,
care încercau să-şi modifice graniţele teritoriale în defavoarea vecinilor sau aveau probleme
ridicate de populația formată dintr-un amestec de etnii şi religii diferite.

După Revoluţia de la 1848, Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-

Liman care avea următoarele pevederi pentru Principatele Române: reintroducerea
Regulamentelor Organice, numirea în funcție a domnitorilor de către puterile protectoare
(Turcia şi Rusia) pe o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din
boieri numiţi de domn. Aceste prevederi impuse românilor au contribuit și mai mult
la creșterea voinței de realizare a unui stat național, independent, în care românii
să se poată conduce după propria dorință, fără amestecul celor două imperii vecine. Primul
pas a fost realizat 10 ani mai târziu, când Țara Românească și Moldova au realizat Mica
Unire de la 1859. 

Războiul Crimeii
În 1853-1856 are loc Războiul Crimeii. Războiului Crimeii s-a desfășurat între Imperiul
Țarist și o coaliție formată din Imperiul Otoman și puteri occidentale (Marea Britanie,
Franța, Sardinia). Războiul a izbucnit pe fondul dorinței Imperiului Țarist de a-și extinde
influența în zona Mării Negre. 

În 1853, Imperiul Țarist ocupă Principatele Române (Moldova și Țara Românească)

aflate atunci sub suzeranitate otomană, încălcând astfel Convenția de la Balta-Liman din
1849 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Drept urmare, Imperiul Otoman declară
război Imperiului Țarist.

Intervenția în război a Franței, Marii Britanii și Sardiniei, de partea Imperiului Otoman,

determină înfrângerea Rusiei în 1856. Înfrângerea Rusiei deschide calea înlăturării
protectoratului rusesc și modificarea statutului internațional al Principatelor.

Congresul de Pace de la Paris (1856)

În anul 1856, în urma Războiului Crimeii, Marile Puteri (Franţa, Marea Britanie, Rusia,
Turcia, Austria, Prusia, Sardinia) s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris pentru a
negocia pacea dintre ruşi şi otomani. La propunerea Franţei, care susţinea unirea
românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii,
Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile.

În cuprinsul Tratatul de pace de la Paris (1856), prin intermediul căruia a fost stabilită

pacea dinre ruși și otomani, exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea: 

 desfiinţarea protectoratului rusesc; în plus, Rusia ceda Principatelor trei

judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad),
 trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri,
 se păstra însă suzeranitatea otomană,
 de asemenea, urma să aibă loc convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din
reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în Moldova,
prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unirea
Principatelor. Cele șapte Mari Puteri au hotărât, așadar, consultarea poporului
român în ceea ce privește viitorul politic al spațiului românesc.

Convenția de la Paris (1858)

În 1858, Marile Puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor. Datorită
neînţelegerilor apărute între ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act
numit Convenţia de la Paris, care are rol de constituţie pentru Principate, înlocuind
Regulamentele Organice. Însă, cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit
realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica faptul că
aceeaşi persoană nu are dreptul să ocupe titlul de domnitor în ambele principate.
Astfel, Alexandru Ioan Cuza este ales domn în Moldova (la 5 ianuarie 1859) şi în Ţara
Românească (la 24 ianuarie 1859). În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde
cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza; ulterior Austria şi Turcia, care
refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic. În 1861, la Conferinţa de la
Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza, iar
sultanul dă un firman în acest sens.

Astfel, Unirea Principatelor și crearea statului român modern s-a datorat, pe lângă faptele

intreprinse de români în acest sens pe plan intern, unui context extern favorabil îndeplinirii
acestor idealuri.
Tipuri de cerințe posibile la bac la care poți răspunde cu ajutorul informațiilor despre
Războiul Crimeii și Tratatul de la Paris: 

 Bac 2020 - Testul de antrenament 1

 Bac 2020 - Testul de antrenament 2

Acțiuni politice și diplomatice (1866-1918)

După înlăturarea lui Cuza, în timpul regelui Carol I, România devine un stat modern,
guvernat după principiile liberalismului. În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una
dintre cele mai moderne din Europa vremii. Eforturile politice ale tânărului stat român s-au
concentrat asupra obținerii independenței față de Imperiul Otoman și, de asemenea, spre
obținerea unor garanții de securitate în eventualitatea unor atacuri externe.

Având statutul de vasală a Imperiului Otoman, România nu avea voie să aibă ambasade sau
să încheie tratate internaţionale. Cu toate acestea, românii au încercat de nenumărate ori să
obţină independenţa pe cale diplomatică, ultima încercare în acest sens având loc în 1876,
iniţiată de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu.

Devenise însă evident că obținerea independenței era posibilă numai pe calea

armelor. Contextul favorabil în realizarea acestui deziderat a fost
considerat redeschiderea problemei sau chestiunii orientale în 1875, când în
Peninsula Balcanică izbucnesc o serie de răscoale ale bulgarilor, bosniacilor şi sârbilor
pentru eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Rusia a sprijinit aceste revolte
antiotomane ale popoarelor ortodoxe din Peninsula Balcanică, însă în spatele reacției sale se
ascundea și interesul pe care aceasta îl avea în controlarea strâmtorilor Bosfor și Dardanele
și de a elimina, în consecință Imperiul Otoman din Europa.

În 1877 Rusia doreşte să trimită trupe în ajutorul popoarelor slave și se încheie o Convenţie
militară între Rusia şi România la 4 aprilie 1877, care permitea trecerea armatelor rusești
prin teritoriile românești spre Balcani; totodată, Rusia se angaja să respecte integritatea
teritorială a ţării noastre, trupele rusești urmând să aibă un traseu prestabilit în drumul lor
spre Imperiul Otoman. La trecerea armatei ruse pe teritoriu României, turcii bombardează
localităţile româneşti de la Dunăre (Calafat, Corabia, Giurgiu), iar românii ripostează
bombardând la rândul lor localităţile turceşti de la sudul Dunării.

La 9 mai 1877 Parlamentul României proclamă independenţă României. Această

moment a fost ales ca urmare a stării de război care deja apăruse între România și puterea
sa suzerană, Imperiul Otoman. România profită în acest fel de conflictul ruso-turc,
alimentat inclusiv de nemulțumirea popoarelor balcanice care se răsculaseră împotriva
otomanilor. În acest mod, România s-a folosit de situația internațională favorabilă pentru a-
și obține independența.
Războiul Ruso-Turc se încheie în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele
ruso-române, intervenția diplomației occidentale și a flotei britanice în strâmtori
împiedicând o prăbușire totală a Imperiului Otoman. 

Exemplu de cerință de la bac despre Convenția din 1877: Bac 2020 - Sesiunea din

August - Subiectul I.

Congresul de la Berlin (1878)

În urma Războiului Ruso-Turc din 1877-1878 se încheie un tratat de pace la San
Stefano, între Rusia şi Imperiul Otoman. În urma acestui tratat, Rusia obţine însă o
influenţă foarte mare în Balcani, de unde reacția Marilor Puteri de respingere a acestei
înțelegeri ruso-otomane. Marile Puteri europene solicită, drept urmare, reluarea discuţiilor
la Congresul de la Berlin în 1878. La acest congres au participat Germania, Marea
Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul Otoman.

România a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu. Prevederile

pentru România din tratatul de la Berlin erau aceleași cu cele din tratatul de la San
Stefano: independenţa României era recunoscută internaţional, dar Rusia obţinea cele
trei judeţe din sudul Basarabiei. Ca recompensă pentru aceste pierderi, România
primea Dobrogea, teritoriu ce se afla în posesia Imperiului Otoman din timpul lui Mircea cel
Bătrân. Tratatul de la Berlin a recunoscut, de asemenea, independenţa Serbiei şi autonomia
Bulgariei.

Participanți la Congresul de la Berlin (1878)

Deși România obținuse recunoașterea internaţională a independenței, evoluția statului

român depindea în mare măsură de asigurarea unor garanții de securitate, în contextul în
care la sfârșitul războiului balcanic Rusia amenințase cu pretențiile sale hegemonice și
ceruse dezarmarea armatei române. După obținerea independenței, asistăm
la proclamarea României ca regat în anul 1881, prestigiul diplomatic al țării
crescând astfel.

Refacerea echilibrului de forțe după anul

1878
În condițiile în care exista permanentul pericol rusesc al anexării teritoriului românesc,
România își intensifică eforturile diplomatice în vederea asigurării unei garanții de
securitate prin găsirea unei alianțe care să îi garanteze proaspătul statut de stat independent
și suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente.

Perioada imediat următoare Congresului de la Berlin este caracterizată de o oarecare

stabilitate și echilibru între marile puteri europene. Cel care a contribuit mult la această
stare de fapt a fost cancelarul german Otto von Bismark, prin inaugurarea
sistemului său de alianțe. Cancelarul urmărea obiective precum: prevenirea unei coaliții
anti-germane, izolarea Franței (considerată principal rival), și deteriorarea relațiilor franco-
britanice.

Otto von Bismark în anul 1873

În acest sens, în anul 1873, Bismark constituie un prim sistem de aliațe, cunoscut sub
denumirea de „Alianța celor Trei Împărați” (Germania, Austro-Ungaria și Rusia), care
însă se va destrăma datorită rivalității dintre Rusia și Austro-Ungaria în Peninsula Balcanică
în cursul revoltelor popoarelor slave în 1877. În 1879 Bismark va încheia un tratat secret de
alianță defensivă cu Austro-Ungaria împotriva Rusiei, la care aderă în 1882 și Italia, luând
astfel naștere Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia). În 1883, printr-un
tratat secret, România aderă la Triplă Alianță, fapt ce o va scoate din izolarea
diplomatică în care se afla până la acel moment. România a ales să aderere la Tripla Alianță
din cauza neîncrederii românilor în politica externă a Rusiei Țariste, existând riscul unei
ocupații militare rusești, la fel cum avusese loc până la jumătatea secolului al XIX-lea. De
asemenea, un factor important au fost relațiile cu germanii și austriecii dezvoltate de regele
român cu origini germane Carol I. 

Pentru a asigura un echilibru de forțe în viața politică, la polul celălalt se încheie o alianță
anglo-franceză în anul 1904, cunoscută sub numele de Antanta Cordială. În anul 1907,
prin semnarea unui acord anglo-rus, se formează cel de-al doilea bloc politico-militar
cunoscut sub denumirea de Antanta sau Tripla Înțelegere.

Războaiele balcanice. Primul Război

Mondial
La sfârșitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea, datorită instabilității și a
numeroaselor interese ale Marilor Puteri în această regiune, Peninsula Balcanică era
considerată un veritabil „butoi cu pulbere” al Europei. Declinul Imperiului
Otoman, aspirațiile de libertate ale popoarelor balcanice și statele naționale nou apărute,
interesele contradictorii în zonă ale Rusiei, Austriei și Italiei, au întreținut și complicat
situația din Balcani.

În toamna anului 1912 izbucnește astfel Primul Război Balcanic: Serbia, Grecia, Bulgaria și
Muntenegru își unesc forțele împotriva Turciei, care va fi repede învinsă. Războiul se
încheie prin semnarea Tratatului de pace de la Londra (mai 1913), prin care Turcia renunță
la toate posesiunile sale europene. Este important să remarcăm faptul că, până la obţinerea
independenţei, toate statele balcanice au fost unite pentru aceeași cauză (obținerea
independenței față de Imperiul Otoman), iar după obţinerea acesteia, au început disputele
pentru împărţirea teritoriului fostului Imperiu Otoman.

Al Doilea Război Balcanic a fost declanșat de disputele privind împărțirea Macedoniei.

Serbia, Grecia, Turcia și România se coalizează împotriva expansionismului bulgar, care
viza refacerea teritorială a ţaratului lui Simeon, de dinaintea stăpânirii otomane, mult mai
extins decât teritoriul bulgar în 1912. La finalul războiului, Serbia primește Macedonia,
Grecia și România ocupă o parte din teritoriul Bulgariei, iar Albania se proclamă stat
independent. Prin Pacea de la Bucureşti (1913) România anexa regiunea din
sudul Dobrogei, cunoscută sub denumirea de Cadrilater.

Cele două războaie balcanice au reprezentat un eșec pentru Germania și Austro-

Ungaria: protejatele lor - Bulgaria și Turcia - sunt înfrânte, în timp ce aliata Rusiei – Serbia
- înregistrează câștiguri teritoriale. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (moștenitorul
tronului Imperiului Austro-Ungar) la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a reprezentat debutul
Primului Război Mondial. Drept urmare, Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria la 15
iulie 1914, Marile Puteri europene intrând în război, potrivit celor două alianţe politico-
militare deja constituite: Puterile Centrale (Tripla Alianţă) şi Antanta (Tripla Înţelegere).
Astfel, s-a creat un efect de domino care a atras în conflict aproape toate națiunile Europei. 

Artileria bulgară în Primul Război Balcanic

La începutul războiului România s-a declarat neutră, până în 1916, când a decis intrarea în
război de partea Antantei, vizând recuperarea Transilvaniei și a Bucovinei. Antanta a
câștigat Primul Război Mondial, așadar România a dobândit statutul de țară învingătoare.
Drept urmare, Transilvania și Bucovina s-au unit cu România, iar Marea Unire de la
1918 va fi recunoscută international.

Marile alianțe
Ca urmare a Conferinței de Pace de la Paris 1919-1920, se hotărăște desființarea Imperiului
multinațional Austro-Ungar, apărând astfel noi state pe harta Europei: Polonia, Cehia,
Ungaria, România, Letonia, Lituania și Estonia. Europa se confruntă cu o nouă reechilibrare
a forțelor politice, în care statele învinse în Primul Război Mondial (Germania, Austria,
Ungaria, Bulgaria și Turcia) au cedat teritorii și au fost obligate să plătească despăgubiri de
război. În tabăra statelor învingătoare au fost Marea Britanie, Italia, Franța, SUA.

Acest nou context internațional a determinat România să-și intensifice activitatea

diplomatică, urmărind încheierea unor alianțe politico-militare regionale și reluarea
relațiilor cu foștii adversari de război. Astfel, România va încheia numeroase tratate
bilaterale și multilaterale în perioada următoare. 
În 1921, la inițiativa ministrului de externe de atunci – Take Ionescu – va fi semnată o
convenție politică și una militară între România și Polonia, o alianță defensivă prin
intermediul căreia cele două țări doreau să își întărească sistemul de securitate în cazul unei
agresiuni dinspre răsărit.  Cele două convenții româno-polone au fost înlocuite de
un Tratat de alianță cu Polonia (1926), care prevedea acordarea unor garanții
generale împotriva oricărei agresiuni, nu doar a celei răsăritene.

Totodată, în 1921 se creează prima alianță regională europeană: Mica

Înțelegere sau Mica Antantă (Cehoslovacia, Iugoslavia, România).

În 1926 se semnează Tratatul de alianță și amiciție între România și Franța.

Documentul a avut însă mai mult caracterul unei asigurări de natură diplomatică,
negocierea unui acord militar nefiind dusă la bun sfârșit. Tratatul româno-francez relua de
fapt unele prevederi ale Pactului Societății Națiunilor privind obligațiile părților de a-şi
acorda sprijin politic şi diplomatic.

În paralel cu tratativele româno-franceze s-au derulat tratativele româno-italiene, fiind

încheiat tot în anul 1926, la Roma, un Tratat de amiciție și colaborare cordială între cele
două țări. Tratatul a fost prelungit succesiv, tot la șase luni până în 1934, când Roma a
denunțat tratatul, ca urmare a politicii revizioniste promovate de guvernul lui Mussolini.

Un capitol aparte îl reprezintă relațiile cu Rusia, în contextul în care aceasta nu

recunoscuse unirea Basarabiei cu România, în 1918. Guvernul României a hotărât să își
mențină poziția de neutralitate față de Rusia și să reacționeze doar în eventualitatea în care
România ar fi fost atacată. La 27 august 1928, Rusia și România și-au luat la Paris
angajamentul reciproc de neagresiune prin semnarea pactului Briand-Kellogg. 

La 9 februarie 1929, România semnează Protocolul de la Moscova (cunoscut și ca Protocolul

Litvinov) împreună cu ceilalți vecini de la granița vestică a URSS – Polonia, Letonia, Estonia
(ulterior Turcia și Lituania). Prin Protocolul de la Moscova semnatarii se angajau să
respecte prevederile Pactului Briand-Kellogg, și anume evitarea războiului în soluționarea
problemelor dintre statele semnatare, fără însă a se menționa explicit inviolabilitatea
granițelor. Toate acestea nu au însemnat însă că Rusia a renunțat definitiv la ideea
reanexării Basarabiei.

România a semnat și alte convenții și tratate, precum Convenția internațională

privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza
legătura dintre securitate și dezarmare etc., sau a participat cu diferite propuneri la
pregătirea Conferinței asupra dezarmării (1926-1932) și la lucrările acesteia, la Geneva, în
1932. În 1933 a fost semnată la Londra Convenția de definire a agresiunii și a teritoriului. În
anul 1936 România participă la Conferința internațională de la Montreux, care va stabili un
nou statut al strâmtorilor de la Marea Neagră.

Un efort deosebit în susținerea politicii de securitate colectivă va depune cunoscutul

diplomat român Nicolae Titulescu, care va fi ales de două ori președintele Adunării
Generale a Societății Națiunilor, între 1930 și 1931. Misiunea sa a fost una dificilă, în
contextul internațional nesigur amplificat de criza economică mondială (Marea
Criză/Depresiune) și de tensionarea crescândă a situației politice interbelice.
 Situația politică internațională se va tensiona ca urmare a acordului de la Műnchen din
septembrie 1938 dintre Anglia, Franța, Germania și Italia, prin care Germania ocupă
Cehoslovacia. Pentru România acest acord va reprezenta sfârşitul sistemului său de
alianțe în general și destrămarea Micii Înțelegeri/Antante, în particular.

Taberele celui De-al Doilea Război Mondial

Cuprins

 Formarea alianțelor înainte de război

 România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
 Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial

Formarea alianțelor înainte de război

Apropierea graniței cu Germania și politica ofensivă militară a acesteia a determinat la 23
martie 1939 România să semneze tratatul economic cu Germania la Bucureşti.
Acest acord era semnat pe o perioadă de cinci ani și defavorabil României, forțând
adaptarea economiei ţării la cerinţele Germaniei, căreia îi asigura astfel mari cantităţi de
petrol şi cereale. După încheierea tratatului economic bilateral cu Germania, Franța și
Anglia au încheiat acorduri economice cu țara noastră, urmărind în fapt
contrabalansarea tratatului cu Germania.

La 23 august 1939 se încheie la Moscova un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică și

Germania: Pactul Ribbentrop-Molotov (cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler). Primul
articol al tratatului prevedea că cele două părți se angajau să se abțină „de la orice act de
violență, de la orice acțiune agresivă și de la orice atac, una împotriva celeilalte, în chip
separat sau în comun cu alte puteri”. Pactul de neagresiune sovieto-german a împărțit, prin
urmare, Europa între sferele de influență sovietice și naziste și a grăbit izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial. 

Anexa secretă a pactului Ribbentrop-Molotov prevedea dreptul U.R.S.S. de a

ocupa Basarabia. Articolul 3 al acestei Anexe secrete prevedea: „În privinţa Europei sud-
estice, Partea Sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea
Germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”. Astfel, în vara anului
1939, asistăm la eșecul politicii de securitate colectivă; situația României era una dificilă,
prinsă la mijloc între interesele celor două mari puteri și complet izolată diplomatic de
aliații săi tradiționali.

La 1 septembrie 1939, prin atacul dezlănțuit al Poloniei de către Germania, începe Al

Doilea Război Mondial. România avea să înregistreze mari pierderi teritoriale în vara
anului 1940 și, în plus, datorită evoluției operațiunilor militare din vestul Europei, va
fi constrânsă să semneze cu Germania „Pactul petrolului”. Termenii și condițiile
tratatului obligau România să livreze Germaniei mari cantități de țiței, în timp ce Berlinul
furniza românilor armament.

România în timpul celui de-Al Doilea Război

Mondial
Anul 1940 poate fi privit ca fiind unul dintre cei mai tragici din istoria românilor. La 28
iunie 1940 România a cedat Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul
Herţa (însumând 50 762 km și o populație de 3 776 309 locuitori); la 30 august 1940, în
urma celui de-al doilea Dictat de la Viena, România a fost nevoită să cedeze în favoarea
Ungariei nord-vestul Transilvaniei (42 243 km cu 2 628 238 locuitori); la 7 septembrie
România a semnat la Craiova un acord cu Bulgaria, prin care i-a cedat Cadrilaterul - cu
județele Durostor și Caliacra (6 921km cu aprox 425 000 locuitori). România a pierdut
astfel peste 30% din suprafața sa teritorială. Românii din teritoriile cedate au experimentat
ocupația sovietică, comunizarea și prigoana Kremlinului, culminând cu deportările masive
în zone îndepărtate din URSS precum Siberia sau Kazahstan.

Consecințele acestor pierderi teritoriale din anul 1940 au fost numeroase și pe termen lung.
România a înregistrat efecte imediate în toate domeniile de activitate: politic, economic,
social, cultural, educațional etc. La nivel politic asistăm la prăbușirea întregului sistem
politico-diplomatic construit în 1918. În urma mișcărilor de strada din București dar
și din provincie împotriva politicii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a
abdicat la 6 septembrie 1940. Fiul său, Mihai, a depus jurământul de credință însă într-
o formulă schimbată, impusă de generalul lon Antonescu, noul președinte al Consiliului de
Miniștri.

 La data de 23 noiembrie 1940 generalul Ion Antonescu, aflat în vizită în

Germania, a semnat la Berlin aderarea României la Pactul Tripartit, încheiat la 27
septembrie 1940 între Germania, Italia şi Japonia (Axa Berlin-Roma-Tokyo). Alianța
româno-germană a durat 4 ani (până la 23 august 1944) și a fost percepută la momentul
respectiv ca singura alternativă de protejare a țării în fața agresiunilor URSS, în încercarea
de a recâștiga teritoriile pierdute în vara anului 1940.

La 22 iunie 1941, România va intra în război alături de Germania și aliații acesteia,

întorcând armele împotriva URSS, dorind recuperarea teritoriilor pierdute în vara lui
1940. „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a
Basarabiei şi Bucovinei!” - așa suna Ordinul de zi către armată al generalului Antonescu din
acea zi. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice pe un front cuprins între
munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi (în Bucovina) primele
trupe române, apoi pe 16 iulie este eliberat oraşul Chişinău (în Basarabia).

Trupele române trec Dunărea şi eliberează localităţile basarabene Ismail, Chilia Nouă şi
continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei. La 27 iulie
1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi
Bucovinei. Totuși, îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi
Bug aflat atunci în componența URSS-ului. Continuarea războiului după recuperarea
teritoriilor româneşti reprezintă încă și la momentul acesta un fapt controversat pentru
istorici. Criticile la adresa lui Antonescu s-au înmulțit odată cu înfrângerile suferite de
armata română la Cotul Donului și la Stalingrad.

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial

Japonia a încercat să cucerească S-E Asiei şi Oceanul Pacific sub pretextul eliberării
popoarelor asiatice și formării unei „sfere de coprosperitate”. În 1941, armatele japoneze au
cucerit Indochina, Thailanda, Singapore, Indonezia, Birmania (Myanmar), Filipine, Hong
Kong. În 7 decembrie 1941, japonezii au atacat baza navală americană de la Pearl Harbour
(insulele Hawaii). Atacul a reprezentat motivul intrării SUA în război.

Aceste victorii purtate de Axă au determinat semnarea la 1 ianuarie 1942 a Declaraţiei

Naţiunilor Unite de către 26 de state care se angajau să lupte până la capăt cu puterile Axei.
Anul 1943 este un an de cotitură în istoria războiului, acesta devenind favorabil Naţiunilor
Unite. Diplomația de la București a demarat tratative în vederea scoaterii țării
noastre din războiul împotriva Națiunilor Unite.

Un rol important în demararea tratativelor secrete cu tabăra adversă l-a avut ministrul de

externe Mihai Antonescu, care a acționat în această direcție prin reprezentanții săi cu
prilejul diverselor întâlniri avute cu diplomații anglo-americani și sovietici la Istanbul,
Ankara, Stockholm, Berna și Lisabona. Deși aceste întâlniri au fost secrete, ele au ajuns la
cunoștința Berlinului, ale cărui presiuni însă nu au reușit să oprească negocierile.

Preocupările românilor în ceea ce privește scoaterea țării din război au crescut în intensitate
către sfârșitul anului 1943 datorită numeroaselor pierderi umane, astfel încât regele Mihai,
sprijinit de principalele forțe politice, a decis arestarea mareșalului lon Antonescu la 23
august 1944 și alăturarea țării la coaliția Națiunilor Unite. Acest act a reprezentat astfel un
moment de cotitură în evoluția Frontului de Est, participarea României la războiul
antifascist contribuind la eliberarea Transilvaniei și apoi a Ungariei, Cehoslovaciei și a unor
zone din Austria. 

În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a

Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei -
15 august 1945. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi
sovietică, România găsindu-se în sfera de influență sovietică, ca urmare directă a ocupării
țării de către Armata Roșie. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin
intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale
Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid
totalitar.

După anul 1945, consecințele intrării României în sfera de influență a Moscovei devin din ce
în ce mai evidente. Semnarea Convenției de armistițiu la Moscova, pe 12
septembrie 1944, declară România o țară înfrântă în război și păstrează Rusiei teritoriile
anexate în 28 iunie 1940, la care se adaugă plata unor mari despăgubiri de război către
URSS.
 Prin Convenția de Armistițiu din septembrie 1944 de la Moscova și, mai târziu, prin Tratatul
de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României, nerecunoscându-i-se statutul de
țară cobeligerantă, i s-au impus condiții grele de natură politică, economică și militară din
partea marilor puteri ale Națiunilor Unite. În cadrul Conferinței de Pace de la Paris,
delegația română condusă de ministrul de externe Gheorghe Tătărescu nu a ridicat deloc
problema Basarabiei, semn al interdicției Kremlinului.

După încetarea războiului, țările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale
NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul
de la Varşovia. Aceste două alianţe militaro-politice au alimentat Războiul Rece până la
sfârșitul anilor ’80.

Planul Marshall
Cuprins

 Contextul economic și politic în care a fost dezvoltat și scopul acestuia

o Doctrina Truman
o Programul European de Redresare
 Răspunsul țărilor sub influență sovietică și Planul Molotov
 Consecințele Planului Marshall

Contextul economic și politic în care a fost

dezvoltat și scopul acestuia
Situația economică, politică și socială a Europei la sfârșitul celui de-Al Doilea Război
Mondial era una foarte dificilă. Cea mai mare parte a continentului avea de înfruntat lipsa
hranei, a adăposturilor și a bunurilor de consum. Infrastructura publică (drumuri, poduri,
instituții) era și ea în cea mai mare parte distrusă de război. Întregul tablou reprezenta un
teren favorabil pentru răspândirea ideilor comuniste în cadrul populației,
contextul fiind asemănător celui din timpul Revoluției Bolșevice din 1917, când bolșevicii lui
Lenin au preluat frâiele puterii în Rusia. 

În același timp, Armata Roșie prezentă în centrul și estul continentului ajuta micile

partidele comuniste care activau în aceste state să ajungă la putere. Amestecul comuniștilor
în cadrul Războiului Civil Grec (1946-1949) și dorința Moscovei de a controla strâmtorile de
la Marea Neagră, și astfel de a crea o zonă tampon între țările democrate occidentale și
URSS, au accelerat îngrijorările occidentalilor.. 

Doctrina Truman
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a surprins Statele Unite ale Americii în
poziția de principala putere economică și militară a Lumii. Spre deosebire de
Europa, unde cea mai mare parte a infrastructurii și a industriei a fost distrusă, SUA și-a
păstrat intacte capacitățile de producție. 
Având în vedere posibilitatea răspândirii comunismului pe tot cuprinsul continentului
european, cât și înrăutățirea relațiilor diplomatice cu URSS, americanii decid să adopte așa-
numita politică de îngrădire (Containment) împotriva răspândirii comunismului în
lume. În cadrul discursului prezidențial ținut în fața Congresului American pe data de 12
martie 1947, președintele american Harry Truman expune public noile direcții de politică
externă a SUA. 

Cunoscută și sub numele de Doctrina Truman, noua abordare prevedea “ajutorul țărilor
și popoarelor care se aflau în pericolul de a fi subjugate de minorități înarmate sau presiuni
externe ostile”, fără a face însă vreo trimitere directă la comunism. 

Programul European de Redresare

Pe fondul acestui context politic, social și economic complex, ia naștere Planul Marshall.
Secretar de stat și fost general în armata americană, George Marshall propune în iunie 1947
un program de reconstrucție economică al statelor europene care au fost afectate de război.
Denumit formal Programul European de Redresare (European Recovery Program), Planul
Marshall avea ca scop principal reconstrucția economiilor statelor europene. 

În percepția lui Marshall, crearea unui climat economic stabil se află în strânsă legătură cu
supraviețuirea și consolidarea instituțiilor democratice. Ideile se concretizează în aprilie
1948, când președintele Harry Truman a promulgat Programul European de
Redresare (Planul Marshall). Acesta prevedea ajutoare în valoare de aproximativ 13
miliarde de dolari (echivalentul a aproximativ 135 miliarde de dolari în prezent) pentru
perioada 1948-1951. Statele beneficiante nu au fost obligate să restituie fondurile primite,
acestea fiind acordate sub formă de granturi. Cea mai mare parte a fondurilor au fost
investite în refacerea industriei și agriculturii, încurajarea comerțului extern, ajutoare
economice sau asigurarea stabilității financiare a statelor.

De ce a ales SUA această abordare? SUA se afla în pericolul de a-și pierde aliații

tradiționali, aflați atunci sub amenințarea comunismului și a revoltelor sociale. Ruperea sau
slăbirea legăturilor politice și economice cu partenerii europeni ar fi dus la scăderea
substanțială a exporturilor americane și, implicit, la creșterea șomajului și regres economic.
Astfel a fost urmată o strategie de tip win-win (câștig-câștig), prin care SUA își asigura piața
de desfacere pentru produsele și bunurile exportate către Europa, în timp ce popoarele
europene care au luat parte la Planul Marshall s-au bucurau de un important progres
economic și păstrarea instituțiilor democratice. 

Răspunsul țărilor sub influență sovietică și

Planul Molotov
Un total de 17 state au fost parte a Planului Marshall: Franța, Republica Federală Germania
(RFG), Luxemburg, Italia, Portugalia, Marea Britanie, Irlanda, Islanda, Belgia, Olanda,
Austria, Danemarca, Suedia, Norvegia, Elveția, Grecia și Turcia. De ce nu au participat
și celelalte state europene, precum România, Ungaria, Polonia sau Cehoslovacia, în
condițiile în care programul era deschis tuturor, inclusiv URSS-ului? 
Oferta americanilor a fost privită cu suspiciune de URSS încă din timpul
negocierilor,  fiind bănuiți că încearcă să atingă supremația mondială prin intermediul
Planului Marshall. Abordările din sfera politică și economică ale celor două state erau
opuse: USA era republică federală prezidențială, adeptă a economiei libere; URSS era stat
socialist cu partid unic, economie centralizată și dirijată. De asemenea, viziunea despre
cum trebuia reclădită Europa postbelică era diferită. Sovieticii au fost adepții
aplicării de măsuri punitive împotriva statelor care au fost aliate cu Germania Nazistă, în
timp ce americanii au jucat cartea cooperării și ajutorului economic.

În cadrul acestui context, răspunsul statelor aflate sub influență sovietică era în

conformitate cu cel al URSS-ului. Deși Polonia și Cehoslovacia au prezentat interes de
a participa la masa negocierilor de la Paris (1947), răspunsul final a fost unul negativ, la
presiunile Moscovei. România, Ungaria, Bulgaria și Iugoslavia își exprimă și ele refuzul de a
participa. Uniunea Sovietică decide să înființeze propria versiune a Planului Marshall,
numit Planul Molotov (1947), devenit peste doi ani CAER (Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc). Planul Molotov avea ca scop declarat reconstrucția statelor proaspăt intrate sub
influența sovietică.

Consecințele Planului Marshall

În continuare poți citi unele dintre principalele consecințe ale Planului Marshall. Planul
Marshall s-a dovedit a fi un adevărat succes, atât pentru SUA cât și pentru statele care au
acceptat să participe. Printre consecințele Planului Marshall se numără redresarea
rapidă a economiilor naționale europene, ce a fost sinonimă cu îmbunătățirea
nivelului de trai al cetățenilor și păstrarea instituțiilor democratice. 

Cazul Germaniei de Vest reprezintă cel mai bun exemplu. Ajutorul primit a contribuit la
reconstrucția țării, accelerarea procesului de denazificare  și în transformarea statului vest-
german într-un pol european de stabilitate economică, politică și socială. 

Cooperarea economică și politică a luat locul disputelor între vechi rivali (ex. Franța-
Germania), iar expansiunea comunismului pe continent a fost stopată. Această
abordare avea să influențeze în mod direct nașterea a ceea ce noi azi o cunoaștem sub
numele de Uniunea Europeană. 

Totuși, trebuie să subliniem și adâncirea diferențelor economice, sociale, politice și

a scindării dintre Vest și Est în urma Planului Marshall și a refuzului statelor aflate sub
influenta sovietica de a beneficia de Planul Marshall.

Studiu de caz - Voci ale diplomației

românești
Pe parcursul istoriei lor, românii au luptat pentru apărarea independenţei şi menţinerea
fiinţei statale, folosind atât calea armelor, cât și arta diplomaţiei. În relațiile
internaționale din sud-estul Europei secolelor al XVI-lea - al XVIII-lea se remarcă în mod
repetat conflictul dintre Imperiul Otoman și statele creștine. Țările Române s-au implicat în
acest conflict și în relațiile internaționale din această perioadă urmărind redobândirea
independenței.

După secolul al XVIII-lea , vocile diplomației românești susțin cu fervoare cauza

autonomiei, a Unirii Principatelor și a independenței politice în interiorul diverselor
organisme internaționale, la conferințe și întruniri, în fața cancelariilor europene. De-a
lungul timpului, diplomaţia românească a avut parte de lideri politici deosebiţi, precum:
Dimitrie Cantemir, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Marghiloman, Take
Ionescu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, lista putând continua.

Alexandru Marghiloman semnând Tratatul de la București din 7 mai 1918

Dintre aceștia, ne vom opri atenția asupra lui Take Ionescu și Nicolae Titulescu, în mod
special, personalitățile lor marcând politica externă românească la începutul secolului al
XX-lea.

Take Ionescu (1858-1922)

Renumitul om politic, jurist și diplomat Take Ionescu, s-a făcut remarcat în diplomația
românească prin calităţile sale de orator, dar și de subtil analist al vieții politice. Take
Ionescu a fost reprezentantul cel mai de seamă al diplomaţiei româneşti în perioada de după
Primul Război Mondial, de numele său legându-se crearea Micii Înţelegeri.

De origine modestă, fiind fiul unui negustor de cereale din Ploiești, Take

Ionescu (pe numele său real Dumitru Ion) urmează facultatea la Paris, devenind doctor în
drept. Profesează apoi ca avocat în țară, fiindu-i remarcate calitățile deosebite de orator,
discursurile sale atrăgându-i apelativul de „Tăchiţă gură de aur”. Devine membru al
Partidului Național Liberal și, din 1884, deputat pe listele PNL.

Nemulțumit de dominaţia familiei Brătianu în politica românească, Take Ionescu se

înscrie în 1891 în Partidul Conservator. Se impune rapid printre liderii marcanţi ai
conservatorilor, fiind cooptat ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice și ministru al
Finanţelor în guvernele conservatoare. În 1908 părăsește această grupare, formând
Partidul Conservator Democrat.

Take Ionescu

Scindarea nu va întrerupe însă cu totul relațiile și colaborarea dintre adepții lui Take
Ionescu (numiți și „takiști”), în perioada 14 octombrie 1912- 31 decembrie 1913, mai mulți
membri ai Partidului Conservator Democrat fiind cooptați în guvernul condus de Titu
Maiorescu. Take Ionescu a primit portofoliul Internelor, dar a avut o contribuție
deosebită în politica externă prin participarea la Conferinţa de Pace de la
Bucureşti (după al Doilea Război Balcanic), în urma căreia ţara noastră a
primit Cadrilaterul. În perioada neutralității (1914-1916) Take Ionescu s-a pronunţat
pentru intrarea României în Primul Răboi Mondial de partea Antantei. Împreună cu Nicolae
Filipescu a fost iniţiatorul „Acţiunii Naţionale” şi al „Federaţiei Unioniste”. Una din
preocupările majore este cea pentru întregirea neamului, concentrându-și activitatea spre
dezrobirea Ardealului. Opozant al încheierii păcii cu Germania, după încheierea păcii este
nevoit să plece din țară.

Deși plecat la Paris în perioada 1918-1919, a fost ales la 3 octombrie 1918, preşedinte
al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, a cărui menire era de a apăra
interesele românilor pe lângă guvernele aliate, în special şi în faţa opiniei publice mondiale,
în general. La Paris s-a întrunit cu primul ministru Georges Clemenceau, cu Aristide Briand,
precum și cu președintele Camerei – Paul Deschanel, militând pentru ieșirea României din
izolarea diplomatică consecutivă păcii de la Buftea-București (1918).

În calitate de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Unitatea Românilor, Take Ionescu

întreprinde la sfârșitul anului 1918 împreună cu Nicolae Titulescu o vizită la Londra, unde
sunt primiți în audiență de primul ministru englez David Lloyd George și de către
ministrul de externe – lordul Arthur James Balfour. Consiliul Naţional pentru Unitatea
Românilor a avut astfel menirea de a fi organismul politico-diplomatic purtător de cuvânt al
națiunii române, fiindu-i recunoscută misiunea de către guvernele Franței, Angliei, Italiei și
Statelor Unite ale Americii.

În anul 1919 Take Ionescu revine în țară și se implică activ în viața politică, schimbând

denumirea partidului ce l-a fondat din Partidul Conservator Democrat în
Partidul Democrat. În martie 1920 acceptă să facă parte din guvernul Alexandru
Averescu, alături de Nicolae Titulescu. Primește portofoliul ministerului de externe, în
această calitate definitivând proiectul său de alianțe politico-militare regionale, bazat pe
principiile fondatoare ale Societății Națiunilor.

Alexandru Averescu

Astfel, cu consimțământul Franței și Angliei, Take Ionescu constituie Mica Înțelegere

în 1920. Mica Înțelegere sau Mica Antantă, cum mai este numită, a avut ca scop
menţinerea integrităţii teritoriale a statelor membre (Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-
Sloven și România) în faţa Ungariei şi a tendinţelor restauratoare ale Habsburgilor. Primul
pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă. Pe 23
aprilie 1921 se semnează la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă româno-slovacă, iar pe
7 iunie 1921 Convenţia de alianţă româno-iugoslavă, care consfinţeşte înfiinţarea Micii
Înţelegeri ca organizaţie politică.

Până în 1938, când a fost desființată, Mica Înțelegere a funcționat ca un instrument de

stabilitate în zonă, constituind un obstacol în calea revizioniștilor.
Semhur/ CC BY 3.0/ Țările care făceau parte din Mica Înțelegere

La 11 decembrie 1921 Take Ionescu demisionează din funcția de ministru de externe. Criza
politică declanşată îl determină pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului
peste două zile, şeful statului desemnându-l pe Take Ionescu preşedinte al Consiliului de
miniştri. Mandatul său a fost însă unul extrem de scurt – o lună – la 17 ianuarie
1922 trebuind să își dea demisia și încheindu-și cariera politică și viața în vara
aceluiași an.

Nicolae Titulescu (1882-1941)

Pentru o perioadă de aproape patru decenii, Nicolae Titulescu a fost personalitatea politică
reprezentativă în viaţa publică a României şi, de asemenea, în perioada interbelică, una
dintre personalităţile de seamă ale vieţii politice internaţionale.

Absolvent al Facultății de Drept la Paris, după reîntoarcerea în țară, Nicolae Titulescu

devine profesor de drept civil la Universitatea din Iași, apoi la Universitatea din
Bucureşti. În 1907 devine membru al Partidului Liberal Conservator fondat de
Take Ionescu. În anul 1912 este ales deputat, iar în 1917 primește mandatul de ministru al
finanțelor.

În anul 1918 îl însoțește pe Take Ionescu la Londra și se raliază la Consiliul Național pentru
Unitatea Românilor. În 1919 este membru al delegației române la Conferința de
Pace de la Paris iar din 1921 a funcţionat ca reprezentant permanent al
României la Liga Naţiunilor, fiind ales de două ori preşedinte al acesteia (1930-
1931 și 1931-1932). În perioada 1928-1936 a deținut de mai multe ori funcția de ministru
de externe, în guvernul Partidului Național Liberal (1927-1928) și în cel al Partidului
Național Țărănesc (1932-1936).

Nicolae Titulescu

În calitatea sa de diplomat, a militat pentru pacea în Europa și pentru garanția

securității colective. În acest sens, Nicolae Titulescu a luptat pentru păstrarea graniţelor
conform cu hotărârile tratatelor de pace de la Paris, după încheierea Primului Război
Mondial. S-a remarcat îndeosebi în cadrul tratativelor diplomatice din cadrul
Conferinței dezarmării de la Geneva, deschisă la 2 februarie 1932, elaborând
textul documentelor cu privire la definiția agresiunii în relațiile internaționale.
După cum însuși declara, „întreaga politică externă pe care am urmat-o…n-a avut decât
acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât
războiul să devină imposibil”. Cu eforturile susținute ale diplomatului român s-a
realizat și alianța cu Iugoslavia, Grecia și Turcia, numită Înțelegerea Balcanică
(1934). De asemenea, a susținut pactul oriental și pactul mediteranean propuse de Franța
în 1934. Militând pentru pace, nu a putut să nu condamne agresiunea italiană din
Etiopia/Abisinia (1935). S-a remarcat prin relaţiile de bună vecinătate întreținute cu URSS,
îndeosebi cu ministrul de externe sovietic, Maxim Litvinov.

Datorită diplomației sale de excepție și a contribuțiilor sale pentru bună înțelegere și pace în
Europa, militând neobosit pentru egalitatea tuturor statelor în relațiile internaționale,
pentru securitatea colectivă și prevenirea agresiunii, Nicolae Titulescu a fost numit
„ministru al Europei”. În întreaga sa activitate politică și diplomatică punctul central a fost
deținut de problemele fundamentale și de interesele politicii externe a României.

Edouard Herriot, prim ministru al Franței, declara despre Nicolae Titulescu: „Acest
ministru al unei țări mici face o politică în stil mare. Ce om uimitor! În politica
externa e îmbarcat pe o firavă luntrișoară pe care o conduce ca pe un vapor
mare, în politica internă stă călare pe o scândură putrezită, căreia până la
urmă îi dă o stabilitate de stâncă.”

Anul 1936 este anul în care Nicolae Titulescu este obligat să părăsească guvernul, luând
calea exilului, întâi în Elveția, apoi în Franța. Cu toate acestea, a rămas un militant al păcii
până la moartea sa, în martie 1941.

România în perioada Războiului Rece

De ce studiem tema României în perioada
Războiului Rece?
Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică. Dacă
Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei
Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei
planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Ţările Europei Occidentale au
devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele
din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două alianţe
militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul Rece.

România a făcut și ea parte pentru aproape jumătate de secol din blocul comunist. În funcție
de conducătorii săi și interesele acestora, poziția țării noastre nu a fost mereu stabilă,
existând perioade când deschiderea spre Occident a fost foarte mare și perioade când linia
moscovită a fost respectată întocmai.
RIA Novasti/ CC BY-SA 3.0/ Mihail Gorbaciov în anul 1987

În anul 1989 s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de Est. Acest
proces a fost favorizat de politica de reforme economice şi sociale (numită perestroika –
restructurare) introdusă de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, începând
cu 1985. Prin politica sa reformatoare și colaborarea cu preşedinţii americani, Gorbaciov a
pus capăt Războiului Rece (1946-1991).

Politica externă în primii ani ai regimului

comunist
În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, relaţiile internaţionale au fost
dominate de conflictul ideologic dintre cele două mari blocuri politice constituite: pe de o
parte S.U.A. şi statele democratice şi pe de altă parte U.R.S.S. şi statele comuniste.

Acest conflict ideologic a rămas în istorie sub numele de „Războiul Rece” (relaţiile dintre
cele două tabere erau foarte încordate, fără a se ajunge însă la o confruntare militară
directă). Debutul acestuia a fost considerat discursul ținut de Winston Churchill la 5 martie
1946, în fața studenților Universității din Fulton (Missouri, SUA), discurs din care
spicuim: „De la Stettin, în Baltica, la Triest, în Adriatica, o cortină de fier a căzut
peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele tuturor țărilor Europei
Orientale: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, București, Sofia. Toate
aceste orașe celebre, toate aceste națiuni se găsesc în sfera sovietică și toate
sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influențe sovietice, dar și
controlului foarte strâns și în continuă creștere al Moscovei.” 

Perioada de desfăşurare a „Războiului Rece” începe așadar după terminarea celui de-

al Doilea Război Mondial şi se încheie odată cu desfiinţarea U.R.S.S. (1946-
1991). Churchill dorea de fapt să transmită „lumii libere”, în special Statelor Unite ale
Americii, un mesaj de alarmă, necesitatea realizării unui baraj în Europa, care să pună la
adăpost statele occidentale de acțiunile politicii sovietice.

De la stânga la dreapta: Winston Churchill (Marea Britanie), Franklin D. Rooselvelt

(SUA) și Iosif V. Stalin (URSS) la Conferința de la Yalta.

Întâlnirea de la Yalta (4-11 februarie 1945) a celor mai importanţi trei lideri ai
lumii: preşedintele SUA (Franklin D. Roosevelt), prim-ministrul al Regatului
Unit al Marii Britanii (Winston Churchill) şi conducătorul sovietic
(Iosif Vissarionovici Stalin), care doreau redesenarea hărții mondiale, a avut urmări
directe și pentru țara noastră, creând condiții favorabile întăririi poziției Moscovei în
Romania. Un prim pas în acest sens a fost aducerea la putere a unui guvern procomunist
condus de Petru Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de

pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946) în
calitate de vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine în
guvernul Petru Groza. Prezența lui Tătărescu a fost un fapt folosit în sens propagandistic de
către comuniști în afara granițelor, în încercarea lor de a demonstra legalitatea guvernului
comunist condus de Groza.

Prin Tratatul de Pace semnat la 10 februarie 1947 România primea înapoi partea de nord-
vest a Transilvaniei ce fusese cedată Ungariei în 1940. Problema Basarabiei însă nu a fost
ridicată la Conferința de Pace de la Paris, semn al interdicției Kremlinului, granița de est
a României rămânând așadar cea impusă prin Pactul Ribbentrop-Molotov din
iunie 1940.

Gheorghe Tătărescu

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Europa era distrusă, țările
confruntându-se cu lipsa acută a rezervelor alimentare sau energetice. Se simțea astfel
necesitatea unui plan de reconstrucție și de ajutor economic. Statele Unite ale Americii au
conceput în acest context Planul Marshall, destinat aliaților europeni din al doilea Război
Mondial. URSS se temea însă de expansiunea politică și comercială a Statelor Unite ale
Americii în sfera ei de influență și a reacționat prompt prin respingerea în iulie 1947 a
Planului Marshall.

Mai mult, a impus urmarea aceleiași linii politice și țărilor sale satelit,
neținând cont de interesele economice sau politice reale ale acestor state. La 9
iulie 1947, România se alinia atitudinii Moscovei și denunța în termeni fermi
Planul Marshall.

La 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu este înlocuit din funcția de ministru de

externe cu Ana Pauker, schimbare ce marca preluarea de către Partidul Comunist a
controlului total asupra diplomației românești. Ca răspuns direct la Planul Marshall
în 1949 se constituie la inițiativa URSS Consiliului Economic de Ajutor
Reciproc (CAER). În cadrul CAER se efectuau diverse schimburi de produse, de la cele de
alimente până chiar la maşini şi utilaje. Astfel, România a fost nevoită inițial să își limiteze
exportul de materii prime doar la țările din cadrul CAER; importurile urmăreau și ele
același traseu.

Pe plan politico-militar, fiecare dintre cele două mari blocuri şi-a creat şi propria organizaţie
militară: la 4 aprilie 1949, la Washington, are loc ceremonia de semnare de către ţările
democratice a Pactului NATO; în replică, ţările comuniste europene se vor reuni 14 mai
1955 în alianța militară, cunoscută sub numele de Pactul de la Varşovia.
Exemplu de cerință de la bac despre participarea României în relațiile internaționale în
perioada stalinismului: Bac 2019 - Sesiunea din August - Subiectul II.

Relațiile româno-sovietice în perioada

dintre moartea lui Stalin și retragerea
Armatei Roșii
La 5 martie 1953 lumea sovietică asistă la moartea lui Stalin, eveniment care însă
nu a adus modificări semnificative imediate nici lumii sovietice și nici celei politice
românești. Gheorghe Gheorghiu Dej a fost un stalinist convins și, după moartea liderului de
la Kremlin, de teama reapariției în prim-planul vieții de partid a unora dintre rivalii săi, a
trecut la unele măsuri menite să-i țină departe pe aceștia de viața politică: astfel Lucrețiu
Pătrășcanu a fost condamnat la moarte; cel mai dur tratament a fost aplicat fostului
ministrul de finanţe, Vasile Luca: el a fost torturat şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, a denunțat politica dictatorială a predecesorului său.
Astfel, la Congresul XX al PCUS, desfășurat în februarie 1956, acesta a ținut un discurs
intitulat „Despre cultul personalității și consecințele sale”, referindu-se la cultul
personalității lui Stalin, atacând de asemenea și crimele comise de colaboratorii apropiați ai
lui Stalin.

©German Federal Archive/ CC BY-SA 3.0 de/ Nikita Hrușciov în Estul Berlinul (1963)

Pe fondul atitudinii lui Nikita Hrusciov asistăm la o serie de frământări și schimbări în

Europa precum revoluția anticomunistă izbucnită în Ungaria (1956), venirea la
conducerea Poloniei a reformistului Władysław Gomułka, schimbările din Cehoslovacia,
reluarea raporturilor cu Iugoslavia. Toate acestea au determinat Kremlinul să își
reconsidere raporturile politice din cadrul Tratatului de la Varșovia.

Cu toate acestea, evenimentele desfășurate în toamna anului 1956 la Budapesta au

demonstrat faptul că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influență nici a
Ungariei, nici a oricărui alt stat satelit. Înfrângerea revoluției anticomuniste maghiare a
fost făcută prin intervenția Armatei Roșii, ale cărei trupe staționau în așteptare pe
teritoriul românesc. Politica duplicitară a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care inițial a
acordat azil politic unor membri ai guvernului de la Budapesta pentru ca apoi să ordone
extrădarea lor cu scopul condamnării și executării, i-a permis lui Gheorghiu-Dej o
oarecare consolidare a prestigiului în cadrul blocului comunist.
Gheorghe Gheorghiu Dej a încercat anihilarea oricărei opoziții, prin
impunerea unui regim de teroare în România. Toţi opozanţii săi au fost aruncaţi,
rând pe rând, în închisori sau trimişi în lagăre de muncă. Sporirea încrederii Moscovei în
liderii Partidului Muncitoresc Român i-a determinat să abordeze problema retragerii
trupelor sovietice din țară. Propunerea lui Gheorghiu Dej comunicată prin ministrul de
atunci al apărării - Emil Bodnăraş - a fost inţial respinsă de Hruşciov. Cum însă URSS se
gândea la o refacere a imaginii sale afectată de intervenţia militară contra
Ungariei, situația era favorabilă României.

Astfel, la 24 mai 1958, Comitetul consultativ al statelor semnatare ale

Tratatului de la Varşovia aproba retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
României, după ce cu câteva săptămâni înainte Moscova anunţase Bucureştiul
în mod oficial despre luarea acestei măsuri. Părăsirea teritoriului românesc de către
Armata Roșie a determinat însă pe plan intern un nou val de represiuni și arestări,
concomitent cu înăsprirea controlului ideologic în încercarea de a descuraja orice tentative
de opoziție. Pe plan extern această acțiune avea să faciliteze viitoarea distanţare a României
de Moscova.

Politica externă în ultimii ani ai regimului

lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Dacă politica externă din prima fază a conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
(1948-1956) se caracterizează printr-o obedienţă totală faţă de direcţiile
impuse de Moscova, după 1962 asistăm la o distanțare treptată de
URSS. Izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962 și dificultățile generate de declanșarea
„crizei rachetelor” din Cuba, i-au înlesnit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej distanțarea de
Moscova. Deși inițial de partea rușilor, pe măsură ce conflictul ruso-chinez se adâncea, Dej
va milita pentru împăcarea celor două tabere. Tactica sa nu a avut însă un răspuns clar din
partea Chinei, relaţiile rămânând mai departe destul de superficiale.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E345, 55/1960 (accessed 12.11.2015)/

În prim plan, Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nikita Hrușciov pe Aeroportul Băneasa în
timpul celui de-al șaptelea Congres Al Partidului Comunist( 1960). În spatele lui Dej poate
fi observat Nicolae Ceaușescu.

România s-a pronunțat de mai multe ori împotriva divizării economice

planificate în cadrul blocului comunist al CAER-ului prin Planul Valev potrivit
căruia sudul României trebuia să facă parte dintr-un complex agricol
împreună cu nordul Bulgariei şi sudul U.R.S.S. În acest sens, la plenara CC al PMR
din aprilie 1964 a fost elaborată celebra Declarație din aprilie, numită și „declarația de
independență a PMR față de Moscova”.
 Declarația din aprilie releva faptul că industrializarea se putea face doar prin
ruperea de Kremlin. Cu toate acestea, ieșirea de sub influența Moscovei s-a realizat în
termenii acceptați de Kremlin și a fost o tactică a URSS pentru a sublinia neamestecul ei în
problemele celorlalte partide comuniste. Programul de industrializare rapidă a României a
fost susținut în cadrul CAER prin delegatul permanent Alexandru Bârlădeanu, cu sprijinul
total al lui Gheorghiu-Dej, pe fondul unei relații tot mai tensionate cu URSS. În același
context, România a început o colaborare economică importantă cu Iugoslavia
(construcţia hidrocentralei Porţile de Fier).

Dej era interesat în implementarea unui sistem politic care, prin desovietizare, să se
îndrepte spre o liberalizare internă, astfel încât va opta pentru calea naţională către
desăvârşirea comunismului. Devierea PMR de la linia Kremlinului a reprezentat
astfel debutul național-comunismului în România; acesta asimila o serie de
valori și principii naționaliste, fără însă a renega cu totul internaționalismul
proletar. Această politică ambivalentă a lui Gheorghiu-Dej poate fi întrucâtva explicată și
prin sentimentele de teamă ale comuniștilor români ca nu cumva liberalizarea proaspăt
declanșată pe plan intern să le pericliteze privilegiile pe care le dețineau în cadrul societății
românești.

Politica externă în timpul regimului Nicolae

Ceaușescu
Cuprins

 Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu

 Politica externă în ultimii ani ai regimului Nicolae Ceaușescu

Politica externă în primii ani ai regimului

Nicolae Ceaușescu
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de
secretar general al Partidului Muncitoresc Român.

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor
săi. Vizita întreprinsă de Nicolae Ceaușescu în septembrie 1965 la Moscova, a
nemulțumit oarecum conducerea sovietică, prin accentele programului său de
guvernare. 

Regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu poate fi împărțit în două etape diferite. În primii
ani, acesta şi-a consolidat puterea în sânul partidului şi a continuat linia politică de
independenţă faţă de Moscova. Astfel, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe
la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci
chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public.
România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG, în
1967. În aprilie 1968, președintele Franței, Charles de Gaulle, a efectuat o vizită în țara
noastră, felicitându-l pe Nicolae Ceaușescu, conform uzanțelor diplomatice, pentru politica
lui de independență.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #G514, 177/1968 (accessed

12.11.2015)/ Nicolae Ceaușescu expunând poziția Partidului Comunist Român și a
guvernului român cu privire la evenimentele din Cehoslovacia (august 1968)

În 20/21 august 1968, a avut loc intervenția militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de
la Varșovia. „Primăvara de la Praga”, curentul care manifesta pentru liberalizarea
regimului politic cehoslovac și pentru apropierea de Occident, a fost reprimată. Reacția lui
Nicolae Ceaușescu față de intervenția armată în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la
Varșovia s-a înscris în linia generală a politicii sale de distanțare față de Moscova. La 21
august 1968 Ceaușescu ține la București un discurs în care condamnă
vehement această intervenție:

„Dragi tovarăşi, cetăţeni ai Ţării Româneşti! Pătrunderea trupelor celor 5 ţări socialiste în
Cehoslovacia constituie o mare greşeală şi o primejdie gravă pentru pacea în Europa,
pentru soarta socialismului în lume! Este de neconceput în lumea de astăzi, când
popoarele se ridică la luptă pentru a-şi apăra independenţa naţională, pentru egalitate în
drepturi, ca un stat socialist, ca state socialiste să încalce libertatea şi independenţa unui
alt stat. Nu există nici o justificare şi nu poate fi acceptat nici un motiv pentru a admite,
pentru o clipă, numai ideea intervenţiei militare în treburile unui stat socialist. (...) Noi
suntem hotărâţi să acţionăm cu toată forţa, cu toată răspunderea noastră, pentru a
contribui la găsirea căilor pentru rezolvarea cât mai iute a acestei situaţii create prin
pătrunderea trupelor străine în Cehoslovacia, pentru ca poporul cehoslovac să poată să-şi
desfăşoare activitatea în linişte. Sîntem ferm hotărâţi să acţionăm pentru ca împreună cu
celelalte ţări socialiste, cu celelalte partide comuniste şi muncitoreşti, să contribuim la
eliminarea divergenţelor, la întărirea unităţii ţărilor socialiste, a partidelor comuniste,
pentru că suntem convinşi că numai aşa servim interesele poporului, interesele
socialismului în întreaga lume!”

Cu acest prilej, Nicolae Ceaușescu a reușit să transmită „lumii libere” suficiente semnale
privind noua linie urmată în politica ceaușistă. În acest context, în timpul administrației
Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de România, pe fondul răcirii
relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din 1968,
invazie intens criticată de președintele român. Richard Nixon a vizitat România pe 2
august 1969.

Vizita președintelui Nixon în România a reprezentat prima vizită a unui

președinte american într-o țară comunistă. Pe parcursul vizitei, Nixon i-a solicitat lui
Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de mediator între România și China.
Washingtonul a lansat o invitație lui Nicolae Ceaușescu de a efectua o vizită oficială în SUA,
invitație acceptată și concretizată în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, în 1975, un
alt președinte al Statelor Unite, Gerald Ford, vizitează România, chiar dacă
această vizită nu a mai avut același impact ca precedenta vizită a președintelui
american.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E552, 4/1970 (accessed 12.11.2015)/

Nicolae Ceaușescu la sesiunea anuală O.N.U (octombrie 1970)

Vizite în Occident au mai fost întreprinse de Nicolae Ceaușescu la Paris, unde, în cadrul
întrevederilor avute cu omologul său francez - Georges Pompidou - a fost evidențiat rolul
jucat de România în evoluția securității europene. Cu toate că era vorba de un limbaj mai
mult diplomatic, exemplul nu este deloc lipsit de valoare.

România este acceptată în 1971 în GATT (Acordul General pentru Tarife și

Comerț) iar în 1972 în FMI (Fondul Monetar Internațional), încheind ulterior
acordul cu Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) – toate acestea
fiind pe de o parte meritul politicii promovate de Nicolae Ceaușescu, pe de altă parte al
interesului promovat de blocul democratic în lărgirea breșei din cadrul blocului comunist.

©Fototeca online a comunismului românesc photo #E551, 3/1970 (accessed 12.11.2015) /

Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon 

În perioada 3 iulie 1973-1 august 1975 și-a desfășurat lucrările Conferința

pentru securitate și cooperare în Europa, deschisă la Helsinki, continuată apoi
la Geneva și încheiată tot la Helsinki. La lucrările conferinței au participat
reprezentanții a 35 de țări, între care și România. Obiectivul comun al lucrărilor era
îmbunătăţirea relațiilor internaționale și pacea în Europa, respectând însă sistemele
politice, economice, sociale și culturale ale fiecărui stat în parte. Moscova era oarecum
liniștită prin garanția că înglobarea țărilor din estul Europei nu îi va mai fi
contestată de Occident.

De cealaltă parte, Occidentul avea promisiunea din partea URSS a respectării drepturilor
omului în țările aparținătoare blocului comunist. Aflate la mijloc, statele satelit s-au găsit
mai mult în mijlocul unui discurs propagandistic, fără însă a nega meritul acestei conferințe
de a fi fost un prim pas spre ieșirea din Războiul Rece.

Politica externă în ultimii ani ai regimului

Nicolae Ceaușescu
Aderarea în 1972 a României la FMI a facilitat țării noastre accesarea unor împrumuturi
consistente, pe care Ceaușescu le-a folosit în ce-a de-a doua industrializare a țării. După ce
a devenit președinte al României, în 1974, Ceaușescu a urmărit obținerea unei
poziții cât mai vizibile pe scena politică internațională și evitarea cât mai mult
posibil a intervenției Moscovei în politica PCR.

Dacă la începutul lui 1980 România cunoștea un avans al economiei, dezvoltându-se

industria petrolieră, metalurgică și siderurgică, câțiva ani mai târziu returnarea
împrumuturilor a început să fie resimțită tot mai dramatic de populație.

În 25-27 mai 1987 Gorbaciov a vizitat România, aceasta fiind ultima țară din
blocul comunist pe care liderul sovietic o vizita. Cu prilejul acestei vizite, Gorbaciov
a criticat politica lui Ceaușescu, care ținea țara în izolare; de asemenea, a criticat teroarea
menținută asupra cetățenilor și favoritismele acordate apropiaților clanului ceaușist. În
discursul său, Gorbaciov a prezentat noile sale concepte, însă fără ca acestea să aibă vreun
ecou în perioada imediat următoare. Dintre toţi conducătorii comunişti, Ceauşescu a fost
văzut ca singurul care se opune politicii reformatoare. Dacă după 1968 el era
considerat de către occidentali un reformator, după 1980 imaginea sa s-a
deteriorat drastic, fiind privit ca un dictator care îşi priva poporul de cele mai
elementare aspecte ale unui trai decent.

Ceaușescu reușise să achite în 1989 datoriile externe ale țării, fapt anunțat în
martie 1989, însă prețul plătit de populație a fost imens; economia țării era
ruinată, cetățenii se aflau la limita sărăciei și a răbdării datorită raționalizării
hranei, apei, curentului, benzinei etc.

În 1989 regimul comunist s-a prăbuşit şi s-au instaurat regimuri democratice, prin
revenirea la pluripartidism şi organizarea unor alegeri libere în țările fostului bloc sovietic:
Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată, Bulgaria.

Diplomația românească: de la Tratatul de

la Varșovia la Uniunea Europeană
Relaţiile internaţionale în perioada de după al Doilea Război Mondial au urmat un traseu
presărat de numeroase schimbări, însă în toate proemina dorinţa de a se evita pe viitor alte
confruntări militare. Drept urmare, eforturile oamenilor politici au fost direcţionate către
fondarea unor organisme politico-militare care să activeze într-un mod eficient în acest
sens.

Ţările din Europa Occidentală, precum şi aliații acestora, Statele Unite ale
Americii și Canada, s-au confruntat în perioada 1945-1949 cu necesitatea
restructurării economice, și nu numai. Pe de altă parte, politica expansionistă
promovată de U.R.S.S. era în măsură să provoace acestor state suficiente motive de
îngrijorare.

Drept urmare, pe 4 aprilie 1949 ia ființă la Washington Organizația Tratatului

Atlanticului de Nord, pe scurt NATO. Inițial alianța a cuprins 12 state: Franța,
Belgia, Luxemburg, Danemarca, Islanda, Olanda, Norvegia, Marea Britanie,
Italia, Portugalia, Canada și S.U.A., iar în 1955 reunea 15 state. În prezent, un număr
de 28 de state sunt membre ale acestei organizații. Obiectivul comun al statelor membre
NATO era astfel menținerea păcii, dar în cazul unei amenințări a unuia dintre statele
componente, se impunea mobilizarea statelor aliate.

Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la Washington (4 aprilie 1949)

La 31 martie 1954 U.R.S.S. va cere oficial să adere ca membru cu drepturi depline în NATO,
cererea fiind respinsă. La data de 4 mai 1955 este primită în NATO Republica
Federală Germania (RFG), act care va constitui pretextul fondării unei alianțe
politico-militare socialiste. Astfel, pe 14 mai 1955, opt țări socialiste din Europa de Est
– U.R.S.S., Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Albania, Bulgaria, Republica Democrată
Germania (RDG) și România - semnau „Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă
mutuală” de la Varșovia.

Tratatul de la Varșovia a reprezentat o organizație ce a fost folosită de U.R.S.S.

pe de o parte în confruntarea cu Statele Unite ale Americii, iar pe de altă parte
pentru a își spori controlul asupra statelor satelit. Tratatul se dorea, potrivit
preambulului la acest document, „un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe
participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială şi de stat”.
Statele semnatare se obligau să nu se angajeze în alte coaliții sau să încheie acorduri ori
tratate care să intre în contradicție cu tratatul semnat în capitala poloneză. Deși documentul
prevedea consultarea membrilor semnatari cu privire la diverse probleme, în realitate
Moscova a fost cea care lua deciziile și punea cel mai adesea statele satelit în fața faptului
împlinit. Tratatul s-a încheiat pe o perioadă de 20 de ani. Țările semnatare s-au angajat
să contribuie militar la Forța Armată Unică, România, de exemplu, cu un
efectiv de 55 000 de soldați. Comandantul acestei Forțe Armate Unice a fost numit I.S.
Konev, mareșalul U.R.S.S. În anii imediat următori semnării tratatului de la Varșovia
România a adoptat o atitudine precaută, fără a se implica activ.

La data de 10 decembrie 1955 România este admisă în Organizația Națiunilor

Unite (ONU), aderarea sa semnificând începerea ieșirii de sub cortina de fier a Moscovei și
afirmarea sa ca stat independent în ce privește diplomația internațională. Cu toate acestea,
în primii ani de după aderarea la ONU, România va rămâne fidelă liniei politice moscovite.

© Fototeca online a comunismului românesc, photo #HA093, 93/1945 (accesed

26.11.2015)/Gheorghe Gheorghiu-Dej

Anul 1956 va reprezenta un an de cotitură în evoluția statelor comuniste,

asistând la o mișcare reformatoare în Polonia și la evenimentele revoluționare
anticomuniste maghiare. Aceste evenimente nu vor rămâne fără ecou nici în România,
unde asistăm la mișcările anticomuniste organizate de studenți în centre universitare
precum Timișoara, Iași, Cluj, București. Acestea au fost însă reprimate violent de
autoritățile comuniste, finalizându-se cu numeroase arestări și condamnări. Liderul
Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a urmărit
fructificarea tuturor acestor evenimente, în special a revoluției de la
Budapesta, cerând retragerea trupelor Armatei Roșii de pe teritoriul
românesc.

Fapt ce a devenit realitate doi ani mai târziu, în 1958, în condiții lipsite de
violență. Acest lucru a fost posibil datorită atitudinii lui Gheorghiu Dej, care a
susținut necesitatea intervenției militare în Budapesta (afirmând public
acțiunile Rusiei ca fiind „necesare și corecte”) și a facilitat trecerea trupelor
sovietice spre Ungaria. După înfrângerea revoluției maghiare, liderul comunist român a
contribuit la aducerea forțată a grupului revoluționar în România și la reținerea fostului
prim-ministru maghiar și liderul revoluției – Imre Nagy – la Snagov. Aici, a stat cu
domiciliu forțat până în aprilie 1957, după care a fost extrădat la Budapesta, fiind judecat,
condamnat la moarte și executat în cele din urmă în iunie 1958. Atitudinea lui Dej pe
parcursul acestor evenimente a contribuit așadar la retragerea trupelor rusești de pe
teritoriul țării noastre, hotărâre adoptată în mai 1958, la reuniunea Tratatului de la
Varșovia, reuniune la care a participat și conducătorul român.

Prezența lui Gheorghe Gheoghiu-Dej la Adunarea Generală a ONU din anul 1960 reprezintă
un moment important în istoriografia românească, Dej fiind primul conducător de stat
român care a susținut un discurs la ONU. Discursul său s-a încadrat în tendința generală a
șefilor de state comuniste de a susține și elogia Moscova și politica promovată de aceasta
prin liderul ei, Nikita Hrușciov.

Exemplu de cerință posibilă la bac despre participarea României la relațiile

internaționale din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Bac 2020 - Modele de subiecte -
Subiectul III.

Distanțarea față de Moscova

Anii ce au urmat se înscriu pe de o parte în plan intern în linia exacerbării cultului
personalității lui Gheoghiu-Dej, iar pe de altă parte, în plan extern, sesizăm o reorientare a
diplomației românești în relațiile cu Moscova. Se remarcă în acest sens două
evenimente principale în 1962, și anume Conferința CAER de la Moscova și
„Criza rachetelor” din Cuba.

În cadrul Conferinței CAER,Nikita Hrușciov a propus un plan de dezvoltare potrivit căruia

statele comuniste mai dezvoltate să se axeze pe procesul industrializării, în timp ce celelalte,
inclusiv România, să se axeze pe agricultură, fapt ce a nemulțumit conducerea Partidului
Muncitoresc Român. Pe fondul accentuării conflictului între China și URSS, România și-a
asumat rolul de arbitru între cele două puteri comuniste, distanțându-se
progresiv de Moscova; în paralel, se încearcă o apropiere și colaborare în ce privește
relațiile comerciale externe româno-chineze.
Însă momentul cel mai însemnat în evoluția procesului îndepărtării de Kremlin l-a
constituit „Declarația din aprilie 1964” a conducerii Partidului Muncitoresc Român.
Numită neoficial și „Declarația de independență față de Moscova”, întrucât a subliniat
distanțarea de Moscova și ruptura politică produsă. Neacceptând Planul Valev care
prevedea specializarea agricolă a României în contextul integrării economice generale
prevăzute de URSS pentru statele satelit, prin această declarație România dorește să își
aroge singură prin PMR responsabilitatea politicii interne și, mai mult decât atât, nu mai
recunoaște supremația Moscovei în relațiile internaţionale.

Declarația a cunoscut o apreciere și pe scena politică internațională,

constituind astfel o nouă etapă în evoluția diplomatică a României. După
moartea lui Gheorghiu-Dej, în 1965, la conducerea României vine Nicolae Ceaușescu, care
continuă politica de detașare față de Moscova. În octombrie 1966 Misiunea permanentă a
României la ONU anunță în mod oficial candidatura lui Corneliu Mănescu (ministru de
externe în perioada 1961-1972) la președenția sesiunii a XXII-a a Adunării Generale a ONU.
În 1967 ministrul român devine primul președinte al Adunării Generale ONU provenind
dintr-un stat comunist.

În această calitate de președinte al Adunării Generale ONU s-a confruntat cu

numeroase probleme, între care una dintre cele mai complicate a reprezentat-
o invazia sovietică din Cehoslovacia în noaptea de 10-21 august 1968. Trupele
tratatului de la Varșovia au aterizat pe aeroportul de la Praga în încercarea de a stopa
tendința reformistă a guvernului cehoslovac, cunoscută sub numele de „Primăvara de la
Praga”. Nicolae Ceaușescu s-a opus acestei acțiuni a guvernului moscovit și a a rostit la
București un discurs în 21 august 1968 prin care a condamnat această intervenție, declarând
„că nu există nici o justificare, nu poate fi acceptat nici un motiv de a admite, pentru o
clipă numai, ideea intervenției militare în treburile interne ale unui stat socialist frățesc”.

Deși Occidentul nu a intervenit direct în acest conflict, la New Yok s-a desfășurat o întâlnire
între Corneliu Mănescu și Lindon B. Johnson, președintele de atunci al SUA, având menirea
să detensioneze atmosfera dintre Moscova și Bucureşti.

În 1967 Corneliu Mănescu, în calitate de ministru de externe, a vizitat RFG, România fiind
astfel întâia țară din blocul sovietic care a reluat legăturile diplomatice cu o țară din vestul
Europei. Președintele american Richard Nixon a vizitat România pe 2 august
1969. În 1970, Nicolae Ceaușescu efectuează o vizită de 15 zile în Statele Unite, onorând
invitația omologului Richard Nixon lansată cu prilejul vizitei sale în țara noastră. Aceste
evenimente au constituit momente deosebit de importante în politica externă a României.

Diplomația românească în perioada anilor 1970 s-a implicat activ în acțiunile ONU,
remarcându-se pe scena politică internațională cu prilejul semnării în 1975 a Actului final al
Conferinței de la Helsinki.

Diplomația românească după anul 1989

Anul 1985, prin numirea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Comitetului Central al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), reprezintă debutul unei noi etape evolutive a blocului
sovietic. Politica sa reformatoare - perestroika (reconstrucţie) şi glasnost (transparenţă) –
va determina într-un final disoluția blocului sovietic. În România situația pe plan
intern va urma însă un traiect diferit, supus cenzurii și numeroaselor
restricții, ceea ce l-a catalogat pe Nicolae Ceaușescu drept cel mai conservator
dintre conducătorii statelor est-europene.

© Fototeca online a comunismului românesc, photo #E590, 1/1985 (accesed 27 noiembrie

2015)/ Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov la Moscova (1985)

Anul 1989 a reprezentat un an de cumpănă în istoria statelor comuniste, fiind anul în care
s-a prăbuşit regimul comunist în toate statele Europei de est, fapt ce a atras după sine o
modificare a echilibrului de forțe pe plan internațional. Perioada post 1989 a adus:

 reunificarea Germaniei (1990);

 dizolvarea Tratatului de la Varșovia (iunie 1991);
 dezmembrarea URSS (26 decembrie 1991).

Consecutiv acestor evenimente Războiul Rece a încetat și el, iar Statele Unite ale
Americii au devenit astfel singura mare putere mondială.

Căderea regimului comunist a orientat România spre aderarea la structurile euroatlantice.

Astfel, în iulie 1990 prim-ministrul Petre Roman adresează o scrisoare secretarului general
al NATO - Manfred Wörner. Prin intermediul acesteia diplomația românească propunea
acreditarea unui ambasador român pe lângă NATO. În anul 1993 preşedintele Ion Iliescu va
transmite oficial Secretarulului general al NATO dorinţa României de a adera la organizație,
fapt ce se va concretiza în 29 martie 2004 abia, după o primă nereușită în anul 1997, când a
fost devansată de țările membre ale grupului de la Vișegrad: Cehia, Slovacia, Polonia și
Ungaria.

Un alt obiectiv urmărit de diplomația românească a fost integrarea în Uniunea

Europeană. La data de 7 februarie 1992 este semnat Tratatul de la
Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene, hotărându-se transformarea
comunităților europene în Uniune Europeană, prevăzându-se norme comune în ceea ce
privește piaţa internă, uniunea economică şi monetară, politica de securitate ș.a.m.d.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a debutat prin

semnarea Acordului de asociere la 1 februarie 1993, care a instituit o asociere între
România și statele membre ale Comunității Europene. În 1995 România depune oficial
cererea de aderare la Uniunea Europeană. Din 7 octombrie 1993 România devine
membră în Consiliul Europei. Din februarie 2000 încep negocierile cu România în ce
privește aderarea țării noastre, recomandându-se diplomației românești continuarea
reformelor și a angajamentelor asumate prin negocierile bilaterale privind politica internă,
justiția, domeniul concurenței etc.
La data de 25 aprilie 2005 România și Bulgaria semnează la Luxemburg
tratatul de aderare la Uniunea Europeană. Tratatul odată semnat, a fost supus
ratificării către toate statele membre ale organizației, iar la 1 ianuarie 2007 România devine
din observator activ membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Din acel moment
România a dobândit dreptul de a desemna 35 de deputați în cadrul Parlamentului
European, iar limba română a intrat în rândul limbilor oficiale din cadrul Uniunii Europene.

Religia și viața religioasă

Biserica a avut un rol important în evoluția nu doar religioasă ci și socială și culturală a
oamenilor, de aceea îi dedicăm acest capitol intitulat ”Religia și viața religioasă”.
Argumentele ce vin în sprijinul afirmației noastre, pot fi găsite în următoarele lecții:

 Biserica și școala în Evul Mediu și la începuturile modernității.

Construcția ecleziastică și implicarea laică unde vei afla mai multe despre
rolul bisericii în dezvoltarea culturii și a învățământului.
 Protectorat religios și identitate culturală în Europa și spațiul românesc.
Statul biserica și diaspora. Această lecție explică modul în care religia a
influențat și a fost influențată de societate și de conducătorii statelor europene de-a
lungul secolelor.
 Studiu de caz - România și toleranța religioasă. Diversificarea religioasă
apărută cu ocazia Unirii din 1918 a influențat considerabil fenomentul de toleranță
religioasă. Tot aici poți afla mai multe despre rolul pe care l-a avut statul român în
raport cu Biserica înainte de al doilea război mondial, în timpul comunismului și
după anul 1989.

 Biserica și școala în Evul Mediu și la

începuturile modernității. Construcția
ecleziastică și implicare laică
 În perioada Evului Mediu Biserica a reprezentat instituția care a avut rolul de
principal factor al culturii și învățământului, indiferent de regiunea geografică a
Europei. Această realitate poate fi ușor explicată prin faptul că în epoca medievală
şcoala a funcţionat inițial pe lângă biserici şi mănăstiri. Instituțiile ecleziastice
construiau și îngrijeau școlile la început destinate doar
pregătirii viitorului personal clerical: citeți, preoți, călugări;
preocuparea principală era accesibilitatea la textul Sfintei Scripturi, la
cărțile destinate ritului religios și la reproducerile din scrierile
patristice.
 Odată cu urbanizarea se poate remarca și apariția școlilor orășenești, cu elemente
laice; acestea erau destinate copiilor familiilor de negustori și meșteșugari, având un
scop practic, cel de învățare a meseriilor. La sfârșitul secolului al XII-lea se constituie
universitățile, instituții de învățământ reprezentative pentru Evul Mediu și baza
universităților moderne de mai târziu; fiind create de biserică, universitățile vor avea
scopul de pregătire a clericilor, aceștia studiind numeroasele opere religioase și
filosofice grecești ce au fost traduse în limba latină.
 Pe lângă teologie, în cadrul Universității se mai studiau dreptul, medicina și
artele. Primele universități iau naștere la Bologna, Paris, Oxford,
Heidelberg.
 O evoluție aparte întâlnim în istoria învățământului Imperiului Bizantin. Aici
asistăm la o separare a învățământului laic de cel religios. Este atestată la
Constantinopol (secolele IV-XV) o Universitate imperială, în cadrul
căreia se studiau filosofia, literele și științele. De asemenea, întâlnim școli
provinciale sau particulare. Învățământul religios se efectua prin Școala patriarhală
sau școlile mănăstirești.
 În ceea ce privește spațiul românesc, aici asistăm la începutul Evului Mediu la o
evoluție a învățământului legată în principal de organizarea ecleziastică (în preajma
mănăstirilor și bisericilor), apoi încet-încet și legată de evoluția structurilor statale.
Din păcate istoriografia nu dispune de suficiente date pentru perioadele inițiale ale
organizării ecleziastice românești. Poporul român este creștinat din epoca romană,
cu o accentuare a acestui fenomen în secolul al IV-lea prin misionarii de la sudul
Dunării, evoluând în vecinătatea unor popoare păgâne.
 De altfel, o trăsătură importantă este și faptul că este singurul dintre popoarele de
origine latină care este ortodox, nu catolic – acest fapt datorându-se influenței
tradiției bizantine și slavone. Unii istorici, între care și P. P. Panaitescu,
susțin încadrarea spațiului românesc în secolele X-XI în aria ecleziastică
a Țaratului bulgar, fapt ce ar explica utilizarea limbii slavone în cultul
liturgic românesc, dar și în cadrul cancelariei din Țările Române.
 În secolul al XIV-lea asistăm la întemeierea mitropoliilor ortodoxe a Ţării Româneşti
(Ungrovlahiei) şi a Moldovei. În 1359 Mitropolia Ungrovlahiei ia ființă având
sediul la Curtea de Argeș și este recunoscută de către Patriarhia
Ecumenică, primul mitropolit fiind Iachint al Vicinei. Mitropolitul Țării
Românești primește și titulatura de „exharh al plaiurilor”, ceea ce îi aducea sub
protecție și pe ortodocșii din Transilvania.
 În 1401 în Moldova se înființează mitropolia cu sediul la Suceava, fiind și
ea recunoscută de Patriarhia Constantinopolului.
 Tot legat de evoluția vieții ecleziastice, trebuie să menționăm mănăstirile, existența
lor fiind atestată încă din secolul al X-lea: ansamblul bisericesc rupestru de la
Basarabi-Murfatlar. Un secol mai târziu este amintită existența mănăstirii ortodoxe
de la Morisena (în cuprinsul formațiunii lui Ahtum). În interiorul arcului carpatic
sunt întemeiate mănăstiri catolice, tot mai des începând cu secolul al XII-lea. După
constituirea statelor medievale românești asistăm la o înflorire a așezămintelor de tip
monastic pe tot cuprinsul acestora.
 Până la inventarea tiparului de către Johann Gutenberg în secolul al XV-
lea cărțile erau multiplicate prin copierea lor de către acele persoane
care îndeobște îndeplineau funcția de copiști; mai apoi s-au inventat presele,
însă și acest proces era laborios; din acest motiv ele nu puteau fi multiplicate într-un
număr foarte mare și erau mai scumpe. Pătrunderea și la noi a tiparului, odată
cu Umanismul și Reforma, a facilitat multiplicarea cărților, ceea ce a dus
și la scăderea costului lor, făcându-le accesibile unei pături mai largi a
populației. Putem spune așadar că tiparul a contribuit în mare măsură la
dezvoltarea învățământului, întrucât cărțile multiplicate erau folosite în școli pe post
de manuale. În marea lor majoritate cărțile aveau conținut religios.

 Johann Gutenberg, inventatorul tiparului
 Tot tributar Umanismului și Renașterii este accentul care începe să se
pună pe discipline precum limbile clasice (greacă și latină), istoria greco-
romnă etc. Se remarcă de asemenea direcția de întrebuințare a limbilor
materne în învățământ, dar și în biserică. Astfel, sub influența Reformei,
limba vorbită se impune în rândul sașilor transilvăneni (luteranismul), al secuilor și
maghiarilor (unitarianismul și calvinismul). Sub impulsul de a avea acces la Sfânta
Scriptură și la celelalte cărți de interes liturgic și nu numai, asistăm la traducerea
acestor lucrări în limbile materne.
 Românii nu fac nici ei excepție de la aceste tendințe ale vremii, asistând astfel la o
intensă activitate de traducere a cărților religioase în limba română. Primele cărți în
limba română sunt tipărite la Sibiu, în tipografia lui Filip Moldoveanul/Phillipus
Maler: în 1544 Catehismul românesc (prima carte tipărită în limba română), în
1546 Tetraevangheliarul (aceasta fiind prima tipăritură xilografată şi ornamentată)
iar în 1553 „Biblia slavo-română de la Sibiu”. Între tipografii secolului al XVI-
lea se remarcă însă de departe Diaconul Coresi.
 Acesta și-a început activitatea de tipograf la Târgoviște, continuându-și ocupația mai
târziu, din 1559-1560, la Brașov. În epilogul „Psaltirii” românești din 1570 de la
Brașov, Coresi afirmă: ”văzui că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în
limba lor, numai noi rumânii n-avem...”; tot în 1570, în epilogul la „Octoihul
românesc” el spune că lucrarea va fi utilă „ucenicilor în dăscălie”; toate acestea sunt
dovezi ale faptului că Diaconul Coresi era conștient de necesitatea cărților de cult și
școlare în limba maternă. Lucrările tipărite de el au avut în același timp o
mare importanță în unificarea limbii române și în formarea limbii
române literare.
 Prima școală cu predare în limba română a fost școala din Scheii Brașovului atestată
în secolul al XV-lea, în 1495, însă cel mai probabil datând dinainte de această dată. O
bulă papală din 15 decembrie 1399 a papei Bonifaciu al IX-lea menționează
biserica și școala de aici în contextul în care le cerea românilor ortodocși trecerea la
catolicism.
 Pe parcursul secolului al XVI-lea școala de aici pregătește preoți, dascăli, funcționari
cu rol în administrație, fiind o școală de băieți, aici venind tineri atât din
Transilvania, cât și din celelalte țări române. Între anii 1557-1583 Diaconul
Coresi tipărește la Scheii Brașovului un număr de 17 titluri în română și
slavonă, tiparniţa diaconului Coresi fiind păstrată și astăzi în muzeul
şcolii din Scheii Braşovului.
 În secolul al XVI-lea asistăm și la extinderea învățământului în limba maghiară și
germană. O contribuție deosebită în acest sens a avut umanistul sas Ioan Honterus.
Acesta a redactat un regulament şcolar intitulat „Constitutiones Scholae Coronensis”
(1543), după modelul școlilor din Nurnberg. Tot el întemeiază în 1544 la Brașov
prima școală de fete din spațiul românesc.
 Necesitatea continuării studiilor tinerilor elevi și în țară, nu numai peste hotare, a
dus la intensificarea eforturilor unor domnitori în acest sens. Astfel, este cunoscut
exemplul domnitorului Moldovei Despot Vodă care a întemeiat la
Cotnari în anul 1562 un colegiu de factură umanistă. Limba folosită era
latina, iar învățăceii veniți din toată țara se pregăteau temeinic studiind materiile
 care să-i ajute să devină funcționari ai statului. Colegiul a fost condus de umanistul
Iohann Sommer, profesorii erau plătiți pentru munca prestată, iar elevii beneficiau
de burse – caracteristici ale unui învățământ modern. La moartea lui Despot
Vodă colegiul s-a închis, redeschizându-se puțin mai târziu însă doar ca
școală de gramatică pentru copiii din zonă.
 În 1525-1526 la Sibiu, asistăm la o încercare a călugărilor dominicani de organizare a
unei școli de rang superior – Studium generale Cibiniensis; după introducerea
Reformei această instituție nu va mai funcționa. Anul 1581 este reprezentativ prin
deschiderea de către iezuiți a unei universități la Cluj, în cadrul căreia se studiau
teologia, filosofia și dreptul, materii predate de profesori iezuiți din Germania,
Polonia sau Italia; absolvenții acestui Colegiu Academic primeau la încheierea
studiilor titlurile de bacalaureat, magistru sau doctor. În 1603 principele Mózes
Székely alungă iezuiții și desființează Colegiul Academic de la Cluj.
 În anul 1640 domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) întemeiază la
Iași Colegiul de la Trei Ierarhi, instituție de factură umanistă, în care se
preda în limbile latină, greacă, slavonă și română. În 1646 postelnicul
Constantin Cantacuzino înființează la Târgoviște, beneficiind de
ajutorul domnitorului Matei Basarab, colegiul Schola graeca et latina.
 Secolul al XVII-lea se remarcă prin implicarea tot mai activă a statului în construirea
școlilor, în achiziționarea cărților necesare, precum și în pregătirea corespunzătoare
a cadrelor didactice, asistând la laicizarea sistemului de învățământ românesc. Între
anii 1678-1688 în Țara Românească la București și în 1707 în Moldova la
Iași sunt întemeiate academiile domnești, reprezentând însemnate
focare de cultură ale vremii, mijlocind pătrunderea iluminismului
european în spațiul românesc.
 Tiparul își continuă ascensiunea îndeosebi în favoarea cărților laice, numărul
titlurilor tipărite crescând, românii tipărind între 1700-1800 aproximativ 800 de
cărți, majoritatea în limba română (799 cărți tipărite, 617 în limba română).
 Tot secolul al XVII-lea se remarcă prin preocupările la nivel european legate de
asigurarea învățământului elementar gratuit pentru copii, care să asigure o
educație școlară de bază prin însușirea scrisului, cititului și a socotitului. Tendința
secolului următor se va îndrepta spre învățământul de tip profesional, menit să
pregătească învățăceii prin însușirea unei meserii și asigurarea câștigării
existenței prin practicarea acesteia mai apoi.
 Învățământul românesc urmărește să se alinieze la tendințele educaționale
europene. Astfel, domnitorii fanarioți sunt preocupați în mod deosebit de
organizarea învățământului prin răspândirea educației în rândul unor pături cât
mai largi ale populației și asigurarea accesibilității copiilor din familiile sărace la
educație. Se remarcă în acest sens acțiunile domnului Moldovei Grigore al II-lea
Ghica care emite un hrisov de organizare a învățământului în 1747 și ale domnului
Alexandru Ipsilanti în Țara Românească care emite un hrisov similar în 1776.
 Acesta din urmă instituie un sistem de burse pentru copiii de boieri fără posibilități
materiale, aceștia urmând să studieze la școala domnească de la Sfântul Sava; elevii
trebuiau astfel să fie „fii de boieri, dar căzuți în sărăcie ... în niciun caz mojici și
țărani, cărora li este dată agricultura și păstoria...Iar băieții negustorilor și
lucrătorilor, cei care ar dori, după ce capătă câteva cunoștințe de carte elementară, să
fie scutiți de școală și să îmbrățișeze o meserie”. Școala domnească de la Sfântul
Sava fusese întemeiată în 1694 de Constantin Brâncoveanu și
reorganizată de Alexandru Ipsilanti.
  Aceeași linie a dezvoltării sistemului de învățământ o urmează după înlăturarea
regimului fanariot mai apoi și domnii pământeni și cei regulamentari. Spre exemplu,
în 1814 domnul Ioan Gheorghe Caragea dă un hrisov de reorganizare a
învățământului în care „conservarea instrucțiunii” este considerată „cea dintâi și
după urmă datorie a unui guvern bine întemeiat”.
 În toate eforturile lor de organizare și dezvoltare a învățământului românesc,
modelul urmat este cel al sistemului educațional european. Revoluția de la 1821 și
cea de la 1848 aduc problema Principatelor Române în atenția marilor
puteri europene, eforturile de modernizare ale învățământului și ale
societății românești încercând să se alinieze la progresul societății
occidentale în acest sens.
 La începutul secolului al XIX-lea asistăm la primele inițiative ale domnilor români de
a trimite tineri bursieri la studii în străinătate, singura condiție pusă fiind aceea ca la
întoarcerea în țară aceștia să se integreze în învățământul românesc. Primii
bursieri români sunt Simion Marcovici, Eufrosin Poteca, Constantin
Moroiu și Ion Pandelie, care au urmat cursurile la Universitatea din
Pisa.
 Această practică a trimiterii tinerilor la studiu în străinătate se generalizează pe
parcursul secolului al XIX-lea, fiind accesibilă nu doar copiilor din familiile boierești,
ci și celor din familiile mai înstărite ale clasei de mijloc. Tinerii intelectuali iau astfel
contact cu ideile reformatoare europene responsabile de mișcarea pașoptistă și de
modernizarea Țărilor Române, ai căror zori deja mijeau.

Protectorat religios și identitate

culturală în Europa și spațiul
românesc. Statul, biserica și diaspora
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476 a lăsat posterității o populație predominant
creștină, care asimilase populațiile barbare. Imperiul Roman de Răsărit, Bizanțul (cum e numit
după anul 640) își continuă existența până în 1453. Încoronarea imperială de la Roma a lui Carol cel
Mare în anul 800 în ziua de Crăciun nu trebuie privită doar ca și un act formal, ziua aleasă pentru acest
eveniment și titulatura acordată (de împărat roman) fiind semnificative.

Încoronarea lui Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului de către Papa Leon al III-lea. 

Regelui Carol cel Mare i se recunosc astfel grația divină și superioritatea asupra lumii
creștine. Otto I cel Mare va fi încoronat în 962 ca și succesor al lui Carol cel Mare și va continua astfel
tradiția investiturii divine, aceasta regăsindu-se mai apoi în caracterul sacru al monarhiei – monarhul își
exercita atribuțiile de șef al statului prin grația divinității. Unitatea creștină a Europei va fi ruptă în 1054
de Marea Schismă, ce va împărți creștinătatea în latura apuseană catolică și cea răsăriteană ortodoxă.
Ca manifestări ale apartenenței la creștinătate putem aminti aici Cruciadele din Orient. Acestea au fost
inițiate în 1095 de către papa Urban al II-lea pentru eliberarea Locurilor Sfinte de sub ocupația păgânilor,
„necredincioșilor” musulmani.

Apelul făcut sub stindardul crucii a mobilizat cavalerii europeni și a dus în final la cucerirea și înființarea
Regatului Ierusalimului. Un alt exemplu în care putem sesiza colaborarea dintre autoritățile bisericești și
laică este cel al „cruciadelor interne” din secolele al XIII-lea și al XV-lea, cum au fost numite cruciadele
contra ereziilor catară, albigensă și husită. Însă, departe de a fi o comunicare lipsită de neînțelegeri,
colaborarea dintre cele două autorități menționate a cunoscut numeroase conflicte, în principal legate de
sistemul ierarhic. Un exemplu în acest sens îl constituie conflictul pentru investitură între
împăratului german Henric al IV-lea (1056-1106) și papa Grigore al VII-lea (1073-1085).

Papa a urmărit să înlăture amestecul laic în numirea episcopilor, în timp ce Henric al IV-lea continua să
numească în teritoriile sale episcopii, ceea ce a dus la excomunicarea de către papă a împăratului; cum
excomunicarea ar fi atras după sine și pierderea prerogativelor monarhice, împăratul a trebuit să meargă
să își ceară iertare în fața papei, la Canossa; întrucât împăratul a trebuit să facă penitență desculț, în
zăpadă, evenimentul a rămas păstrat în istorie sub numele de „pelerinajul de la Canossa”. Este evident
că în urma acestei întâmplări autoritatea imperială a fost întrucâtva compromisă.

Însă această supremație ecleziastică asupra celei laice nu va fi de lungă durată. Biserica va primi o gravă
lovitură de la regele Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1268 -1314), care va reafirma supremația
autorității laice asupra celei bisericești obligând papalitatea să își mute sediul de la Roma la
Avinon, așa-numita captivitate papală de la Avignon sau captivitatea babiloniană.

Începând cu acest moment identitatea europeană va trebui privită din triplă perspectivă: a identității etnice
a spațiului locuit de creștini, a identității creștine și, nu în ultimul rând, a identității sociale. În acest context
Războiul de 100 de ani, conflictele domnitorului Ștefan cel Mare cu Țara Românească, conflictele
creștino-arabe sau cele creștino-musulmane sunt doar câteva exemple. Un alt eveniment demn de
menționat pentru începutul separării puterii politice de republica creștină medievală îl reprezintă
alianța antihabsburgică (împotriva lui Carol Quintul) dintre Francisc I și sultanul Soliman
Magnificul.

Reforma, prin răspândirea confesiunilor luterane, calvine și anglicane, întărește și ea acest proces deja
demarat al separării dintre stat și biserică. Încercarea lui Carol Quintul de a reface monahia universală,
unitatea creștină și legătura dintre cele două autorități nu va fi o reușită. Carol a încercat să stabilească
prin pacea religioasă de la Augsburg (1555) un raport de egalitate între catolici și protestanți, lansând
principiul „Cuius regio, eius religio” și anume, „religia stăpânului, religia supusului”/„religia este a celui
care domină”.

Reforma religioasă a regelui englez Henric al VIII-lea (1491-1547) constituie un alt exemplu al
independenței față de autoritatea papală. Conflictul între Henric al VIII-lea și papa Clement al VII-lea a
debutat în 1527, când cel din urmă a refuzat să anuleze căsătoria dintre regele englez și prima sa soție,
Catherina de Aragon. Atitudinea sa ulterioară și celelalte căsătorii vor sfida autoritatea papală și vor sta la
baza rupturii bisericii anglicane de catolicism; în 1533 papa îl va excomunica. În 1534, prin Actul de
Supremație Henric este proclamat de parlamentul englez șef suprem al Bisericii Angliei. Cancelarul
Thomas Morus s-a opus acestei hotărâri și a fost executat în 1535. Astfel, Reforma a facilitat
consolidarea monarhiei absolute în Anglia.

Henric al XVIII-lea

Un alt aspect al Reformei viza încurajarea folosirii limbilor materne în cadrul slujbelor religioase și a
cărților de cult, în special a textelor Sfintei Scripturi. Adoptarea practicii folosirii limbilor naționale și
generalizarea acesteia va contribui în mare măsură la constituirea sentimentului identității etnice
și culturale. În același context merită să amintim gruparea literară franceză numită Pleiada, cea a
dramaturgilor din timpul reginei Elisabeta I ori literatura renascentistă europeană – toate
contribuind la dezvoltarea identității naționale.

Spațiul român nu este străin nici el de toate aceste schimbări, atât doar că evoluția în spațiul carpato-
danubiano-pontic a fost mai lentă și s-a manifestat potrivit contextului local în Transilvania, Moldova sau
Muntenia. Din punct de vedere religios asistăm în Moldova și Țara Românească la afirmarea limbii
slavone în cadrul cultului religios și a textelor utilizate în cult. Din punct de vedere politic, deși idealul
românilor era unificarea celor trei state românești, asistăm deseori la atitudini contradictorii ale
domnitorilor români, vizând anumite interese de moment în detrimentul idealului național pe care astfel îl
amână.

Putem exemplifica în acest sens acțiunile lui Ștefan cel Mare de atacare a Chiliei și Cetății Albe; de
asemenea, atitudinea boierimii din Țara Românească de a susține Imperiul Otoman în luptele împotriva
Moldovei etc. Bazându-se pe sentimentul conștiinței naționale românești, Mihai Viteazul va reuși la
1600 pentru scurt timp unificarea celor trei Țări Române. Tinerii boieri care studiază în număr tot mai
mare în Occident dau un accent particular culturii românești. Mișcarea intelectualilor din Transilvania
sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX, cunoscută sub numele de Școala Ardeleană, va aduce o
contribuție definitorie în acest sens prin afirmarea originilor latine ale limbii și poporului român și, de
asemenea, prin înmulțirea literaturii în limba română. 

Secolele XVIII-XIX sunt definitorii pentru definitivarea acestei rupturi dintre identitatea bazată pe religie și
cea bazată pe cultură și tradițiile comune. În acest sens, câteva evenimente majore își pun amprenta
asupra evoluției acestui proces:

 Războiul de 30 de ani (1618-1648), în urma cărui în spațiul german se stabilește libertatea

confesională prin pacea de la Westfalia (1648);
 Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și războaiele napoleoniene.

Libertatea religioasă este urmată de separarea bisericii de stat și de laicizarea societății sub
influența curentului iluminist. Revoluția franceză, raționalismul promovat de enciclopediști, ideea bunei
guvernări a lui John Locke, principiul suveranității constituționale (potrivit căruia monarhul e ales și prin
voința poporului, nu numai prin „grația divină”), separarea învățământului religios de cel laic, toate
acestea vor contribui la amintitul proces al separării bisericii de stat și implicit la laicizarea societății
moderne.

Spațiul românesc înregistrează și de această dată o evoluție mai lentă, un balans între elementele
tradiționale și cele novatoare. Utilizarea limbii române în cadrul bisericii, adoptarea caligrafiei latine,
misiunea pașoptistă e creării culturii naționale, toate acestea vor contribui la afirmarea identității naționale
românești ca identitate culturală în primul rând.

Preeminența identității culturale în fața celei religioase trebuie pusă în strânsă legătură și cu dorința de
eliberare de sub protectoratul rusesc sau cel al clerului grec fanariot. Reforma secularizării
averilor mănăstirești înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza în 1863 se înscrie și ea în aceeași direcție.
Un alt conflict ideologic înregistrează în acest proces susținerea mănăstirilor ortodoxe de la
Muntele Athos, aflate în Imperiul Otoman.

Evoluția acestui proces va continua pe parcursul secolului XX, atingând însă cote dramatice în timpul
comunismului. Susținerea culturală a românilor din afara țării va înregistra un regres în perioada
comunistă. Subjugarea față de Uniunea Sovietică și propaganda comunistă va situa internaționalismul
proletar deasupra identității naționale românești și va determina definirea diasporei românești în opoziție
cu tot ceea ce era legat de comunism. Lupta anticomunistă a exilului românesc va îmbrăca astfel forma
unei lupte culturale și politice până în momentul Revoluției din decembrie 1989, când democrația și-a
început timid evoluția.

Biserica și școala în Evul Mediu și la începuturile modernității. Construcția ecleziastică și implicare laicăStudiu de caz -
România și toleranța relig

Studiu de caz - România și toleranța

religioasă în secolul al XX-lea
Toleranța religioasă este încă unul din subiectele aprinse ale societății în care trăim.

Dacă vrei să afli elemente importante despre toleranța religioasă în România în secolul XX
atunci citește această pagină și vei găsi numeroase informații interesante.

Termenul toleranță provine de la verbul latin tolerare=a tolera, a suporta,

fiind utilizat în domeniul social și religios cu precădere, definind în cadrul unei
colectivități respectul față de modul de gândire și comportament al celorlalți,
în esență noțiunea de respectare a libertății acestora. Ca atare, problema toleranței
religioase se încadrează în contextul afirmării drepturilor omului și cetățeanului în epoca
modernă. 

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789 elaborată de Adunarea națională

franceză prevedea la articolul 4: „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora:
astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri
ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin
lege.”

Discuția se purta acum în jurul poporului francez, a cetățenilor, și lăsa deoparte împărțirea
socială de până atunci în cele trei stări.

Războiul de 30 ani (1618-1648) a debutat ca un conflict religios, însă după

acesta disputele religioase nu vor mai constitui o problemă de natură politică
în Europa Occidentală modernă. Cu totul altfel evoluează situația în Europa
Orientală, unde continuă disputa între puterile creștine și Imperiul Otoman și
cea între Imperiul Otoman și popoarele aflate sub stăpânirea sa.

Secolul al XIX-lea a mai fost numit „secolul naționalităților”, asistând acum, sub influența
curentului iluminist, la susținerea ideii de afirmare a identității naționale. Astfel, ideea de
apartenență religioasă migrează dinspre argumentul politic spre cel cultural. În ce privește
România, articolul 7 din textul Constituției de la 1866 este revelator în acest sens, el
condiționând cetățenia română de apartenența la religia creștină. Scopul era delimitarea
între cei care erau creștini și cei care nu erau, în fapt excluderea evreilor. Acest celebru
articol 7 a fost revizuit ulterior în anul 1879, când s-a permis și naturalizarea
celor care nu erau creștini.
Situația religioasă românească în secolul al XX-
lea
În România până la începutul secolului al XX-lea universul religios era relativ uniform, prin
dominanța ortodoxiei, urmată de existența mozaicilor și a catolicilor. Primul război Mondial
și Unirea de la 1918 au adus odată cu extinderea teritorială și a numărului de locuitori, o
diversificare religioasă. O situație aparte o reprezintă astfel fostele teritorii austro-ungare,
unde există români aparținând cultului greco-catolic; pe de altă parte, minoritățile maghiară
și germană erau legate de confesiunile catolică, luterană sau calvină.

Singura religie problematică rămânea cea mozaică, evreii continuând să fie

marginalizați în ceea ce privește dobândirea cetățeniei și drepturile politice.
Toate aceste aspecte necesitau un nou cadru constituțional care să
reglementeze această nouă stare de fapt, iar acest cadru nu va întârzia să apară
prin textul Constituției din 1923.

Noua constituție asigura libertatea cultelor și egalitatea lor: „Românii, fără deosebire de
originea etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea
învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de
toate libertățile și drepturile stabilite prin legi” (articolul 5); 

„Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie

în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita” (articolul 7). 

Articolul 22 specifica: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și

protecțiune întrucât exercițiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri și
legilor de organizare ale Statului. Biserica creștină ortodoxă și cea greco-catolică sunt
biserici românești. Biserica ortodoxă română fiind religia marei majorități a românilor este
biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietate față de celelalte
culte”. 

Situația catolicilor va fi reglementată prin concordatul cu Vaticanul din 1927-1929. Astfel, la

recensământul din 1930, procentual vom avea 72,8% ortodocși, 13,1% greco-catolici și 6,9%
catolici.

Atitudinea statului față de Biserică în

secolul al XX-lea
Din punct de vedere teologic împărțirea religiei se face generic în creștine (confesiunile
ortodoxă, catolică, greco-catolică, protestantă și neoprotestantă) și necreștine (religie
mozaică, mahomedană, budistă etc.). Din punct de vedere sociologic denumirea entităților
religioase se face utilizând termenul generic de cult.
 Cuprins

 Biserica în perioada comunistă

 Toleranța religioasă după 1989
 Biserica în societatea contemporană

Am făcut această scurtă precizare pentru o mai bună înțelegere a acestei expuneri. De-a
lungul timpului situația cultelor nu va fi una ideală, așa cum o întâlnim descrisă în textul
constituției. Constituția considera egale toate cultele recunoscute și acorda un
rol dominant Bisericii Ortodoxe Române, în calitate de biserică națională. Un
rol privilegiat deținea Biserica greco-catolică. Culte istorice erau considerate biserica
catolică, reformată, mozaică și mahomedană. Cultele neoprotestante erau împărțite în
îngăduite și interzise. Fiind reprezentate în Senat, principalele culte dobândeau astfel o
reprezentare politică.

Statul român a susținut până la un moment dat bisericile și a sprijinit cultele

naționale și istorice, îndeosebi prin susținerea din buget a învățământului
confesional.

Spre mijlocul perioadei interbelice toleranța religioasă îmbracă aspecte care

nu vor mai fi fidele democrației. Astfel, sub egida curentului politic extremist de
dreapta, se remarcă partidele Legiunea Arhanghelului Mihail și Liga Apărării Național-
Creștine (LANC), care vor declanșa o amplă mișcare antisemită. Concomitent cu prigonirea
poporului evreu, asistăm la o exacerbare a valorilor național-ortodoxe. Aceasta a dus la
negarea drepturilor celorlalte biserici; cei ce nu aparțineau religiei ortodoxe se doreau
excluși din rândul cetățenilor. Totuși, acest curent politic a rămas unul minoritar și nu a
influențat semnificativ viața religioasă românească, nici chiar în timpul guvernării
antonesciene (septembrie 1940-ianuarie 1941).

Biserica în perioada comunistă

Venirea la putere a comuniștilor în 1944 a schimbat însă climatul religios
românesc. Religia a început să fie oprimată prin confiscarea proprietăților
funciare și imobiliare ale bisericii, iar construirea unor noi biserici a fost
interzisă. Biserica greco-catolică a fost desființată în anul 1948, concordatul din 1927 cu
Vaticanul a fost anulat. Prigoana asupra bisericii catolice poate fi explicată și prin
subordonarea sa față de Vatican – autoritate politică și religioasă asupra căreia comunismul
nu putea să își impună dominația.

Numeroși preoți, ortodocși și greco-catolici, au fost persecutați și închiși la

Gherla, Aiud, Jilava sau în alte închisori comuniste, fiind acuzați că desfășoară
activități dușmănoase statului. Biserica ortodoxă a trebuit să se adapteze oarecum
situației și să conviețuiască cu regimul comunist. Spre deosebire de alte state, în România
nu au existat forme extreme de intoleranță, dacă e să luăm exemplul ortodocșilor din
Albania unde preoții au fost supuși umilințelor publice și chiar li s-a interzis purtarea
hainelor preoțeșți, iar oamenii își schimbau numele pentru a nu mai avea legătură cu
calendarul creștin și a fi oprimați din acest motiv.
Constituțiile comuniste prevedeau textual libertatea religioasă, însă aceasta, ca și multe alte
drepturi și libertăți, au existat în perioada comunistă doar pe hârtie. Ultimii ani ai
comunismului au încercat scoaterea bisericilor din arhitectura urbană,
numeroase biserici, majoritatea monumente istorice, fiind demolate, precum
biserica Văcărești, biserica Albă Postăvari, exemplele fiind multiple.

Toleranța religioasă după 1989

După Revoluția din decembrie 1989 situația reintră pe făgașul dinainte de al Doilea Război
Mondial, cultele religioase redobândindu-și poziția anterioară. În 1990 Biserica greco-
catolică este reînființată. Constituția din 1991 va confirma și garanta libertatea
religioasă. Un moment deosebit de important l-a reprezentat în 1999 vizita papei Ioan Paul
al-II-lea în România, prima vizită într-o țară ortodoxă a unui suveran pontif.

Un alt aspect delicat după căderea comunismului l-a reprezentat retrocedarea bunurilor
Bisericii greco-catolice.

Biserica în societatea contemporană

La începutul secolului al XXI-lea asistăm la o dezbatere privind direcția în care
evoluează biserica în societatea contemporană. 

Pe de o parte se înregistrează curentul fundamentalist, care dorește revenirea la un mod de

viață premergător epocii moderne, în care femeia nu are aceleași drepturi cu bărbatul, și
care, în acest sens, reprezintă o periclitare a valorilor democratice.

Pe de altă parte, în interiorul bisericii asistăm la o mișcare de modernizare, putând

exemplifica în acest sens Conciliul Vatican II (1962-1965). Acest Conciliu a favorizat o
reapropiere între biserica catolică și cea ortodoxă, fiind anulate excomunicările din anul
1054.  În ceea ce privește problema reunificării bisericilor, trebuie să amintim mișcarea
ecumenică ce s-a concretizat în 1950 prin înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu
sediul la Geneva.