UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

„ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

Prof. dr. Aurel CHIRAN

Prof. dr. ELENA LEONTE

BURSE DE MĂRFURI ȘI VALORI

(Modul de studiu I.D., Specializarea : Inginerie
economică în agricultură; Anul de studiu IV )

Iaşi, 2019
 Burse de Mărfuri și Valori

CUPRINSUL

Introducere ……....….........……………………..............…………….....................5

U.1.1 – Bursa...............................................................................................................6
U.I.1.1. Scurt istoric al evoluţiei bursei..........................................................6
U.I.1.2. Concept, clasificare, funcţii.............................................................10
U.I.1.2.1. Concept........................................................................................10
U.I.1.2.2. Rol, importanţă, scop, obiectiv, cotaţii.......................................12
U.I.1.2.3. Clasificarea burselor...................................................................13
U.I.1.2.4. Funcţiile bursei...........................................................................14
U.I.1.3. Instituţia bursei..............................................................................15
U.I.1.4. Membrii bursei.............................................................................16
U.I.1.5. Managementul bursei....................................................................18

U.I. 2 – Bursa de mărfuri ........................................................................................21

U.I. [Link], obiectul tranzacţiilor şi structura funcţională a bursei
de mărfuri..................................................................................................21
U.I. 2.2. Conducerea bursei de mărfuri ....................................................24
U.I.2.3. Bursa Română de Mărfuri ..........................................................30

U.I.3 - Bursa de valori...............................................................................................38

U.I.3.1. Caracteristici, organizare şi conducere............................................38
U.I.3.2. Agenţii de schimb............................................................................40
U.I.3.3 Piaţa de capital .................................................................................42
U.I.3.3.1. Activele........................................................................................42
U.I.3.3.2. Titlurile financiare.......................................................................45
U.I.[Link]. Titlurile primare........................................................................46
U.I.[Link].1. Acţiunile................................................................................46
U.I.[Link].2. Obligaţiunile..........................................................................49
U.I.[Link].3. Profitabilitatea şi riscul valorilor mobiliare...........................50
U.I.[Link]. Titlurile derivate.......................................................................55
U.I.[Link]. Produsele sintetice....................................................................56
U.I.3.4. Bursa de Valori Bucureşti...............................................................56

U.I. 4 – Operaţiunile (tranzacţiile) bursiere ..........................................................61

U.I.4.1. Ordinele de bursă...........................................................................61
U.I.4.2. Tranzacţii bursiere ........................................................................68
U.I. 4.2.1. Tranzacţii cu titluri primare......................................................69
U.I.4.2.2. Tranzacţii cu mărfuri.................................................................71
. U.I.4.3. Piaţa secundară.............................................................................81

U.I. 5 – Cotaţiile bursiere şi hedging-ul .................................................................85

U.I.5.1. Cotaţiile (cursurile) bursiere .......................................................85
3
Burse de Mărfuri și Valori
U.I.5.2. Protecţia contra riscurilor variaţiilor de preţ.................................88
U.I.5.2.1. Hedging-ul de vânzare .............................................................93
U.I. 5.2.2. Hedging-ul de cumpărare............. ..........................................97
U.I.5.3. Operaţiuni de bursă la termen ...................................................100
U.I.5.3.1. Câştiguri prin operaţiuni speculative .....................................102
U.I.[Link]. Tipuri de speculatori la bursă ...........................................103
U.I.[Link]. Tipuri de operaţiuni speculative..........................................105
U.I.[Link]. Tranzacții „spreading„, răspândirea sau desfășurarea.......106
U.I.[Link]. Tranzacții speculative cu primă (reziliabile).......................110
[Link] la termen, tipurile de operaţiuni şi piaţa de acți-
....................umii.......................................................................................................114

U.I.6 – Indicii bursieri ...........................................................................................118

U.I. 6.1. Caracteristici, tipuri şi rolul indicilor bursieri ........................118
U.I. 6.2. Tranzacţii futures pe indici bursieri.........................................122
U.I. 6.3. Contracte cu opţiuni pe indici bursieri................….................124

Bibliografie..............................................................................................................126

4
 Burse de Mărfuri și Valori

Introducere
Cursul de „Burse de mărfuri și valori” vine în întâmpinarea cerinţelor
actuale privind formarea şi perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a
studenţilor anului IV, de la Facultatea de Agricultură, specializarea Inginerie
economică în agricultură, din cadrul sistemului de Învăţământ la zi şi la Distanţă.
Tinând seama de caracterul de iniţiere şi formare, cursul îşi propune
realizarea mai multor obiective, dintre care menţionăm :
 însuşirea principalelor elemente definitorii ce vizează obiectul
tranzacţiilor la bursă, clasificarea, funcţiile, managementul şi
membrii bursei;
 cunoaşterea mecanismului de organizare şi funcţionare a burselor de
mărfuri şi de valori;
 realizarea deprinderilor privind folosirea operaţiunilor bursiere, a
ordinelor de bursă şi a tipurilor de contracte pentru mărfuri şi titluri
de valoare tranzacţionate la bursă;
 formarea unor specialişti capabili să îmbine pregătirea tehnică cu
cea economico-financiară, astfel încât prin intermediul instituţiei
bursei, să se poată influenţa dezvoltarea şi consolidarea firmelor
agricole şi/sau agroalimentare, în condiţii de eficienţă economică
maximă.
Cursul are în structură o introducere, 6 unități de învățare şi bibliografia.
Datorită alocării unui spaţiu destul de redus, autorii abordează numai
aspectele de bază ale instituţiei bursiere şi anume:
– Bursa (U.I.1);
– Bursa de mărfuri (U.I. 2);
– Bursa de valori (U.I. 3);
– Operaţiunile (tranzacţiile) bursiere (U.I. 4);
– Cotaţiile bursiere şi hedgingul (U.I. 5);
– Indicii bursieri (U.I. 6 ).
Sunt dezvoltate o multitudine de aspecte teoretice, dar se prezintă şi numeroa-
se exemple concrete, atât din activitatea burselor din România, dar, mai ales, din
cadrul unor prestigioase burse din lume.
Exemplele concrete abordate se referă la o diversitate de aspecte, care privesc
evoluţia instituţiei bursei în România şi pe plan mondial, strategiile tranzacţionale
desfăşurate la bursă, ordinele şi cotaţiile la bursă, tipurile de opţiuni şi strategiile
tranzacţionale cu opţiuni, practica bursieră americană şi operaţiunile speculative etc.
Prin dimensiunile limitate ale cursului, autorii abordează mai în detaliu
problemele fundamentale care caracterizează instituţia bursieră, insistând asupra
particularităţilor anumitor categorii de burse, inclusiv a celor agricole, care urmează
a se dezvolta şi a contribui la stabilitatea nivelului cursurilor, prin operaţiunile de
bursă, în care raportul cerere-ofertă va fi determinant.

Autorii

5
Burse de Mărfuri și Valori

U.I.1 - BURSA

U.I.1.1. Scurt istoric al evoluţiei bursei

Dezvoltarea schimburilor comerciale a condus la necesitatea stabilirii unor

reglementări stricte privind uzanţele de comerţ, care aveau drept scop facilitarea şi
asigurarea siguranţei schimbului „valorilor negociate”.
În Grecia antică, în Agora, negustorii şi comercianţii realizau tranzacţiile într-
un anumit loc , cunoscut sub numele de Emporium.
După căderea Imperiului Roman, a trecut peste un mileniu până la reapariţia
ideii de realizare a unor întâlniri permanente în cadrul marilor târguri de mărfuri,
care erau concentrate în acelaşi loc.
Începând cu secolul al XI-lea, dezvoltarea unor oraşe stat în nordul Italiei
(Genova, Florenţa, Veneţia), ca şi în Nordul Europei (Amsterdam, Brugge,
Hamburg), a influenţat creşterea schimburilor şi apariţia unor elemente de bază ce
caracteriza piaţa bursieră.
Atât în Grecia, cât şi în Imperiul Roman, pe lângă uzanţele de vânzare cu
livrarea imediată a mărfii şi plata preţului, apare o nouă practică, care constă în
„tranzacţii cu mărfuri viitoare”, care presupunea ca mărfurile – care nu existau în
momentul tranzacţiei, să fie livrate la un anumit termen.
Originea acestor tranzacţii cu mărfuri viitoare se regăseşte în secolul al XII-
lea, în Franţa.
Mai târziu, în Anglia, se extind schimburile de mărfuri pe baza eşantioanelor,
mai ales pentru nevoile armatei.
Asemenea practici au fost utilizate şi în Asia, Europa şi America, începând cu
secolele XVI şi XVII, cu mare amploare în secolul XIX.
În Japonia, în secolul al XVII-lea, au apărut „tichetele de orez”, care erau
documente de depozit, în baza cărora se vindea orezul de către proprietarii de teren,
care era obţinut prin renta în natură, ce se aplica fiecărei recolte de orez.
Tichetele de orez care aveau acoperire reală în produs fizic (orezul), au putut
fi asimilate cu banii de hârtie, respectiv, cu hârtiile de valoare.
Orezul recoltat era depozitat în marile oraşe, unde vânzarea-cumpărarea se
realiza pe baza acestor tichete.
Tichetul de orez cumpărat, dădea dreptul posesorului de a primi o anumită
cantitate de orez, de o anumită calitate şi la o anumită dată.
În cadrul schimburilor comerciale, a crescut frecvenţa tranzacţiilor care aveau
ca termen de livrare clauza „la sosirea vasului”, care îi stimula pe speculatori să
realizeze vânzările în avans, cu toate că nu deţineau mărfurile la data vânzării.
În S.U.A., în secolele XVIII şi XIX, producătorii de cereale din zona
Chicago, vindeau produsele lor comercianţilor locali, care le revindeau unor
angrosişti din Chicago la un preţ fix. Aceştia stocau produsele cumpărate şi le
revindeau apoi abia primăvara.
Apare astfel, tot mai frecvent un comerţ pe hârtie şi nu unul efectiv, real.

6
 Burse de Mărfuri și Valori
Banii de hârtie fără valoare intrinsecă, dar având funcţii băneşti (apăruţi în
China în secolul al IX-lea) au avut un rol economic determinant, întărit şi prin
existenţa biletelor de bancă (bacnotele de hârtie) şi a bonurilor de tezaur (titluri ale
datoriei publice).
De asemenea, în această perioadă a apărut şi cambia, ca o nece-sitate a
operativităţii tranzacţiilor realizate.
Cambia era folosită atât pentru amânarea unei plăţi, cât şi pentru realizarea
unor fonduri în numerar sau pentru tipărirea unor obligaţii de plată, prin transmiterea
către un terţ creditor.
Un alt moment important în evoluţia burselor, l-a constituit apariţia împrumu-
turilor de stat, a căror titluri se negociau încă din secolul al XIV-lea, în oraşele stat
din nordul Italiei.
În secolul al XV-lea, regele Franţei, Francois I, a emis pentru prima dată un
împrumut public pentru finanţarea războiului cu milanezii, care se caracteriza prin
rentă perpetuă şi rambursare progresivă, prin trageri la sorţi anuale.
În acelaşi timp, s-au dezvoltat şi agenţii de schimb, care apăruseră în Franţa,
la Paris, încă din anul 1141, având spaţii speciale unde îşi desfăşurau activitatea.
Toate aceste practici au condus la instituţionalizarea bursei.
Apariţia burselor s-a datorat faptului că oamenii de afaceri au căutat să se
întâlnească între ei, în anumite locuri determinate şi la anumite ore stabilite, pentru a
trata şi negocia anumite operaţiuni comerciale.
La început, aceste operaţiuni se desfăşurau în cadrul bâlciurilor, a iarmaroa
celor, târgurilor locale şi internaţionale.
La Brugge, în Belgia, unde se concentrase viaţa comercială, negustorii din
majoritatea ţărilor tratau aici afacerile lor, de preferinţă, într-o casă, care era ornată
pe unul din pereţii exteriori cu o piatră, în care erau sculptate trei pungi cu bani.
Această casă aparţinea unei familii de patricieni (bancherul van der
Bursen), iar locul în care era amplasată casa purta numele de Beurs sau Burs.
De la această familie de patricieni şi de la casa respectivă se presupune că a
rămas numele şi noţiunea de Bursă – loc de reuniune a negustorimii, care s-a menţi-
nut în secolele XV şi XVI, fiind adoptată apoi şi la Anvers (Belgia).
Mai târziu, numele de bursă s-a generalizat în toate centrele urbane unde
aveau loc asemenea reuniuni.
Iniţial, bursele funcţionau în porturi, unde se întâlneau comercianţii, care
se interesau de desfăşurarea afacerilor, de plecarea şi sosirea vaselor. Aici negustorii
obţineau informaţii pentru cererea şi oferta de transport din alte ţări, despre
organizarea târgurilor şi capacitatea de credit a comercianţilor, despre nivelul
tranzacţiilor de mărfuri etc.
Prima bursă internaţională, în adevăratul sens al cuvântului a fost Bursa
din Anvers (Belgia), inaugurată în anul 1531.
Iniţial, obiectul principal al bursei din Anvers a fost negocierea tratelor şi a
monedelor, iar ulterior şi a mărfurilor.
În anul 1549, apar bursele din Lyon şi Toulouse, apoi, în anul 1554, se
înfiinţează Bursa de la Londra (iniţiată de Thomas Gresham, precursor al ştiinţei
economice), cunoscută sub numele de „Royal Exchange” până în anul 1773, după
care ia numele de „Stock exchange”.
În anul 1563 se înfiinţează Bursa de la Paris, iar în anul 1571, cea de la
Bordeaux.
În anul 1608, se înfiinţează burse în mai multe oraşe din Europa, dintre care
cităm următoarele : Veneţia, Genova, Florenţa şi Amsterdam.

7
Burse de Mărfuri și Valori
Mai târziu, în perioada 1699 – 1882, se înfiinţează alte burse în următoarele
localităţi : Basel (1699), New York (1792), Bruxelles (1801), Varşovia (1817),
Roma (1827), Madrid (1831), Chicago (1848), Geneva (1850), Tokio (1855),
Budapesta (1864), Bucureşti (1882) etc.
Expansiunea colonială a condus la apariţia primelor companii şi societăţi pe
acţiuni, fenomen care a determinat accelerarea procesului de dezvoltare a operaţiu-
nilor de bursă. Ca urmare a apariţiei posibilităţii ca acţiunile să poată fi
retransformate în bani, acestea se schimbau în cantităţi mari, iar preţurile oscilau în
funcţie de raportul cerere/ofertă.
La Bursa de valori din Amsterdam se tranzacţionau atât titlurile datoriei
publice, cât şi acţiuniule Companiei Olandeze a Indiilor Orientale.
De asemenea, la Amsterdam a avut loc binecunoscuta „tulipo-manie”, care
reprezenta contractele cu bulbi de lalele.
În anul 1695, la banca Royal Exchange din Londra, s-au derulat primele
tranzacţii cu titluri de stat ale Băncii Angliei şi cu acţiuni ale Companiei Engleze a
Indiilor Orientale.
Bursa din Londra s-a remarcat şi prin faptul că a întărit victoria banilor de
hârtie fără valoare (bacnote de hârtie), extinzându-se afacerile de anvergură cu hârtii
de valoare (acţiuni, obligaţiuni).
Acţiunile la purtător aparţinând Companiei Indiilor Orientale se negociau
public, în curtea Palatului de Justiţie. După prăbuşirea sistemului, în anul 1720, au
fost introduse o serie de reglementări legale.
De asemenea, asupra pieţei financiare din Franţa o influenţă deosebită a avut-
o şi Revoluţia franceză din anul 1789, care a determinat creşterea inflaţiei şi
degradarea monedei naţionale. În această situaţie, bursa a fost închisă, iar datoriile
publice au fost doar parţial rambursate, iar marii investitori şi-au schimbat orientarea
spre investiţiile funciare, în comerţ maritim, contrabandă şi speculaţii asupra minelor
îndepărtate.
O altă etapă importantă în evoluţia burselor de valori este marcată la
începutul secolului al XIX-lea, când importante sume de bani au fost investite în
acţiuni. Apariţia societăţilor anonime pe acţiuni, a condus la dezvoltarea pieţelor
financiare din Europa, negociindu-se noi valori la bursă (transportul pe calea ferată,
industria siderurgică şi a cărbunelui, gazul metan, activitatea bancară, industria
automobilelor şi aeronautică, ş.a.).
Spre exemplu, în Franţa, începând cu anul 1847 s-au investit în construcţia
căilor ferate circa 1100 mil. FF, din care, peste 25 %, de către investitorii particulari.
Totuşi, datorită creşterii accelerate a cursurilor şi a ratelor dobânzilor, piaţa a
devenit suprasaturată, cheltuielile au crescut, preţurile nu au putut acoperi cheltuie-
lile, iar efectul final s-a concretizat în scăderea cererii de titluri de valoare. Fenome-
nul a fost resimţit mai întâi pe piaţa fianciară engleză, care a decăzut datorită prăbu-
şirii Imperiului colonial şi a declinului lirei sterline, numeroasele falimente determi-
nând reducerea drastică a ofertei de capitaluri.
În aceeaşi perioadă, economia franceză se dezvoltă, plasându-se pe primul loc
în evoluţia pieţei financiare.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sfera de cuprindere a bursei din
Paris s-a extins, ca urmare a apariţiei mai multor bănci şi a pătrunderii capitalurilor
străine. Cu toate acestea, variaţiile conjuncturale şi speculaţiile bursiere hazardante
au condus la scăderea cotaţiilor şi la crahuri bursiere de mare anvergură, determinate
mai ales de falimentarea a numeroase bănci.
În prima parte a secolului al XX-lea, activităţile industriale au determinat
creşterea ponderii la bursele europene.
8
 Burse de Mărfuri și Valori
Spre exemplu, la Londra, în decurs de 20 de ani, s-a înregistrat o creştere de
10 ori a numărului de societăţi industriale şi comerciale, iar în Franţa, înaintea celui
de al doilea război mondial, în sectorul industrial se regăseau circa 66,6 % din
emisiunile de acţiuni şi 40 % din emisiunile de obligaţiuni.
Declinul pieţei financiare din Europa a avut ca efect orientarea
investitorilor spre economia americană, care se afla în plin progres.
Astfel, Bursa de acţiuni de la New York s-a dezvoltat deosebit de rapid,
deţinând supremaţia pe piaţa financiară, cu toate că, a rămas întipărită în conştiinţa
omenirii prin efectele devastatoare pe care le-a produs în octombrie 1929.
Piaţa americană s-a dezvoltat, în special, datorită loturilor de teren, dar şi prin
titlurile din domeniul căilor ferate. În acest context au fost atrase peste 1,5 mil.
persoane şi o multitudine de firme industriale care acordau împrumuturi, astfel că,
indicele bursier Dow Jones a ajuns la o valoare de 381,17 puncte.
Au apărut însă primele semne ale recesiunii, în momentul retragerii de pe
piaţă a fondurilor europene, iar odată cu scăderea cursurilor, brokerii au intervenit
pentru asigurarea unor garanţii suplimentare în bani gheaţă. Efectul a fost negativ, iar
indicele Dow Jones a scăzut la valoarea de 198 puncte.
În consecinţă, s-a declanşat criza bancară, falimentele au avut o frecvenţă
ridicată până în anul 1932, iar indicele Dow Jones a scăzut accelerat, ajungând la
valoarea minimă de 41,2 puncte.
După majoritatea specialiştilor, crahul din 1929 a stat la baza declanşării
marii crize economice mondiale din perioada 1929-1933.
În S.U.A., ecoul acestui fenomen s-a concretizat în adopatarea Legii titlu-
rilor financiare (27.V.1933), care avea drept scop asigurarea protecţiei complete a
investitorilor şi prohibiţia fraudelor cu titluri financiare.
După al doilea război modial, datorită tendinţei de creştere economică, s-a
realizat şi o creştere a capitalizăii bursiere, determinată de reglementările fiscale şi
monetare, care au avantajat pe deţinătorii de titluri financiare.
Un reviriment important s-a manifestat şi pe piaţa japoneză, care după o
perioadă, când bursele japoneze au fost închise, marcată de sfârşitul celui de al
doilea război mondial, s-au redeschis şi s-au reorganizat pe principii noi, intrând într-
un proces de modernizare după modelele din Europa occidentală (după anul 1970),
punându-se bazele şi unei deschideri internaţionale a bursei Tokio Stock Exchange
(TSE).
Bursa din Londra, cunoscută drept centrul celei de a treia pieţe bursiere
din lume, s-a remarcat printr-un caracter al unui „club închis”, până în anul 1986,
datorită conservatorismului pronunţat, după care, a adoptat o reformă radicală,
propulsând-o în centrul „europieţelor” şi constituind baza tranzacţiilor internaţionale.
Şi piaţa bursieră franceză, după o cădere generată de concurenţa
industrială, deschiderea graniţelor şi reapariţia inflaţiei (1960), a avut o evoluţie
pozitivă datorită reconstrucţiei industriale.
Un moment de referinţă a fost marcat de cunoscuta ”lunea negră” de la
bursele occidentale din 19 octombrie 1987, criză care a evidenţiat faptul că
fenomenele negative se pot repeta chiar şi la dimensiuni mai mari, generate şi de
tendinţa de internaţionalizare a pieţelor de capital. În consecinţă, au avut loc scăderi
importante la bursele de valori din New York, Londra, Tokio, Hong Kong, ş.a.
În prezent, marile pieţe bursiere se caracterizează printr-un grad ridicat
de organizare şi fiabilitate, ca urmare a unor reglementări mai precise privind deru-
larea tranzacţiilor, a unor garanţii mai mari din partea investitorilor şi a brokerilor,
cât şi a controlului exercitat asupra operaţiunilor speculative.

9
Burse de Mărfuri și Valori
După căderea Zidului Berlinului, una dintre priorităţile ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, aflate într-un proces de tranziţie spre economia de piaţă liberă, a
fost reprezentată de înfiinţarea societăţilor private pe acţiuni şi a pieţelor necesare
pentru tranzacţionarea acţiunilor acestora.
Plecând de la acest deziderat major, dezvoltarea unei pieţe concurenţiale
libere în cadrul economiei acestor ţări, trebuie să se bazeze pe reînfiinţarea burselor,
care apar odată cu formarea economiei de piaţă şi care constituie un indicator de
evaluare a nivelului de transpunere în practică a obiectivelor reformei.
În acest sens, cel mai edificator exemplu îl reprezintă Bursa din Varşovia,
care a beneficiat de ajutorul puterii publice, dar şi de sprijin internaţional, constituind
astfel un mijloc important de atragere a capitalurilor naţionale. De altfel, acest
proces s-a manifestat în toate ţările ex-comuniste, care se află în tranziţie spre econo-
mia de piaţă liberă, între care se înscrie şi România.

U.I.1.2. Concept, clasificare, funcţii

U.I.1.2.1. Concept

Etimologic, termenul byrsa este de origine greacă, care a condus la noţiuni

similare utilizate în diferite ţări, cum ar fi : la bursa (latina medievală), la bourse
(limba franceză), la bolso (limba spaniolă), la borsetta (limba italiană) etc.
În limbajul comun, termenul de bursă este folosit şi ca bursă de studiu, care
îşi are originea etimologică în “săculeţul” folosit în Evul Mediu pentru păstrarea
banilor.
Bursele reprezintă locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri, cât
şi pentru diferite tipuri de hârtii de valoare.
În primele etape de funcţionare a burselor, pieţele bursiere erau generale,
tranzacţionându-se atât mărfuri, cât şi hârtii de valoare. Mai târziu s-a realizat o
separare între bursele de mărfuri şi bursele de valori.
Aşa cum s-a arătat, bursa este o piaţă, o instituţie specifică economiei
concurenţiale, privată sau de stat, înfiinţată prin lege şi supraveghetă de stat.
Bursele sunt pieţe special organizate de către stat sau de asociaţii private, în
cadrul cărora se pot încheia tranzacţii de mărfuri, acţiuni, obligaţiuni, redevenţe,
bonuri de tezaur, trate, bilete la ordin, navluri, asigurări, valute etc.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se
tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici generice, care se individualizează
prin măsurare, numărare sau cântărire; sunt mărfuri fungibile, adică pot fi înlocuite
unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe
loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat la bursă; pot fi
depozitabile, ceea ce permite executarea efectivă a tranzacţiei la o anumită dată de la
încheierea contractului de bursă.
De asemenea, trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o condiţie a men-
ţinerii caracterului de produs de masă, nediferenţiat, omogen.
În categoria mărfurilor fungibile intră produse agroalimentare (grâu,
porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.), produse tropicale (cafea,
cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală (petrol); unele produse cu un grad mai
mare de perisabilitate (ouă, carne).
La bursele de mărfuri nu se negociază bunuri fizice, individualizate şi
prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice), ci pe baza
unor documente reprezentative ("hârtii), care consacră dreptul de proprietate asupra

10
 Burse de Mărfuri și Valori
mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o
anumită calitate).
Bursa este, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre părţi,
identificarea şi circulaţia mărfurilor realizîndu-se în afara acestei pieţe.
Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac tranzacţii de
hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.), dar se pot realiza şi
operaţiuni cu valute, metale preţioase sau efecte de comerţ. Bursele de valori reprezintă
un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi
internaţional, în care acestea îşi exercită influenţa.
Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se
tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (spre exemplu :
mobilizare de capital, atragerea unui împrumut, contracte futures pe indici de bursă
etc.).
Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă
a cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Deci, nu pot fi
tranzacţionate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru care există o
concurenţă liberă, respectiv un număr suficient de mare de ofertanţi şi clienţi,
astfel încât să nu apară posibilitatea unor manipulări ale cursului, bursa fiind
opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol.
Scopul bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, "mâna
invizibilă" - cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith - excluzând
orice intervenţie extraeconomică sau orice tendinţă provenită din afara sau din
interiorul pieţei, de a manipula variabilele pieţei, în principal a cursului. Scopul
bursei este de a realiza tranzacţii comerciale fără prezentarea, predarea sau plata
concomitentă a obiectului tranzacţiei.
La bursă, se schimbă numai mărfuri fungibile, în momentul tranzacţiei fiind
prezente nu mărfurile respective, ci mostre ale acestora : grâu, fructe, flori, tutun,
bumbac, mătase, carne, lână etc.
Bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al
pieţei pure şi perfecte, asigurând formarea cursurilor pe baza raportului ce se stabileşte
între cerere şi ofertă şi reflectând în permanenţă realitatea economică. În acest sens,
pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face obiectul tranzacţiilor de bursă,
trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
 ofertă mare, care să cuprindă un număr suficient de mare de ofertanţi;
 cerere solvabilă şi relativ constantă;
 preţurile (cursurile) să nu fie influenţate de măsuri administrative de
control;
 să se asigure transparenţa informaţiilor privind piaţa.
Bursa este o piaţă organizată, unde tranzacţiile se realizează pe baza unor
principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Prin reglementările
prevăzute se asigură condiţiile pentru desfăşurarea concurenţei libere, de garantare a
caracterului liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare.
De asemenea, prin reglementare se urmăreşte de fapt asigurarea uneia din
condiţiile esenţiale ale viabilităţii bursei: credibilitatea acesteia, garanţia de seriozitate
pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii.
Tranzacţiile bursiere se realizează întotdeauna prin firme specializate
(societăţi de bursă) şi prin intermediul unui personal specializat (agenţii de bursă),
care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.
Bursa este o piaţă reprezentativă, constituind un reper pentru toate tranzac-
ţiile care se realizează cu diferite mărfuri sau valori pentru care reprezintă piaţa
organizată.
11
Burse de Mărfuri și Valori
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate -
aşa-numitul curs al bursei - element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau
operaţiunile financiare care se desfaşoară la nivelul unei ţări, sau în cazul marilor
burse, la nivel mondial.
Bursa se deosebeşte de tranzacţiile particulare efectuate întâmplător, prin
negocieri între parteneri determinaţi.
Bursa are un local propriu, unde, în baza unui program de lucru al acesteia,
au loc tranzacţiile, pe baza cărora se stabilesc cotaţiile pentru diferite categorii de
valori şi bunuri.
În practică se întâlneşte şi noţiunea de “bursa neagră”, sintagmă ce exprimă
ideea de piaţă care funcţionează clandestin, reprezentând relaţii de schimb care se
sustrag normelor legale privind actele şi faptele de comerţ.

U.I.1.2.2. Rol , importanţă, scop, obiect, cotaţii

Rolul şi importanţa burselor au crescut mult în ultimul timp, datorită mai

multor cauze, dintre care menţionăm :
 bursa, în sens larg, are rolul de legătură între excedentul de fonduri
neutilizate şi necesităţile economice, economiile investitorilor
transformându-se în capital;
 rolul definitoriu al bursei, în sens larg, este de piaţă secundară,
asigurâd astfel un suport pentru piaţa primară, unde se concentrează
cererea şi oferta unor mărfuri, titluri, valori, trate, bilete la ordin,
navluri, valute etc.;
 bursa constituie locul unde se concentrează un mare volum de infor-
maţii cu caracter economic, financiar, politic etc.; participanţii la
activitatea de bursă sunt interesaţi să obţină toate informaţiile în
legătură cu perspectivele dezvoltării economice, în ansamblu, cât şi
pe diverse domenii; în funcţie de aceste informaţii, se poate ajunge la
o opţiune în ceea ce priveşte folosirea resurselor financiare, ca
depuneri la bancă sau pentru cumpărarea de acţiuni, de titluri de
credit etc.;
 bursa contribuie la orientarea fondurilor de investiţii sau a capita-
lurilor spre cele mai eficiente domenii de activitate etc.;
 la bursă se pot negocia mărfuri care nu au fost încă produse,
respectiv, se vând şi se cumpără cereale nerecoltate etc.;
 bursa oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor de valoare
în bani lichizi, deţinătorii unor efecte sau titluri etc., pot să le vândă
prin bursă şi să încaseze suma convenită înainte de scadenţă;
 contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întocmesc pe
baza unor formulare tip.
La bursă, părţile contractante încheie operaţiunile lor prin intermediul
agenţilor de schimb, astfel că, partenerii nu se cunosc între ei, deoarece operaţiunile
se negociază pe baza ordinelor de cumpărare sau de vânzare primite în acest sens.
Obiectul tranzacţiilor la bursă poate fi:
 mărfuri fungibile (care pot fi identificate prin număr, volum,
greutate, norme de calitate şi pot fi schimbate cu altele de acelaşi fel
şi cu aceeaşi cantitate);
 valorile mobiliare;
 valutele şi devizele;
12
 Burse de Mărfuri și Valori
 asigurări sau închirieri de vase;
 operaţiuni ajutătoare şi cu caracter general.
Deşi mărfurile şi valorile negociate la bursă sunt ale proprietarilor, totuşi, cei
care fac strigările la bursă sunt numai agenţii oficiali ai bursei.
Cotarea la bursă sau cursurile de bursă sunt preţurile înscrise pe liste
oficiale publicate, ele figurând pentru deschidere, închidere şi încheiere efectivă a
afacerilor.

U.I.1.2.3. Clasificarea burselor

Diversitatea instituţiei bursiere a condus la necesitatea clasificării burselor,

folosind în acest scop criterii specifice.
Astfel, după forma de constituire, deosebim două categorii de burse:
1. - burse private, fondate, organizate şi administrate de societăţi pe acţiuni
sau asociaţii ale comercianţilor sau camere de comerţ, dominante fiind
bursele constituite ca societăţi pe acţiuni; bursele private se întâlnesc mai
ales în ţările anglo-saxone. Bursele din New York, Tokyo, Toronto,
Montreal, Oslo, sunt asociaţii bursiere fără scop lucrativ.
2. – burse de stat, înfiinţate, organizate şi administrate de autorităţile
guvernamentale. Ele mai poartă şi denumirea de burse organizate,
deoarece funcţionează pe baza legilor ţărilor pe teritoriul cărora sunt
instituite. Spre exemplu, în Franţa, autoritatea publică este reprezentată
de un comisar al guvernului, care este delegat în conducerea bursei, iar
agenţii de bursă (brokerii), deţin monopolul tranzacţiilor, fiind
consideraţi funcţionari publici. În Belgia, bursele sunt fără scop lucrativ,
create prin decret regal şi sunt administrate de o persoană juridică de
drept public. În Elveţia, bursele funcţionează parţial ca instituţii publice,
guvernate după legea din cantonul respectiv, dar după modul de operare
sunt companii private.
După sfera şi importanţa tranzacţiilor, deosebim trei categorii de burse:
1) burse de interes local, care vizează schimburile de mărfuri şi de
valori dintr-o anumită zonă geografică;
2) burse de importanţă naţională, care concentrează activi-tatea
comercială specifică bursei dintr-o anumită ţară;
3) burse internaţionale, la care participarea la tranzacţiile bursiere
cuprinde întreaga lume. Din această categorie se pot cita bursele din
New York, Chicago, Londra, Paris, Tokyo, ş.a.
După obiectul tranzacţiilor, se pot delimita două categorii de burse:
A – burse generale, unde se tranzacţionează o diversitate de mărfuri,
titluri de proprietate sau devize; asemenea burse se întâlnesc la
Amsterdam, Lima, Rio de Janeiro, Viena, Züric, Paris, Hamburg, New
York, Chicago, Singapore, Rotterdam, Londra, ş.a.
B – burse specializate, unde se tranzacţionează o gamă strict precizată de
mărfuri sau valori şi care, de regulă, au menţionat în denumirea lor şi
specificul activităţii pe care o desfăşoară. Bursele specializate se
diferenţiază pe trei categorii :
a. – burse de mărfuri, unde se tranzacţionează anumite mărfuri
fungibile, cum ar fi : cerealele, zahărul, animalele, cafeaua, bumbacul,
mătasea brută, tutunul, cauciucul, metale-le, ş.a. Din această categorie
menţionăm următoarele burse : bursa pentru animale (Chicago), bursa
pentru cafea (New York, Rotterdam, Amsterdam, Londra), bursa pentru
13
Burse de Mărfuri și Valori
cacao (New York, Santos, Londra, Amsterdam, Rotterdam), bursa
zahărului (Londra, New York, New Orleans, Sao Paolo, Alexandria,
Bombay, Sidney, Bradford), bursa pentru bumbac (New York), bursa
pentru mătase brută (New York), bursa pentru cauciuc (New York,
Londra, Amsterdam, Singapore), bursa pentru metale (Londra, New
York), bursa tutunului (Harrare) etc. Acest tip de burse este cunocut şi
sub denumirea de burse “futures” sau marché à térme.
Contractele futures negociate la bursele de mărfuri, au la bază diferite
active, cum ar fi:
 mărfuri fizice, alcătuind pieţele futures comerciale;
 titluri financiare (bonuri de tezaur, obligaţiuni, depozi-te în
eurodolari), titluri financiare sintetice (indici bursieri) şi valute,
care formează pieţe futures financire;
b. – burse de valori, unde se negociază diferite valori mobiliare, cum
ar fi: acţiuni, obligaţiuni, bonuri sau note de tezaur, certificate de depozit,
valute, cambii şi alte hârtii de valoare (titluri financiare).
Cele mai importante burse de valori se întâlnesc la New York, Londra, Paris,
Melbourne, Tokyo, Yokohama etc.
C – burse pentru operaţiuni comerciale auxiliare, unde se
tranzacţionează operaţiuni de asigurări şi navluri. Cea mai mare bursă
de asigurări este la Londra (Lloyd’s Londra), iar burse de navlosire
se întâlnesc la Pireu, New York, Amsterdam, Rotterdam etc.
După criteriul de admitere la tranzacţii, deosebim două categorii de burse:
1. burse cu acces limitat, unde la tranzacţii pot participa numai mem-
brii bursei şi persoanele care au obţinut de la conducerea bursei
autorizaţii speciale de participare;
2. burse cu participare nelimitată, unde accesul se face gratuit sau pe
baza unei taxe de participare; regulamentele de funcţionare a burselor
stipulează excepţia interzicerii accesului la tranzacţiile bursiere pentru
persoanele care au comis delictul de înşelăciune.

U.I.1.2.4. Funcţiile bursei

Bursa îndeplineşte şi anumite funcţii, care, în sinteză, se referă la

următoarele:
 funcţia de centralizator al tranzacţiilor, care permite accesul direct şi
continuu la informaţiile de piaţă şi asigură concentrarea ordinelor de
vânzare şi de cumpărare în vederea formării, în condiţii de concurenţă, a
preţurilor bunurilor şi valorilor tranzacţionate;
 funcţia de releu între surplusul şi nevoia de mărfuri şi fonduri, care
constă în legăturile ce se stabilesc prin intermediul bursei între diferite
pieţe ale produselor fizice şi financiare, materializându-se într-o varietate
de tipuri de tranzacţii;rolul acestei funcţii a crescut odată cu progresele
înregistrate în domeniul comunicării;
 funcţia de motor al vieţii economice, care completează funcţia de releu
întrucât bunurile şi valorile ajung de la cei care dispun sau le prisosesc, la
cei care au nevoie de ele, permiţând realizarea unor proiecte investiţionale
care contribuie la dinamizarea economiei;
 funcţia de barometru al vieţii economico-financiare dintr-o ţară sau la
nivel mondial se realizează de bursă prin modul de organizare şi sistemul
de funcţionare, care aigură în permanenţă cunoaşterea şi tendinţa ce o are
14
 Burse de Mărfuri și Valori
economia mondială, în general, şi economia unei ţări, în special; bursa
măsoară starea vieţii economico-sociale şi prognozează perspectiva pe
termen scurt a economiei şi a societăţii umane în domeniul afacerilor;
 funcţia de simbol al economiei concurenţiale este realizată de bursă
prin efectul celorlalte funcţii menţionate mai sus; bursa, prin specificul ei,
concentrează cererea şi oferta, creând condiţii pentru concurenţă, astfel că
preţurile bursiere capătă un rol însemnat în menţinerea, reorientarea şi
restructurarea economiei prezente şi viitoare; bursa este un simbol al eco-
nomiei de piaţă, întrucât ea reprezintă tranzacţia în genere; tranzacţiile
bursiere se deosebesc de tranzacţiile particulare efectuate întâmplător,
prin negocieri între parteneri determi-naţi; funcţia de simbol a economiei
este dată deci de capacitatea bursei de a simplifica şi uniformiza practicile
comerciale, de obicei anarhice şi greoaie;
 funcţia de obiect de interes pentru lumea de afaceri, lumea economică
şi lumea politică şi pentru opinia publică este realizată de bursă, în
primul rând, prin faptul că ea este deţinătoarea de informaţii din cele mai
variate domenii, iar rezultatele propriei activităţi, adică a tranzacţiilor, au
repercursiuni în cele mai neaşteptate domenii, întrucât asupra bursei
acţionează o multitudine de factori; rezultă faptul că, nivelul de interes al
acestei funcţii este diferit, cel mai mare fiind interesul pentru sfera
afacerilor, apoi pentru viaţa economică şi politică.

U.I.1.3. Instituţia bursei

O instituţie presupune reguli stricte de conduită pentru cei care folosesc

serviciile ei, reguli bazate pe justiţie, echitate, transparenţă, profesionalism şi
disciplină.
Instituţia bursei este deci o persoană juridică, care, prin obiectul său de
activitate, forma juridică, organizare şi funcţionare, se autoregle-mentează şi se
autoguvernează.
Principiul autoreglementării dă dreptul instituţiei bursei, ca în limitele legii,
să-şi stabilească modul de organizare şi funcţionare, prin elaborarea şi adoptarea
Statutului şi a Regulamentului bursei.
Principiul autoguvernării se realizează diferit de la o ţară la alta şi chiar de
la o bursă la alta, în funcţie de cadrul legislativ general, statutul juridic al instituţiei şi
rolul pe care aceasta trebuie să-l aibă în viaţa economico-financiară.
Totuşi, din experienţa internaţională contemporană, se poate desprinde un
model general al instituţiei bursei.
Regimul juridic al burselor constituie forma sub care aceste instituţii se
organizează. Conform practicii internaţionale, instituţia bursei este organizată fie
sub formă de societăţi pe acţiuni, fie ca asociaţii comerciale, fie ca sectoare cu
activităţi distincte în cadrul Camerelor de comerţ, fie ca asociaţii ale
persoanelor fizice şi juridice. Spre exemplu, în anul 1882 s-a înfiinţat în cadrul
Camerei de Comerţ din Londra, Bursa de metale din Londra (The London Metal
Exchange – LME), unde se negociază patru metale: cupru, cositor, plumb şi zinc.
Este cea mai mare bursă de metale din lume, tranzacţiile anuale fiind de circa 2
miliarde dolari, reprezentând 70 % din schimburile totale mondiale la aceste mărfuri.
Statutul bursei (Charter sau Constitution), reprezintă actul de constituire a
instituţiei bursiere care cuprinde:
 obiectul negocierilor din cadrul bursei;
 drepturile şi obligaţiile participanţilor;
15
Burse de Mărfuri și Valori
 modalitatea de admitere a membrilor asociaţi în cadrul bursei;
 modul de alegere a Comitetului de conducere a bursei;
 atribuţiile Adunării generale sau a Asociaţiei bursei;
 adoptarea hotărârilor în cadrul Adunării generale sau a Asociaţiei
bursei;
 atribuţiunile Comitetului bursei;
 secretariatul bursei şi atribuţiile acestuia;
 activitatea desfăşurată de agenţii oficiali şi numirea acestora, precum şi
a suplinitorilor;
 atribuţiunile Comisiei de Arbitraj;
 frecventarea burselor;
 atribuţiile Camerei sindicale de pe lângă bursă;
 sindicatul bursei de efecte, acţiuni şi schimb;
 modul de stabilire a cotaţiilor la bursă etc.
Pentru a crea baza de credibilitate a acestei instituţii în rândul masei mari de
investitori, dar şi în rândul publicului, condiţiile menite a garanta profesionalismul şi
corectitudinea tranzacţiilor bursiere sunt detaliate prin Regulamentul bursei.
În acest sens, sunt precizate condiţiile pentru admitere la bursă în funcţie de
obiectul de activitate, regulile privind cotarea la bursă, respectiv condiţiile pentru
cotare şi taxele pentru cotare, materializate în prospectul pentru cotare şi în informa-
ţii de natură permanentă pe care firmele cotate la bursă trebuie să le furnizeze institu-
ţiei bursei.
Regulamentul bursei prevede detalii privind următoarele aspecte :
 sistemele de tranzacţii acceptate;
 tipurile de operaţiuni care se realizează la bursă;
 modul de primire şi executare a ordinelor de bursă;
 modalitatea de executare a contractelor încheiate la bursă;
 regulile legate de diseminarea (răspândirea) informaţiei bursiere;
 regulile privind activitatea agenţilor de bursă etc.
De exemplu, prin sistemele de tranzacţii acceptate la bursă sunt cuprinse
tipurile de tranzacţii prin definirea operaţiunilor (cash, futures, opţiuni etc.),
procedura tranzacţională, respectiv ordinea de desfăşurare a activităţilor în sala de
negocieri, apoi ordinele de bursă în sensul conţinutului şi valabilităţii lor.
De asemenea, se detaliază fără echivoc, unitatea de tranzacţie, programul de
lucru al instituţiei bursei, modul de înregistrare al tranzacţiilor, taxele pentru
tranzacţii etc. În procesul de operare la bursă, regulamentul stipulează tipurile
de preţ, diferenţele minime de preţ şi limitele zilnice de variaţie a cursului.
Regulamentul bursei cuprinde şi cerinţele privind activitatea agenţilor de
bursă (categorii, înregistrare la bursă, obligaţii, conduită etc.).

U.I.1.4. Membrii bursei

Membrii bursei, în funcţie de specificul bursei şi reglementările legale din

diverse ţări, sunt persoanele care se asociază sau sunt autorizate în vederea
constituirii unei burse, calitate din care decurg apoi o serie de drepturi şi obligaţii,
riguros stabilite şi respectate.
Obţinerea calităţii de membru al bursei are în vedere o serie de condiţii,
cum ar fi :
 frecventarea anterioară a bursei în decursul unei perioade;
 deţinerea unei firme proprii sau prestarea unei anumite activităţi;
16
 Burse de Mărfuri și Valori
 recomandarea din partea unor membri ai bursei şi garantarea
acestora pentru solicitant;
 depunerea unei garanţii.
Membrii bursei diferă de la o bursă la alta.
În cadrul burselor cu Casă de Clearing, membrii bursei sunt foarte numeroşi,
dar în practică numai un număr limitat au loc la burse.
În cazul bursei de metale din Londra (L.M.E. – London Metal Exchange),
aceasta se bazează pe un număr redus de membri (maxim 30), fără a afecta negativ
volumul tranzacţiilor, întrucât prin intermediul membrilor bursei se poate încheia un
număr nelimitat de afaceri.
Casa de Clearing are un rol de organism central şi garantează toate cheltuie-
lile contractuale şi organizează, la nevoie, livrarea mărfurilor.
În cazul burselor fără Casă de Clearing, membrii bursei sunt direct responsa-
bili de executarea contractului.
În cazul burselor închise, numărul membrilor este limitat, iar accesul la cali-
tatea de membru a unui terţ este condiţionată de obţinerea unui loc din partea unui
titular, prin moştenire, cumpărare, închiriere sau în alt mod, stipulat de Regulamentul
bursei. În acest sens, se poate exemplifica Bursa din New York (NYSE), care are
1366 de membri (locuri).
La bursele deschise, numărul de locuri este nelimitat, iar membrii bursei se
împart, de regulă, în două categorii:
 membri fondatori;
 membri asociaţi.
Membrii bursei pot fi plini şi afiliaţi. Calitatea unui membru al bursei nu
este personală, ci este deţinută de firma pe care o reprezintă diferite persoane
împuternicite legal.
Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei, iar în cazul neachi-
tării, aceştia îşi pierd calitatea de membri afiliaţi ai bursei.
Membrii afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia de avantaje
băneşti. Ei au dreptul să participe la Adunarea Generală a Bursei.
Un număr de doi membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a
Comitetului bursei, când ordinea de zi cuprinde probleme legate de condiţiile
contractuale, diverse reguli şi legi, având şi drept de vot în problemele respective.
Fiecare membru afiliat al bursei plăteşte o cotizaţie anuală, stabilită de
Comitetul bursei, care poate fi modificată.
Cotizaţiile se plătesc la începutul anului calendaristic.
Dacă după sesizarea secretariatului bursei, în termen de o lună nu se achită
cotizaţia, aceştia pierd calitatea de membri afiliaţi.
Membrii afiliaţi pot fi şi diverse companii sau firme străine. Ei sunt
propuşi de un membru plin al bursei.
Dacă Comitetul bursei aprobă cu majoritatea simplă, secretariatul notifică în
scris admiterea firmei în rândul membrilor afiliaţi străini.
După plata taxelor legale, noul membru afiliat străin semnează o declaraţie de
recunoaştere a regulilor şi legilor bursei, cu toate modificările ce se vor face ulterior.
Taxa este, de regulă, mai mare faţă de cea a membrilor afiliaţi din ţară.
De asemenea, se prevede şi o limită numerică a membrilor afiliaţi străini, care
diferă de la o bursă la alta.
Spre exemplu, la bursa zahărului din Londra, numărul maxim de membri
străini afiliaţi este limitat la 10.
Evidenţa membrilor afiliaţi se ţine de către secretarul bursei într-un
registru special, care poate fi controlat de membrii plini ai bursei.
17
Burse de Mărfuri și Valori
Membrii afiliaţi pot face tranzacţii comerciale la bursă prin intermediul
membrilor plini ai bursei. Un membru străin, afiliat la bursă, poate fi suspendat pe
motiv de faliment. El poate să transfere calitatea de membru afiliat, prin vânzare sau
pe alte căi, cu condiţia ca noua firmă să fie admisă ca membru, conform statutului şi
să plătească taxele stabilite.
Avantajul de a avea calitatea de membru al bursei constă în posibilitatea de a
efectua direct tranzacţii la bursa respectivă.
Drepturile membrilor bursei constau în următoarele:
 dreptul de a participa la elaborarea şi modificarea Statutului şi
Regulamentului bursei;
 dreptul de a fi prezent direct sau prin reprezentanţi şi de a efectua
tranzacţii bursiere pe cont propriu sau/şi pentru terţi. Comisioanele
pe care membrii bursei le percep pentru aceste operaţiuni reprezintă
venituri rezultate direct din calitatea de membru al bursei;
 dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, de a alege şi
a fi ales în organele de conducere ale acesteia.
Obligaţiile membrilor bursei constau în următoarele:
 să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de natura şi
mărimea afacerilor pe care le desfăşoară şi să prezinte garanţiile
prevăzute de lege şi Regulamentul bursei;
 să contribuie la fondurile băneşti, prin modalităţile şi volumul stabilit
prin Statutul şi Regulamentul bursei;
 să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi Regulamentul bursei
privind negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor bursiere.

U.I.1.5. Managementul bursei

Managementul instituţiei bursei constă în organizarea, conducerea şi

administrarea burselor şi se realizează diferit de la o ţară la alta şi de la o bursă la
alta, în funcţie de cadrul legislativ general, de regulamentele proprii şi caracteristicile
pieţei în care instituţia bursei activează.
Literatura de specialitate conturează un model general al managementului
bursei, care include patru tipuri de organisme:
 de decizie;
 de execuţie;
 de consultanţă;
 de control.
1) Organele de decizie cuprind : Adunarea Generală a Bursei, în cazul
burselor constituite ca societăţi pe acţiuni sau Asociaţia bursei, în cazul
asociaţiilor bursiere fără scop lucrativ.
În principal, aceste organe de decizie au în cadrul obiectului de activitate
următoarele activităţi:
 elaborarea şi modificarea Statutului şi Regulamentului de
funcţionare a bursei;
 desemnarea organelor de conducere permanentă şi a comitetelor
de bursă;
 numirea şi aprobarea cadrelor de conducere;
 supravegherea şi controlul general al activităţii bursei.

18
 Burse de Mărfuri și Valori
2) Organele de execuţie urmăresc desfăşurarea normală a activităţii curente
a bursei, prin angajaţi cu funcţii de răspundere şi prin funcţionari cu rol
operativ.
Principalele departamente operative sunt organizate în funcţie de modul de
derulare a tranzacţiilor şi anume:
 pentru cotaţii;
 de supraveghere a pieţei;
 de clearing;
 informativ;
 de analiză şi cercetare-dezvoltare;
 de relaţii internaţionale;
 de relaţii cu publicul.
Există, de asemenea, o serie de servicii funcţionale, cum ar fi :
 pe probleme tehnice;
 de personal;
 administrativ;
 secretariat etc.
3) Organele consultative, au rolul de a asista şi consilia, prin specialişti şi
experţi, organele de conducere ale instituţuei bursei şi se numesc generic
comitete. Aceste organisme au atribuţii permanente sau speciale.
Pentru atribuţiile permanente funcţionează, în general, patru tipuri de
comitete:
 de supraveghere;
 pentru membri;
 pentru etică bursieră;
 pentru operaţiuni cu produse noi bursiere.
Atribuţiile speciale se referă la informatizarea şi aranjarea bursei din punct de
vedere funcţional şi ambiental.
4) Organele de control lucrează în colaborare cu comitetul de supraveghere
şi cel de etică şi răspund în faţa Adunării generale a bursei. Personalul de
control este format din specialişti, experţi sau cenzori, aleşi fie dintre
membrii bursei, fie dintre membrii organismelor şi instituţiilor financiare
centrale, ca reprezentanţi ai statului.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Prezentaţi istoricul apariţiei burselor.

2. Unde şi când a apărut prima bursă internaţională ?
3. Exemplificaţi câteva burse apărute în Europa în perioada 1549-1882 ?
4. Când s-a înfiinţat Bursa de acţiuni de la New York şi care a fost evoluţia
acesteia ?
5. Care este etimologia noţiunii de bursă şi ce reprezintă bursa ?
6. Ce reprezintă mărfurile fungibile ?
7. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o marfă sau o hârtie de valoa-re pentru a
fi tranzacţionată la bursă ?
8. Prezentaţi rolul şi importanţa bursei .
9. Prezentaţi scopul bursei şi obiectul tranzacţiilor la bursă ?
10. Care sunt categoriile de burse „după forma de constituire” şi „după sfera şi
importanţa tranzacţiilor” ?
11. Care sunt categoriile de burse „după obiectul tranzacţiilor” ?
19
Burse de Mărfuri și Valori
12. Prezentaţi categoriile de burse clasificate „după criteriul admiterii la
tranzacţii” .
13. Prezentaţi funcţiile bursei .
14. Ce reprezintă instituţia bursei ?
15. Prezentaţi conţinutul Statutului şi al Regulamentului bursei.
16. Ce sunt membrii bursei şi ce condiţii trebuie să îndeplinească pentru
obţinerea acestei calităţi ?
17. Care sunt drepturile şi obligaţiile membrilor bursei ?
18. Care sunt organismele ce alcătuiesc managementul bursei ?
19. Prezentaţi structura şi principalele activităţi ale organelor de deci-zie la
bursă.
20. Care este structura organelor de execuţie la bursă ?
21. Care sunt atribuţiile permanente şi speciale ale organelor consul-
tative şi de control la bursă ?

Lucrare de verificare : Instituția bursei

20
 Burse de Mărfuri și Valori

U.I.2 – BURSA DE MĂRFURI

U.I.2.1. Concept, obiectul tranzacţiilor şi structura funcţională a bursei

de mărfuri

Literatura de specialitate prezintă mai multe definiţii ale bursei de mărfuri,

dintre care menţionăm:
 Bursa de mărfuri reprezintă o piaţă caracteristică economiei capitaliste,
unde se cumpără şi se vând mărfuri fungibile, după o procedură
specială, care se desfăşoară potrivit unui program prestabilit, într-o
anumită sală, în prezenţa vânzătorilor şi a cumpărătorilor sau a
reprezentanţilor acestora;
 Bursele de mărfuri sunt pieţe caracteristice ce concentrează în acelaşi
loc şi în acelaşi timp, o mare parte din cererea şi oferta mondială de
anumite produse, unde se desfăşoară curent tranzacţiile de vânzare-
cumpărare, după o procedură specială, motivate atât de nevoi reale, cât
şi de intenţii speculative;
 Bursa de mărfuri este o piaţă caracteristică ţărilor cu economie de
piaţă, unde se tranzacţionează mărfuri fungibile înrudite calitativ,
substituibile şi perfect conservabile, după o procedură specială care se
desfăşoară, potrivit unui program prestabilit, într-un loc cunoscut, în
prezenţa vânzătorilor şi a cumpărătorilor sau a reprezentanţilor acesto-
ra, sub supravegherea unei autorităţi;
 Bursa de mărfuri este piaţa în cadrul căreia au loc tranzacţii organizate
cu drepturi şi titluri de mărfuri fungibile.
Termenul „fungibil” este specific ştiinţelor juridice, fiind atribuit acelui lucru
sau bun care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi aceeaşi
cantitate, în cazul când formează obiectul unei obligaţii.
Ce se comercializează prin bursele de mărfuri ?
Prin bursele de mărfuri sunt comercializate produse care trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii indispensabile:
a) să se preteze la o standardizare precisă sub aspectul calităţii şi omogeni-
tăţii pentru a exista garanţia că ceea ce s-a negociat în contract şi ceea ce se va
livra şi recepţiona sunt două lucruri identice;
Fac obiectul tranzacţiilor la bursele de mărfuri următoarele bunuri :
– bunuri de origine vegetală : grâu, porumb, soia boabe, făină, ulei, ovăz,
orez (alb, brun), seminţe de sorg, cartofi (albi, roşii), cacao, cafea, citrice, suc de
portocale congelat, zahăr brut şi rafinat, seminţe de floarea soarelui, bumbac, ulei de
palmier, cauciuc, lemn, placaj, cherestea etc.;
– bunuri de origine animală: animale vii (porci, vite, alte cornute), carcase
congelate de porc, carne (de porc, de vită, de pui, de curcă), unt, ouă, lână, piei
brute, ş.a.;
– bunuri de origine minerală: aur, argint, cupru, zinc, aluminiu, plumb,
cositor, nichel, paladiu, platină, combustibili casnici şi industriali (benzină,
motorină, propan), ş.a.
21
Burse de Mărfuri și Valori
b) produsele trebuie să se depoziteze cel puţin pe perioada în care au loc
tranzacţiile;
c) mărfurile trebuie să fie comercializate în condiţiile unei concurenţe libere
(fără a se putea influenţa preţul de către una din părţile participante);
d) nu este obligatoriu ca marfa să existe fizic în momentul efectuării tranzac-
ţiilor, ci numai documentele care să ateste existenţa acesteia.
Vânzătorul nu-şi etalează marfa, ci prezintă numai un document prin care
face dovada că este posesorul ei.
Cumpărătorul nu pretinde să vadă marfa, întrucât fiind vorba de o marfă
fungibilă, cunoaşte cu exactitate din documentaţie toate calităţile acesteia;
e) să fie o marfă atractivă, adică să creeze o piaţă ce atrage atenţia specula-
torilor, vânzătorilor şi cumpărătorilor, prin oscilaţii mari şi frecvente ale preţurilor,
rezultate din variaţia mare a cererii şi a ofertei, bază pentru câştiguri din tranzacţii
cu astfel de mărfuri.
Asemenea oscilaţii mari de preţ au determinat şi apariţia riscurilor, întrucât
aceste variaţii de preţ apăreau de cele mai multe ori imprevizibil.
Structura organizatorică a burselor de mărfuri este asemănătoare în
aproape toate ţările unde sunt organizate asemenea burse, ele păstrând cadrul şi
formele funcţionale ale burselor clasice, existând mici deosebiri în privinţa unor
reglementări interne cuprinse în Statutul sau Regulamentul bursei.
Influenţa diferiţilor factori au determinat reglementarea şi conturarea tot
mai precisă a uzanţelor privind comerţul cu mărfuri la bursă şi în acelaşi timp,
au putut fi făcute diferenţierile corespunzătoare între tipurile de contracte practicate:
– contractul „spot” (la vedere);
– contractul „forward” (la termen);
– contractul „futures” (promisiuni pentru viitor).
Contractul „spot” presupune cumpărarea sau vânzarea de mărfuri fizice,
disponibile pentru livrarea imediată sau la o dată foarte apropiată, contra plată în
numerar (cash). Asemenea tranzacţii se pot încheia la bursă sau în afara ei.
În cazul contractelor „spot”, momentul încheierii tranzacţiei este legat
direct, în timp, de cel al livrării şi plăţii, marfa se găseşte în depozit şi preţul nu se
modifică. Contractele „spot” nu sunt, în general, standardizate (fără a exclude, însă,
această posibilitate).
Contractul „forward” se realizează prin vânzări şi cumpărări de mărfuri cu
livrare ulterioară, conform opţiunilor părţilor contractante, prin negocierea preţului,
fără a avea la bază un contract standardizat sau obligaţia de a face cunoscute preţurile
negociate, iar riscurile cu care se confruntă o parte contractantă depind în întregime
de cealaltă parte. În această situaţie, contractele forward sunt contracte spot, în care
momentul livrării este rupt în timp, de momentul încheierii contractului, existând o
diversitate de modalităţi de plată (de la ordin de plată, deci plata în avans – la cash
sau acreditiv).
Contractul „futures” reprezintă o înţelegere între două părţi, de a vinde,
respectiv de a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un instrument mone-
tar, la un preţ stabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare. Tranzacţiile au loc
numai pe ringul bursei, preţul fiind unul singur pentru un anumit moment, fiind făcut
public.
Tranzacţiile „futures” se încheie centralizat, pe bază de contracte standardi-
zate, iar în vederea protejării contra efectelor nerealizării unor prevederi contractuale,
ambele părţi depun garanţii.
Există un sistem, care a evoluat în timp şi care prin intermediul Casei de
Clearing colectează zilnic garanţiile, ea având responsabilitatea efectuării plăţilor,
22
 Burse de Mărfuri și Valori
constituindu-se „în cealaltă parte”, astfel că determină vânzătorul şi respectiv
cumpărătorul, să-şi respecte obligaţiile asumate prin contractele „futures”.
Dacă contractele „spot” şi „forward” se pot tranzacţiona sau nu prin mijloci-
rea unei instituţii bursiere, în cazul contractelor „futures” nu există decât posibilitatea
tranzacţionării prin bursă, în baza unui mecanism specific, condiţionat de legi şi
regulamente.
Contractul „futures” este întotdeauna standardizat, iar valoarea acestuia
este variabilă, în sensul că preţul este marcat periodic (de obicei zilnic) la bursă.
Bursele de mărfuri fiind pieţe caracteristice, unde se concentrează cererea şi
oferta pentru anumite categorii de mărfuri, se diferenţiază din punct de vedere al
structurii organizatorice, în funcţie de tipul de piaţă în care funcţionează, respectiv,
Statutul şi Regulamentul vor cuprinde în mod diferenţiat regulile şi uzanţele ce
caracterizează respectivele tranzacţii. Întregul sistem organizatoric este astfel
conceput încât să creeze instituţiei bursei o bază juridică solidă.
Bursele sunt constituite, în general, sub forma societăţilor pe acţiuni, prezen-
tând dări de seamă publice, iar capitalul social, stabilit prin statut, este împărţit într-
un anumit număr de acţiuni, denumite certificate.
Fiecare membru al bursei trebuie să posede cel puţin un astfel de certificat.
Bursa nu încheie afaceri de vânzare-cumpărare în numele său.
Încheierea afacerilor este o funcţie a membrilor bursei, care joacă rolul de
intermediari profesionişti la realizarea operativă de vânzare-cumpărare a mărfurilor
de bursă.
Capitalul social al bursei este format din contribuţiile membrilor, materiali-
zate în certificate şi din alte contribuţii stabilite prin Regulamentul şi Statutul bursei.
Membrii bursei sunt persoane fizice sau juridice, de regulă specializate în
comerţul cu produsele ce fac obiectul de activitate al bursei.
Pot fi membri ai bursei, mari companii comerciale, unităţi economice produc-
tive din oraşul, zona sau ţara respectivă, care sub diferite forme efectuează tranzacţii
la bursă, mari bănci şi instituţii financiare, care sunt interesate în operaţii bursiere.
Membrii burselor diferă de la o bursă la alta, însă obligaţiile şi drepturile lor sunt în
general asemănătoare.
Dintre principalele obligaţii ale membrilor bursei de mărfuri evidenţiem
următoarele:
a. depunerea unei sume de bani cu titlu de cauţiune, pentru garantarea
obligaţiilor rezultate din tranzacţiile pe care le efectuează la bursă;
b. achitarea cotizaţiei anuale şi a celei speciale pe care o plăteşte odată cu
obţinerea calităţii de membru al bursei;
c. respectarea prevederilor din Statutul şi Regulamentul bursei.
Între drepturile de membru al unei burse de mărfuri se înscriu, în
principal, două atribute:
a. dreptul de a frecventa bursa şi a face tranzacţii bursiere, fiecare membru
având în ringul bursei un reprezentant numit broker;
b. dreptul de a alege şi a fi ales în Comitetul bursei, în Comisia de Arbitraj
sau în alte structuri organizatorice ale bursei, în funcţie de prevederile statutare şi
regulamentele acestora.
Membrii bursei efectuează tranzacţii de vânzare şi/sau de cumpărare de
mărfuri pentru a-şi realiza nevoile de profit sau de aprovizionare proprii, dar în
acelaşi timp, pot acţiona şi la ordinul altor firme partenere, ca intermediari profesio-
nişti, specializaţi în derularea operaţiunilor bursiere.

23
Burse de Mărfuri și Valori
Efectiv, operaţiunile bursiere se realizează prin intermediul agenţilor de
bursă, care au denumiri specifice: Borsenmakler, în Germania, courtiers în Franţa,
dar mai ales, brokeri şi dealeri.
Brokerii nu au independenţă decizională, ei nu figurează ca parte în
contractul încheiat ca urmare a tranzacţiei bursiere, ei neavând nici posesia şi nici
controlul privind mărfurile asupra cărora s-a negociat.
Brokerii acţionează la bursă în funcţie de ordinele primite de la membrii
bursei sau de la persoane din afara bursei (clienţi ai firmelor de brokeraj) şi rolul lor
se încheie odată cu perfectarea tranzacţiei, părţile contractante fiind numai cumpără-
torul şi vânzătorul.
Câştigul brokerului constă din comisionul pe care îl încasează în urma
tranzacţiei efectuate şi se numeşte „brokerage”.
Pentru activitatea de brokeraj se încasează comisionul integral pentru
nemembrii bursei, 50 % pentru membri plini ai bursei, iar membrii Casei de Clearing
sunt scutiţi de plata comisionului.
În general, nivelul comisioanelor este mai mic, reprezentând aproximativ
5 – 7 % din profitul potenţial, dar şi acesta poate fi redus până la jumătate din
nivelurile stabilite iniţial, în urma negocierii cu brokerii.
Toate aspectele legate de comision (nivel, mod de percepere), sunt definite cu
claritate în contractul tip al fiecărei burse.
În Anglia, unde băncile nu au acces la burse, brokerul este un mandatar care
primeşte ordine de la persoane din afara bursei, deci şi de la bănci.
Brokerul execută ordinele primite telefonic şi comunică tot telefonic îndepli-
nirea lor.
Dealerul, care mai poartă şi numele de jobber (uneori cu înţeles de speculant
la bursă), încheie operaţiuni pe cont propriu, câştigul realizându-l din diferenţele de
curs, el fiind de regulă, prin intermediul brokerului, în legătură cu Comitetul bursei.

U.I.2.2. Conducerea bursei de mărfuri

Organele de conducere ale bursei de mărfuri sunt stabilite în Statutul şi

Regulamentul bursei.
Conducerea bursei de mărfuri este asigurată de Comitetul bursei, care se
alege anual din cadrul membrilor bursei.
Comitetul bursei alege un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi, în concor-
danţă cu amploarea activităţilor desfăşurate la bursă.
Comitetul bursei are în atribuţii următoarele activităţi legate de organizarea şi
funcţionarea administrativă a burselor:
– respectarea uzanţelor stabilite prin Statutul şi Regulamentul bursei;
– fixarea programului de funcţionare a bursei;
– numirea salariaţilor bursei;
– convocarea şi conducerea adunărilor generale ale membrilor bursei;
– numirea Comisiei de Arbitraj;
– reprezentarea bursei faţă de terţi;
– administrarea fondurilor bursei;
– constatarea şi publicarea cursurilor oficiale, procurarea materialelor
informative şi comunicarea de informaţii instituţiilor oficiale.
Conducerea zilnică a bursei de mărfuri se face de către Administraţia
bursei, care desemnează un director şi o serie de comitete consultative, dintre care
mai importante sunt următoarele :

24
 Burse de Mărfuri și Valori
 Comitetul tehnic, care are sarcina să se ocupe permanent de buna
funcţionare a bursei;
 Comitetul pentru stabilirea cotaţiilor (preţurilor) la bursă;
 Funcţionari de specialitate care nu au calitatea de membri ai bursei.
În structura organizatorică a bursei de mărfuri, nucleul majorităţii burselor îl
reprezintă Casa de Clearing („Clearing House” sau „Clearing Association”),
alcătuită dintr-o parte din membrii bursei (cei cu cel mai mare renume şi poziţii
importante în cadrul instituţiei bursei), din bănci, societăţi de asigurare, societăţi de
transport şi alte firme cu prestigiu în domeniul respectiv, condiţia de bază fiind ca
acestea să aibă o bonitate financiară certă.
Casa de Clearing sau cum mai este numită Casa de compensaţii, poate fi un
departament în cadrul bursei sau o instituţie asociată bursei.
Asociaţia bursei (bursa) şi Casa de Clearing au obligaţia să protejeze
interesele membrilor bursei, în timp ce, guvernele au obligaţia de a proteja interesele
marelui public. Plecând de la acest aspect, guvernele îşi rezervă dreptul de a interveni
în afacerile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate interesele părţilor.
Casa de Clearing are un rol esenţial în derularea operaţiunilor bursiere,
întrucât ea se constituie, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, în „cealaltă
parte”, garantând îndeplinirea necondiţionată a tranzacţiilor încheiate la bursă. În
acest caz, cumpărător sau vânzător nu mai este brokerul care a confirmat contractarea
pe ring, ci Casa de Clearing.
Mecanismul de funcţionare şi de percepere a garanţiilor de către Casa de
Clearing este următorul :
 fiecare membru al bursei are obligaţia să depună o rezervă de bani în
contul Casei de Clearing, la încheierea contractului pentru fonduri de
garanţie numite „deposits” şi zilnic pentru soldul operaţiunilor
încheiate, respectiv pentru diferenţa dintre valoarea contractelor de
cumpărare şi a celor de vânzare încheiate, diferenţe denumite
„margins” sau „margins deposits”;
 în cursul zilei, toate tranzacţiile făcute de membrii bursei sunt confir-
mate la sfârşitul şedinţelor şi sunt trimise membrilor Casei de Clea-
ring care le mai verifică încă odată;
 la sfârşitul zilei, Casa de Clearing se substituie, în toate tranzacţiile
în „cealaltă parte”, respectiv toţi cei care au vândut pe ring au drept
cumpărător Casa de Clearing şi toţi care au cumpărat pe ring au
drept vânzător aceeaşi Casă de Clearing; în consecinţă, Casa de
Clearing devine partener şi garant pentru toate operaţiunile efectuate
la bursă;
 pentru orice tranzacţie efectuată în cadrul bursei se percepe un
comision a cărui mărime este stabilită prin Regulamentul de funcţio-
nare a bursei. În practică, având în vedere mărimea sumelor de bani
care intră în jocul bursei, nivelul comisioanelor este relativ mic. De
exemplu, la Bursa zahărului din Londra, comisionul este fix, de 10 £
pe contract (un contract este o tranzacţie de 50 de tone de zahăr);
 veniturile Casei de Clearing se completează şi din taxele percepute
pentru serviciile prestate, la care se adaugă şi fondurile de garanţie
depuse la înfiinţarea bursei.
Casa de Clearing mai îndeplineşte şi funcţia de distribuire a ceea ce se
numeşte „notices of delivery”, prin care vânzătorii îşi fac cunoscută dorinţa de a
livra marfa către acei cumpărători care notifică aceleiaşi Case de Clearing şi care îşi
exprimă intenţia de a prelua cantitatea de marfă cumpărată.
25
Burse de Mărfuri și Valori
Spre exemplu, dacă valoarea unui lot de marfă cumpărat este de 280 mii £, iar
preţul curent al acestei mărfi este de 270 mii £, Casa de Clearing va solicita
„margin” (diferenţa) de 10 mii £.
Dacă o marfă a fost vândută la un preţ de 300 £, iar preţul ei curent este de
350 £, atunci diferenţa („margin”) cerută de Casa de Clearing va fi de 50 £. Dacă
situaţia depozitelor în garanţie („deposits”), denumite şi „original margins”, se
prezintă la un moment dat ca în tabelul 2.1., atunci diferenţa de depozite în garanţie
ce va fi solicitată de către Casa de Clearing va fi de 40 £, care rezultă astfel: (60 –
20) sau (255 – 215):
Tabelul 2.1.
Situaţia depozitelor în garanţie (original margins)

Luna calendaristică Neacoperite

Vânzări Cumpărări
Vânzări Cumpărări
Martie 60 115 - 55
Iunie 40 20 20 -
Septembrie 80 80 - -
Decembrie 35 40 - 5
Total 215 255 20 60

În caz de faliment al unui membru al bursei, membrii Casei de Clearing se

constituie în consorţiu, unindu-şi forţele pentru a acoperi şi minimiza pierderea.
În situaţia în care unul dintre membrii Casei de Clearing nu poate să onoreze
obligaţiile realizate din tranzacţiile încheiate, se iau succesiv mai multe măsuri în
următoarea ordine:
1. mai întâi se lichidează toate contractele deţinute de membrul bursei în
cauză;
2. dacă banii rezultaţi din lichidarea contractelor nu sunt suficienţi, se
recurge la rezerva membrului bursei falimentar;
3. dacă nici această sumă nu este suficientă, se apelează la contribuţia
membrului bursei la fondul de garanţie;
4. dacă nici în acest mod deficitul nu a fost acoperit, se foloseşte restul
fondului de garanţie.
Funcţionarea Casei de Clearing se bazează pe puterea financiară a firmelor
componente şi pe garanţiile depuse de fiecare membru al bursei.
Firmele de brokeri, membre ale bursei, sunt obligate să depună fonduri de
rezervă în contul operaţiunilor efectuate (de exemplu, trebuie să depună în bani
lichizi la Casa de Clearing, 25 % din soldul operaţiunilor zilnice).
Firmele de brokeri, pretind la rândul lor din partea clienţilor, alături de
comisioane, depuneri iniţiale de fonduri de rezervă.
Pentru facilitarea decontărilor dintre brokeri şi clienţii lor, se încheie aranja-
mente scrise, în care se stabileşte când şi cum se va plăti comisionul, fondul de
rezervă şi modalitatea de decontare finală.
În general, aşa cum s-a arătat, Comitetul bursei şi Casa de Clearing apără
interesele membrilor bursei, în timp ce, obligaţia protejării intereselor marelui public
revine guvernului, prin instituţii specializate în verificarea corectitudinii afacerilor.
Plecând de la această raţiune, guvernele îşi rezervă dreptul de a interveni în
operaţiunile bursei şi de a verifica dacă sunt respectate interesele părţilor.
Dintre Agenţiile guvernamentale cu drept de control la burse menţionăm
următoarele : „Commodity Futures Trading Commission”, în SUA şi „Bank of
England”, în Marea Britanie.
26
 Burse de Mărfuri și Valori
Literatura de specialitate arată că, în ultimii ani, International Commodity
Clearing House, în vederea îndeplinirii ireproşabile a rolului său în conducerea şi
derularea operaţiunilor la burse, a înfiinţat un sistem de clearing direct, respectiv
„On Line Clearing System”, al cărui acronim este INTERCOM (International
Enquiry Response System for Commodity Markets).
Acest sistem are şi un motto „Când şi Unde” (When and Where) este
nevoie de informaţii.
Cele mai importante elemente structurale ale funcţionării operative a unei
burse de mărfuri sunt următoarele:
– preşedintele de pe ringul bursei, care în cele 2 - 3 sesiuni zilnice (timp
destinat strigărilor), prezintă comentarii şi evaluări oficiale ale pieţei, ale
tranzacţiilor încheiate şi ale oscilaţiei preţurilor (cotaţiei);
– operatorii, care transpun pe ecranele sistemelor video ofertele şi
contraofertele, preţurile şi cantităţile contractate;
– brokerii, care primesc, execută şi raportează executarea ordinelor.
Întreaga problematică privind structura organizatorică şi funcţională a bursei
este reglementată în termeni precişi prin Statutul bursei şi este detaliată apoi, până la
cele mai mici amănunte, în Regulamentul de funcţionare a bursei.
Statutul bursei de mărfuri, la care aderă în mod obligatoriu şi necondiţionat
toţi membrii bursei, are în vedere pe lângă rolul de a crea credibilitate şi scopul de a
institui o bază juridică solidă acestei instituţii de bază a economiei concurenţiale.
În practica comercială s-a observat că o serie de uzanţe stipulate în Statutul
bursei, deşi valabile exclusiv pentru bursă, sunt preluate şi pentru reglementarea de
ordin general a unor legături comerciale.
În general, statutul unei burse de mărfuri cuprinde următoarele prevederi :
1. Obiectul de comercializare sau obiectul tranzacţiei, care poate fi o singură
marfă (zahăr, cafea, cacao, cereale, uleiuri comestibile, seminţe) sau mai multe
produse, cum ar fi, spre exemplu, cazul Bursei de metale din Londra.
2. Unitatea de măsură, care în operaţiile bursiere se constituie în unităţi
fizice, stabilite pe produse, numite contracte sau loturi şi diferă de la o bursă la alta.
Spre exemplu, un lot de cacao boabe, la bursa din Londra este de 10 tone, în
timp ce, la bursa zahărului din Paris, un lot este de 50 de tone zahăr, iar la cafea este
de 5 tone.
Unitatea de măsură pentru cantităţile tranzacţionate în baza contractului de
bursă are scopul de a uniformiza şi facilita negocierea, care ia în considerare numai
unitatea de măsură sau un multiplu al acesteia.
Unitatea de măsură pentru care se face cotaţia este definită prin Statutul
bursei şi diferă între bursele din Europa şi cele din S.U.A.
La bursele din Europa, cotaţiile sunt date în unităţi monetare (lire sterline,
Euro) pe tonă, în timp ce, la bursele din S.U.A, cotaţiile se stabilesc la cafea, cacao şi
zahăr, în cenţi pe livră, iar la cereale, în cenţi pe bushel.
Greutatea unui bushel este diferită, în funcţie de specia de cereale :
– la grâu : 1 bushel este egal cu 27,22 kg;
– la porumb : 1 bushel este egal cu 25,40 kg;
– la ovăz : 1 bushel reprezintă 14,52 kg.
3. Calitatea mărfurilor, care este un element statutar clar, precizat alături de
metodele de verificare ale acesteia, în baza standardelor stabilite de societăţile profe-
sionale de [Link]ţa privind calitatea mărfii livrate se soluţionează
de Casa de Clearing prin experţi autorizaţi care stabilesc în ce măsură marfa
întruneşte sau nu condiţiile calitative cerute. Se permit uneori anumite abateri de la
calitatea standard, dar în acelaşi timp, se stabilesc şi rabaturi de preţ.
27
Burse de Mărfuri și Valori
4. Moneda în care se stabileşte preţul şi se încheie tranzacţiile, este de regulă
moneda ţării de pe teritoriul căreia se găseşte bursa.
5. Contractul de vânzare-cumpărare, care este un contract tip, conţinând
clauze standard privind marfa, calitatea, metodele de verificare, condiţiile de livrare,
de transport şi de asigurare. Folosirea contractului tip simplifică la maximum
activitatea bursieră, astfel că, un participant la bursă nu trebuie să indice brokerului
decât cantitatea pe care vrea să o vândă sau să o cumpere, termenul şi limita de preţ.
6. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la bursă, inclusiv modalitatea de
admitere a acestora la bursă.
7. Drepturile şi obligaţiile membrilor bursei.
8. Constituirea Comitetului bursei, sfera de acţiune, modalităţile de
exercitare a prerogativelor acestuia, principiile de lucru.
9. Reguli economice, administrative şi de conduită etică a membrilor bursei
şi a participanţilor la tranzacţiile bursiere, inclusiv modalitatea de cotare şi
procedura de lichidare a operaţiilor. Orice vânzare la bursă se poate lichida fie prin
cumpărarea unei cantităţi egale pe aceeaşi poziţie, fie prin livrarea efectivă a mărfii
la expirarea poziţiei.
Principalele calităţi de care trebuie să dea dovadă brokerii sunt reacţia
rapidă şi capacitatea de a lucra bine în condiţii de stress; aceasta deoarece, cel mai
adesea, intervale de câteva secunde „pot să însemne posibilităţi de profit ori riscuri
de pierdere de ordinul a mii de dolari”.
Accesul la bursă este permis numai cu un ecuson special şi în urma
prezentării de către broker a legitimaţiei.
Totodată, în incintă fiecare categorie de personal trebuie să poarte o haină de
o anumită culoare :
 membrii bursei – roşii;
 angajaţii firmelor membre (cu funcţii auxiliare în procesul
supravegherii) – galbene;
 funcţionarii bursei – albastru deschis;
 supraveghetorii – albastru închis.
În norme se precizează că îmbrăcămintea trebuie să fie „curată, călcată,
prezentabilă şi în ton cu atmosfera de afaceri din sala de negocieri”.
De asemenea, reguli foarte stricte privesc conduita în incintă a personalului,
orice abatere fiind sancţionată cu amenzi.
Spre exemplu, se interzice orice comportament, exprimare sau acţiune care
pot aduce :
– atingere intereselor sau bunului nume al bursei;
– comportamentul vulgar ori gesturi şi expresii ce pot intimida, jigni
sau pune în pericol terţii;
– consumul de alimente sau băuturi;
– şederea pe trepte sau pe podea;
– aruncarea tichetelor de ordine sau a oricărui alt material;
– mişcarea cu viteză prea mare în incintă;
– purtarea de blue-jeans, pantaloni scurţi, ş.a.;
– fluieratul, jocul de cărţi, fumatul, etc.
Severitatea regulilor, care merg uneori până la detalii amuzante („bărbaţii
trebuie să poarte ciorapi care acoperă glezna”, „rochiile şi fustele nu trebuie să fie
mai scurte de doi inci deasupra genunchiului”), este motivată de tradiţia bursieră –
de club profesional sau elevat – precum şi de preocuparea fiecărei burse de a
promova în rândul publicului o imagine de seriozitate şi austeritate, totul în sprijinul
credibilităţii acestei pieţe.
28
 Burse de Mărfuri și Valori
Sediul burselor de mărfuri şi, în general, al burselor, se află în clădiri
special construite în acest scop. Parterul clădirii cuprinde o sală suficient de mare,
unde se desfăşoară activitatea propriu-zisă a bursei.
Negocierile au loc în perimetrul acestei săli, care poate fi împărţită în mai
multe spaţii de negociere, fiecare spaţiu fiind destinat unui produs şi care se numeşte
ring, întrucât are de obicei forma circulară.
În ring se află brokerii, care negociază cu voce tare sau prin semne ale mâinii
şi transmit ofertele sau îşi fac cunoscute confirmările.
În general, diametrul ringului este de cca 10 metri şi cuprinde cca 40 de
brokeri, care în zilele cu activitate normală derulează cu mare rapiditate sute şi mii de
contracte.
La cea mai mare bursă de mărfuri din lume, bursa din Chicago, parterul
reprezintă o sală imensă cu şapte ringuri, care funcţionează concomitent, timp
de cinci zile pe săptămână, între orele 9,30 - 13,15.
Sediul bursei Chicago Board of Trade se găseşte în cartierul financiar al
oraşului, într-o clădire cu coloane, cu înfăţişare istorică, pe strada La Salle (în
amintirea exploratorului francez care a cucerit fluviul Mississippi – Louisiana).
Sediul administrativ al bursei este situat într-o clădire modernă cu 45 de etaje,
care a fost construită alături de vechiul local.
Sala în care au loc şedinţele de bursă este de dimensiunile unui stadion,
fiind dotată ultramodern cu panouri electronice, staţii de telecomunicaţii şi aparatură
birotică.
Mai mult de 600 de agenţi de bursă, îmbrăcaţi în jachete bej, sunt grupaţi în
ringuri pe principalele produse tranzacţionale : grâu, porumb, soia, secară, orez,
ovăz etc. În interiorul fiecărui ring, agenţii de bursă ocupă locuri pe trepte, în
conformitate cu luna pentru care negociază tranzacţia.
Activitatea se desfăşoară într-un vacarm greu de descris, iar limbajul bursei
este completat de gesturi simbolice ale mâinilor. Spre exemplu, o mână ridicată cu
palma în afară, semnifică faptul că, agentul vinde. Când agentul de schimb doreşte să
cumpere, acesta ridică mâna cu palma îndreptată spre corp. Pumnul stâng
echivalează cu un cent, iar combinaţiile degetelor ţinute pe orizontală semnifică
diferite valori băneşti etc.
Sălile anexe ale celei de tranzacţii cuprind dotări moderne pentru diverse
servicii de informare :
 rapoarte despre situaţia recoltelor;
 rapoarte despre evoluţia conjuncturii economice;
 rapoarte despre diferite evenimente politico-sociale;
 informaţii privind evoluţia vremii, apelându-se la harta meteorolo-
gică a S.U.A. şi a celei mondiale.
Tranzacţiile de la bursa din Chicago interesează pe toţi cei ce se ocupă cu
producţia şi comercializarea produselor agroalimentare din întreaga lume.
În general, în Statele Unite, clienţii se adresează unor organizaţii specializate
în plasarea acestora către agenţiile bursiere. Aceste organizaţii au menirea de a
urmări în mod permanent activitatea agenţiilor şi ordinele clienţilor sub aspectul
legalităţii bursiere. În acest scop, organizaţiile conlucrează cu organele justiţiei
pentru identificarea ilegalităţilor şi cu organele legislative ale statului pentru regle-
mentarea şi supravegherea activităţilor bursiere.
Pentru realizarea acestui deziderat, toţi membrii bursei ce activează pe piaţă
trebuie să fie înscrişi la aceste organizaţii de monitorizare a activităţilor bursiere.
Practica americană oferă mai multe moduri în care un client poate deschide
un „cont” împreună cu brokerul ales, de la „contul individual” până la „contul
29
Burse de Mărfuri și Valori
discreţionar”.
Contul individual poate fi mânuit numai de o anumită persoană, iar contul
discreţionar, cunoscut şi drept cont controlat sau condus, oferă posibilitatea clientu-
lui de a desemna o anumită persoană pentru a realiza operaţiunile ordonate de acesta.
Un cont comun duce la gestionarea afacerilor de către toţi cei ce deţin cotă
parte din acest cont. Oricare din aceste conturi poate fi utilizat pentru întreaga gamă
de operaţiuni bursiere (hedging, speculaţie), fiecare bursă sau agenţie având
propriile regulamente şi mecanisme pentru aceste conturi.
Organizaţia de monitorizare din Statele Unite poartă denumirea de
Commodity Futures Trading Commission (CFTC), fiind recunoscută în întreaga
lume, reprezentând totodată autoritatea supremă ce acordă posibilitatea altor burse
din afara S.U.A. să-şi conecteze sistemele electronice de tranzacţionare la sistemul
electronic folosit de bursele din Statele Unite ale Americii şi astfel, să poată participa
la negocierile şi tranzacţiile din cadrul burselor americane în timp real.
Structura bursei de mărfuri asigură ca întreaga activitate bursieră, inclusiv
comentariile oficiale cu privire la tranzacţii, volum, participanţi şi mişcarea preţu-
rilor, să poată fi urmărite tot timpul de membrii bursei, de brokeri, dealeri, de clienţi
şi de către marele public, prin sisteme performante de telecomunicaţii aparţinând
unor agenţii de presă specializate, la dispoziţia publicului fiind puse şi sursele proprii
de informaţii ale burselor.

U.I.2.3. Bursa Română de Mărfuri

Bursa Română de Mărfuri Bucureşti este organizată în temeiul Legii nr.

31/1990 şi funcţionează ca o societate pe acţiuni nominative, cu valoarea unei
acţiuni de 250.000 lei. Cei care deţin 20 de acţiuni au dreptul la un loc de broker.
Acţionarii, care sunt membrii bursei, indiferent de numărul de acţiuni pe
care le posedă, pot deţine maxim 5 locuri de broker şi corespunzător, maxim 100
voturi valabile în Adunarea Generală.
Pentru asigurarea concurenţei, nici un acţionar nu poate deţine mai mult de
2,7 % din capitalul social al bursei, care la înfiinţare a fost de 948.750.000 lei, depuşi
de 89 de acţionari, persoane juridice şi anume :
 bănci comerciale;
 mari producători de stat din industrie şi agricultură, aflaţi în curs de
privatizare;
 de societăţi comerciale private.
Ponderea capitalului social al Bursei de Mărfuri Bucureşti a fost dominat de
societăţile cu capital de stat:
 17 % societăţile bancare;
 55 % societăţile cu capital de stat;
 28 % societăţile cu capital particular.

Membrii Bursei Române de Mărfuri Bucureşti pot fi :

– membri fondatori;
– membri asociaţi cu drept de fondatori;
– membri acţionari, care deţin cel puţin 50 acţiuni;
– membri persoane fizice, care deţin cel puţin 10 acţiuni (ei nu beneficiază
de borker);
– membri onorifici;
– membri cu drepturi speciale.

30
 Burse de Mărfuri și Valori
Ca în orice societate comercială, acţiunile sunt purtătoare de dividende.
Principalul avantaj al acţionarilor Bursei Române de Mărfuri este acela că,
posedând mai mult de 20 de acţiuni, ceea ce conferă calitatea de membru plin, pot să
desfăşoare acţiuni de brokeraj. În ring se acţionează numai prin broker, singurul
abilitat de client să-l reprezinte, într-o marjă de preţuri confidenţială.
Dat fiind volumul operaţiunilor bursiere, a complexităţii acţiunilor impuse de
reprezentarea unui număr mare de clienţi, brokerii ca persoane reprezintă doar anga-
jaţi, pentru lucrul în ring, ai Asociaţiilor de Intermediere Bursieră (A.I.B.).
Un client care doreşte să tranzacţioneze la Bursă, nu trebuie să i se adreseze
acesteia, ci să-şi aleagă un Agent de Intermediere Bursieră, care, contra unui
comision, aşa cum se practică în întreaga lume, îl va reprezenta în ring.
Pentru a putea funcţiona la parametrii optimi, competitivi în plan internaţio-
nal, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi-a dezvoltat o logistică performantă.
Nucleul, constituit din ringul propriu-zis, cu locurile pentru brokeri, cu
podium pentru şefii de licitaţie, cu un sistem electronic modern :
 tabela de afişaj;
 monitoare color care preiau tabela spre a o face vizibilă din orice
colţ al sălii;
 cabine telefonice pentru fiecare agent de intermediere bursieră, prin
care să poată stabili o legătură operativă între broker şi sediul său;
 camere de luat de vederi ce înregistrează şedinţa, spre a putea fi
judecate eventualele situaţii litigioase.
Cel mai spectaculos este însă faptul că, toate segmentele de activitate, atât
cele care ţin de specificul pur bursier, cât şi cele proprii oricărei instituţii sunt
cuprinse într-un vast sistem informatic, bazat pe două reţele de calculatoare. Se
asigură astfel rapiditatea şi corectitudinea operaţiunilor, strict algoritmice, dar se
dezvoltă, în acelaşi timp, o bogată şi foarte importantă bază de date.
Mai importantă decât logistica este infrastructura aferentă Bursei Române
de Mărfuri. Ea constă într-un flux operaţional şi decizional care transpune în
practică Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, în asigurarea de personal înalt
calificat, dintre care o parte aparţine Bursei în sine, iar altă parte – brokerii –
Agenţiilor de Intermediere Bursieră.
O economie de piaţă nu poate funcţiona fără un sistem bancar.
Bursa poate genera şi orientări spre sfera productivă, funcţionând astfel şi
activ, ca un regulator.
Într-o economie aflată în tranziţie, Bursa Română de Mărfuri poate
contribui decisiv la dezvoltarea activităţilor, nu numai prin funcţia sa majoră de
formare a preţurilor corecte, dar şi prin efecte subsecvente:
 deblocarea financiară;
 lichidarea soldurilor;
 identificarea şi punerea în contact a partenerilor comerciali;
 refacerea unor bucle economice întrerupte.
Până la constituirea Casei de Clearing (de Compensaţii), indispensabilă
contractelor la termen, Bursa Română de Mărfuri asigură contracte tip SPOT, cu
marfă „la vedere”. Acest lucru presupune că marfa există şi poate fi livrată teoretic
imediat după contractare, practic în maximum 5 zile de la semnare.
Bursa Română la Mărfuri implementează trei tipuri de piaţă, primele
două cu ringuri specifice şi distincte.
În funcţie de numărul de oferte şi de volumul tranzacţiilor, Bursa Română
de Mărfuri îşi anunţă tipurile de piaţă şi ringurile care vor fi găzduite în fiecare zi.

31
Burse de Mărfuri și Valori
În piaţa întâi, se negociază, după specific bursier, un număr redus de
mărfuri fungibile, dar de cea mai mare circulaţie, vitale activităţii economice.
Pentru ca marfa să fie fungibilă şi deci să nu-i fie specific furnizorul, ea
trebuie să fie, în primul rând, omogenă şi standardizabilă.
Fiecare dintre aceste mărfuri admit standardizare şi pe subclase, după cotele
înregistrate de anumite caracteristici. Corespunzător, tranzacţiile se execută separat.
În acelaşi timp, pentru fiecare marfă există o scală de declasări, pentru
calităţi substituibile, cunoscută şi de vânzător şi de cumpărător. Dacă la livrare,
marfa nu se încadrează în condiţiile de calitate standard, preţul nu se schimbă.
Brokerii negociază la bursă un anumit număr de contracte şi nu cantităţi din
mărfurile respective.
Contractul reprezintă o cantitate specifică fiecărei mărfi şi este stabilit de
bursă, care corespunde unei cantităţi de marfă corespunzătoare valorii băneşti
minime admise la bursă, în cadrul acestui tip de piaţă.
Se pot tranzacţiona, pe această piaţă, mărfuri agroalimentare, metale,
produse chimice şi petroliere, materiale de construcţie etc.
În piaţa a doua, se negociază, după specific bursier, un număr mare de
mărfuri fungibile, care nu prezintă însă aceeaşi continuitate tranzacţională, faţă de
cele de pe prima piaţă. De această dată, brokerii nu mai negociază contracte, ci
cantităţi. În acelaşi timp, mărfurile, având o mare diversitate tipo-dimensională,
brokerii trebuie să prezinte şi caracteristicile acestora.
Pentru a putea fi operativ tranzacţionate şi a uşura anunţurile, aceste mărfuri
sunt codificate. Dintre mărfurile negociate în piaţa a doua menţionăm :
 mărfuri agroalimentare;
 fire şi fibre textile;
 produse metalurgice;
 produse chimice;
 materiale de construcţii etc.
Piaţa a treia, este o piaţă de licitaţie, în care, deşi nu se mai poate respecta
specificul pur bursier, clienţii sunt reprezentaţi tot de brokeri, iar şedinţa este
condusă de un şef de licitaţie. Este o licitaţie numai cu vânzare, cu preţ de rezervă
anunţat, care coincide cu preţul de deschidere.
Se pot tranzacţiona toate mărfurile necuprinse în primele două pieţe,
precum şi servicii.
Valoarea contractului minim în primele două pieţe este la nivelul
echivalentului în lei, la cursul zilei, a 5.000 $, iar pentru piaţa a treia, a 1.000 $.
Bursa Română de Mărfuri asigură nu numai operaţiunile specifice care-i
revin de drept, ci se implică autorizat şi operativ, atât în expertizarea mărfurilor, cât
şi în mijlocirea depozitării lor temporare.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti vine în sprijinul clienţilor prin
următoarele activităţi :
 asistenţă;
 studii de piaţă;
 cursuri şi testări de personal, punându-le la dispoziţie date (mai puţin
cele confidenţiale, implicate în tranzacţiile curente);
 expertiză.
În acelaşi timp, Bursa Română de Mărfuri este interesată, firesc de propria sa
dezvoltare.
În primul rând, în domeniul funcţional, prin realizarea unor instrumente
rafinate, cum sunt, acelea ale agenţiilor bancare, ale sistemului informatic şi
aleserviciilor de consultanţă.
32
 Burse de Mărfuri și Valori
În al doilea rând, spaţiul geografic, atât în ţară, prin deschiderea de filiale
locale, cât şi în străinătate, prin stabilirea unor relaţii de colaborare cu instituţii
similare.
De altfel, participarea la întruniri specifice de branşă, realizarea unor
convenţii, urmăresc atât un câştig de informaţii, cât şi medierea relaţiilor comerciale
în ambele sensuri, între comercianţii şi producătorii români şi străini.
Bursa Română de Mărfuri contribuie astfel la reintegrarea României în
structurile continentale, în economia mondială.
Începând din anul 1992, în România s-a relansat fenomenul bursier, întrerupt
după al doilea război mondial, organizându-se următoarele burse de mărfuri :
 Bursa Transilvană din Cluj-Napoca;
 Bursa Maritimă şi de Mărfuri Constanţa;
 Bursa Română de Mărfuri Bucureşti;
 Bursa Lemnului, Hârtiei şi Materialelor de Construcţii Piatra Neamţ;
 Bursa Agricolă şi de Mărfuri Generale Arad;
 Bursa Universală Braşov;
 Bursa de Mărfuri Timişoara;
 Bursa de Mărfuri Generale Brăila;
 Bursa Moldovei din Iaşi;
 Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu.

La Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu se tranzacţionează

contracte futures pe valute, pe indici bursieri, pe rate ale dobânzilor şi se
preconizează realizări de contracte futures pe diverse mărfuri şi produse, cu diferite
grade de prelucrare.
Toate aceste burse s-au reunit, în scopul realizării unei unităţi de gândire şi
activitate, formând Uniunea Burselor de Mărfuri din România.
Uniunea Burselorde Mărfuri din România a înaintat Guvernului României un
pachet de propuneri privind dezvoltarea tranzacţiilor comerciale prin instituţii
specializate, reprezentate de bursele de mărfuri, care funcţionează în diferite
localităţi din ţară şi a analizat stadiul activităţii bursiere promovând mai multe
aspecte şi anume :
– posibilitatea specializării burselor din România pe anumite pieţe, în
funcţie de specificul zonei în care funcţionează;
– crearea posibilităţii ca bursele existente să poată cota diferite mărfuri şi
astfel să se obţină o imagine reală a preţurilor pe piaţa românească.

Conducerea Bursei Române de Mărfuri Bucureşti este asigurată de

următoarele organisme :
– Administratorul general al acţionarilor;
– Consiliul de administraţie;
– Comitetul directorilor executivi.
De asemenea, la nivelul Bursei Române de Mărfuri Bucureşti funcţionează
următoarele comisii :
– Comisia de supraveghere a operaţiilor de bursă;
– Comisia pentru membri;
– Comisia de arbitraj;
– Comisia de disciplină şi etică;
– Comisia de planificare strategică şi financiară;
– Comisia de cenzori.

33
Burse de Mărfuri și Valori
Agenţiile bursiere, se înregistrează la bursă şi îşi desfăşoară activitatea prin
brokeri, angajaţi şi plătiţi de acestea. Ele asigură un fond permanent de garanţie de
minim 10 %.
Brokerii, trebuie să aibă vârsta minimă de 21 ani şi să fie încadraţi la o
singură Agenţie bursieră.
Tranzacţiile bursiere au loc prin strigare sau în sistem computerizat, după
care se încheie contractul scris.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti dispune de agenţii, departamente,
secţii etc., dezvoltate de membrii acţionari plini, în personalul cărora sunt incluşi şi
brokerii, care cotează efectiv în ringul bursei.
Dacă, până în ring, operaţiunile pot fi algoritmate, din acel moment debutează
zona fierbinte în care factorul uman nu mai poate fi înlocuit. El se concretizează în
broker, care în marja unor indicaţii stricte de preţ, comandate de client, trebuie să-i
obţină acestuia contractul intim.
Prin confruntarea unor brokeri, presupuşi de forţe aproximativ egale,
reprezentând atât oferte de vânzare şi cereri de cumpărare ale aceleiaşi mărfi, se vor
forma inevitabil preţurile reale, generate de necesitatea economică.
Un agent economic care intenţionează să tranzacţioneze în Bursa Română
de Mărfuri Bucureşti trebuie mai întâi să contacteze un Agent de Intermediere
Bursieră (A.I.B.).
Bursa, prin statutul ei, este echidistantă şi nu poate recomanda clienţilor
A.I.B. –uri. Ea va furniza însă ritmic sinteze care vor reflecta volumul tranzacţiilor
înregistrate prin Bursă de fiecare şi categoriile de mărfuri existente, uşurând astfel
opţiunile. Odată ales A.I.B.-ul, dacă se doreşte o colaborare de durată, se semnează
un contract cadru de reprezentare a clientului de către acesta.
Valoarea comisionului perceput de A.I.B. este negociabilă cu clientul şi nu
este impusă de Regulamentul bursier, plafonul ei putând fi un element concurenţial
în câştigarea clienţilor virtuali. El înglobează şi comisionul Bursei, care se cifrează la
0,2 % din valoarea tranzacţiei, pentru primele două pieţe şi 0,25 %, pentru piaţa a
treia.
Prin contractul de reprezentare, membrul Bursei Române de Mărfuri
Bucureşti, identificat cu A.I.B.-ul, se obligă să respecte instrucţiunile clientului, să-l
anunţe prompt la îndeplinirea lor, purtând răspunderea pentru erorile comise de
reprezentantul său în ring (broker-ul), corespunzător pagubelor provocate.
Pe de altă parte, clientul trebuie să declare că şi-a însuşit Regulamentul
Bursei Române de Mărfuri Bucureşti, că-l respectă şi-l consideră obligatoriu, fiind
conştient de riscurile specifice activităţii bursiere.
Înainte de tranzacţionare, clientul, fie el vânzător sau cumpărător, trebuie să
depună într-un subcont al Bursei Române de Mărfuri Bucureşti S.A., deschis la
B.C.R. – S.M.B., în numele A.I.B.-ului care îl reprezintă, cel puţin 10 % din valoarea
contractului pe care intenţionează să-l realizeze prin bursă.
Plata poate fi făcută prin C.E.C., dispoziţie de plată sau scrisoare de garanţie
bancară, transmisă prin telex la B.C.R. – S.M.B. de orice filială bancară din ţară.
O altă posibilitate particulară este aceea de a depune o sumă „cash” direct la
serviciul de resort al bursei.
Un Agent de intermediere bursieră nu poate tranzacţiona într-o zi o valoare
mai mare de 10 ori, faţă de totalul garanţiilor sale însumate „cash” şi valoarea
corespunzătoare în subcontul de garanţii al Bursei Române de Mărfuri Bucureşti.
Aceasta din urmă este confirmată în fiecare dimineaţă bursieră de către
B.C.R. – S.M.B. sistemului informatic al bursei.

34
 Burse de Mărfuri și Valori
Sumele corespunzătoare garanţiilor sunt blocate de Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti, până când cele două A.I.B.-uri, complementare într-o tranzacţie, confirmă
efectuarea contractului.
În acel moment, ele sunt deblocate de Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi
alimentează subconturile pentru operaţiuni bursiere ale A.I.B-urilor deschise tot la
B.C.R. – S.M.B., dar unde pot fi restituite integral clienţilor sau folosite parţial
pentru achitarea comisionului.
Tot prin contractul de reprezentare, clientul se obligă să execute prompt
contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu cealaltă parte implicată în tranzacţie, din
momentul în care a fost înştiinţat de A.I.B. că afacerea a fost încheiată.
În cazul în care clientul urmăreşte operaţiuni de vânzare, el va trimite
comanda în scris A.I.B.-ului care îl reprezintă. Acesta o va înainta ca ordin spre
avizare serviciului Băncii Române de Mărfuri Bucureşti. Ordinul va fi însoţit de
documente, care să reflecte pe propria răspundere a clientului, sub semnătură
autorizată, că marfa respectivă este în proprietatea sa, nu este grevată de nici o altă
obligaţie (gaj, sechestru etc.), nu va recurge la o astfel de grevare şi nu o va înstrăina
pe perioada cât oferta se află în derulare la bursă.
Vânzătorul va trebui să ofere şi un certificat al calităţii, agreat de Bursa
Română de Mărfuri Bucureşti..
În baza unei taxe de înscriere, achitată de A.I.B., oferta va fi publicată în
presă, cu 3 zile înainte de tranzacţionare.
Taxa acoperă, în cazul în care oferta nu este adjudecată în ring şi este
menţinută de către client, trei apariţii în presă, premergătoare şedinţelor bursiere.
În momentul publicării, sunt considerate confidenţiale identitatea A.I.B.-ului,
identitatea clientului şi preţul de vânzare, elemente care nu sunt cunoscute nici de
bursă.
Se specifică însă, dacă nu poate fi vândută şi fragmentat (parţial) şi atât timp
cât aceasta funcţionează, adaosul comercial (sub sau peste 15 %).
Cererile de cumpărare complementare ofertei publicate nu mai trec prin
serviciul de avizare şi, dacă beneficiază de susţinerea garanţiei financiare, pot fi
anunţate direct în ring, în şedinţa de tranzacţionare corespunzătoare.
Desfăşurarea etapelor este similară în cazul unui cumpărător care solicită
achiziţionarea unei mărfi neprogramate pentru tranzacţionare.
Cererea sa se publică de aceeaşi manieră, cumpărătorul depunând o declaraţie
pe propria răspundere, sub semnătura autorizată, că nu va cumpăra marfa de la/sau
prin altcineva, atât timp cât cererea sa se află în derulare la Bursă.
Ofertele de vânzare complementare cererii vor trece însă, până în ziua
tranzacţiei, prin serviciul de avizare, pentru a le fi certificate proprietatea şi calitatea
mărfii.
O ofertă şi o cerere formulate pentru aceeaşi marfă, la acelaşi preţ,
reprezintă o tranzacţie încheiată. Şeful de licitaţie consemnează acest fapt, iar
clienţii, împreună cu membrii Bursei care îi reprezintă (A.I.B.-urile), vor trebui să
semneze contractul propriu-zis. Livrarea va avea loc imediat sau la o dată apropiată,
conform înţelegerii părţilor, în limitele stabilite de Regulamentul bursei.
Pentru primele două pieţe, ziua (şedinţa) de tranzacţii corespunzătoare unui
ring conţine trei părţi clasice:
 deschiderea;
 perioada tranzacţiilor libere;
 închiderea.
În cursul deschiderii, şeful de licitaţie va parcurge succesiv fiecare categorie
de mărfuri care a fost programată pentru negociere în ringul respectiv.
35
Burse de Mărfuri și Valori
Pentru o categorie de marfă, şeful de licitaţie va începe să numească, poziţie
cu poziţie, cererile-ofertele publicate, care se afişează împreună cu cantitatea
acestora.
Brokerul, care reprezintă cererea-oferta, anunţă preţul cerut, moment în care,
dispar două elemente de confidenţialitate: A.I.B.-ul şi preţul.
Brokerii următori, anunţă la rândul lor preţurile, care trebuie să fie mai bune
decât cele anterioare (mai mici la vânzare, mai mari la cumpărare), iar în cazul în
care nu au preţuri mai bune, ei se pot abţine.
Dacă în urma acestor anunţuri, există brokeri care, complementar, doresc să
vândă sau să cumpere în numele clienţilor lor, ei pot anunţa acest lucru, adjudecând
contractul, caz în care, poziţiile respective dispar de pe afişaj.
Înaintea perioadei tranzacţiilor libere, pentru a putea participa la această fază,
brokerii pot anunţa pentru respectiva categorie de marfă cereri-oferte nepublicate.
În perioada tranzacţiilor libere, brokerii pot anunţa, ori de câte ori doresc,
îmbunătăţiri ale preţurilor la orice categorie de marfă.
Este la latitudinea şefului de licitaţie să dedice o perioadă de timp numai unei
categorii de marfă, dacă se observă o efervescenţă tranzacţională în jurul ei, pentru a
obţine o clasificare a anunţurilor.
Dacă doi brokeri, unul vânzător şi altul cumpărător, au ajuns la o coincidenţă
a preţurilor, contractul se adjudecă şi poziţiile lor, dacă au atins cantitatea maximă
anunţată, se şterg de pe afişaj.
Anunţurile pot conţine doar îmbunătăţiri ale preţurilor de vânzare-cumpărare
active la momentul respectiv de timp.
Această perioadă de negociere specific bursieră, când prin scăderea preţurilor
de vânzare şi creşterea preţurilor de cumpărare, determină apropierea preţurilor,
urmând apoi coincidenţa acestora.
Prima coincidenţă acţionează, de regulă, ca o pârghie pentru centrarea
celorlalte în vecinătatea sa.
Perioada de închidere repetă procedura perioadei de deschidere. Sunt
parcurse succesiv toate categoriile de mărfuri, poziţie cu poziţie (cele care nu au fost
total adjudecate), la preţurile la care au ajuns după perioada tranzacţiilor libere.
Brokerii au ultima ocazie ca, prin îmbunătăţirea preţurilor anunţate, să
realizeze contractul. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ei au posibilitatea să menţină
oferta, total sau parţial, pentru următoarea şedinţă de negocieri. Chiar şi în perioada
de închidere pot să apară anunţuri de cumpărare din partea unui broker care nu a
participat la celelalte două faze.
În toate perioadele şedinţei, brokerii au posibilitatea, prin intermediul
rundurilor, să informeze A.I.B.-urile de evoluţia preţurilor şi să primească de la
aceştia, după eventuala consultare a clienţilor, noi ordine de scădere/creştere a
preţurilor, pe care sunt obligaţi să le respecte cu stricteţe. Ei sunt răspunzători de
ratarea contractului, când a existat un anunţ complementar în plaja de preţuri care le
era emisă.
Pentru piaţa a treia, mecanismul de tranzacţionare este asemănător cu acela
de licitaţie, cu preţ de pornire anunţat.
Livrarea mărfii este considerată franco depozit furnizor.
După confirmarea executării contractului de către cele două A.I.B.-uri impli-
cate, Bursa comandă deblocarea garanţiilor financiare.
Bursa Română de Mărfuri Bucureşti îşi rezervă dreptul să modifice
mecanismele operative de funcţiune şi Regulamentul bursei, inclusiv modul de
desfăşurare a tranzacţiilor, dacă realităţile concrete o vor impune.

36
 Burse de Mărfuri și Valori
Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi bursa de mărfuri.

2. Ce categorii de bunuri se comercializează prin bursa de mărfuri ?
3. Care sunt tipurile de contracte ce se tranzacţionează la bursa de mărfuri şi
prin ce se caracterizează fiecare ?
4. Ce rol îndeplineşte Casa de clearing ?
5. Care sunt obligaţiile şi drepturile membrilor bursei de mărfuri ?
6. Ce sunt brokerii şi ce atribuţii îndeplinesc la bursa de mărfuri ?
7. Care sunt organele de conducere a bursei de mărfuri ?
8. Ce atribuţii îndeplineşte Comitetul bursei de mărfuri ?
9. Cine asigură conducerea zilnică a bursei de mărfuri ?
10. Care sunt principalele elemente structurale ale bursei de mărfuri ?
11. Care sunt principalele prevederi ale Statutului bursei de mărfuri ?
12. Cum se realizează accesul la bursă şi care este vestimentaţia obligatorie a
personalului din incinta bursei de marfuri ?
13. Care sunt regulile de conduită a personalului din incinta bursei de mărfuri ?
14. Care sunt principalele spaţii destinate activităţilor desfăşurate la bursa de
mărfuri ?
15. Ce reprezintă contul individual şi contul discreţionar , ce poate fi deschis de
un client la bursa de mărfuri ?
16. Când a fost reînfiinţată Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi ce statut
juridic are ?
17. Ce categorii de acţionari putem întâlni la Bursa Română de Mărfuri Bucureşti
?
18. Ce tipuri de membri întâlnim la Bursa Română de Mărfuri Bucureşti ?
19. Ce cuprinde sistemul logistic al Bursei Române de Mărfuri Bucureşti ?
20. Care sunt tipurile de piaţă întâlnite la Bursa Română de Mărfuri Bucureşti şi
prin ce se caracterizează fiecare ?
21. Ce activităţi şi servicii nespecifice oferă clienţilor Bursa Română de Mărfuri
Bucureşti ?
22. Nominalizaţi categoriile de burse reînfiinţate în România după anul 1992 .
23. Care sunt comisiile care funcţionează la nivelul Bursei Române de Mărfuri
Bucureşti ?
24. Care sunt etapele obligatorii pe care trebuie să le parcurgă un agent
economic pentru a tranzacţiona la Bursa Română de Mărfuri Bucureşti ?
25. Care sunt părţile clasice ale unei şedinţe de tranzacţii şi prin ce se
caracterizează fiecare ?

Lucrare de verificare : Bursa Română de Mărfuri București

37
Burse de Mărfuri și Valori

U.I.3 - BURSA DE VALORI

U.I.3.1. Caracteristici, organizare şi conducere

Bursa de valori este o piaţă secundară pentru titluri financiare, alături de

pieţele de negocieri (OTC), denumite şi „pieţe interdealeri” sau „la ghişeu”.
Bursa de valori este o instituţie care se caracterizează prin următoarele :
 deţine un patrimoniu propriu pentru desfăşurarea tranzac-ţiilor cu
titluri financiare;
 concentrează cererea şi oferta de titluri financiare;
 asigură personalul specializat pentru negocierea titlurilor financiare,
prin tranzacţii bazate pe licitaţie publică;
 organizează contractarea şi executarea contractelor în mod deschis,
pe baza unor reguli ferme, reglementate prin lege şi Regulamentul
bursei;
 are un Statut şi un Regulament propriu.
Bursele de valori mobiliare sunt constituite din:
– acţiuni;
– părţi de fondator;
– obligaţii ale societăţilor.
Deci, bursa de valori mobiliare devine locul unde prin acţiunea cererii şi
ofertei se determină cursul titlurilor de valoare sau unde acestea se pot specula.
La bursa de valori se negociază o gamă largă de operaţiuni legate de valute,
efecte comerciale (trate, bilete la ordin), efecte publice (rente, obligaţiuni, înscrisuri,
bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale preţioase (aur, argint).
Tranzacţiile la bursa de valori se realizează prin intermediul agenţilor de
schimb (de bursă), persoane fizice sau juridice, instalate în funcţie pe cale admini-
strativă, în baza unor garanţii materiale, care sunt destul de mari.
Agentul de schimb poate atrage sumele necesare garanţiei, în calitate de
comanditat, de la un comanditar, cu care va împărţi profiturile rezultate din
operarea la bursă.
În principiu, o bursă de valori este organizată pe mai multe niveluri:
o cumpărătorii şi vânzătorii de hârtii de valoare (investi-torii), care
pot fi reprezentaţi de firme, bănci, persoane fizice etc.; investitorii
beneficiază de serviciile bursei, determinând cererea şi oferta de
titluri de valoare; comenzile lor sunt transmise prin intermediul
brokerilor-agenţi care pot fi angajaţii bursei; investitorii nu au acces
direct la bursă, cel mult firmele mari pot avea un broker-agent care le
poate deservi exclusiv;
o brokerii – agenţi, care au calitatea de angajaţi ai bursei şi fac
legătura între investitori şi brokerii – specialişti; brokerii-agenţi
preiau comenzile de vânzare-cumpărare de hârtii de valoare, ţin
legătura permanent în timpul acti-vităţii bursei cu clienţii lor, cărora
le comunică cursurile publicate şi executarea comenzilor primite;
38
 Burse de Mărfuri și Valori
o brokerii – specialişti, sunt cei care au acces direct pe ringul bursei,
negociind comenzile primite de la brokerii – agenţi.
Brokerii – specialişti au următoarele atribuţii:
– participă la stabilirea cursului titlurilor de valoare împreună cu
Comisia Oficială a Bursei;
– execută ordinele de vânzare-cumpărare primite de la brokerii-
agenţi, în concordanţă cu precizările formulate de Comisia
Oficială a Bursei;
– gestionează portofoliul propriu de acţiuni şi obligaţiuni (fiecare
fiind specializat pe anumite hârtii de valoare); portofoliul propriu
de titluri de valoare deţinut sau fondurile alocate pe fiecare
broker–specialist are rolul de tampon şi este utilizat astfel încât
să se asigure tranzacţiilor la bursă continuitate şi stabilitate;
o Comisia Oficială a Bursei este constituită dintr-un grup de specialişti
în domeniul bursier, care decid în ultimă instanţă cursul titlurilor de
valoare; în acest scop, se iau în considerare:
– comenzile de vânzare-cumpărare şi cursurile solici-tate
(eventual) primite de brokerii – specialişti;
– atmosfera şi „psihoza” la bursă;
– informaţiile valutar-financiare, economice şi politice
internaţionale primite de la un serviciu specializat al bursei;
cursul la care s-a efectuat o tranzacţie este înregistrat şi afişat
pe tabela electronică, după care, acest curs este preluat în
ziarele de mare tiraj;
o Casa de Clearing are rolul de garantare şi echilibrare a tuturor tran-
zacţiilor încheiate într-o zi la bursă; Casa de Clearing garantează
vânzătorilor că vor primi banii iar cumpărătorilor că vor primi
titlurile de valoare solicitate; rolul Casei de Clearing este foarte
important, deoarece vânzătorii şi cumpărătorii nu se cunosc între ei.
Administrarea bursei de valori se realizează de către Asociaţia bursei şi
Comitetul bursei.
Asociaţia bursei, cuprinde numărul de membri ai acesteia. Ţine adunări
generale de două ori pe an (de regulă, în martie şi septembrie) şi ori de câte ori este
nevoie, la cererea a ¼ din membrii săi sau a Comitetului bursei.
Membrii bursei de valori pot fi plini şi afiliaţi, calitate deţinută de firma pe
care o reprezintă diferite persoane împuternicite legal.
Membrii afiliaţi plătesc o taxă fixată de Comitetul bursei de valori, iar în caz
de neplata acesteia, îşi pot pierde calitatea de membri afiliaţi ai bursei. Membrii
afiliaţi nu au drept de vot şi nu pot beneficia de avantaje băneşti. Totuşi, ei au dreptul
să participe la Adunarea generală a bursei, iar un număr de doi membri afiliaţi pot să
fie prezenţi la orice adunare a Comitetului bursei, în cazul când ordinea de zi
cuprinde probleme legate de condiţiile contractuale, cât şi diverse reguli şi legi.
Pentru aceste situaţii, cei doi membri afiliaţi au drept de vot.
Membrii afiliaţi plătesc o cotizaţie anuală, stabilită de Comitetul bursei, care,
periodic se poate actualiza.
Adunarea Generală a Bursei de valori este legal constituită cu ½ din
numărul membrilor Asociaţiei bursei. Dacă această condiţie nu s-a realizat, atunci se
convoacă o nouă Adunare Generală după maxim 10 zile, care va fi valabilă cu orice
număr de membri prezenţi. În acest caz, deciziile se adoptă cu majoritatea absolută a
celor prezenţi.
Adunarea Generală a Bursei de valori are următoarele atribuţii :
39
Burse de Mărfuri și Valori
– alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi, care împreună
cu secretarul bursei, formeză Biroul de Conducere al Adunării Genera-
le;
– alege membri delegaţi în Comitetul bursei;
– alege membri care formează listele de arbitri care judecă
diferendele în Camera de arbitraj de pe lângă bursă;
– rezolvă şi soluţionează orice alte chestiuni privind organizarea şi
funcţionarea bursei de valori.
La Adunarea generală au drept de vot numai membrii plini, cu o vechime de
cel puţin un an în Asociaţia bursei şi care au cotizaţia plătită la zi, cu excepţia
Adunării Generale de constituire a bursei.
Adunarea Generală extraordinară se convoacă în conformitate cu
prevederile din Statutul bursei de valori sau în Legea de organizare şi funcţionare a
burselor din ţările respective.
Spre exemplu, la Bursa zahărului din Londra, Adunarea Generală
extraordinară se convoacă de către Comitetul bursei, la cererea scrisă şi semnată a
cel puţin 12 membri ai bursei, în care trebuie să se specifice şi obiectivele (scopul)
convocării adunării generale.
Dacă Comitetul bursei nu anunţă convocarea Adunării generale extraordinare
în termen (stabilit prin Statut), atunci cei care au semnat cererea pot convoca ei înşişi
Adunarea Generală extraordinară.
Termenul de convocare a Adunării Generale extraordinare este de 7 – 12 zile.
În anunţul pentru convocarea Adunării Generale Extraordinare este obligato-
riu să se precizeze locul, ziua, ora şi ordinea de zi – care se înmânează membrilor
plini – care sunt îndreptăţiţi să-l primească.
Dacă un membru al bursei refuză să primească anunţul, acesta nu poate cere
anularea Adunării generale extraordinare.

U.I.3.2. Agenţii de schimb

Pe lângă fiecare bursă de efecte, acţiuni şi schimb se numesc agenţi oficiali.

Operaţiunile încheiate prin mijlocirea agenţilor oficiali fac deplină dovadă în
justiţie. Nici o probă nu se poate invoca în contra agenţilor oficiali până la înscrierea
în fals.
 Agenţii de schimb au în atribuţiunile lor negocierea efectelor publice,
obligaţiunilor, acţiunilor, devizelor, monedelor. Negocierea acestora se face din
ordinul şi pe socoteala clienţilor.
Conform Codului comercial, agenţii oficiali se numeau numai dintre persoa-
nele recomandate de Comitetul bursei la propunerea Camerei sindicale a agenţilor
oficiali.
Această propunere se face prin vot secret şi se adoptă cu majoritate de
voturi.
Numărul agenţilor oficiali se stabileşte pentru primii 4 ani prin
Regulamentul şi Statutul bursei. Ulterior, numărul acestora poate fi mărit sau
micşorat în funcţie de volumul operaţiunilor la bursă şi a altor cauze.
 La intrarea în funcţie, agenţii oficiali depun jurământul în faţa preşe-
dintelui bursei, asistat de secretarul acesteia.
Pentru a fi numit agent oficial, persoana propusă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii :
– să satisfacă legea recrutării;

40
 Burse de Mărfuri și Valori
– să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi exerciţiul drepturilor civile şi
politice;
– să prezinte certificarea din partea a 10 membri ai Asociaţiei bursei, din
care să rezulte că se bucură de o bună reputaţie;
– să aibă un titlu de doctor sau licenţiat în ştiinţe economice sau
comerciale şi să fi îndeplinit 2 ani funcţiunea de suplinitor pe lângă un
agent oficial sau să fi lucrat într-o bancă 2 ani ca procurist, în secţiunea
specială de operaţiuni de bursă sau să fi exercitat chiar el comerţul de
bancă timp de 2 ani.
 Nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori şi remizieri:
– persoanele care au suferit o stare de faliment;
– agenţii interzişi şi puşi sub atenţia consiliului judiciar;
– condamnaţii pentru delicte penale (delapidare, escrocherie, corupţie,
furt, înşelăciune, jurământ mincinos, abuz de încredere, fals în acte
publice);
– agenţii oficiali care au fost destituiţi etc.
 Agenţii oficiali sunt obligaţi să depună o garanţie financiară la dispoziţia
bursei. Sumele respective împreună cu alte venituri se prevăd în Statutul Camerei
sindicale.
Agentul de bursă deţine monopolul asupra tuturor operaţiunilor cu titlurile
de valoare admise la bursă şi are următoarele obligaţii:
– să păstreze în secret identitatea clientului pe contul căruia lucrează;
– să garanteze vânzătorului sau cumpărătorului solvabilitatea clientului
său;
– dacă clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractate prin agentul de
bursă, acesta i se substituie fără a avea dreptul să cumpere titlul vândut
de client sau să cedeze clienţilor un titlu de valoare care-i aparţine;
– să răspundă material pentru angajamentele asumate cu garanţia depusă
sau chiar cu averea sa.
 Agenţii oficiali pot cere Comitetului bursei să li se admită câte un
suplinitor, care să-i ajute şi să-i înlocuiască la nevoie pe aceştia.
Agenţii suplinitori lucrează pentru agenţii oficiali, pe răspunderea acestora şi
încheie operaţiuni la bursă în perioada când agenţii oficiali lipsesc.
Suplinitorii se propun de către agenţii oficiali şi se numesc de către Comitetul
bursei.
Agenţii suplinitori trebuie să îndeplinească aceleaşi obligaţiuni care se cer
pentru numirea agenţilor oficiali, cu excepţia garanţiei băneşti şi a limitei de vârstă,
care este de 25 de ani.
Agenţii oficiali şi suplinitorii lor au dreptul să negocieze la bursă.
Persoanele care îşi însuşesc fără drept calitatea de agent oficial sau fac
operaţiuni care intră în atribuţia acestora se pedepsesc ca uzurpatori de titluri şi
funcţii publice.
Constatarea acestor infracţiuni se face de către agentul adminis-trativ şi al
poliţiei, care sunt puşi la dispoziţia bursei.
Procesul verbal de constatare a infracţiunii poate să facă deplină probă în
justiţie şi nu poate fi infirmat decât prin înscrierea în fals.
 Agenţii oficiali sunt datori să execute singuri sau prin suplinitorii lor, cu
diligenţă, discreţiune şi bună credinţă, operaţiunile de bursă ce le sunt încredinţate.
Agenţilor oficiali le este interzis:
– să facă comerţ cu operaţiuni de bursă pentru ei înşişi, direct sau indirect;

41
Burse de Mărfuri și Valori
– să-şi ofere serviciile vreunui comerciant sau procurist reprezentant de
afaceri sau să figureze ca membru în Consiliul de administraţie sau ca
cenzor în Societăţile anonime sau în comandită;
– să se asocieze cu alţi agenţi oficiali pentru executarea în comun a tutu-
ror sau a unei părţi din operaţiunile de mijlocire;
– să dea garanţii speciale pentru îndeplinirea operaţiunilor cu care sunt
însărcinaţi;
– să se învoiască pentru un curtaj (comision) mai mic decât cel stabilit sau
să facă bonificaţie din acesta;
– să facă operaţiuni pentru faliţii nereabilitaţi sau pentru cei excluşi din
bursă, pe motiv că nu şi-au respectat obligaţiunile;
– să ia angajamente pentru persoane incapabile;
– să facă operaţiuni fără să aplice timbrele cerute de lege;
– să execute sau să înregistreze operaţiuni încheiate în afara bursei.
 Comisionul şi taxele de timbru sunt datorate de părţile contractante,
care au recurs la mijlocitorul oficial, nu ca echivalentul unei prestaţii sau al serviciu-
lui de tranzacţie, ci ca o obligaţiune impusă de lege şi de la care partenerii de afaceri
nu se pot sustrage sub cuvânt că au încheiat operaţiunea în mod direct.
Constatarea contravenţiilor se face de către Comitetul bursei sau de către
organele fiscale, iar amenzile se încasează în folosul bursei şi nu se pot restitui.
Timbrele de bursă se plătesc de cumpărător, iar asupra borderourilor schim-
bate între agenţii oficiali se aplică numai timbrul Camerei sindicale.
Remizierii pot fi folosiţi de agenţii oficiali pentru executarea operaţiunilor de
bursă. Remizierii sunt mandatarii agenţilor oficiali la care sunt angajaţi şi nu pot să
îndeplinească alte însărcinări decât cele primite de la agenţii oficiali. Remizierii nu
pot încheia operaţiuni la bursă sau în afara acesteia, în contul lor.
 După numirea lor în funcţie, agenţii oficiali se constituie într-o asociaţie
cu răspundere solidară, sub denumirea de Camera sindicală a agenţilor oficiali de
schimb de pe lângă bursa respectivă.
Camera sindicală a agenţilor oficiali de schimb este administrată de un
comitet compus din 3 agenţi oficiali, care sunt aleşi pe o perioadă de un an, iar
reprezentantul Sindicatului bursei face parte de drept din acest comitet.
 Agenţii oficiali primesc pentru operaţiunile încheiate un comision, care se
fixează pe baza Regulamentului şi Statutului burselor.
 Operaţiunile care se negociază zilnic la bursă de către agenţii oficiali
trebuie să se înscrie în ordinea efectuării lor, în registrul jurnal, conform procedu-
rilor prevăzute în Codul comercial. Înscrierile inexacte (ca cifre sau nume), făcute de
agenţii oficiali, se consideră fals în înscrisuri de comerţ şi atrag urmărirea penală şi
destituirea acestora.
 Comitetul bursei fixează prin Regulamentul interior al bursei registrele
auxiliare şi modul de înregistrare a operaţiunilor.
 Agenţii oficiali nu pot absenta mai mult de 3 şedinţe fără autorizarea
Comitetului bursei.
Agenţii şi mijlocitorii oficiali, îşi au domiciliul în localitatea unde
funcţionează bursa.

U.I.3.3. Piaţa de capital

U.I.3.3.1. Activele

În literatura de specialitate, noţiunea de activ este prezentată din mai multe

puncte de vedere şi anume :
42
 Burse de Mărfuri și Valori
 în plan juridic, activul reprezintă totalitatea drepturilor cu conţinut econo-
mic, aflate în proprietatea unei persoane fizice sau juridice, iar totalitatea
datoriilor sau a altor obligaţii care se pot evalua în bani constituie pasivul.
Activul patrimonial cuprinde:
1. drepturi reale asupra unor bunuri corporale (lucruri, obiecte) sau necor-
porale (resurse fără existenţă fizică);
2. drepturi de creanţă, care conferă titularului (creditorul) dreptul de a
pretinde unei persoane determinate (debitorul) efectuarea unei prestaţii;
 ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce exprimă
mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii
sale. În componenţa activului intră:
1. bunuri corporale, numite şi active tangibile (pământ, clădiri, utilaje,
echipamente, stocuri materiale, produse finite, semifabricate, ş.a.);
2. bunuri necorporale, numite şi active intangibile (brevete, mărci de
comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei, ş.a.);
3. drepturi patrimoniale, formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni,
acţiuni);
4. alte drepturi băneşti, în numerar sau în cont.
După destinaţie, activele bilanţului se clasifică astfel:
1. active fixe, numite şi imobilizări sau active de capital, care au un caracter
de permanenţă în cadrul firmei (termen lung);
2. active curente sau circulante, care se consumă în cursul unui ciclu de
afaceri (convenţional un an calendaristic).
Elementelor înscrise în activ le corespund, în pasivul bilanţului, sursele de
finanţare a activităţii firmei.
Astfel în pasiv se înscriu:
a. capitalul propriu, compus din:
 totalitatea aporturilor proprietarilor (asociaţilor), care reprezintă
capitalul social;
 fonduri reţinute din profit.
b. capital de împrumut, respectiv, totalitatea fondurilor atrase de firmă, de
la terţi, sub următoarele forme:
 împumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen scurt.
c. în sens economic, activul evidenţiază un bun care are valoare pentru
deţinătorul său.
Prin bun se înţelege orice element al patrimoniului unui agent economic, cum
ar fi : obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi băneşti sau bani.
Activul, în sens economic, poate reprezenta:
 o valoare de schimb, atunci când bunul, analizat ca marfă, serveşte la
obţinerea unui alt bun (exemplul tipic este banul utilizat în actul
cumpărării);
 o valoare de investiţii sau valoare-capital, atunci când bunul este folosit
nu pentru consum curent, ci pentru valorificare, respectiv pentru produ-
cerea de venituri în viitor (banul utilizat pentru a aduce bani).
Din cele expuse, rezultă faptul că, activul este un bun care are capacitatea de
valorificare în timp, aducând venituri după o anumită perioadă, cum ar fi:
43
Burse de Mărfuri și Valori
 bunurile de echipament, numite şi bunuri de capital (maşini, utilaje,
instalaţii), care contribuie la realizarea producţiei şi determină, prin
vânzarea acesteia, obţinerea de profit;
 pământul, care prin utilizare aduce rentă;
 locuinţele, care prin închiriere aduc venituri (chirii);
 bonurile de tezaur, care produc dobânzi;
 acţiunile, care dau dreptul la dividende.
În funcţie de natura procesului de valorificare, activele pot fi:
a) reale, atunci când sunt constituite din bunuri corporale (tangibile)
sau necorporale (intangibile) şi care, integrate în circuitul econo-
mic, generează venituri în viitor sub formă de profituri, rente,
chirii;
b) financiare, care sunt materializate în înscrisuri (hârtii ori înregis-
trări în cont), care consacră drepturile băneşti ale deţinătorului lor,
precum şi drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare, rezul-
tate din valorificarea activelor respective (dobânzi, dividende).
În economia financiară, circuitul banilor, numit şi „lubrefiantul vieţii econo-
mice”, se realizează între cei care oferă fonduri şi cei care le utilizează, primii pla-
sând banii în vederea valorificării lor, prin investiţii.
Cei care au nevoie de bani, mobilizează fonduri pentru a finanţa propria
activitate economică, realizându-se în acest fel, transferul resurselor băneşti de la cei
care au disponibilităţi, către cei care au nevoie de fonduri pentru iniţierea afacerilor.
În economiile capitaliste dezvoltate, transferul procesului de valorificare,
concomitent cu transferul de profit sau risc, are loc în cadrul unui sistem financiar,
numit şi industrie financiară.
Se apreciază că, în prezent, în S.U.A., industria financiară (inclusiv asigu-
rările şi avuţia reală) reprezintă circa 1/6 din PNB, respectiv de 7 ori mai mult decât
agricultura, silvicultura şi piscicultura la un loc.
La sfârşitul anului 2000, peste 6 % din forţa de muncă americană, îşi
desfăşura activitatea în industria financiară.
Activele financiare se clasifică în active bancare şi active nebancare.
Activele bancare, rezultă din operaţiunile specifice băncilor şi institutelor
asimilate. Specific pentru aceste active care produc dobânzi este faptul că, ele nu au
caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă.
Activele nebancare, rezultă din operaţiunile de investiţii (plasament),
concretizându-se în titluri de valoare, numite şi titluri financiare, care au caracter
negociabil.
În această categorie se includ :
 activele de capital;
 activele monetare.
Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la
obţinerea unor dobânzi sau dividende, în condiţiile asocierii deţinătorului la riscul
afacerii. Ele sunt negociabile pe piaţa de capital;
Activele monetare, rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt negociabile
pe piaţa monetară. Specific acestui tip de active este gradul ridicat de lichiditate,
respectiv, posibilitatea transformării operative şi permanent, în fonduri băneşti.
În practica afacerilor, cele două mari categorii de active financiare nu sunt
întotdeauna strict delimitate.
În cadrul pieţei bursiere se întâlnesc şi active hibride, care îmbină caracte-
44
 Burse de Mărfuri și Valori
ristici ale activelor financiar-bancare, cu trăsături ale activelor financiare nebancare.
În această categorie se includ certificatele de depozit (CD).
Principalele titluri care se tranzacţionează la bursă sunt : acţiunile, obligaţiu-
nile, indicii bursieri şi alte titluri financiare (titluri participative, bonurile de
subscriere, waranturile, drepturile de atribuţie sau subscriere).

U.I.3.3.2. Titlurile financiare

Titlurile financiare reprezintă modul de existenţă a activelor nebancare,

prezentând mai multe caracteristici.
Astfel, titlurile financiare sunt exprimate fie într-un înscris, sub forma
materială (document scris), fie ca înregistrare electronică, ambele forme atestând
existenţa unei relaţii contractuale între emitent şi deţinător, garantând drepturile
posesorului lor.
În literatura anglo-sexonă titlurile financiare sunt cunoscute sub denumirea de
„securities”. Din acest punct de vedere, titlurile financiare fac parte din titlurile de
valoare (de credit), având următoarele trăsături:
 formalism, adică existenţa înscrisului este de esenţa acestor titluri,
iar acest înscris este constitutiv de drepturi, prin el însuşi;
 liberalitate, adică întinderea drepturilor şi obligaţiilor deţinătorilor
se precizează în scris şi există numai în această măsură;
 caracter autonom al obligaţiei, care se consemnează în titlu;
 caracter negociabil, adică pot fi transmise în mod operativ unor terţi
prin andosare (transfer al unui titlu de valoare).
În literatură economică se face distincţie, în cadrul titlurilor de valoare, între
titlurile comerciale şi cele necomerciale.
În cadrul titlurilor comerciale se includ următoarele categorii:
a) titluri care exprimă un drept real asupra mărfii aflate în
depozite, cum ar fi recipisa de depozit sau pentru mărfurile
aflate pe vas, conosamentul;
b) titluri care constată o creanţă comercială a deţinătorului
(efecte de comerţ).
În cadrul titlurilor necomerciale se includ titlurile de valoare care rezultă din
operaţiuni financiare pe termen scurt (instrumente monetare) sau pe termen lung
(instrumente de capital).
Titlurile financiare pe termen lung (acţiunile şi obligaţiunile) au un rol
deosebit în circuitul economico-financiar.
Titlurile de capital permit transformarea unor active imobiliare prin esenţa
lor (pământ, clădiri, utilaje), în valori imobiliare prin natura lor (acţiuni, obliga-
ţiuni).
De altfel, în literatura franceză, titlurile financiare sunt denumite „valeurs
mobilieres”.
Circulaţia titlurilor, care suplineşte imobilitatea factorilor de producţie (în
speţă a activelor reale fixe) se realizează pe o piaţă specifică, numită piaţa
capitalurilor.
Această piaţă a cunoscut un proces progresiv de dezvoltare, cu tendinţa de
autonomizare a mişcării „capitalului de hârtie” în raport cu „capitalul real” şi de
diversificare deosebită a tipurilor de active şi titluri financiare.
45
Burse de Mărfuri și Valori
Titlurile financiare au o anumită valoare (de aici şi denumirea din limba
germană „wertpapiere”, adică hârtii de valoare).
Deţinătorul unui titlu financiar se află în poziţia de investitor. Acesta a
achiziţionat titlul în schimbul unei sume de bani, optând pentru valorificarea în acest
fel a fondurilor sale, asumându-şi un risc corespunzător. Din acest punct de vedere
titlurile financiare sunt drepturi sau pretenţii asupra unor venituri viitoare, dobândite
de cumpărătorul titlurilor la achiziţionarea acestora.
Valoarea intrinsecă a titlurilor financiare se determină prin calcul şi este
funcţie de rezultatele plasamentului, de veniturile viitoare ale investiţiei, adică de
profiturile probabile, dar incerte, produse de activele financiare.
Valoarea de piaţă a titlurilor financiare se formează, în mod curent, în
funcţie de cererea şi oferta pentru titlurile respective şi reflectă estimările, anticipă-
rile lumii de afaceri în legătură cu performanţele acelor active, ale firmei emitente
sau ale activităţii economice subiacente titlului.
Din punct de vedere al modului în care acestea sunt create, ele se împart în
trei mari categorii:
1) titluri primare;
2) titluri derivate;
3) titluri sintetice.

U.I.[Link]. Titlurile primare

Titlurile primare, denumite şi titluri financiare sunt cele emise de

utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu (instrumente de
proprietate – equity instruments) şi cele folosite pentru atragerea capitalului de
împrumut (instrumente de datorie – debit instruments).
În categoria instrumentelor de proprietate intră acţiunile, iar în cea a
instrumentelor de datorie, intră obligaţiunile.
Caracteristica de bază a titlurilor primare este aceea că, pe de o parte, asigură
mobilizarea de capital pe termen lung de către utilizatorii de fonduri, iar, pe de altă
parte , dau deţinătorilor lor drepturi asupra veniturilor băneşti nete (cash flow) ale
emitentului.
Investitorul este astfel asociat direct la profitul şi riscul afacerilor utilizatoru-
lui de fonduri.

U.I.[Link].1. Acţiunile
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o firmă (societate comercială,
companie) pentru constituirea, creşterea sau restructurarea capitalului propriu.
Pentru o firmă, emisiunea de acţiuni reprezintă o principală cale de mobili-
zare a fondurilor proprii. Totalul acţiunilor emise de o firmă constituie capitalul
social.
La emiterea acţiunilor, acestea au o anumită valoare nominală sau paritară,
care rezultă din împărţirea capitalului social, la numărul total de acţiuni emise.
Numărul de acţiuni deţinute de o persoană fizică sau juridică, este înscris în
certificatul de acţiuni, care trebuie să conţină următoarele informaţii:
 valoarea nominală;
 numele companiei emitente;
 numărul acţiunilor emise;
 un număr de identificare a titlului (asociat fiecărei acţiuni);
46
 Burse de Mărfuri și Valori
 un număr de înregistrare dat de organul de control al pieţei financiare;
 un desen greu de reprodus, care are menirea de a împiedica falsificarea
certificatului de acţiuni;
 semnătura persoanei autorizate din partea firmei emitente;
 data;
 numele persoanei fizice sau juridice care poate utiliza certiticatul de
acţiuni, dacă acţiunile sunt nominative;
 numărul de acţiuni la care se referă certificatul.
În literatura de specialitate anglo-saxonă, se asociază acţiunii, două elemente:
 dreptul de acţionar, care exprimă drepturile deţinătorului (numit
şi acţionar) asupra societăţii emitente, care este reprezentat prin
„certificatul de acţionar” (stock certificate);
 acţiunea, ca unitate a dreptului acţionarului din capita-lul social al
firmei emitente, care este indivizibilă.
Dreptul de proprietar se poate referi la una sau mai multe acţiuni, care poate
fi transferat în totalitate sau în parte, prin vânzarea-cumpărarea acţiunilor pe piaţa
bursieră.
Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart
în două categorii:
 comune, care sunt mai cunoscute şi dau deţinătorului lor legal dreptul la
vot în Adunarea Generală a Acţionarilor, cât şi dreptul la dividend,
respectiv, la o parte din profitul societăţii, iar în caz că firma înregis-
trează pierderi, o parte din acestea se suportă de către deţinătorii acţiu-
nilor;
 preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, care se va plăti
înaintea dividendului pentru acţiunile comune, dar nu asigură drept de
vot deţinătorului.
În țările occidentale, certificatul de acţiuni tinde să se denaturizeze, adică să
nu mai existe sub forma unui înscris, ci sub forma unei înregistrări electronice la o
instituţie naţională specializată, cum ar fi : Registrul Acţionarilor, Bursa de Valori,
NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al Asociaţiei Naţionale a Comercianţilor de
Titluri – piaţa OTC din SUA).
Deţinătorii acţiunilor beneficiază de o serie de drepturi patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Dintre drepturile patrimoniale menţionăm următoarele :
 dreptul de proprietate asupra unei cote valorice din capitalul social, în
raport cu suma subscrisă;
 dreptul de a participa la împărţirea profitului, sub forma dividendelor;
 dreptul de a primi o parte proporţională din activul social rămas după
lichidarea societăţii.
Dintre drepturile nepatrimoniale, enumerăm următoarele :
 dreptul de a primi un înscris, un original, emis în drept, care atestă statu-
tul de proprietar colectiv al acţionarului;
 dreptul de a dispune liber de acţiuni (vânzare/donaţie);
 dreptul de a alege şi a fi ales în organele de conducere ale societăţii;
 dreptul de a participa la adoptarea deciziilor;

47
Burse de Mărfuri și Valori
 dreptul de control şi informare, acţionarii având dreptul de custodie şi
control al rapoartelor conducerii şi de a primi raportul financiar;
 dreptul de preemţiune sau de menţinere a poziţiei de proprietar în funcţie
de mărimea capitalului investit.
Pentru a avea dreptul de a conduce şi administra activitatea unei societăţi pe
acţiuni, un acţionar ar trebui să deţină peste 50 % din numărul total al acţiunilor
societăţii. Practic, s-a dovedit că, datorită unui mare număr de mici acţionari disper-
saţi, poziţia de control se poate obţine şi cu un minimum de 1/3 din totalul drepturilor
unui emitent.
După nivelul atins în îndeplinirea rolului de autofinanţare, acţiunile pot
trece prin mai multe stadii :
 acţiuni autorizate, care reprezintă numărul maxim de acţiuni aproba-
te de a fi emise de societatea respectivă în perioada existenţei sale,
care este specificat şi în Statut; în cazul dezvoltării economice, socie-
tatea poate cere autorizaţia de a emite un număr suplimentar de
acţiuni;
 acţiuni neemise, reprezintă partea din numărul total de acţiuni auto-
rizate, care nu au fost încă emise pentru comercializare, reprezentând
potenţialul de autofinanţare al societăţii;
 acţiuni emise, reprezintă numărul de acţiuni autorizate emise şi
comercializate sau care se află în procesul distribuţiei primare;
 acţiuni puse în vânzare, sunt reprezentate de acţiunile emise şi aflate
în procesul vânzării iniţiale, pentru care societatea încă nu plăteşte
dividende şi a căror contravaloare trebuie să fie încasată;
 acţiuni aflate pe piaţă, reprezintă o parte dintre acţiunile emise şi
vândute, care se află în posesia acţionarilor şi pentru care, societatea
plăteşte dividende;
 acţiuni de trezorerie, sunt acele acţiuni proprii, pe care societatea le
răscumpără de pe piaţă, pentru a fi revândute când preţul lor va
creşte.
După forma de prezentare, acţiunile pot fi :
 materializate (reprezintă un înscris);
 dematerializate (sunt înregistrate în cont).
În cazul acţiunilor, principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate,
se înscriu pe faţa acţiunii, sub forma unor clauze şi menţiuni :
- tipul acţiunii;
- numele şi adresa emitentului;
- numărul autorizaţiei de funcţionare;
- valoarea nominală;
- seria şi numărul înscrisului;
- data emisiunii;
- semnătura şi ştampila emitentului.
De asemenea, se mai înscriu şi alte clauze :
 clauze de revocare sau răscumpărare;
 clauze de protejare a investitorului;
 clauze de convertibilitate;
48
 Burse de Mărfuri și Valori
 clauze ale emitentului.
Valoarea nominală a unei acţiuni rezultă prin divizarea capitalului social la
numărul total de acţiuni emise. În practică, întâlnim şi valoarea patrimonială a
acţiunii, care se expimă prin valoarea contabilă şi valoarea intrinsecă.
Valoarea contabilă a acţiunii este egală cu partea din activul (patrimoniul)
net ce revine pe o acţiune.
Patrimoniul (activul net) al unei societăţi este reprezentat de acea parte din
activul real al societăţii neafectat de datorii.
Valoarea intrinsecă a unei acţiuni reprezintă patrimoniul net al societăţii, cu
plusurile şi minusurile de active latente ce revin pe o acţiune.
Activele latente sunt reprezentate de provizioanele pentru riscuri şi cheltu-
ieli care nu au apărut în exerciţiul contabil încheiat şi care nu s-au soldat prin contu-
rile de venituri.
Valoarea de rentabilitate a unei acţiuni se poate exprima prin valoarea
financiară şi valoarea de randament.
Valoarea financiară a unei acţiuni este dată de raportul dintre dividendul
acţiunii şi rata medie a dobânzii de piaţă.
Valoarea de randament a unei acţiuni exprimă raportul dintre profitul net ce
revine pe o acţiune şi rata medie a dobâzii de piaţă.
Valoarea negociată sau preţul de emisiune a unei acţiuni cuprinde
valoarea nominală a acţiunii, la care se adaugă prima de emisiune.
Valoarea de piaţă a unei acţiuni este reprezentată de preţul la care se
realizează vânzarea acţiunii şi poartă denumirea de curs bursier.
Evaluarea financiară a unei acţiuni se determină pe baza unor indicatori
financiari, cum ar fi ;
 profitul pe o acţiune, evidenţiază capacitatea emitentului de a realiza
profit şi se determină ca raport între profitul net total şi numărul total de
acţiuni existente pe piaţă;
 rata de distribuire a dividendului, exprimă partea din profitul exerciţiu-
lui financiar care se distribuie acţionarilor şi se calculează ca raport
procentual dintre valoarea dividendelor nete şi profitul net;

U.I.[Link].2. Obligaţiunile

Obligaţiunile, sunt titluri de credit cu venit fix şi constituie un instrument de

mobilizare a capitalurilor pe termen lung, necesar realizării anumitor obiective de
stat sau particulare.
Pentru obţinerea unui împrumut pe bază de obligaţiuni sunt necesare
realizarea mai multor condiţii:
 emisiune de obligaţiuni în sume standard;
 o bancă sau un sindicat bancar, care să preia această emisiune şi să o
plaseze în rândul celor care au capitaluri disponibile;
 o piaţă, unde obligaţiunile să fie negociate şi cotate;
 un serviciu, în ţara emitentă, care să se ocupe cu rambursarea eșalonată
în timp, în general prin tragere la sorţi, a capitalului investit.
Obligaţiunea este o hârtie de valoare pe baza căreia emitentul (statul, soci-
etatea comercială, regia autonomă), se obligă la o anumită prestaţie, în general în
49
Burse de Mărfuri și Valori
bani, pe un termen specificat.
Creditorul, beneficiar al prestaţiei, este cel care a cumpărat obligaţiunea şi
poate fi indicat nominal (obligaţiune nominală sau obligaţiune la purtător).
Obligaţiunea are, de regulă, următoarele menţiuni:
 rata cuponului, reprezintă o cotă procentuală din valoarea nominală
a obligaţiunii, ce urmează să fie plătită în mod regulat deţinătorului
obligaţiunii;
 scadenţa, care precizează momentul expirării împrumutului şi al
retragerii obligaţiunii;
 valoarea nominală, reprezintă suma de bani pe care deţinătorul obli-
gaţiunii o va încasa la scadenţa împrumutului;
 două sau trei imprimări speciale, pentru a împiedica falsificarea;
 semnătura persoanei autorizate de emitent;
 numele beneficiarului (în cazul obligaţiunilor nominale).
Preţul emisiunii, respectiv preţul la care se oferă o obligaţiune, poate fi:
 ad pari, reprezintă paritatea de 100 %, când preţul corespunde cu
valoarea nominală;
 sub pari, reprezintă un preţ de subscripţie inferior (de exemplu,
80 %), când se oferă un avantaj investitorilor.
Valoarea de rambursare este, de regulă, egală cu valoarea nominală, caz în
care se aplică preţul „ad pari”.
Se poate aplica şi o rambursare „supra pari” (superioară valorii nominale,
de exemplu, 110 %), constituindu-se astfel o primă în favoarea deţinătorului.
În principiu, rambursarea se poate face global (în fine), adică la sfârşitul
perioadei de împrumut, fie prin tranşe anuale egale, începând cu o anumită dată.
În acest caz, obligaţiunile se pot răscumpăra astfel :
 periodic, prin tragere la sorţi;
 ca anuităţi, formate din cota anuală din valoarea obligaţiunii la care
se adaugă dobânda aferentă.
În funcţie de modul în care sunt garantate, obligaţiunile pot fi:
 obligaţiuni ipotecare, când împrumutul este garantat cu ipotecă pe
activele firmei emitente;
 obligaţiuni generale, care reprezintă o creanţă pe ansamblul active-
lor emitentului, fără determinarea ca garanţie a unui activ particular;
 obligaţiuni asigurate, care sunt garantate cu titluri asupra unor terţi,
deţinute de emitent şi depuse la un garant;
 obligaţiuni cu fond de răscumpărare, situaţie în care emitentul
alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă
obligaţiunile respective;
 obligaţiuni retractibile, care vor putea fi răscumpărate, la scadenţă,
de către firma emitentă;
 obligaţiuni convertibile, care pot fi preschimbate, la opţiunea deţină-
torului, cu acţiuni ale emitentului.

U.I.[Link].3. Profitabilitatea şi riscul valorilor mobiliare

Profitabilitatea trebuie să constituie o preocupare obligatorie, în condiţiile

50
 Burse de Mărfuri și Valori
unei volatilităţi sporite a valorilor mobiliare în raport cu variaţiile pieţei de capital,
ceea ce determină o relaţie directă între profitabilitate şi risc. De aici rezultă şi faptul
că, o profitabilitate mare este însoţită de un risc mai mare şi invers.
Spre exemplu, prin investirea de capital în achiziţionarea unor obligaţiuni cu
dobândă de 6 % se realizează o profitabilitate scăzută, dar cu un risc minim.
În schimb, investirea aceluiaşi capital în cumpărarea unor acţiuni prezintă un
risc mult mai mare privind realizarea în viitor a unei profitabilităţi mai mici de 6 %
sau de faliment şi de pierdere în totalitate a capitalului investit.
Interesul investitorului de a cumpăra o acţiune, imediat după emiterea ei, este
motivat de următoarele elemente:
 dividendul net pe care-l aduce această acţiune;
 creşterea valorii de piaţă a acţiunii, în raport cu preţul ei de achiziţie.
Profitabilitatea unei acţiuni se poate determina folosind următoarea relaţie
de calcul :
D P P
rp1 / 0  1 1 0 *100 , în care :
P0
rp1/ 0 – rata profitului unei acţiuni;
D – dividendul;
P – preţul de piaţă al acţiunii;
l – perioadă curentă;
0 – perioadă de bază.
Aplicaţie: Să se determine profitabilitatea unei acţiuni la firma
_____________, cunoscând următoarele date:
 capital social (CS) = 20.000 mil. Ron;
 număr acţiuni (N) = 500000;
 cifra de afaceri (CA) = 2.000 mil. Ron (în anul curent);
 costuri totale (Ct) = 1.800 mil. Ron (în anul curent);
 impozitul estimat pe profit (rata impozit) = 16 %;
 dividendul (gdPn) = 50 % din profitul net;
 preţul de piaţă curent a crescut cu 30 % faţă de perioada de bază
(I1/0P).

Rezolvare:

 Valoarea nominală a unei acţiuni:

CS [Link]
P0    40000 Ron / actiune
N 500.000
 Preţul de piaţă curent :

P1  P0 * I1P/ 0  40.000 *1,30  52.000 Ron / actiune

 Dividendul în perioada curentă:

(CA  C t )(1  rimp ) g dPn ([Link]  [Link])(1  0,16) * 0,50

D1   
N 500.000
200.000.000 * 0,84 * 0,50
  168 Ron / actiune
500.000

51
Burse de Mărfuri și Valori
 Rata profitului unei acţiuni:

D1  P1  P0 168  52.000  40.000 12.168

rp1  * 100  * 100  * 100  30.42%
P0 40.000 40.000

Variabilitatea totală a profitabilităţii unei acţiuni se divide în două părţi:

a) o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care determină
riscul sistematic, numit şi risc nediferenţiat;
b) o parte determinată de influenţa caracteristicilor specifice fiecărei acţiuni,
parte care determină riscul specific sau diferenţiat. În opoziţie cu riscul de piaţă,
acesta se mai numeşte risc nesistematic sau individual.
Riscul specific se poate diviza astfel:
 risc specific fiecărei acţiuni, determinat de modificări în comportamentul
economic al societăţii care a emis-o sau în comportamentul deţinătorilor
acestor acţiuni;
 risc specific ramurii industriale de care aparţine societatea emitentă.
Din practică a rezultat faptul că, partea de risc specific se reduce corespun-
zător, pe măsură ce se diversifică portofoliul de valori, fenomen cunoscut sub denu-
mirea de „avantaj al diversificării titlurilor deţinute”.
Riscul sistematic nu este dominant în influenţarea variaţiilor de curs ale
acţiunilor, ocupând, în medie, o pondere de circa 33 %, în cazul valorilor mobiliare
franceze, 30 %, în cazul celor americane şi 41 %, pentru cele din Marea Britanie.
Pe de altă parte, fiecare societate răspunde în mod diferit la mişcările pieţei,
în funcţie de:
 gradul ei de îndatorare;
 structura costurilor;
 stabilitatea profiturilor;
 poziţia ei pe piaţa concurenţială.
Pentru a urmări şi previziona fluctuaţiile bursiere ale valorilor mobiliare, este
necesară o analiză aprofundată care vizează următoarele elemente:
 piaţa bursieră;
 caracteristicile interne, naţionale, ale pieţei financiare;
 structura portofoliului de titluri;
 activitatea economico-financiară a societăţilor emitente;
 poziţia aprofundată în ansamblul economiei naţionale;
 comportamentul managerilor;
 psihologia acţionarilor;
 condiţiile regionale, în care îşi desfăşoară activitatea societatea;
 sistemul legislativ din ţara de origine a societăţii;
 stabilitatea monetară etc.
Interesul pentru deţinerea unei obligaţiuni este dat, în ordine, de următoarele
elemente:
 valoarea actuală a încasărilor succesive (anuale) de cupoane (dobânzi)
şi a sumei de rambursat (suma de revânzare a obligaţiunii);
 mărimea dobânzilor acordate;
 valoarea de rambursat, care uneori este superioară valorii nominale sau
valorii de emisiune a obligaţiunii pentru a o face mai atractivă pe piaţa
de capital.
Valoarea actuală a obligaţiunii este echivalentul de azi al unor sume de
bani ce vor fi primite într-un număr de ani, în funcţie de maturitatea obligaţiunii.

52
 Burse de Mărfuri și Valori
Acest echivalent în bani, ţine cont de posibilitatea de fructificare a unei sume
disponibile azi, prin plasarea la o anumită rată a dobânzii pe durata de viaţă a
obligaţiunii, ce va fi cumpărată azi şi pe care vrea să o vândă peste „n” ani, fiind egal
cu:

C1 C2 Cn R
Pn    ...   , în care :
l  r (l  r ) 2
(l  r ) n
(l  r ) n

Ci – cupoane succesive (dobânzi);

R – valoarea de piaţă a obligaţiunii;
r – factorul de actualizare asimilat ratei dobânzii la care poate fi plasată (pe
piaţa de capital) o unitate monetară.
Mărimea cupoanelor anuale este, de regulă, cunoscută şi adesea constantă
(pentru obligaţiunile cu dobândă fixă), de aceea, determinarea preţului de piaţă Pn,
peste n ani, prezintă o mare dificultate legată de evoluţia şi influenţa factorilor pieţei
de capital. O posibilitate de depăşire a acestei dificultăţi o reprezintă calculul valorii
actuale a unei obligaţiuni cu dobândă perpetuă (n  ), deci fără termen de
rambursare.
În acest caz, valoarea actuală a unei obligaţiuni va depinde direct de rata
profitabilităţii de piaţă şi anume:
C
Pn  , când n  
r
Şi pentru obligaţiunile rambursabile se poate demonstra că rata profitabilităţii
actualizate este egală cu rata dobânzii nominale sau cu rata de cupon.
Variaţia preţului unei obligaţiuni perpetue este egală cu variaţia în valoare
relativă (şi nu absolută) a ratei dobânzii pe termen lung.
Obligaţiunea perpetuă este însă un caz extrem.
La cealaltă extremă se situează obligaţiunea ipotetică fără cupon, pentru care
nu se plăteşte nici un cupon până la rambursare.
Valoarea actuală Pn a acestei obligaţiuni este:
R
Pn  , în care :
(l  r ) n
R - valoarea de rambursat, egală cu suma cupoanelor anuale.

Fenomenul de variaţie a cursului bursier al obligaţiunii în funcţie de variaţia

ratei dobânzii de piaţă poartă numele de volatilitatea obligaţiunii.
Când valoarea de rambursat sau cea de revânzare este mai mare decât valoa-
rea nominală sau cea de cumpărare, rata profitabilităţii actualizate, va fi mai mare
decât rata nominală sau decât rata de cupon, în funcţie de mărimea primei de
rambursare sau de mărimea diferenţei de curs bursier.
Diferite organisme specializate calculează în mod curent ratele de profitabi-
litate actualizate pe ansamblul obligaţiunilor şi le transmit abonaţilor prin reţele de
calculatoare şi prin publicaţii periodice.
În condiţiile unei pieţe libere de capital, când profitabilităţile diferitelor tipuri
de investiţii financiare tind să se egalizeze, relaţia de calcul a profitabilităţii deter-
mină modificarea preţului de cumpărare al obligaţiunii Pn :
C
r
Pn

53
Burse de Mărfuri și Valori
Presupunând că rata perpetuă a unei obligaţiuni de 20.000 lei este de 50 %,
iar rata dobânzii de piaţă este de 55 %, atractivitatea pentru cumpărarea acestui titlu
financiar se va declanşa, atunci când rata profitabilităţii acesteia va fi tot de 55 %.
Dacă luăm acest exemplu, în care :
 valoarea nominală a obligaţiunii = 20.000 lei ;
 cuponul anual = 20.000 x 50 % = 10.000 lei ;
 rata profitabilităţii = 55 %;

Preţul de cumpărare al obligaţiunii va fi:

10.000 10.000
55%   Pn   18181,82 lei
Pn 0,55
Pentru a atrage cumpărătorii, obligaţiunea în valoare nominală de 20.000 lei,
va trebui să se schimbe pe un preţ mai mic (18181,82 lei), oferind astfel o profita-
bilitate corespunzătoare celei de piaţă.
Cursul bursier al obligaţiunii se va ajusta, astfel încât rata de profitabilitate
pe care o furnizează să urmărească evoluţia ratei dobânzii de piaţă.
Unele tipuri de obligaţiuni reacţionează în mod diferit la variaţia ratei dobân-
zii de piaţă, ceea ce determină obţinerea unor coeficienţi diferiţi de volatilitate,
situaţie care este influenţată de mai mulţi factori:
 poziţia economică şi financiară a emitentului;
 caracteristicile obligaţiunii;
 factorii conjuncturali ai pieţei de capital.
Rata „r”, reprezintă profitabilitatea certă realizată din plasament în aceste
titluri dacă obligaţiunea este deţinută până la maturitate. Această rată trebuie să fie
aceeaşi, la un moment dat, pentru toate obligaţiunile care au aceeaşi maturitate.
Se disting, totuşi, diferenţieri în funcţie de caracterul maturităţii (pe termen
scurt, mediu şi lung).
După cum s-a demonstrat anterior, ratele de profitabilitate, exprimă stări ale
randamentului plasamentului în obligaţiuni.
De asemenea, la momente diferite, ratele de profitabilitate se modifică în
raport cu modificarea ratei dobânzii de piaţă, exprimând o funcţie a preţului
obligaţiunii în raport cu rata dobânzii de piaţă :

P  f (r )

Această funcţie este continuă şi derivabilă, ceea ce face posibil să se exprime

matematic acest proces al variaţiei preţului unei obligaţiuni.
Coeficientul de volatilitate D, este denumit durata obligaţiunii
(plusvaloarea la capitalul investit) corespunzătoare unei scăderi a ratei de piaţă cu
1 %.
O schimbare a ratei dobânzii de piaţă (r), va conduce la o modificare
proporţională a profitabilităţii obligaţiunii, coeficientul de volatilitate fiind D.
Volatilitatea acestei obligaţiuni, spre exemplu de 25,26 %, se înscrie în regula
generală de creştere a coeficientului de volatilitate în raport cu maturitatea obligaţiu-
nii. Volatilitatea nu depinde liniar de maturitate şi, ca urmare, la o dublare a maturi-
tăţii nu va determina o dublare a volatilităţii.
În exemplul anterior, deşi s-a dublat maturitatea (de la 5 la 10 ani), volatilita-
tea a crescut cu 60,61 % (de la 15,28 % la 25,26 %).
În consecinţă, volatilitatea este mai mică pentru maturităţi cu scadenţă
apropiată.
54
 Burse de Mărfuri și Valori
Fluctuaţia dobânzii de piaţă determină o volatilitate mai mare a obligaţiu-
nilor în raport cu maturitatea, dar în rate descrescătoare. Din această cauză, volatili-
tatea unui portofoliu obligatar nu este determinată de maturitatea medie a acestuia.
O altă regulă a pieţei obligaţiunilor este relaţia invers proporţională dintre
volatilitate şi taxa de cupon.
Această relaţie este însă secundară, faţă de relaţia volatilitate-maturitate.
În consecinţă, coeficienţii de volatilitate D, pot fi utilizaţi în două modalităţi:
 dacă gestionarul portofoliului prevede o scădere a ratei dobânzii de
piaţă, el va avea ca obiectiv creşterea volatilităţii portofoliului obli-
gatar, pentru a rentabiliza la maximum această scădere a dobânzii,
prin creşteri cât mai mari ale cursurilor bursiere ale obligaţiunilor;
 dacă gestionarul prevede o creştere a ratei dobânzii de piaţă, el va
reduce la maximum volatilitatea portofoliului său obligatar, în scopul
protejării contra scăderii cursurilor bursiere ale obligaţiunilor.
Dacă nu există posibilitatea previziunilor asupra evoluţiei ratei dobânzii de
piaţă, atunci volatilitatea unei obligaţiuni sau a unui portofoliu, va însemna diminua-
rea riscului acestui tip de plasament.
Investiţia în obligaţiuni necesită o bună cunoaştere a factorilor care influen-
ţează valoarea unui astfel de plasament şi anume:
 rata dobânzii de piaţă;
 maturitatea obligaţiunilor;
 volatilitatea obligaţiunilor;
 modificarea cadrului legislativ;
 schimbarea guvernului;
 declanşarea unui conflict regional;
 privatizarea unor agenţi economici (sau naţionalizarea lor);
 posibilitatea modificării climei (secetă, ploi etc.).

U.I. [Link]. Titlurile derivate

Titlurile derivate sunt produse bursiere care rezultă din contractele încheiate
între emitent (vânzător) şi beneficiar (cumpărător) şi care dau cumpărătorului
drepturi asupra unor active ale emitentului, la o anumită scadenţă, în condiţiile stabi-
lite prin contracte.
Titlurile derivate nu poartă dreptul asupra veniturilor monetare nete ale
emitentului, ci asupra unor active diverse, cum ar fi : titlurile financiare, titlurile
valutare, mărfurile ş.a.
Datorită faptului că existenţa şi valoarea de piaţă a acestor produse bursiere
depind de activele la care se referă, ele poartă numele de titluri derivate, care se
împart în două mari categorii:
1. contractele viitoare (futures);
2. opţiunile (options).
Contractul „futures” este o înţelegere între două părţi de a vinde, respectiv
de a cumpăra, un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar), la un
preţ stabilit, cu executarea contractului la o dată viitoare.
Natura de titlu financiar a acestui contract este dată de următoarele conside-
rente:
 obligaţiile părţilor sunt concretizate într-un document care are un
caracter standardizat. Contractul este negociabil pe piaţa bursieră,
unde se fac contracte „futures”;
55
Burse de Mărfuri și Valori
 creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două alternative:
 să accepte executarea în natură, la scadenţă, prin preluare
efectivă a activului care face obiectul acelui contract;
 să vândă contractul, până la scadenţă, unui terţ.
Debitorul obligaţiei contractuale poate să-şi onoreze obligaţia în natură sau
să-şi acopere poziţia de debitor prin cumpărarea aceluiaşi tip de contract, la bursă.
Contractele sunt zilnic „marcate la piaţă”, adică valoarea de piaţă a acestora
se modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta pentru acel tip de contract.
Ca şi acţiunile şi obligaţiunile, contractele „futures” pot servi unor scopuri de
plasament, cei care le cumpără sperând – pe durata de viaţă a acestora – într-o
creştere a valorii lor. Ele servesc însă şi altor scopuri, cum ar fi obţinerea unui profit
din jocul de bursă sau acoperirea riscului la activele pe care titlurile respective se
bazează.
Spre deosebire de contractele „futures”, contractele la termen care nu au
piaţă secundară (de tip forward) nu pot fi incluse în categoria titlurilor financiare
deoarece ele nu sunt standardizate, negociabile şi nu au valoare de piaţă.
Opţiunile sunt contracte între vânzător (writer) şi cumpărător (holder), care
dau acestuia din urmă dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde sau a cumpăra un anumit
activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar), până la o anumită dată viitoare,
drept obţinut în schimbul plăţii către vânzător a unei prime.
După natura dreptului pe care-l conferă, opţiunile pot fi:
1. de vânzare (put options), atunci când cumpărătorul dobândeşte, în
condiţiile contractului, dreptul de a vinde activul;
2. de cumpărare (call options), atunci când dau dreptul de a cumpăra
activul.
Opţiunile sunt titluri financiare derivate deoarece ele pot fi negociate la
bursă, având zilnic o valoare de piaţă, dată de cererea şi oferta de opţiuni şi depen-
dentă de valoarea activului la care opţiunea se referă.

U.I.[Link]. Produsele sintetice

Produsele sintetice rezultă din combinarea de către societăţile financiare a

unor active financiare diferite şi crearea pe această bază a unui instrument de
plasament nou.
În ultimile două decenii, numărul şi complexitatea acestor produse bursiere
au crescut foarte mult, ele constituind un sector deosebit de atractiv şi dinamic al
pieţei financiare.
Produsele sintetice pot fi realizate prin combinarea de contracte „futures” de
vânzare-cumpărare, de opţiuni „put” şi „call”, precum şi prin combinaţii între diferite
tipuri de contracte „futures” şi opţiuni.
O categorie aparte de active artificiale o reprezintă titlurile financiare de
tip „coş” (basket securities), care au la bază o selecţie de titluri financiare primare,
combinate în aşa fel, încât să rezulte un produs bursier standardizat. Cele mai
cunoscute titluri de acest fel sunt contractele pe indici de bursă.

U.I.3.4. Bursa de valori Bucureşti

Bursa de Valori Bucureşti a fost înfiinţată în baza legii nr.52/1994 – Lege

privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Începând cu luna mai 1996, caracteristica dominantă a pieţei bursiere a fost
trendul descrescător (de la 409 mil. lei, în 30.04.1996, la 28,5 mil. lei, în 28.05.
56
 Burse de Mărfuri și Valori
1996), ca urmare a slabelor performanţe economico-financiare ale societăţilor aflate
în ringul bursei.
Introducerea treptată de noi societăţi la cotare la bursă nu a adus schimbări
esenţiale, volumul tranzacţiilor realizate înregistrând valori sub 100 mil. lei, pe o
perioadă de mai multe luni.
La sfârşitul lunii octombrie 1996, interesul firmelor s-a deplasat asupra
pieţei OTC, unde s-au desfăşurat primele tranzacţii.
În prima etapă, cursurile au fost scăzute, predominând ofertele de
vânzare, mai ales din partea noilor acţionari, care îşi depuseseră anterior certificatele
de proprietate la diverse societăţi comerciale.
Până la sfârşitul anului 1996, nu s-au înregistrat evoluţii deosebite, deşi au
existat semnale pentru un reviriment:
 creşterea numărului de societăţi cotate la bursă;
 criza traversată de piaţa OTC;
 posibilitatea ca, prin cumpărarea de acţiuni la sfârşitul anului, noii
proprietari să obţină dividende.
Factorii dominanţi care au generat evoluţia tranzacţiilor bursiere se
referă la următoarele aspecte :
 marii investitori instituţionali s-au lăsat aşteptaţi, încercând să întrevadă
evoluţia României în noul context politic;
 numărul redus al societăţilor aduse în ringul bursei pentru a fi înscrise
la cotare;
 SVM-urile au încercat să susţină piaţa bursieră şi să evite căderea preţu-
rilor acţiunilor, dar fără prea mare influenţă datorită disponibilităţilor
reduse de capital autohton şi străin;
 tranzacţiile de pe piaţa RASDAQ nu au fost stimulative pentru cele din
cadrul bursei de valori;
 a existat o lipsă de transparenţă şi de informaţii financiare pertinente
privind valorile mobiliare şi societăţile cotate;
 SVM-urile nu s-au implicat în tranzacţionare în nume propriu;
 au apărut şi carenţele sistemului legislativ care, întărite de lipsa
sprijinului politic, au dus la pierderea încrederii în piaţa de capital;
 acţiunile au fost caracterizate prin lipsă de lichiditate, vânzările şi cum-
părările neputându-se efectua rapid;
 lipsa economiilor populaţiei în faţa dobânzilor bancare real pozitive;
studii ale raportului dividend-capital investit iniţial, au arătat că faţă de
o dobândă medie anuală, câştigurile din plasamente în valori mobiliare
au fost de 5 până la de 20 ori mai mici.
 creşterea ratei dobânzii a determinat reacţia firească a deţinătorilor de
capitaluri temporar disponibile, de a le investi în condiţii de siguranţă, în
depozite. Acest fapt a generat scăderea capitalurilor disponibile pentru
investiţii pe piaţa bursieră şi, ca atare, scăderea volumului tranzacţiilor
şi a indicilor bursieri neoficiali.
Primele luni ale anului 1997 s-au caracterizat printr-o schimbare a trendului,
înregistrându-se creşterea volumului de activitate, astfel că, numai în luna ianuarie
1997, valoarea acţiunilor tranzacţionate la bursă a depăşit suma de 400 mil. lei.
După un an de experienţă, primirea de noi societăţi la cotare (ajungându-se
de la 17 la 20, la data de 20 februarie 1997) a fost de natură să sporească concurenţa
în ring, tranzacţiile stabilizându-se la nivelul de circa 2 miliarde lei în fiecare şedin-
ţă.

57
Burse de Mărfuri și Valori
De asemenea, pozitiv a fost şi faptul că acţiunile tuturor societăţilor au fost
tranzacţionate, suferind modificări în plus sau în minus, în funcţie de cerere sau
ofertă.
În schimb, luna martie 1997, a fost caracterizată printr-o evoluţie controver-
sată.
Astfel, în primele zile, optimismul a fost redus ca urmare a creşterii
dobânzilor (120 – 130 % anual), ceea ce a confirmat faptul că, investitorii au fost
motivaţi în deciziile lor, într-o mare măsură, de stimuli macroeconomici.
Preferinţa pentru câştigurile sigure din dobânzi a generat o scădere artificială
a cursurilor care nu a ţinut cont de calitatea activităţii firmelor cotate.
Spre sfârşitul lunii martie 1997, situaţia s-a modificat pozitiv, ca urmare a
programării acordării dividendelor aferente exerciţiului financiar 1996, investitorii
orientându-se spre societăţile care se previzionau profitabile, ridicând cursul
acţiunilor acestora. În această perioadă, tranzacţiile au ajuns la peste 25 miliarde lei,
indicele VAB-BX (indice neoficial calculat de SVM „Vanguard S.A.”, care
examinează rentabilitatea pieţei bursiere), înregistrând nivelul de 651,1 puncte.
După publicarea rezultatelor financiare ale societăţilor cotate la bursă, au
apărut aceleaşi neajunsuri ca şi în anul anterior:
 lipsa informaţiilor;
 subevaluarea acţiunilor, datorită slăbiciunilor emitenţilor;
 interesul investitorilor manifestat îndeosebi pentru câştigurile speculative
din tranzacţii şi nu pentru cele reale din dividende;
 ruperea legăturilor dintre evoluţia economică a societăţilor şi cota
acţiunilor acestora.
Trendul crescător s-a menţinut în luna aprilie, fiind susţinut, pe de o parte, de
scăderea dobânzilor la bănci şi, pe de altă parte, de afluxul de capital străin.
În plus, lipsa titlurilor la vânzare, coroborată cu creşterea ofertelor de
cumpărare, au dus la ridicarea preţurilor acţiunilor, precum şi la acumularea de
pachete mari de titluri (în bloc).
Începând cu luna mai 1997, tranzacţiile au scăzut constant ajungând, la
sfârşitul lunii iulie 1997, la 7 miliarde lei, prevestind intrarea pieţei sub semnul
„ursului”, fenomen generat îndeosebi de investitorii de portofoliu şi de speculatori.
La începutul lunii septembrie 1997 a avut loc o cădere radicală a cursului
acţiunilor, care nu a putut fi oprită nici de lansarea de către stat a primei oferte
publice de vânzare de acţiuni. Această scădere drastică a cursului acţiunilor nu a
influenţat pozitiv introducerea indicelui bursier oficial BET (Bucharest Exchange
Trading) cu începere de la 15 septembrie 1997.
Creşterea în timp a capitalizării bursiere şi a numărului de societăţi cotate la
bursă, a condus la necesitatea introducerii unui indice oficial al Bursei de Valori
Bucureşti, până în acel moment existând numai variante neoficiale: VAB, BIG,
GELSOR etc.
Indicele BET a putut fi considerat ca un prim ajutor oferit investitorilor
pentru constituirea unui portofoliu proporţional cu ponderea acţiunilor în „coş”.
Acest indice bursier are un număr fix de acţiuni, care exprimă evoluţia celor mai
lichide 10 acţiuni, de la categoria I, din punct de vedere al volumului tranzacţiilor
intrarea în „coş”, a altor acţiuni, făcând să îi sporească gradul de relevanţă.
Valoarea iniţială a indicelui BET a fost stabilită la 1000 de puncte.
De aseemenea, introducerea indicelui BET reprezintă un reper important
pentru viitoarele contracte la termen, care vor avea în vedere evoluţia acestuia.
Pentru anul 1997, s-a ajuns la concluza că evoluţia capitalizării bursiere,
urmărită de indicele BIG Index a fost influenţată mai puţin de evoluţia ratelor dobân-
58
 Burse de Mărfuri și Valori
zilor acordate pentru depozite şi mai mult de modificările cursului valutar.
Având în vedere posibilităţile de câştig mai mari şi accesul mai uşor al mare-
lui public la speculaţiile valutare, capitalurile disponibile au fost orientate mai puţin
spre bursă şi Piaţa OTC. Apare evident faptul că, interesele clienţilor se îndreptau
spre efectuarea tranzacţiilor, cu obţinerea unor preţuri avantajoase, iar cele ale
Agenţiilor de Intermediere (membrii bursei), în comisionul perceput, fiecare opera-
ţiune finalizată indicând un membru al bursei, reprezentant al vânzătorului şi un al
doilea, din partea cumpărătorului.

Teste de verificare a cunoştinţelor

1. Prin ce se carctrizează o bursă de valori ?

2. Care sunt elementele organizatorice ale Bursei de valori şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
3. Care este organul colectiv de conducere a Bursei de valori şi cine
administrează Bursa de valori ?
4. Ce atribuţii are Adunarea Generală a Bursei de valori ?
5. Care sunt condiţiile pentru convocarea Adunării Generale extraor-dinare a
Bursei de valori ?
6. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a fi numit agent oficial
la bursă ?
7. Ce persoane nu pot deveni agenţi oficiali, suplinitori sau remizieri la bursă ?
8. Ce obligaţii are un agent oficial la bursă ?
9. Ce activităţi le sunt interzise agenţilor oficiali la bursă ?
10. Unde se înregistrează operaţiunile bursiere şi ce primesc agenţii oficiali
pentru operaţiunile efectuate la bursă ?
11. Ce cuprinde activul patrimonial al unei firme ?
12. Ce structură are activul patrimonial ?
13. Cum se clasifică activele bilanţului ?
14. Ce cuprinde pasivul unui bilanţ al firmei ?
15. Ce reprezintă din punct de vedere economic activul unei firme ?
16. Ce reprezintă activele reale şi cele financiare ?
17. Prin ce se caracterizează activele bancare şi cele nebancare ?
18. Care sunt principalele titluri care se tranzacţionează la Bursa de valori ?
19. Ce reprezintă titlurile financiare ?
20. Care sunt trăsăturile titlurilor financiare ?
21. Ce cuprind titlurile comerciale şi cele necomerciale ?
22. Ce cuprind titlurile financiare pe termen lung ?
23. Ce sunt titlurile de capital şi unde se realizază circulaţia titlurilor de capital ?
24. Definiţi valoare intrinsecă şi valoarea de piaţă a titlurilor financiare.
25. Ce sunt titlurile primare sau financiare ?
26. Ce reprezintă acţiunile ?
27. Ce informaţii cuprinde un certificat de acţiuni ?
28. Prezentaţi conţinutul acţiunilor comune şi a celor preferenţiale.
29. Care sunt drepturile patrimoniale ale deţinătorilor de acţiuni ?
30. Ce drepturi nepatrimoniale au deţinătorii de acţiuni ?
31. Care sunt stadiile prin care pot trece acţiunile după nivelul atins în
îndeplinirea rolului de autofinanţare ?

59
Burse de Mărfuri și Valori
32. Ce reprezintă valoarea nominală, valoarea contabilă, valoarea intrinsecă,
valoarea de rentabilitate, valoarea financiară, valoarea de randament şi
valoarea de piaţă a unei acţiuni ?
33. Ce sunt obligaţiunile ?
34. Ce menţiuni cuprinde o obligaţiune ?
35. Care este preţul unei obligaţiuni la ofertare şi care este valoare de
rambursare ?
36. Cum se clasifică obligaţiunile după modul de garantare ?
37. Cum se determină profitabilitatea unei acţiuni ?
38. Prezentaţi modalitatea de calcul a următorilor indicatori : valoarea nominală
a unei acţiuni; preţul de piaţă curent al unei acţiuni; dividendul unei acţiuni;
rata profitului unei acţiuni.
39. Ce reprezintă riscul nediferenţiat şi riscul diferenţiat al profitabilităţii unei
acţiuni ?
40. Cum se determină valoarea actuală a unei obligaţiuni ?
41. Ce este cuponul unei obligaţiuni ?
42. Ce reprezintă volatilitatea unei obligaţiuni ?
43. Cum se determină preţul de cumpărare al unei obligaţiuni ?
44. Ce reprezintă coeficientul de volatilitate şi care sunt modalităţile de utilizare
?
45. Ce sunt titlurile derivate şi cum se clasifică ?
46. Prezentaţi conţinutul unui contract futures .
47. Prezentaţi conţinutul opţiunilor şi categoriile de opţiuni negociate la bursă.
48. Ce sunt produsele sintetice ?
49. Când a fost reînfiinţată Bursa de Valori Bucureşti şi în baza cărei legi ?
50. Ce este indicele VAB-BX şi indicele BET ?

Lucrare de verificare: Piaţa de capital - acţiunile şi obligaţiunile

60
 Burse de Mărfuri și Valori

U.I.l 4 - OPERAŢIUNILE (TRANZACŢIILE)

BURSIERE
U.I.4.1. Ordinele de bursă

Operaţiunile la bursele de mărfuri sunt cunoscute sub numele de

tranzacţii bursiere şi se realizează pe baza ordinelor ce sunt transmise brokerilor
pentru execuţ[Link]ă o varietate de ordine folosite pe piaţa bursieră, care poartă
denumiri legate de modul şi momentul în care sunt aduse la îndeplinire în timpul
şedinţei de negociere:
 ordin „la piaţă”;
 ordin „limită de preţ”;
 ordin „îndeplinit sau anulat”;
 ordin „stop”;
 ordin „limită de stop”;
 ordin „limită de timp”;
 ordin „în deschidere”;
 ordin „în închidere”;
 ordin „ îndeplinit la nivel”;
 ordin „ în anulare”.
Ordinele care se transmit brokerilor pentru execuţie sunt de mai multe feluri,
în funcţie de ceea ce urmăreşte clientul sau de felul cum şi-a construit strategia.
 O primă grupă de ordine cuprinde acele instrucţiuni legate de
cantitatea de marfă şi perioada de executare a ordinului, în funcţie de
programul de funcţionare a bursei :
 ordinul „la cel mai bun preţ”;
 ordinul „ valabil până la revocare”;
 ordinul „creşte/micşorează”;
 ordinul „ la deschidere”;
 ordinul „ la închidere”.
Ordinul „la cel mai bun preţ” este un ordin de vânzare sau cumpărare pentru
o cantitate de marfă stabilită la cel mai bun preţ posibil.
Ordinul „valabil până la revocare” este dat pentru o cantitate nedefinită, la
un preţ limită, valabil până în momentul revenirii, respectiv a revocării ordinului.
Ordinul „creşte/micşorează” este dat pentru o cantitate precizată, la un preţ
în scădere sau în creştere.
Ideea cantităţii precizate este pentru a se tranzacţiona într-o formă eşalonată
(în scară), în funcţie de creşterea sau scăderea preţului, după cum scopul este de a
vinde sau a cumpăra.
Ordinul „la deschidere” se aplică atunci când investitorul cere agentului de
bursă executarea unei tranzacţii la preţul aplicabil la deschiderea bursei iar în situaţia
că nu s-a executat la momentul indicat, ordinul se autoanulează.
Ordinul „la închidere” se aplică atunci când se cere brokerului să execute o
tranzacţie în ultimele 30 de secunde ale programului de lucru. Particularitatea acestui
61
Burse de Mărfuri și Valori
ordin constă în aceea că, de obicei, brokerul nu garanzează executarea ordinului în
acest interval de timp.
 O altă categorie de ordine bursiere sunt ordinele de întrerupere
cunoscute sub denumirea engleză de „stop loss order” sau ordine „stop”.
Ordinul stop reprezintă o dispoziţie de executare a unei tranzacţii la preţul
pieţei, dar numai după ce piaţa a atins valoarea specificată de client, numită şi preţ
stop. Acest tip de ordin poate fi atât pentru vânzare, cât şi pentru cumpărare şi are
valabilitate de la o zi până la 6 luni, după care, dacă se mai doreşte operarea cu
acest tip de ordin este necesar a fi reînnoit.
Ordinul stop riscă să fie declanşat de mişcările temporare ale preţului, deci să
se execute la câteva puncte mai mici sau mai mari decât preţul stop, datorită altor
ordine plasate anterior.
Punctul, reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii sau subunităţii monetare
în care se exprimă preţul la bursă (cent pentru dolar, o sutime de cent pentru cent
etc.).
De exemplu, dacă preţul este exprimat în $/tonă, o creştere a preţului, adică a
cotaţiei de bursă cu 900 de puncte înseamnă o majorare a preţului cu 9 $/ tonă.
Ordinele „stop” sunt folosite în mod normal pe piaţa bursieră pentru
„lichidarea poziţiilor deschise”, în vederea stopării pierderilor sau în scopul
protejării profitului. Un ordin „stop” nu este dus la îndeplinire până când preţul pieţei
nu atinge un anumit nivel.
Un ordin „stop” de cumpărare devine operabil atunci când preţul contractului
futures, ce face obiectul tranzacţiei, este superior sau la nivelul preţului definit prin
ordin ca „ preţ stop”.
De asemenea, un ordin „ stop” de vânzare devine operabil atunci când preţul
contractului futures este inferior sau la nivelul „ preţului stop”. De aici rezultă faptul
că, limitarea preţului acţionează în sens contrar riscului, fiind invers ordinului „ la cel
mai bun preţ ”.
De exemplu, un ordin de vânzare la 2600 unităţi monetare „ stop”, dat pentru
limitarea pierderilor poate avea următoarea semnificaţie dacă operatorul care a
cumpărat anterior, a descoperit o anumită marfă la 3000 unităţi monetare: limitarea
pierderii cu 400 unităţi monetare.
Ordinul „cumpără ... stop ... limită”, reprezintă o dispoziţie de cumpărare a
unei mărfi, executată atunci când preţul pieţei depăşeşte preţul stop, dar numai după
ce atinge preţul limită.
Spre exemplu, cumpără 400 ... stop, 401 ... limită.
Când preţul pieţei atinge preţul stop de 400 unităţi monetare, ordinul devine
„cumpără limită 401 unităţi monetare”.
Ordinul „cumpără stop la ...”, constituie o dispoziţie de cumpărare a unei
mărfi, executată la un preţ al pieţei situat după declanşarea preţului stop specificat.
Caracteristic acestui ordin este faptul că, prin natura sa, ordinul protejează un profit
sau limitează o pierdere. Dacă se execută imediat după preţul specificat, preţul de
tranzacţie va fi mai mare sau mai mic decât preţul stop, protejând astfel, un câştig
dintr-o vânzare anterioară fără acoperire.
Ordinul „stop ... limită ...”, reprezintă o dispoziţie prin care i se cere brokeru-
lui efectuarea unei tranzacţii de mărfuri, la un preţ mai bun decât cel specificat de
preţul limită, dar numai după ce a fost atins sau depăşit preţul stop. După declanşare,
acest ordin devine tip limită. Acest tip de ordin, cu cele două variante (de vânzare şi
de cumpărare) nu este admis la toate bursele.
Astfel, unele burse nu admit asemenea ordine, dacă preţul limită şi cel stop nu
sunt identice.
62
 Burse de Mărfuri și Valori
Ordinul „vinde stop la ...”, reprezintă o instrucţiune prin care agentul de
bursă este autorizat să vândă un lot de mărfuri la preţul pieţei, dar după ce piaţa
atinge preţul stop. Scopul acestui tip de ordin este de a proteja un câştig potenţial
sau de a limita pierderile în cazul unui bun sau titlu cumpărat la un preţ mai mare.
Ordinul „vinde stop ... limită”, asigură vânzarea ce urmează să se execute la
un preţ mai bun decât preţul limită, dar numai după ce preţul stop a fost atins şi
depăşit. La preţul stop, ordinul se declanşează şi devine ordin limită.
De exemplu, ordinul „vinde stop 300 unităţi monetare, limită 299 unităţi
monetare” are următorul înţeles : când preţul pieţei în scădere atinge valoarea de
300 unităţi monetare, ordinul se declanşează, devine ordin limită, ceea ce înseamnă
că se execută după ce preţul pieţei a ajuns la valoarea de 299 unităţi monetare.
 Un al treilea tip de ordine sunt ordinele limită, care se referă la preţ
şi timp:
 ordinul „limită la ...;
 ordinul „cumpără limită la ...”;
 ordinul „vinde limită la ...”.
Ordinele vizând limita de preţ se caracterizează prin aceea că limitează preţul
la care poate fi îndeplinită cererea clientului. Acest tip de ordin poate fi îndeplinit la
un nivel fix al preţului sau la un nivel mai bun.
În practica bursieră a apărut o variantă a acestui tip de ordin în înţelesul de
„îndeplinit sau anulat”, ceea ce presupune că trebuie realizată imediat executarea
ordinului, în caz contrar operaţiunea este anulată.
Un ordin de „îndeplinire la limită” este executat numai atunci când preţul
atinge un anumit nivel definit ca „preţ limită”.
Ordinele limită, ce vizează timpul, de natura „limită la timp”, trebuie
realizate în perioada de timp stabilită, în cadrul sesiunii de negocieri. Dacă ordinul nu
a fost realizat în această perioadă, se va anula în mod automat.
Ordinul „ordin limită la ...”, se referă la executarea unei tranzacţii cu titluri
de mărfuri, la un anumit preţ sau la un preţ mai bun. Acest tip de ordin are două
variante (de vânzare şi de cumpărare) şi două faze: de aşteptare şi de declanşare.
Faza de aşteptare, durează până când preţul pieţei atinge limita specificată,
iar faza a doua se declanşează, atunci când, devenind ordin de tranzacţie la piaţă, se
execută. Dacă piaţa nu atinge preţul indicat prin ordin, iar clientul estimează că preţul
va evolua într-o direcţie favorabilă, va accepta riscul ca tranzacţia solicitată să nu fie
executată. Ordinul este lansat pe o perioadă de o zi, până la 6 luni, după care se
autoanulează, iar dacă în registrul expertului există ordine de tranzacţii anterioare,
uneori, nu este executat.
Ordinul „cumpără limită la ...”, reprezintă o dispoziţie de cumpărare a unei
mărfi la un preţ specificat sau mai mic.
Ordinul „vinde limită la ...”, se referă la dispoziţia de efectuare a tranzacţiei
de vânzare pornind de la preţul limită specificat sau mai bun.
 altă categorie de ordine se referă la instrucţiunile care însoţesc
ordinele tip limită sau tip stop, dintre care menţionăm următoarele :
 ordinul „alternativ”;
 ordinul „bun toată luna”;
 ordinul „procentual”.
Ordinul „alternativ”, este exclusiv de vânzare sau exclusiv de cumpărare şi
permite agentului de bursă ca, între două situaţii de evoluţie a pieţei să ia o decizie
privind încheierea unei tranzacţii. De altfel, ordinul alternativ este o combinaţie a
unui ordin de vânzare la limită şi a unui ordin de vânzare stop.

63
Burse de Mărfuri și Valori
Ordinul „bun toată luna” sau „bun în această lună”, este o instrucţiune
care însoţeşte un ordin de tip limită sau stop, nespecificând valabilitatea ordinului
până la sfârşitul lunii în curs.
Ordinul „procentual”, este un ordin exclusiv de tip limită sau stop, care
condiţionează executarea unei tranzacţii, de încheierea prealabilă a altor tranzacţii
specificate de client.
 A cincea categorie de ordine poartă numele de „ordine de piaţă” sau
„market order” şi cuprinde următoarele tipuri de ordine:
 ordinul „la piaţă”;
 ordinul „vinde la piaţă”;
 ordinul „cumpără la piaţă”;
 ordinul „nu ţine”;
 ordinul „dacă piaţa atinge ...”.
Ordinul „la piaţă”, are două variante : de vânzare şi de cumpărare. În baza
ordinului „la piaţă”, dat de investitor, brokerul încheie imediat o tranzacţie cu
mărfuri, la cel mai bun preţ posibil al pieţei. Prin acest ordin, clientul doreşte cel mai
bun preţ posibil al pieţei, fără a preciza mărimea acestuia.
Ordinul „vinde la piaţă”, autorizează brokerul să vândă imediat un lot de
marfă, la preţul pieţei.
Ordinul „cumpără la piaţă”, cere brokerului să cumpere imediat un lot de
marfă, la preţul pieţei.
Ordinul „nu ţine”, se referă la situaţia prin care clientul lasă la latitudinea
brokerului momentul şi preţul de executare a tranzacţiei. Deşi considerat a fi un
„ordin la piaţă”, dacă brokerul consideră că preţul sau momentul ar putea să-i
dezavantajeze clientul, ordinul nu este executat.
Ordinul „dacă piaţa atinge ...”, reprezintă o dispoziţie de cumpărare a unei
mărfi ce se execută la preţul pieţei, imediat ce acesta a atins o valoare indicată de
client.
 A şasea categorie de ordine de bursă se referă la procedura
tranzacţiilor în mod general şi cuprinde :
 ordinul „din afară”;
 ordinul „ordine pereche”.
Ordinul „din afară”, este un ordin de tranzacţie formulat în afara bursei de
către clienţi şi comercianţi, prin intermediul brokerului. Acest tip de ordin deţine
prioritatea în execuţie faţă de ordinele de tranzacţie interne, executate de membrii
bursei pe cont propriu.
Ordinul „ordine pereche” se aplică în două modalităţi :
– într-o primă formă, la bursă prin acţiunea expertului de a
contrabalansa ordinele din registrul său, în vederea reducerii
discrepanţei preţurilor şi a impulsionării tranzacţiilor;
– în cea de-a doua formă, prin manipularea pieţei, constând în
copierea tranzacţiilor anterioare pentru a stimula o piaţă activă.
La încheierea tranzacţiilor, brokerul întocmeşte un borderou cu rolul de
decont ce cuprinde confirmarea scrisă a tranzacţiilor şi ordinele primite şi executate.
Acest document bursier sub formă de memorandum, în limbaj bursier se numeşte „P
and S” (purchase and sale = cumpărare şi vânzare) şi prezintă situaţia contului
celui ce a emis ordinele şi în care sunt prezentate ambele laturi ale tranzacţiei,
respectiv rezultanta acestora : profit sau pierdere.
Să presupunem că un comerciant din S.U.A., constatând că preţurile pentru
bumbac sunt scăzute, hotărăşte să cumpere 10 contracte (un contract = 50.000 livre

64
 Burse de Mărfuri și Valori
(lb), deci 10 contracte sunt echivalentul a 227 tone;1 kg = 2,2046 lb, respectiv 1
lb= 0,4535 kg).
Comerciantul, într-o primă fază, va proceda la deschiderea unui cont cu care
poate să opereze brokerul ales pentru executarea ordinului.
De asemenea, brokerul, cunoscând faptul că, bumbacul este sub control
guvernamental, va solicita clientului său (ordonatorul) să se supună reglementărilor
privind separarea fondurilor utilizate în comercializarea la bursă a unor asemenea
mărfuri.
Aceste reguli sunt emise de către Comisia pentru Tranzacţii Futures cu
Mărfuri (CFTC – The Commodity Futures Trading Commission), devenită
operaţională din anul 1975 şi care are rolul de a interzice practicile frauduloase, în
scopul asigurării executării ordinelor clienţilor în mod corect şi în condiţiile
competitive ale unei pieţe eficiente.
Datorită faptului că, în practică s-a demonstrat că numărul contractelor
futures tranzacţionate este într-o cantitate mult mai mare decât oferta reală existentă
pe piaţa fizică a mărfii respective, posibilitatea de a se crea poziţii de monopol şi deci
de a manipula piaţa este relativ uşor de realizat prin achiziţionarea unor poziţii
apreciabile asupra mărfii respective, atât pe piaţa futures, cât şi pe piaţa cash.
Penalizarea manipulărilor şi încercărilor de manipulare revine acestei
comisii (CFTC), care solicită stabilirea de limite ale poziţiilor în tranzacţiile futures,
reprezentând numărul maxim de contracte deţinut de un participant pe aceste pieţe şi
obligativitatea raportării poziţiilor în cazul atingerii şi a depăşirii unui anumit nivel.
Principalul instrument utilizat în atingerea acestui scop este controlul
secvenţial („audit trail”) al ordinelor primite şi al executării acestora, control
care asigură atât burselor de mărfuri, cât şi CFTC, posibilitatea de a verifica dacă
preţurile la care au fost executate ordinele sunt corecte şi competitive.
Această verificare este posibilă datorită mecanismului înregistrării, de către
brokerii de incintă, a etapelor tranzacţiilor, în ordinea strict cronologică şi evidenţiată
ca atare în desfăşurarea operaţiunilor.
Brokerul va cere clientului să semneze o proformă, corespunzătoare
cerinţelor CFTC, cu privire la segregarea fondurilor utilizate în comercializarea la
bursă a mărfurilor aflate sub control guvernamental.
În situaţia când, între comerciant şi broker nu au existat anterior relaţii de
afaceri, brokerul, înainte de a executa ordinul, va propune semnarea unui „margin
agreement” şi depunerea de fonduri în garanţie.
După deschiderea unui cont curent sau depunerea de fonduri în garanţie, se
transmite brokerului ordinul de cumpărare a 10 contracte de bumbac, respectiv,
cantitatea minimă care se poate cumpăra sau vinde la bursă.
Executarea ordinului are loc în spaţiul destinat tranzacţiilor („trading floor”
sau „Cotton Pit”) din incinta bursei de bumbac din New York, unde brokerul
cumpără şi vinde continuu bumbac la termen.
În contractul tip se stabileşte procedura privind comisionul.
Comisionul este facturat ordonatorului operaţiunii, când operaţiu-nea de
cumpărare a fost lichidată sau când vânzarea a fost răscumpărată.
Cumpărătorul de bumbac la termen (futures) nu plăteşte nici un comision la
cumpărare, ci numai la livrarea mărfii, respectiv la scadenţă.
Datorită condiţiilor uniforme (standard) ale contractelor de bursă, tranzacţiile
sunt simplificate, ceea ce permite efectuarea unui volum mare de afaceri într-un timp
foarte scurt.

65
Burse de Mărfuri și Valori
Astfel, convorbirea prin care brokerul primeşte un ordin, are loc într-un
limbaj cu adevărat telegrafic, de regulă, printr-un circuit telefonic particular, direct în
„camera telegrafică”.
Vânzările sau cumpărările se fac prin strigări pe „ringul” sau în „pitul” bursei,
preţurile fiind preluate şi raportate instantaneu.
Deoarece atmosfera din ringul bursei este tensionată, pentru mai multă
siguranţă au fost elaborate şi o serie de semne convenţionale executate cu mâna sau
cu capul, considerate adevărate coduri bursiere .
Înţelegerile orale prin aceste coduri sunt confirmate apoi în scris printr-un
formular de dimensiunea unui sfert de coală A4, cu următorul conţinut:

Bursa de bum- New York

bac New York Data: ...........2008
Vânzător
........................
Cumpărător
........................
Numărul de loturi :
Suma de livrare:____ $
Preţul : $/lb sau tonă
Semnătura
.........................
Vânzător
.........................

Toate aceste confirmări de contracte se înregistrează pe fişe centralizatoare de

tipul:
Marfa .................................. Data ..........................
Cumpărat Vândut

Contractele înregistrate după acest sistem sunt verificate la Casa de Clearing

şi sunt acceptate pentru „cealaltă parte” (în exemplul dat – cumpărător).
Se substituie Casa de Clearing, care devine partea ce garantează executa-
rea ireproşabilă a obligaţiilor asumate de către părţi prin contractele încheiate la
bursă.
Această capacitate deosebită pe care o are Casa de Clearing, constă în
puterea financiară şi în mecanismul flexibil şi operant de percepere a depozitelor în
garanţie („deposits”) şi a diferenţelor („margins”), astfel că, în general, Casa de
Clearing a reuşit să evite şi cele mai mici pierderi în perioadele de mari fluctuaţii pe
piaţă.
În general, depozitul iniţial în garanţie ce trebuie să-l depună investitorul (cel
ce transmite un ordin la bursă), reprezintă 10 – 20 % din valoarea totală a mărfii
tranzacţionate.
În funcţie de fluctuaţiile de pe piaţă, depozitul iniţial poate să devină
insuficient şi în acest caz, brokerul va solicita adiţional diferenţele necesare şi va
repeta aceasta în funcţie de nivelul fluctuaţiilor adverse, iar în situaţia că tranzacţia
generează profit, clientul (ordonatorul) poate cere brokerului să-i transmită profitul
realizat, fără a fi însă obligat să-şi lichideze tranzacţia.
Pentru a realiza atractivitatea pieţei, în sensul de a se evita riscurile prin
menţinerea sub un control eficient şi a oscilaţiilor de preţ, la marea majoritate a

66
 Burse de Mărfuri și Valori
burselor de mărfuri, fluctuaţiile zilnice sunt limitate prin stabilirea unor niveluri
minime şi maxime.
Astfel, la Bursa de bumbac din New York, fluctuaţia minimă este de o
sutime de procent, adică fluctuaţia în puncte („points”) este egală cu o sutime dintr-
un cent (1 cent/lb). În acest caz, la un contract de bumbac, la care cantitatea minimă
este de 50.000 de livre, un punct este egal cu 5 $ (0,01 cenţi x 50.000 lb = 500 cenţi
= 5 $), iar oscilaţiile de un cent/lb sunt egale cu 500 $/contract.
Dacă un speculator cumpără în luna ianuarie, prin brokerul său, de la Bursa
de bumbac din New York, un contract de bumbac (50.000 livre), cu livrare în luna
septembrie, la preţul de 80 de cenţi/livră, va trebui să depună fonduri în garanţie
numite şi „original margin”, în sumă totală de 2000 $, respectiv, circa 5 % din
valoarea contractului.
Fluctuaţia minimă la un asemenea contract este de un punct sau o sutime
dintr-un cent, respectiv 5 $. Dacă fluctuaţia este de un cent întreg, aceasta echiva-
lează la contractul de bumbac cu 100 de puncte, respectiv cu 500 $. În ipoteza că
speculatorul ţine contractul până în luna septembrie şi că până la această dată
preţurile au crescut de la 80 la 90 cenţi/livră, acesta se va hotărî să vândă la acest
preţ. Speculatorul va realiza un profit de 10 cenţi/livră sau 1000 puncte, respectiv 5
$/punct sau un profit brut de 5000 $. Comisionul pentru cumpărare, respectiv
vânzare, este de circa 75 $, rezultând un profit net de 4925 $.
O altă variantă este situaţia în care piaţa a scăzut, iar speculatorul va fi
solicitat să depună cash, diferenţele adiţionale corespunzătoare declinului înregistrat
de 10 cenţi. În acest caz, pierderea speculatorului va fi de 50 cenţi/livră, în loc de 20
cenţi profit, iar pierderea totală cash va fi de 5000 $, la care se adaugă comisionul de
75 $.
Un alt exemplu se referă la transmiterea ordinelor pentru o tranzacţie de grâu
la Bursa de cereale din Chicago (Chicago Board of Trade).
Să considerăm că un comerciant de grâu are deja un cont la unul din membrii
bursei din Chicago, având depusă o sumă de bani ce poate fi folosită drept „depozit
în garanţie”.Comerciantul îşi propune să cumpere 50.000 de busheli de grâu, adică
10 contracte (un contract = 5000 busheli) şi ca atare, transmite telefonic membrului
bursei din Chicago un „ordin de piaţă” pentru cumpărarea a 10 contracte, cu livrare
în luna decembrie.
Acest ordin recepţionat de membrul bursei este retransmis operatorului său ce
se află în „ringul” bursei împreună cu alţi brokeri. Prin intermediul unui ceas-
pontator, brokerul marchează pe ordinul de piaţă, data şi ora când a primit ordinul.
Ordinul trebuie executat imediat, la cel mai bun preţ ce se poate obţine pe
piaţă şi ca atare brokerul va repera pe „ring” pe cel care oferă şi va semnaliza prin
semne gen coduri, componente ale limbajului propriu burselor. Cel care vinde şi a
fost reperat pe ring, primeşte de la brokerul-cumpărător, semn că a recepţionat
semnalizarea acestuia şi este pregătit pentru tranzacţie. În acest moment brokerul-
cumpărător face o notă, în care sunt menţionate numele (sau numărul) brokerului
vânzător, preţul, cantitatea, precum şi timpul cât a durat pentru executarea ordinului.
Totodată, printr-un operator central, este înregistrat preţul la care s-a încheiat
tranzacţia şi este imediat transmis în sute de aparate telegrafice, respectiv electronice,
astfel că, în câteva minute informaţia privind contractul încheiat este la dispoziţia
celor interesaţi din lumea întreagă. Dacă preţul la care s-a încheiat tranzacţia este de
2,15 $/bushel, iar peste o lună se constată că preţurile au crescut cu 20 cenţi/bushel,
comerciantul va decide vânzarea celor 50.000 busheli de grâu şi deci va emite un
ordin de vânzare la cel mai bun preţ, care va parcurge aceeaşi filieră, brokerul de pe
„ringul bursei” fiind obligat să vândă la cel mai ridicat preţ al zilei.
67
Burse de Mărfuri și Valori
În noua tranzacţie, profitul comerciantului va fi de 10.000 $ (50.000 busheli x
20 cenţi/busheli = 10.000 $), din care se deduce comisionul brokerului pentru
executarea ordinului de cumpărare-vânzare de 220 $, rămânând un profit net de 9780
$ (10000 – 220 = 9780 $).
Din experienţa practică acumulată la bursă, s-a constatat faptul că, fluctuaţiile
şi oscilaţiile de preţ depind nu numai de raportul dintre cerere şi oferă, ci şi de alţi
factori, inclusiv apariţia unor ştiri sau evenimente nepre-văzute de ordin climateric,
social sau politic, care sunt urmate de modi-ficări bruşte de preţ şi unele dereglări în
funcţionarea bursei.
Pentru ameliorarea acestor efecte şi în scopul prevenirii demoralizării
participanţilor la tranzacţiile busiere, instituţia bursei a adoptat norme şi reguli
precise, ce definesc limitele zilnice ale fluctuaţiilor.
De exemplu, la bursele de mărfuri din Chicago şi Mineapolis, fluctuaţiile
limită zilnice pentru grâu sunt de +/- 20 de cenţi/bushel (faţă de nivelul închiderii din
ziua precedentă), la porumb, sunt de +/-10 cenţi/bushel, la cafea, de +/- 4 cenţi/
bushel, la puii congelaţi sau proaspeţi, de +/- 2 cenţi/livră etc.
Pentru finalizarea tranzacţiei de grâu la Bursa de mărfuri din Chicago,
comerciantul va da brokerului ordinul de închidere a operaţiei obişnuite de piaţă.
Considerăm că a trecut o lună de la transmiterea telefonică a unui „ordin de
piaţă” pentru cumpărarea a 10 contracte de grâu (un contract = 5000 busheli) cu
livrare în luna decembrie, la cel mai bun preţ posibil.
Ordinul recepţionat de membrul bursei a fost transmis brokerului din „ringul
bursei” care l-a executat, să presupunem la 2,20 $/bushel, preţ înregistrat printr-un
operator central şi transmis prin mijloace specifice de telecomunicaţii. În situaţia în
care, peste o lună, comerciantul constată că preţurile au crescut cu 25 cenţi/bushel, el
poate să decidă închiderea operaţiunii prin vânzarea celor 10 contracte, respectiv
50.000 de busheli de grâu. Rezultă faptul că, ordinul de închidere este un ordin de
vânzare, care va trece prin aceeaşi filieră, brokerul de pe „ringul bursei” având
obligaţia să vândă la cel mai bun preţ al zilei.
Din modul cum s-a desfăşurat tranzacţia, comerciantul a realizat un profit net
de 12.200 $, care a rezultat din următorul calcul:
50.000 busheli grâu x 25 cenţi/bushel = 12.500 $, din care se scade
comisionul brokerului în sumă totală de 300 $ : 12.500 – 300 = 12.200 $.
În concluzie, ordinul de bursă dat în vederea tranzacţionării la bursă
precizează următoarele:
– direcţia tranzacţiei – vânzare/cumpărare;
– ideea de preţ;
– limitele de acţiune a brokerilor.

U.I.4.2. Tranzacţii bursiere

În literatura de specialitate se apreciază că există două orientări în definirea

tranzacţiilor bursiere şi anume:
1. concepţia prohibitivă, care consideră operaţiuni de bursă, contractele ce
sunt încheiate în incinta bursei în timpul şedinţelor oficiale, de către intermediari
autorizaţi (agenţi de bursă) şi în conformitate cu regulamentul şi uzanţele bursiere;
2. concepţia restrictivă, care include şi operaţiunile încheiate în afara bursei,
dar cu condiţia ca acestea să fie realizate între membrii bursei, de către persoane
abilitate, cu condiţia de a înregistra operaţiunea la bursă.
Principalele tranzacţii cu titluri financiare primare (acţiuni şi obligaţiuni)
sunt:
68
 Burse de Mărfuri și Valori
a. pe pieţele de tip american:
1. pe bani gheaţă;
2. „în marjă”;
3. cu lichidare imediată;
4. cu lichidare normală;
5. cu lichidare pe bază de angajament;
6. vânzările scurte.

b. la bursele europene:
1. la vedere;
2. la termen sau „cu reglementare lunară”;
3. operaţiunile condiţionale.
În ultimele două decenii, un avânt deosebit au luat tranzacţiile cu titluri
derivate cunoscute sub numele de contracte futures şi cu opţiuni. În practica
bursieră se întâlnesc din ce în ce mai mult şi tranzacţii cu firme, în care se vând şi se
cumpără societăţi, cu respectarea unor reguli stricte.
După scopul tranzacţiilor bursiere se întâlnesc următoarele tipuri de
operaţiuni:
a) speculative;
b) de arbitraj;
c) de acoperire;
d) cu caracter tehnic.

U.I.4.2.1. Tranzacţiile cu titluri primare

a) Tranzacţiile pe bani gata, se fac pe baza contului cash deţinut de client la

firma broker. În acest caz, un investitor poate cumpăra titluri financiare cu
condiţia să plătească integral contravaloarea acestora, vărsând suma
respectivă în contul său la broker.
De asemenea, clientul care vinde cash, trebuie să predea titlurile
contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea integrală a
acestora în contul său. Termenul de executare diferă la contractele cu
lichidare imediată, respectiv, cele cu lichidare normală.
În primul caz, predarea/plata titlurilor se realizează chiar în ziua încheierii
contractului de bursă, iar în al doilea caz, cel mai frecvent, termenul este
de câteva zile, în raport cu Regula-mentul bursei.

b) Tranzacţiile în marjă, reprezintă cumpărări efectuate prin intermediul

contului de marjă deţinut de client la firma broker. Spre deosebire de
tranzacţiile pe bani gata, în acest caz, brokerul acordă clientului său, în
anumite limite, un credit pentru realizarea operaţiunii bursiere. Deci,
investitorul care dă ordin de cumpărare a unui volum de acţiuni, nu
trebuie să achite firmei broker cu care lucrează întreaga contravaloare a
acestora. El este obligat să depună, în termenul prescris pentru lichidarea
normală (de regulă 7 zile bursă) numai o anumită „acoperire” sau marjă
(margin), diferenţa până la valoarea contractului constituind-o
împrumutul pe care clientul îl obţine de la broker pentru tranzacţia
respectivă.

c) Vânzarea scurtă, reprezintă „orice vânzare a unor titluri de care este

executată prin livrarea unui titlu împrumutat de către vânzător (sau în
69
Burse de Mărfuri și Valori
contul lui)”.În esenţă, operaţiunea constă într-o vânzare executată cu
titluri împrumutate, redarea titlurilor vândute trebuind să se facă în
intervalul de timp stabilit pentru lichidarea normală a unui contract
bursier. Vânzările „scurte” se realizează prin intermediul unui cont în
marjă deschis de client la broker. Tehnica vânzărilor „scurte” se
deosebeşte de cea a vânzărilor „lungi”. În acest din urmă caz, clientul
livrează, în termenul prescris pentru lichidarea normală, titlurile proprii
existente în momentul încheierii tranzacţiei în contul său de broker.
La vânzările „scurte” se face livrarea titlurilor printr-un împrumut,
clientul rămânând dator faţă de broker cu titlurile respective, până în
momentul în care se va acoperi (va cumpăra titlurile şi le va restitui
brokerului).

d) Tranzacţiile cu lichidare imediată presupun ca decontarea între părţi să

se realizeze imediat după ce tranzacţia a fost încheiată. Ca atare, clientul
care dă un ordin de cumpărare trebuie să depună contravaloarea cash a
titlurilor. Pe de altă parte, cel care dă ordin de vânzare, trebuie să depună
titlurile vândute. Deci, în aceste operaţiuni nu se poate lucra „descoperit”,
nici în ceea ce priveşte titlurile, nici în ceea ce priveşte plata. Practic,
executarea contractului (predarea titlurilor, plata preţului) trebuie să o
facă trei zile de la încheierea operaţiunii. În caz contrar, titlurile neplătite
sunt revândute de către agentul de bursă, iar titlurile nelivrate sunt
cumpărate de pe piaţă, diferenţele negative de preţ fiind suportate de
client. Acest tip de tranzacţie, se poate face pentru orice cantitate,
începând de la un singur titlu.

e) Tranzacţiile cu lichidare lunară se încheie la bursă într-o anumită zi,

urmând a fi executate (lichidate) la o dată fixă, în fiecare lună, numită
ziua lichidării. Ca atare, cumpărătorii pot să achiziţioneze titluri fără a
dispune la momentul încheierii contractului, de lichidităţile necesare, iar
vânzătorii pot să le cedeze, fără să dispună de ele atunci când au angajat
operaţiunea.
De asemenea, cel care a cumpărat este proprietar din momentul în care a
încheiat contractul şi dobândeşte dreptul la dividende. Totodată, el poate
da garanţie titlurile a căror livrare efectivă se face în momentul tranzacţiei
scadenţei pentru acel tip de contract.

f) Tranzacţiile cu primă dă dreptul cumpărătorului la lichidarea

contractului (în ziua strigării primelor), fie să ceară executarea contractu-
lui, adică să facă livrarea, respectiv plata (ridicarea primei), fie să aban-
doneze (rezilieze) contractul, plătind vânzătorului prima (abandonarea
primei). Prin urmare, apar două elemente particulare:
 marja (acoperirea) contractului, constituită din mărimea primei (prima
reprezentând suma de bani convenită de la început, pe care cumpărătorul
se angajează să o plătească la scadenţă, în cazul în care nu execută
contractul);
 riscul asumat de operator, atunci când lucrează „descoperit” şi care este
limitat la mărimea [Link]ţul de cumpărare într-o operaţiune cu primă
este mai mare decât preţul dintr-o operaţiune cu lichidare lunară, deoarece
cumpărătorul, care are alternativele amintite, trebuie – prin diferenţă de
preţ – se compenseze acest avantaj pe care îl acordă vânzătorul (diferenţa
70
 Burse de Mărfuri și Valori
respectivă se numeşte „ecart”. Pentru una şi aceeaşi primă, preţul este cu
atât mai ridicat cu cât scadenţa este mai îndepărtată. Mărimea primei se
numeşte „dont” şi este fixată de Consiliul Burselor. Preţul contractului,
numit şi preţul de exercitare depinde de cursul acţiunii (căreia i se
asociază trei prime, pentru fiecare din scadenţele titlurilor), precum şi de
scadenţa contractului şi tendinţa estimată a pieţei.

g) Tranzacţiile cu stelaj reprezintă un contract condiţional, în care

cumpărătorul are dreptul să aleagă sensul operaţiunii, ţinând seama de
două preţuri stabilite prin contract, numite bornele stelajului. Cumpără-
torul unui stelaj pe acţiuni se poate declara fie cumpărător al acţiunilor la
preţul mai mare, fie vânzător al acţiunilor la preţul mai mic. În schimb,
vânzătorul stelajului trebuie să livreze titlurile la preţul mai mare, când
cumpărătorul stelajului se declară cumpărător de titluri, respectiv preia la
preţul mai mic, când cumpărătorul stelajului se declară vânzător de titluri.
La Bursa de la Paris, unitatea tranzacţională pentru stelaj este de 100
de titluri, stelajul contând pentru luna curentă şi următoarele 5 luni de
lichidare.
Operaţiunile care se încheie în cadrul burselor de mărfuri urmăresc în
principal trei scopuri:
1. – aprovizionarea cu mărfuri, respectiv acoperirea unor nevoi reale;
2. – protecţia contra riscurilor rezultate din fluctuaţiile foarte mari de
preţuri;
3. – câştiguri prin operaţiuni speculative, materializate prin acceptarea
riscurilor în aşteptarea profiturilor.

U.I.4.2.2. Tranzacţii cu mărfuri

Acoperirea unor nevoi reale ale cumpărătorilor prin aprovizionarea cu

mărfuri se realizează prin două tipuri de operaţiuni bursiere :
a1 – la disponibil sau spot;
a2 – la termen.
a1. Operaţiunile la disponibil sau spot sau pe bani gata (cash) sau la
vedere, presupun că atât livrarea mărfurilor, cât şi plata contravalorii lor,
tranzacţionată la bursă, are loc imediat după încheierea contractului (anexa 1).
Predarea mărfii vândute contra plată poate să nu fie, în toate cazurile
imediată, ci la o dată apropiată datei încheierii operaţiunii la bursă.
Spre exemplu, Bursa Română de Mărfuri Bucureşti asigură contracte tip
„spot” cu marfă „la vedere”, care practic este livrabilă la 5 zile de la semnarea
contractului .
Operaţiunile „spot”, presupun ca marfa fizică să existe fie în stoc la
vânzător, fie în depozitele bursei, întrucât aceste operaţiuni bursiere precizează faptul
că, transferul titlului de proprietate asupra mărfii să fie urmat de livrarea efectivă a
bunului negociat la bursă şi plata cash, pe baza preţurilor negociate, care se mai
numesc şi preţuri „spot”.
Acest tip de operaţiuni presupun lichiditatea pieţei, care la rândul ei este
condiţionată de o serie de factori interdependenţi, între care mai importanţi sunt :
– dimensiunea cererii, care trebuie să se caracterizeze prin amploare şi
continuitate;
– uşurinţa stabilirii cantităţii şi calităţii mărfii respective;

71
Burse de Mărfuri și Valori
– eficienţa păstrării stocurilor, proces ce ia în calcul costurile aferente
depozitării, riscul de deteriorare a calităţii, existenţa şi costul servicii-
lor de asigurare, modul de finanţare a stocurilor şi riscul schimbărilor
de preţ;
– eficienţa transportului mărfii, rezultat al raportării costului transpor-
tului la valoarea produsului;
– calitatea serviciilor de telecomunicaţii, care să asigure facilitatea tran-
sferului mărfii şi a titlului de proprietate asupra ei.
a2 Operaţiunile la termen presupun livrarea mărfii la o dată ulterioară
încheierii contractului, în funcţie de specificul mărfii, cum ar fi:
 3 luni, la metale;
 6 luni, la cartof;
 18 luni, la zahăr şi cafea;
 36 luni, la cauciuc natural etc.
De asemenea, plata are loc la o dată posterioară negocierii.
Operaţiunile la termen se realizează cu ajutorul a două tipuri de contracte:
– contracte forward;
– contracte futures.
Contractele tip „forward” se încheie pentru vânzarea-cumpăra-rea unei
cantităţi determinate dintr-o marfă la un preţ stabilit în momentul încheierii
contractului, livrarea şi plata urmând să se efectueze la o dată ulterioară (anexa 2).
Tranzacţionarea acestui tip de contracte se poate sau nu realiza prin
intermediul bursei, caz în care se vor supune regulilor de funcţionare a bursei.
Contractele forward, faţă de contractele cash, se caracterizează prin aceea că,
dreptul de proprietate asupra mărfii respective nu este transferat în momentul
semnării contractului, ci la o dată stabilită în viitor. Preţul la care urmează a se
efectua transferul mărfii este însă stabilit de comun acord de către vânzătorul şi
cumpărătorul mărfii, în momentul semnării contractului.
În general, operaţiunile tip „forward” prin bursele de mărfuri nu au o pondere
însemnată, întrucât riscurile cu care se confruntă o parte contractantă depind în
întregime de cealaltă parte, ca urmare a faptului că, între momentul încheierii
contractului şi efectuarea livrării mărfii, preţul acesteia se poate modifica,
determinând o evoluţie a valorii contractului favorabilă, fie pentru cumpărător, fie
pentru vânzător, cealaltă parte având astfel interesul de a nu efectua sau accepta
livrarea mărfii.
Contractul tip futures, este o înţelegere între două părţi de a vinde, respec-
tiv a cumpăra o anumită marfă, un titlu financiar sau un instrument monetar, la un
preţ stabilit şi cu executarea contractului la scadenţă (la o dată viitoare).
Deci, contractul tip futures exprimă acordul de voinţă dintre un vânzător şi un
cumpărător, prin care vânzătorul, numit „short”, se angajează să livreze cumpără-
torului, numit „long”, o anumită marfă, în cantitatea şi de calitatea specificată, la o
dată fixată în viitor şi la un preţ stabilit în momentul semnării contractului.
Analizând cele trei tipuri de contracte: „spot”, „forward” şi „futures”, se
observă faptul că, cele „forward” sunt contracte spot, în care momentul livrării este
rupt, în timp, de momentul încheierii contractului, iar contractele „futures” sunt, în
esenţă, contracte „forward” standardizate.
Dacă primele două tipuri de contracte („spot” şi „forward”), se pot
tranzacţiona sau nu prin intermediul bursei, în cadrul contractelor „futures” nu există
decât posibilitatea tranzacţionării prin bursă, în baza unui mecanism specific, prin
care odată o cerere sau ofertă acceptate prin contract „futures” asigură aderarea
automată la o Casă de Compensaţie (Casa de Clearing), care devine partenerul
72
 Burse de Mărfuri și Valori
fiecărei părţi în contract. Practic, realizarea contractului se depersonalizează, iar
marfa şi lichidităţile necesare realizării contractului sunt asigurate.
Operaţiunile „futures”, sunt tranzacţii bursiere care generează obligaţia
părţilor de a livra sau a plăti o marfă la un anumit preţ şi la un termen viitor stabilit în
contract, dacă până la scadenţă debitorul obligaţiei nu şi-a închis poziţia pe care o
deţine în bursă.
În esenţă, un contract „futures” cuprinde următoarele elemente:
1. Denumirea mărfii;
2. Caracteristicile de calitate acceptate de bursă (specificaţie), elemente
esenţiale conform unui standard acceptat şi pentru care nu se admit
derogări.
În funcţie de tipul de marfă, contractul mai cuprinde:
– scala de punctare, respectiv de depunctare, pe care bursa o
pune la dispoziţia clienţilor pentru preţul de livrare efectivă a
mărfii, în funcţie de derogările de la standardul de calitate admis
prin contract;
– limitele între care se pot înscrie caracteristicile pentru care se
admit derogări, de la o singură caracteristică pentru o livrare sau
la mai multe caracteristici pentru aceeaşi livrare.
Pentru caracteristicile superioare standardului, preţul de livrare se majorează
conform scalei de punctare, iar pentru caracteristicile inferioare standardului, preţul
se micşorează.
3. Mărimea contractului, care cuprinde cantitatea de marfă ce face obiectul
contractului, exprimată în unitatea de măsură caracteristică;
4. Lunile pentru care se tranzacţionează;
5. Preţul, respectiv, cotaţia – în ce monedă şi în ce unitate de măsură.

MODEL Anexa 1

CONTRACT VÂNZARE-CUMPĂRARE
TIP SPOT NO _________

Denumire/Nr. Agenţie Bursieră Denumire/Nr. Agenţie Bursieră

Adresa Adresa
Cont/Banca Cont/Banca
Cod Fiscal Cod Fiscal
Înmatriculat Of. Comerţului Înmatriculat Of. Comerţului
Reprezentat prin broker/cod Reprezentat prin broker/cod
BROKER BROKER

ÎN CALITATE DE:
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR

SE ÎNCHEIE PREZENTUL CONTRACT PENTRU URMĂTOARELE

MĂRFURI:

DENUMIREA MĂRFII (+
TO
specificaţii)
DATA TRANZACŢIONĂRII PIAŢA
CANTITATE CONTRACTATĂ CONTRACTE
PREŢ lei
73
Burse de Mărfuri și Valori
VALOARE CONTRACT lei
CONDIŢII DE PLATĂ (Termen, modalitate de plată)
____________________________
CONDIŢII DE LIVRARE:Locul mărfii
________________________________________
Data livrării ________________________________________
Nu mai târziu de 5 zile de la data semnării prezentului contract, dacă nu s-a convenit
altfel
Mijloc de transport
___________________________________
CERTIFICAT DE CALITATE ŞI EMITENT
___________________________________
ALTE CONDIŢII ACCEPTATE
_____________________________________________
____________________________________________________________________
____
____________________________________________________________________
____
ÎN CAZUL NERESPECTĂRII CLAUZELOR CONTRACTULUI, PARTEA ÎN
CULPĂ VA FI PENALIZATĂ CU 10 % DIN VALOAREA TRANZACŢIEI.
DUPĂ DEDUCEREA COMISIOANELOR DATORATE BURSEI, SUMA
RĂMASĂ SE VA VIRA DE CĂTRE B.M.M.C. ÎN CONTUL PĂRŢII PĂGUBITE.
LA EXPIRAREA TERMENULUI CONVENIT PRIN PREZENTUL CONTRACT,
OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR REZULTÂND DIN ACESTA SE ANULEAZĂ,
DACĂ PĂRŢILE NU AU CONVENIT ALTFEL.

ORICE DISPUTĂ CARE AR APĂREA ÎN LEGĂTURĂ CU ACEST CONTRACT

VA FI SUPUSĂ COMISIEI DE ARBITRAJ A B.M.M.C., CONFORM
REGULAMENTULUI.

VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
Agenţie Agenţie
BROKER/COD BROKER/COD
B.M.M.C.
OPERATOR CONTRACT

Precizări:
1. Modalităţile de desfăşurare a tranzacţiilor spot prin strigare liberă pe ringul
Bursei Maritime şi de Mărfuri Constanţa sunt reglementate de prevederile
Regulamentului de Organizare şi Funcţionare adoptat de Adunarea Generală
a Acţionarilor la 17 decembrie 1993 şi amendat ulterior, la data de 14 iulie
1995.
2. Având în vedere prevederile legale în vigoare şi necesitatea adaptării la
condiţiile specifice de comercializare a diferitelor mărfuri, câteva clauze din
contractul tip spot se pot negocia între brokeri. În termen de 60 de minute de
la terminarea tranzacţiei în ring. În cazul în care brokerii nu convin asupra
modificărilor, rămân valabile prevederile exprese adoptate de Bursa Maritimă
şi de Mărfuri Constanţa.
3. La înregistrarea ordinului, brokerul va anexa specificaţia mărfii introduse la
tranzacţionare şi va oferi, pentru anumite categorii de marfă, la solicitarea
analistului de resort din cadrul departamentului tranzacţii, orice alte detalii cu
74
 Burse de Mărfuri și Valori
privire la marfă, cu condiţia ca acestea, odată făcute publice, să nu ducă la
identificarea clientului agenţiei bursiere.
4. Strigările se fac la preţuri libere de taxe. Valoarea contractului se calculează,
fără plata taxelor. Plăţile efective (inclusiv comisionul bursei) se fac
incluzând aceste taxe. Chiar dacă preţurile se strigă în valută, calculul valorii
contractului şi plăţile efective se fac în lei, luându-se în considerare cursul
oficial de schimb din data încheierii contractului.
5. Pentru orice alte amănunte, inclusiv mărimea comisioanelor şi garanţiilor
practicate în bursă, clienţii se vor adresa agenţiilor de brokeraj (bursiere)
înscrise la bursă.

MODEL Anexa 2

C O N T R A C T F O R W A R D ( T I P )
PENTRU LIVRĂRI F.O.B. DE CEREALE ÎN VRAC
NOTĂ: Parte din clauze conform GAFTA NO 64/01 decembrie 1990

VÂNZĂTORUL:
…………………………………………………………………………..
reprezentat de
……………………………………………………………………………….
CUMPĂRĂTORUL:
reprezentat de
……………………………………………………………………………….
BROKERI:
………………………………………………………………………………...
au semnat astăzi ……………………………………….. un contract de vânzare-
cumpărare cu următoarele clauze şi în condiţiile şi legislaţia specifică ţării de origine
a mărfii:
1. MARFA ÎN VRAC
……………………………………………………………………...
de origine
……………………………………………………………………………………
2. CARACTERISTICI DE CALITATE
…………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…….
(în cazul în care se utilizează standarde de calitate, se admit doar standardele
româneşti în vigoare la data semnării contractului)
3. CANTITATEA
………………………………………………………………………….
( 5 % la opţiunea cumpărătorilor)
Conform uzanţelor internaţionale, în cazul în care s-a contractat un caric complet, se
recomandă ca circa 10 % din cantitatea totală să fie livrată însăcuit pentru mărirea
siguranţei transportului; costul operaţiunii de însăcuire cade în sarcina vânzătorilor.
4. PREŢUL …………………………../ VALOAREA
…………………………………...
o per tonă sau per lbs (conversia pentru prezentul contract este de 2240 lbs
echivalentul a 1016 kg);
75
Burse de Mărfuri și Valori
o preţul este valabil în condiţia de livrare F.O.B. rujat conform INCONTERMS
1990, în portul …………………………
5. COMISIONUL BROKERILOR ………………% din preţul acestui contract va
fi plătit de …………………………. pentru cantitatea contractată, fie că acest
contract a fost sau nu executat, în afara cazului în care neîndeplinirea se datorează
vânzătorului sau unor situaţii de forţă majoră. Comisionul brokerilor se achită în 7
zile lucrătoare începând cu data semnării conosamentului său, dacă marfa nu a fost
livrată, până cel mai târziu în a 30-a zi consecutivă de la ultima zi de livrare stabilită
prin contract.
6. ATESTAREA CALITĂŢII
Calitatea va fi atestată prin certificate emise de organismul convenit de părţi,
respectiv
…………………………………………………………………………………………
…….
(B.M.M.C. recomandă S.G.S. România). Cumpărătorii nu au dreptul să refuze
livrarea dacă marfa este de calitate superioară celei convenite prin prezentul contract.
7. LIVRAREA
Perioada de livrare a mărfii este
…………………………………………………………….
Cumpărătorii se obligă să prezinte nava gata de încărcare în acelaşi interval, inclusiv
extremele. Vânzătorii sunt îndreptăţiţi să primească avizări (N.O.R.) aproximative
ale navei de 7/5/3 zile calendaristice înainte de data sosirii în port şi definitive de
4x24 ore. Nava va fi încărcată în conformitate cu prevederile vamale şi cu normele
uzuale în portul de încărcare, dacă nu se convine altfel (B.M.M.C. sugerează
negocierea normei de încărcare şi recomandă:
o norma de încărcare: ………………………..MTS/WD – SILEX
UUIUAATUTCAL
o demarrage/despach …………………../zi - prorala, H.D.W.T.S.).
8. EXTINDEREA PERIOADEI DE LIVRARE
La solicitarea cumpărătorilor, perioada de livrare stipulată în contract poate fi
prelungită cu o perioadă suplimentară de 21 zile consecutive, cu condiţia de a aviza
cel târziu cu 48 ore înainte de expirarea termenului de livrare.
În acest caz, toate cheltuielile pentru depozitare, dobânzi, asigurare şi alte cheltuieli
normale care apar în această perioadă vor fi suportate de cumpărători.
9. PLATA – prin acreditiv documentar, irevocabil, confirmat (transferabil), plătibil
100 % la vedere, în baza următoarelor documente:
………………………………………………..
(propunere B.M.M.C.: Bill of Lading, Certificat de calitate, Certificat de origine,
Certificat fitosanitar, Factură, Buletin de analiză emis de S.G.S. România):
Acreditivul devine operaţional după depunerea de către vânzător a unui
„performance bond” de 2 % din valoarea contractului.
10. PENALIZĂRI
………………………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………
…….
Se admit penalizări numai dacă sunt prevăzute în contract sau dacă există o hotărâre
a Comisiei de Arbitraj a B.M.M.C./organului abilitat conform legii în cazul în care
nu s-au prevăzut penalizări exprese în contract.
11. CERTIFICAT DE ORIGINE – va fi emis de Camera de Comerţ şi Industrie de
la domiciliul vânzătorului.

76
 Burse de Mărfuri și Valori
12. TAXE VAMALE LA EXPORT, TAXE GENERALE, IMPOZITE ETC. PE
MARFĂ
Orice taxe vamale la export, taxe generale, impozite etc., prezente sau viitoare, din
ţara de origine sau pe teritoriul unde se situează portul de încărcare a mărfii vor fi în
contul vânzătorilor.
13. LICENŢĂ DE EXPORT – se obţine de către vânzător.
14. CÂNTĂRIREA – vânzătorii şi cumpărătorii şi/sau reprezentanţii lor au dreptul
să supravegheze cântărirea.
15. VICII ASCUNSE – nu se garantează faptul că cerealele nu au defecte care nu
sunt evidente la o examinare rezonabilă realizată de S.G.S. România.
16. ASIGURARE – asigurarea mărfii până la momentul încărcării cade în sarcina
vânzătorului: din momentul încărcării (data conosamentului) asigurarea cade în
sarcina cumpărătorului.
17. AVIZĂRI – pentru avizări conform şi în afara contractului se vor folosi doar
mesaje confirmate (telegrame şi telex). NU se admite avizarea prin facsimil, telefon
etc.

URMĂTOARELE CLAUZE SUNT CONFORME CU CELE DIN CONTRACTUL

TIP PENTRU LIVRĂRI SPOT AL B.M.M. CONSTANŢA:
o forţa majoră;
o falimentul;
o arbitrajul.

Contractul se încheie în câte un exemplar pentru fiecare parte contractuală, plus un

exemplar valid pentru [Link]ţa

De exemplu, la bursele de mărfuri din S.U.A., pentru contractul „futures” cu

argint, preţul este cotat în cenţi/uncie, pentru cupru, în cenţi/livră, pentru cereale, în
cenţi/bushel, pentru făină de soia, în $/tonă, pentru păcură, în cenţi/galon, iar pentru
ţiţei, în $/baril.
6. Pasul – cât / unitatea de măsură, cât / contract;
7. Fluctuaţia maximă de preţ () admisă zilnic, comparativ cu cotaţia zilei
precedente;
8. Orarul de tranzacţionare, cuprinzând zilele şi programul zilnic;
9. Ultima zi de tranzacţionare – semnificând ziua din luna anteri-oară lunii
pentru care se tranzacţionează, adică în care se mai pot efectua tranzacţii;
10. Termenul de livrare, specificându-se în câte zile lucrătoare, începând cu
prima zi a lunii pentru care s-a tranzacţionat;
11. Condiţia de livrare, în termenul INCOTERMS (FOB, CIF, etc.).
Trebuie reţinut faptul că, fiecare bursă îşi are contractul tip standardizat.
După reglementările de la marile burse de mărfuri din lume, operaţiunile
bursiere de tip „futures” se derulează după cum urmează :
 tranzacţiile se efectuează numai pe ringul bursei şi numai de către
brokeri, care sunt angajaţi ai Agenţiilor de Brokeraj;
 clienţii adresează ordinul Agenţiei de Brokeraj, iar aceasta îl execută
în baza unui contract, în care sunt înscrise condiţiile tranzacţiei,
inclusiv obligaţiile financiare ale clientului, materializate în comision
pentru serviciile prestate;
 în scopul efectuării tranzacţiei, clientul va vira, în contul Agenţiei de
Brokeraj deschis la Casa de Clearing (de compensaţii), o garanţie,
denumită şi marjă, reprezentând un anumit procent din valoarea
77
Burse de Mărfuri și Valori
totală a ordinului, adică a contractelor ce urmează a fi
tranzacţionate; în situaţia în care disponibilul din cont scade sub
marjă, clientul este obligat să depună noi sume până la reîntregirea
marjei, iar dacă disponibilul depăşeşte marja, clientul poate retrage
diferenţa sau poate deschide noi poziţii, respectiv, poate tranzacţiona
suplimentar; deşi la prima vedere, depunerea garanţiei pare a fi o
imobilizare de fonduri, în realitate, clientul, în special cumpărător,
poate tranzacţiona mărfuri echivalând cu o mare sumă de bani, prin
imobilizarea unei sume mici de bani lichizi, urmând ca decontarea să
se facă la lichidarea contractului.

Odată încheiate operaţiunile de tranzacţionare „futures” pe ringul bursei,

urmează procedurile Casei de Clearing, care are un rol esenţial în derularea şi
urmărirea tranzacţiilor, după cum urmează :
– zilnic, pe baza preţurilor stabilite pe ring, Casa de Clearing
marchează fiecare contract, trecând diferenţele în conturi, după
următoarea regulă : cei care câştigă primesc, iar celor care pierd,
li se diminuează marja.
La sfârşitul fiecărei zile de tranzacţionare la bursă se stabileşte un
preţ al contractului, după o modalitate specifică fiecărei burse.
Între preţul contractului de la o zi la alta pot exista diferenţe sau
nu. Regula este că, dacă valoarea contractului creşte, cumpărătorii
aflaţi în poziţii deschise sunt avantajaţi şi primesc în contul de la
Casa de Compensaţie diferenţa dintre preţul zilei curente şi cel al
zilei precedente, iar dacă preţul scade, se deduce din marjă o sumă
determinată în acelaşi mod. Celor care pierd şi care în caz de
diminuare a valorii contractului sunt vânzătorii, li se aplică
procedura inversă;
– Casa de Clearing procedează la regularizarea, respectiv, compen-
sarea tranzacţiei, în cazul în care are loc lichida-rea poziţiei care
înseamnă că, cel care vinde - cumpără şi cel care cumpără - vinde;
– poziţiile rămase deschise presupun livrarea de marfă şi respectiv,
plata mărfurilor. În această situaţie Casa de Clearing se transpune,
în „cealaltă parte”, adică devine solidară cu părţile, în sensul că
poate prelua obligaţiile acestora, respectiv, devine cumpărător -
pentru vânzător şi vânzător - pentru cumpărător.În situaţia în care,
una din părţi nu-şi poate îndeplini obligaţiile, Casa de Clearing le
va îndeplini în locul acestora. Aceasta înseamnă că dacă marfa nu
există, Casa de Clearing va trebui să o pună la dispoziţie, iar dacă
cumpărătorul nu are bani să cumpere marfa, aceasta este
cumpărată de către Casa de Clearing;
– dacă o Agenţie de Brokeraj nu este membră a Casei de Clearing,
atunci va încheia o înţelegere cu o altă Agenţie de Brokeraj
membră, în baza căreia, membrul preia marjele nemembrului.
Odată tranzacţionate prin bursă contractele „futures”, rezultă că, cel care a
cumpărat un contract se situează pe o poziţie deschisă „long”, iar cel care a vândut
pe o poziţie „short” şi pot adopta una din următoarele situaţii:
– să-şi menţină poziţia deschisă până la termen, ceea ce va duce la
lichidarea contractului prin livrarea efectivă a mărfii şi efectuarea
plăţii, situaţie de altfel destul de rară;

78
 Burse de Mărfuri și Valori
– să-şi închidă poziţia, adică să o lichideze, respectiv să efectueze o
operaţiune de compensare în sens contrar, ceea ce înseamnă că,
dacă este „long” - să vândă şi dacă este „short” - să cumpere.
Astfel, un cumpărător aflat în poziţie „long” deschisă, câştigă când preţul se
află în creştere, iar un vânzător aflat în poziţie „short”deschisă, câştigă când preţul se
află în scădere. Rezultă faptul că, dacă vâzătorul consideră că preţul va fi în creştere
îşi va lichida poziţia pentru a reduce pierderile şi va cumpăra noi contracte, dacă
doreşte să speculeze.
De regulă, se înregistrează un număr mare de poziţii contractuale short şi
long, cu tendinţa de egalizare a acestor poziţii de sens diferit şi pentru care evidenţa
Casei de Clearing trebuie să fie echilibrată, deoarece pentru acelaşi contract
tranzacţionat, există, în acelaşi timp, un cumpărător şi un vânzător.
Nu aceeaşi situaţie este în cazul Agenţiilor de Brokeraj, care înregistrează
doar o poziţie netă.
Poziţia netă reprezintă diferenţa dintre numărul poziţiilor „long” şi numărul
poziţiilor „short”.
Rezultă că, Agenţiile de Brokeraj înregistrează fie o poziţie netă „long ” a
clienţilor, fie o poziţie netă „short”, în funcţie de cererea acestora.
Operaţiunile bursiere la termen pe bază de contracte de tip „futures”,efectuate
în vederea acoperirii unor nevoi reale ale cumpărăto-rilor prin aprovizionarea cu
mărfuri, prin livrări fizice, ocupă o pondere redusă (sub 2 %), faţă de volumul total al
tranzancţiilor.
Livrarea fizică este un proces greoi care necesită o serie de cheltu-ieli
suplimentare, cum ar fi : de depozitare, de asigurare, de transport, la care se adaugă
comisioanele de brokeraj.
În plus, dacă un comerciant cu poziţie „long” nu mai are nevoie de marfa
respectivă, acesta va fi obligat să o revândă, ceea ce presupune efectuarea unor
cheltuieli suplimentare.
Aceste situaţii şi modificări de scop şi interese ale comercianţilor au
determinat în timp, ca la operaţiunile „futures” să se apeleze mai ales în intenţia de
protecţie contra riscurilor şi în scop speculativ.
În practica bursieră americană putem întâlni următoarele situaţii:

A. În cazul livrărilor fizice de mărfuri, se pot întâlni trei variante:

1) livrarea fizică standard;
2) schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice;
3) procedura alternativă de livrare.
Livrarea fizică standard este ilustrată printr-un exemplu de contract futures
pentru argint (un comerciant, care deţine o poziţie short materializată în obligaţia de
a efectua livrarea a 10.000 uncii de argint cu o toleranţă de +/- 4 %, prelucrat în
lingouri, cântărind fiecare între 1000 şi 1100 uncii).
Între condiţiile ce reprezintă clauza contractului futures la bursa new-yorkeză
amintim:
 puritatea argintului de cel puţin 0,999, confirmată de analiza de
laborator;
 menţionarea existenţei argintului într-unul din depozitele acceptate
de bursă;
 existenţa ştampilei firmei ce l-a prelucrat, care, trebuie să facă parte
din unităţile agreate de bursă.
Presupunem că luna de livrare este decembrie 2004 şi o primă operaţiune este
cea de nominalizare („nomination process”) care, potrivit regulamentului bursier,
79
Burse de Mărfuri și Valori
cere ca la începutul lunii de livrare („delivery month”), în exemplul dat, luna
decembrie, în zilele stabilite de bursă ca zile de avizare („notice day”), toţi
comercianţii cu poziţii deschise pentru contracte decembrie 2004 să informeze
firmele lor de brokeraj că au intenţia de a efectua sau accepta livrarea fizică în cursul
lunii decembrie, în ce zi şi în ce cantităţi sunt oportune aceste livrări.
În acelaşi timp, pe baza acestor notificări, Agenţia de Brokeraj comunică
Casei de Clearing intenţiile clienţilor lor, care la rândul ei leagă poziţiile long cu
poziţiile short, de obicei, celei mai vechi poziţii short opunându-i cea mai veche
poziţie long şi în acest fel, toate cantităţile short vor avea un corespondent long.
Avizarea privind livrarea este adusă la cunoştinţă Agenţiei de Brokeraj respective şi
tuturor părţilor, indicându-se fiecăreia informaţiile necesare privind cantităţile ce
trebuie livrate, când, unde şi cui.
Regulamentul bursei stipulează plata de penalităţi mari de către partea care
nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale.
La finalizarea livrării este anunţată Casa de Clearing care stinge obligaţiile
membrilor clearing şi care, la rândul lor, sting obligaţiile clienţilor respectivi.
Schimbul de contracte futures pentru mărfuri fizice (EFP) se realizează ca
o excepţie de la regula generală, care presupune ca toate tranzacţiile futures să aibă
loc la bursă, pe baza executării ordinelor în condiţii de concurenţă.
Excepţia rezidă în faptul că, o tranzacţie EFP presupune vânzarea unei mărfi
în afara bursei, de către deţinătorul poziţiei „short” către deţinătorul poziţiei „long”,
în condiţii şi la un preţ reciproc avantajos.
Motivul excepţiei şi implicit al operaţiunii EFP, este marea flexibilitate ce
este permisă cu regulile impuse de burse asupra unei livrări fizice standard.
Spre exemplu, în situaţia că un comerciant „short” poate identifica un alt
comerciant cu o poziţie „futures long” corespunzătoare, îl poate aborda pe acesta în
scopul realizării obligaţiilor contractuale, iar dacă comerciantul „long” îşi exprimă
acordul de a accepta livrarea, atunci cel ce deţine poziţia „short” poate trece imediat
la livrarea fizică, în loc să aştepte expirarea contractului.
De asemenea, dacă cele două părţi sunt de acord, chiar dacă marfa livrată
poate fi total diferită faţă de cea specificată în contractul futures, de regulă, aceasta
se poate substitui, situaţie nepermisă de regulile stricte ale bursei privind livrarea
fizică standard.
Având în vedere acest aspect, în cazul tranzacţiei futures cu argint, un
comerciant cu o poziţie „long” poate permite comerciantului cu o poziţie „short” în
acelaşi contract, livrarea de monede de argint în loc de lingouri de argint.
ADP – procedură alternativă de livrare (Alternative Delivery Procedure),
presupune faptul că, cele două părţi („long” şi „short”), convin de comun acord să
accepte şi să efectueze livrarea în alte condiţii decât cele din Regulamentul bursei,
având însă obligaţia de a anunţa Casa de Clearing despre încheierea unei astfel de
tranzacţii (ADP), pentru ca obligaţiile lor să fie anulate (stinse) din evidenţa Casei de
Clearing.
Tranzacţiile ADP se iniţiază şi se desfăşoară după expirarea unui contract
futures şi după ce Casa de Clearing a echilibrat poziţiile „short” cu poziţiile „long”,
în scopul efectuării livrării fizice.
B. Plata în numerar este o tehnică relativ nouă pentru lichidarea poziţiilor
futures şi este aplicabilă numai pentru contractele futures, care indică în mod expres
această modalitate de stingere a obligaţiilor contractuale, ceea ce înseamnă că, pentru
aceste contracte livrarea fizică nu este permisă. În acest caz, un asemenea contract
futures nu poate fi utilizat în scopul achiziţionării efective de marfă.

80
 Burse de Mărfuri și Valori
Bursele au adoptat plata în numerar pentru a evita dificultăţile pe care
comercianţii pot să le aibă în achiziţionarea mărfii la momentul livrării, din lipsa de
dispobilităţi pentru livrarea fizică, fie a unei oferte scăzute pe piaţa respectivă.
În acelaşi timp, prin această metodă, bursa împiedică crearea unei crize
artificiale pe pieţele fizice ale mărfurilor, întrucât plata în numerar face dificilă
manipularea şi posibilitatea ca un grup restrâns de interese să influenţeze pieţele
futures.
În esenţă, mecanismul acestei tehnici este relativ simplu şi constă în
următoarele:
 la închiderea tranzacţiei, preţul contractului futures este egalizat cu
preţul cash din momentul respectiv şi orice sumă cuvenită fie poziţiei
„short”, fie poziţiei „long” este transferată prin Casa de Clearing şi
Agenţiile de Brokeraj, care operează de la poziţia ce datorează suma
respectivă, către poziţia îndreptăţită să o primească.
C. Compensarea se utilizează în majoritatea covârşitoare a tranzacţiilor
futures efectuate pe plan mondial (circa 98 %) şi se realizează oricând, în intervalul
de timp prevăzut până la scadenţa contractului. Aşa cum s-a arătat, livrările fizice
sunt doar de 2 % din totalul tranzacţiilor futures, iar în cadrul acestora, varianta a 2-a
(EPF) reprezintă cea mai folosită formă, după cum rezultă din statistica bursei New
York Mercantile Exchange din perioada 1984 – 1988.
În anul 1994, New York Mercantile Exchange a fuzionat cu Commodity
Exchange Inc., formând o singură bursă NYMEX/COMEX, unde se tranzacţio-
nează contracte futures cu ţiţei, păcură, benzină, gaze naturale, aur, argint, cupru,
platină, ş.a
În derularea tranzacţiei de compensare, Casa de Clearing are un rol esenţial.
Mecanismul compensării este relativ simplu.
Astfel, cumpărătorul iniţial „long” îşi lichidează poziţia prin vânzarea unui
contract futures identic cu cel iniţial şi devine astfel „short”, având aceeaşi marfă şi
aceeaşi lună de livrate şi în mod similar, vânzătorul iniţial „short” îşi lichidează
poziţia prin cumpărarea unui contract futures identic, devenind astfel „long”, iar
după executarea acestor tranzacţii şi raportarea lor la Casa de Clearing, obligaţiile
ambilor parteneri sunt stinse.
În practică se pot întâlni situaţii în care cei doi comercianţi care au iniţiat
poziţiile futures sunt aceiaşi care le şi lichidează prin compensare sau se pot întâlni
situaţii în care numai comerciantul „long” iniţial urmăreşte să-şi lichideze poziţia şi
pentru aceasta va trebui să găsească un alt cumpărător pentru poziţia sa.
În acest scop, el poate fi obligat să-şi vândă contractul futures la un preţ mai
mic, iar când noul cumpărător este găsit, această nouă poziţie long se substituie
poziţiei long iniţiale din evidenţa Casei de Clearing. În aceste condiţii, Casa de
Clearing continuă să înregistreze în evidenţele sale o obligaţie „long” şi o obligaţie
„short”, iar volumul total al poziţiilor deschise este în continuare, de un contract,
având ca obiect o aceeaşi marfă, care nu a fost lichidată prin nici o metodă.
Fiecare poziţie deschisă corespunde unei perechi vânzător-cumpărător, dar în
numărul de poziţii deschise, numai una dintre acestea este reprezentată.

U.I.4.3. PIAŢA SECUNDARĂ

Pieţele bursiere, după natura lor , se împart în două mari categorii de pieţe :
 pieţe de aucţiune ;
 pieţe de negocieri.

81
Burse de Mărfuri și Valori
Bursa de valori se încadrează în categoria pieţelor de aucţiune, care mai
poartă denumirea şi de pieţe de intermediere (agency market).
Un exemplu de o astfel de bursă, este Bursa din Tokio (TSE), la care
ordinele sunt prelkuate de către firmele saitori, iar încheierea contractelor se
realizează de către agenţii acestor firme.
Pieţele de negocieri sunt pieţe interdealeri (OTC), unde se concentrează o
multitudine de comercianţi de titluri (dealeri), care „ţin piaţa”. Acest tip de pieţe
este cunoscut şi sub denumirea de pieţe de dealeri (exemplu : pieţele NASDAQ din
S.U.A.).
Tranzacţiile bursiere se diferenţiază în funcţie de modalitatea de funcţionare a
pieţelor bursiere :
 pieţe bursiere intermitente;
 pieţe bursiere continue;
 pieţe bursiere mixte.
Pieţele bursiere intermitente (call markets) se utilizează la bur-sele cu un
areal mai restrâns, dar cu o poziţie relativ conservatoare. În această categorie putem
da ca exemplu bursele din Austria, Belgia, Israel, iar până în anul 1988 ţi Bursa din
Paris. O piaţă intermitentă operează în ascelaşi timp cu oferte de vânzare/cumpărare,
iar negocierea titlurilor se face prin licitaţie deschisă. Piaţa este „strigată”, iar agen-
ţii de bursă contractează direct, pe cale verbală. Se poate folosi şi contractarea prin
licitaţie închisă, în scris.
Agenţii de bursă centralizează în carnetele de ordine toate ordinele primite,
pe care le aduc la cunoştinţă celorlalţi concurenţi în momentul când „piaţa este stri-
gată”. Negocierile au loc sub conducerea unui şef de licitaţie, care este un funcţio-
nar al bursei şi care urmăreşte stabilirea unui preţ reprezentativ, care să asigure maxi-
mizarea tranzacţiilor. Piaţa funcţionează în paşi succesivi şi nu în mod continuu, de
unde şi denumirea de piaţă intermitentă.
Pieţele bursirere continue (continuous markets) se caracterizează prin aceea
că ordinele de vânzare/cumpărare de titluri se pot plasa în toată perioada cât bursa
este în funcţiune, iar contractarea se face continuu. În mecanismul tranzacţional,
rolul central îl are „creatorul de piaţă” (market maker), care „ia poziţie” pe titlurile
cu care lucrează, devenind „cealaltă parte” în procesul tranzacţional cu clienţii
pieţei bursiere : vânzători sau cumpărători.
Creatorul de piaţă prezintă două categorii de preţuri : bid (de cumpărare)-
care este cel mai mare preţ oferit de firmă pentru cumpărare şi ask (de vânzare), care
reprezintă cel mai mic preţ pe care firma îl cere pentru vânzarea titlului. Regula
presupune întotdeauna superioritatea preţului ask faţă de preţul bid, diferenţa
dintre aceste preţuri reprezentând sursa de câştig pentru creatorul de piaţă.
Tranzacţiile nu se încheie la un curs unic, ci la preţuri care se modifică în
timpul şedinţei de tranzacţionare, în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de
titluri care se manifestă pe piaţa bursieră. Potrivit acestui sistem, bursa de valori va
publica următoarele cursuri : de deschidere, cursul maxim, cursul minim şi cursul de
închidere.
Pieţele bursiere mixte se caracterizează prin aceea că se utilizează conco-
mitent sau succesiv, procedura de negociere intermitentă şi cea continuă. În această
categorie se încadrează Bursa de la Viena, Bursa de la Geneva, Bursa de la
Tokio, ş.a.
Negocierea contractelor la bursă se realizează după mai multe modalităţi,
care sunt înscrise în Regulamentul de funcţionare a bursei :
 pe bază de carnet de ordine ;

82
 Burse de Mărfuri și Valori
 prin înscrierea pe tablă (tabel electronic – la Bursa din Toronto; scrierea
cu creta pe tablă a primelor două preţuri de vânzare şi de cumpărare –
cele mai bune – la bursele din Hong Kong, Sydney, Singapore);
 prin anunţarea publică a ordinelor (la bursele din Zürich şi Budapesta);
 „în groapă” (un spaţiu semicircular, foarte aglomerat, unde stau agenţii
de bursă şi îşi strigă preţurile de vânzare/cumpărare);
 pe blocuri de titluri (în afara sălii principale de negocieri la bursă, într-
un spaţiu special amenajat din incinta bursei - la NYSE formează aşa
numita „piaţă de sus”);
 electronică (primul sistem electronic instituit la Bursa din Toronto, în
1977, cunoscut sub numele de Sistemul de Tranzacţionare Asistat de
Calculator- CATS).
Executarea contractelor se poate realiza pe baza a două sisteme :
 prin lichidare directă (cash and carry);
 prin lichidare centralizată (prin clearing ).

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Care sunt elementele care permit efectuarea de către brokeri a tran-

zacţiile bursiere ?
2. Prezentaţi tipurile de ordine la bursă după criteriul „cantitatea de marfă
tranzacţionată şi perioada de executare a ordinului”.
3. Prezentaţi tipurile de „ordine stop” .
4. Ce reprezintă „punctul” în cadrul tranzacţiilor bursiere ?
5. Prezentaţi tipurile de „ordine limită”.
6. Prezentaţi tipurile de ordine bursiere care se referă la instrucţiunile ce
însoţesc ordinele „tip limită” sau ordinele „tip stop”.
7. Prezentaţi tipurile de ordine „de piaţă”.
8. Prezentaţi tipurile de ordine „din afară” şi „ordine pereche”.
9. Cum se realizează controlul tranzacţiilor la burse şi ce instrumente se
folosesc ?
10. Care sunt fazele unei tranzacţii bursiere şi cine le execută ?
11. Ce rol îndeplineşte Casa de Clearing şi care sunt situaţiile privind
fluctuaţia preţurilor pe piaţa bursieră ?
12. Care sunt orientările privind definirea tranzacţiilor bursiere ?
13. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează pe pieţele bursiere
de tip american ?
14. Ce tipuri de tranzacţii cu titluri financiare se realizează la bursele din
Europa ?
15. Ce reprezintă marja unui contract, ecartul, dontul şi preţul de exercitare
?
16. Ce scopuri îndeplinesc tranzacţiile la bursele de mărfuri ?
17. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la disponibil sau spot”.
18. Arătaţi în ce constau operaţiunile bursiere „la termen” şi care sunt
tipurile de contracte utilizate ?
19. Detaliaţi conţinutulu unui contract forward.
20. Detaliaţi conţinutulu unui contract futures.
21. Care sunt elementele componente ale unui contract tip futures ?
22. Prezentaţi derularea operaţiunilor bursiere ale unui contract futures .
23. Ce proceduri foloseşte Casa de Clearing în derularea şi urmărirea
tranzacţiilor bursiere ?
83
Burse de Mărfuri și Valori
24. Care sunt categoriile de cheltuieli suplimentare pentru livrarea fizică a
mărfurilor la bursă ?
25. Care sunt variantele de livrare fizică a mărfurilor la bursă şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
26. Care sunt procedurile de lichidare a poziţiilor futures la bursă şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
27. Care sunt categoriile de pieţe secundare şi prin ce se caracterizează
fiecare ?
28. Care sunt modalităţile de negociere a contractelor la bursă ?

Lucrare de verificare : Tranzacții cu titluri primare

84
 Burse de Mărfuri și Valori

U.I.5 - COTAŢIILE BURSIERE ŞI HEDGING-UL

U.I.5.1. Cotaţiile (cursurile) bursiere

Sub denumirea de cotaţii sau cursuri bursiere se înţeleg preţurile la care se

încheie tranzacţiile la bursă.
Clauza referitoare la modul de cotare, reglementează unitatea monetară, de
regulă, a ţării pe teritoriul căruia funcţionează bursa, în care se exprimă preţul pe
contract sau pe lot. Nivelul cotaţiilor se stabileşte zilnic, atât pentru tranzacţiile „la
vedere”, cât şi pentru cele „la termen”.
În cazul tranzacţiilor „la termen”, în funcţie de situaţia conjun-cturală se
stabileşte preţul pentru livrările ce se vor face în următoarele 3 – 18 luni.
Cotaţiile bursiere se stabilesc zilnic pentru toate categoriile de tranzacţii şi
se afişează public, pe tablă sau pe panouri electronice în localul bursei, publicându-
se în ziare de largă circulaţie, cât şi în buletinele oficiale de cursuri. Publicarea
cotaţiilor cuprinde o listă a mărfurilor tranzacţionate la bursă, indicându-se cotaţiile
medii pe baza cărora s-au încheiat tranzacţiile în ziua respectivă, fără a se face
referire la cantităţile tranzacţionate.
Înregistrarea şi transmiterea cotaţiilor zilnice are o dublă semnificaţie, fiind
importante atât pentru tranzacţiile ce se încheie în cadrul burselor, cât şi pentru
întreaga situaţie a preţurilor de pe pieţele de mărfuri, întrucât cotaţiile sunt
considerate preţuri de bază pentru un număr foarte mare de mărfuri în jurul cărora
gravitează stabilirea preţurilor tranzacţiilor ce se încheie în afara burselor, pe diverse
pieţe.
Cotaţiile bursiere se clasifică după anumite criterii ce caracterizează structura
acestora şi anume:
 modul de calcul;
 realizarea tranzacţiilor;
 momentul publicării.
După modul de calcul, cotaţiile bursiere se împart în trei categorii şi anume :
– medii;
– limită;
– de lichidare.
Cotaţiile medii se determină ca medie zilnică sau pe sesiuni de tranzacţii (de
dimineaţă şi de seară), pe baza preţurilor efective ale tranzacţiilor din perioada
respectivă. Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor unei mărfi pentru care s-au
încheiat tranzacţii la bursă sau media preţurilor cu care mărfurile au fost oferite sau
solicitate.
Cotaţiile limită se calculează ca medii ale preţurilor minime (limite minime)
sau ale preţurilor maxime (limite maxime) din perioada luată în calcul. Cotaţiile
limită reprezintă, pe de o parte, media preţurilor maxime iar pe de altă parte, media
preţurilor minime ale mărfurilor tranzacţionate la bursă. Ele servesc ca bază de
decontare a tranzacţiilor la termen.

85
Burse de Mărfuri și Valori
Cotaţiile de lichidare se calculează de către Casa de Clearing potrivit unor
metodologii complexe şi reprezintă, de regulă, diferenţe de cursuri din tranzacţiile la
termen, având întotdeauna un caracter oficial. Cotaţiile de lichidare se stabilesc dife-
rit de la o bursă la alta, dar, de regulă, se folosesc următoarele cinci metode :
– preţul la care s-au încheiat cele mai multe tranzacţii;
– media artimetică ponderată a preţurilor la care s-au încheiat
contractele într-o sesiune;
– ultimul preţ la care s-a încheiat un contract în cadrul unei sesiuni;
– cel mai mare preţ la care s-a încheiat un contract;
– preţul stabilit de o comisie specială a bursei, după analiza
contractelor semnate.
Cotaţiile de lichidare se stabilesc pentru finalizarea tranzacţiilor la termen şi
sunt publicate de Casele de Clearing sau de Oficiile de decontare.
Din punct de vedere al realizării tranzacţiilor la bursă, cotaţiile se
clasifică în două categorii:
– cotaţii efective;
– cotaţii nominale.
Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor efective încheiate în
cursul zilei sau într-o perioadă dată sau a tranzacţiilor selectate pentru caracterizarea
situaţiei pieţei. Ele stau la baza stabilirii preţului mondial la mărfurile de bursă,
influenţând sensibil şi preţul altor mărfuri.
Cotaţiile nominale se stabilesc pentru acele mărfuri care cotează curent la
bursă, pentru care nu s-au încheiat tranzacţii, din lipsă de cerere sau ofertă, într-o
perioadă de cel mult câteva zile.
Dacă absenţa tranzacţiilor pentru o marfă este de numai 1-2 zile, se porneşte
de la ultimul nivel de încheiere a cotaţiei. În situaţia când perioada de inactivitate
este mai mare, pe lângă ultimul nivel de încheiere, se ia în considerare şi tendinţa
manifestată la mărfurile similare care au cotat în acea perioadă.
După momentul publicării, cotaţiile bursiere pot fi :
– oficiale;
– neoficiale.
Cotaţiile oficiale sunt publicate după încheierea sesiunii de dimineaţă şi sunt
calculate pe baza preţurilor din sesiunea de dimineaţă. Acestea servesc ca puncte de
referinţă pentru încheierea tranzacţiilor pe termen lung.
Cotaţiile neoficiale sunt publicate după încheierea sesiunii tranzacţiilor de
seară şi constituie elemente de referinţă pentru tranzac-ţiile din ziua următoare.
Presa de specialitate, iar în unele ţări şi ziarele cotidiene, publică atât cotaţiile
menţionate mai sus, cât şi tendinţa bursei privind evoluţia viitoare a preţurilor,
aspecte ce sunt utilizate pentru a construi diferite operaţiuni bursiere, atât pentru
protecţia contra riscurilor, cât şi cu intenţii speculative.
Tendinţa bursei, în limbaj tehnic, poate fi:
 solidă ( strong) – dacă sunt perspective de creştere a preţurilor;
 moale sau slabă (weak), dacă se întrezăreşte o curbă descendentă,
respectiv o scădere a preţurilor;
 constantă sau de menţinere (constant), dacă nu se prevede o modificare a
cursului.
Rolul cotaţiei bursiere este dublu : atât de instrument, cât şi de indicator.
Cotaţia bursieră este instrumentul prin care se exprimă cel mai bine, ceea ce
se întâmplă în „ringul bursei”, respectiv raportul cerere-ofertă în cadrul tranzacţiei
succesive.

86
 Burse de Mărfuri și Valori
Rolul de indicator al cotaţiei bursiere rezultă din faptul că aceasta indică care
este raportul viitor al cererii şi ofertei de marfă privit prin prisma a ceea ce se
cunoaşte şi a intenţiilor dintr-un anumit moment anterior.
Cotaţia bursieră indică o previziune, arătând ce se va întâmpla în viitor pe
piaţa unui produs la nivel naţional sau internaţional.
Pentru a fi semnificativă, o cotaţie bursieră, care reflectă raportul cerere-
ofertă din „ringul bursei” este obligatoriu să reflecte şi raportul cerere-ofertă de pe
„piaţa din afara ringului”, astfel că, preţul realizat pe „ring” să devină oglinda pieţei
produsului la nivel naţional şi respectiv, internaţional. Această cerinţă este realizabilă
numai dacă volumul tranzacţiilor încheiate pe „ring” este suficient de mare, în raport
cu volumul tranzacţiilor de pe „piaţa spot” (la vedere).
Evoluţia cotaţiei bursiere şi mai ales previziunile asupra evoluţiei acesteia
determină participanţii la tranzacţiile bursiere să adopte o anumită poziţie, respectiv
să-şi analizeze poziţiile nefavorabile prin adoptarea unora favorabile.
În acest fel, un raport relativ dezechilibrat al cererii şi ofertei se reechilibrează
prin migrarea participanţilor dintr-o poziţie în alta, iar cotaţiile au tendinţa de a se
stabiliza într-o măsură mai mică sau mai mare. Aceasta este practica obişnuită,
întrucât, la sfârşitul fiecărei sesiuni de tranzacţii, Casa de Clearing (de compensaţie)
compară preţul la care a fost încheiat fiecare contract rămas deschis (necompensat),
cu nivelul cotaţiei din sesiunea respectivă şi trece diferenţele în conturile
participanţilor (membrii bursei, clienţii, agenţii de brokeraj), după următoarea regulă
generală :
– un vânzător care a vândut la un preţ mai mare decât cotaţia, câştigă
diferenţa (şi invers dacă preţul este mai mic), iar un cumpărător care
cumpără la un preţ mai mic decât cotaţia câştigă diferenţa (şi invers
dacă preţul este mai mare).
Acest sistem de înscriere în conturi a câştigurilor şi pierderilor acţionează
asupra părţilor, atât timp cât contul rămâne deschis sau atât timp cât una din părţi nu
adoptă o poziţie contrară în scopul compensării şi deci, a încheierii poziţiei iniţiale.
Adoptarea pentru compensare a poziţiei contrare se materializează în situaţia
în care vânzătorul cumpără, iar cumpărătorul vinde.
Operaţiunile „futures” reprezintă sursa principală în formarea preţurilor
pentru mărfurile respective în celelalte tipuri de tranzacţii spot şi forward.
De regulă, preţurile „futures” sunt mai mari decât preţurile spot, întrucât
această diferenţă este în mare parte determinată de timpul rămas până la scadenţa
contractului „futures”, ceea ce înseamnă că, cu cât acest interval de timp este mai
mare, cu atât această diferenţă este mai mare, iar pe măsură ce termenul de livrare se
apropie, preţul „futures” va converge, inevitabil, spre preţul „spot”.
Mărimea diferenţei dintre preţurile spot şi preţurile futures este determinată
de aşa numitul „cost of carry”. Cost of carry cuprinde chetuielile aferente
achiziţionării şi păstrării unei mărfi pe parcursul unei perioade de timp determinate.
Aceste cheltuieli includ costul aferent finanţării cumpărării mărfii şi costurile
aferente depozitării, asigurării şi transportului acesteia.
Mărimea costului finanţării este rezultanta produsului calculat prin înmulţirea
sumei necesare cumpărării mărfii pe piaţa „spot” cu rata dobânzii aferente
intervalului de timp în care marfa este păstrată.
Relaţia dintre preţul cash sau spot şi preţul „futures” a oricărei mărfi este dată
de următoarea formulă denumită ecuaţia „cost of carry”:
costul finanţării costul păstră-rii
preţul preţul
= + unei unităţi de + unei unităţi de
futures cash
marfă marfă
87
Burse de Mărfuri și Valori
Preţul futures, astfel calculat, poartă denumirea de „preţ futures full-carry”,
luând în calcul rata dobânzii simple, fiind edificator în cazul perioadelor scurte de
timp.
Exprimarea „preţurilor futures” diferă de la un contract la altul şi sunt
diseminate pe plan internaţional, utilizându-se următorii termeni privind cotaţiile:
– „Open”, semnifică preţul aferent primei tranzacţii a zilei, tranzacţie ce are
loc în intervalul de timp desemnat ca deschidere a pieţei (opening call), deci preţul
de deschidere;
– „High”, înseamnă preţul cel mai înalt înregistrat pentru o tranzacţie din
timpul zilei respective, adică preţul maxim al zilei;
– „Low”, este preţul cel mai scăzut înregistrat pentru o tranzacţie din timpul
zilei respective sau preţul minim;
– „Settle” reprezintă preţul de regularizare stabilit de Comitetul de
Regularizare al bursei respective şi are ca scop indicarea valorii corecte a
contractului futures la închiderea zilei de tranzacţii. Preţul de regularizare
nu este neapărat şi ultimul preţ al zilei de tranzacţii;
– „Change”, înseamnă diferenţa dintre preţul de regularizare al zilei
respective şi preţul de regularizare al zilei anterioare de tranzacţii, respectiv, variaţia
faţă de ziua precedentă;
– „Lifetime high and low”, reprezintă preţul cel mai înalt şi cel mai scăzut
înregistrat în întreaga perioadă de tranzacţionare a contractului respectiv, deci
limitele de preţ înregistrate pe durata de viaţă a contractului (lifetime);
– „Open Interest”, semnifică numărul de poziţii futures deschise (cele ce nu
au fost lichidate), existent la închiderea zilei precedente de tranzacţii. Open interest
arată volumul poziţiilor deschise pe fiecare lună;
– „Volume”, reprezintă numărul total al contractelor futures tranzacţionate în
ziua respectivă.

U.I.5.2. Protecţia contra riscurilor variaţiilor de preţ (hedging-ul)

Hedging-ul este definit în mai multe variante:

– procedură de protecţie destinată să minimizeze pierderile ce ar putea
rezulta în timpul processing-ului şi marketingului datorită unor evoluţii
adverse de preţ;
– asigurarea preţului pe baza principiului „alunecării” sau „mutării”
riscurilor;
– metoda practică de compensare a riscului evoluţiei preţului, inerent pe
orice piaţă „cash”, prin luarea unei poziţii egale, dar opuse pe piaţa
„futures”;
– o tranzacţie la termen al cărui scop este de a oferi atât producătorilor, cât
şi consumatorilor o protecţie împotriva fluctuaţiilor excesive ale preţurilor.
Operaţiunea este denumită şi de „acoperire” şi constă în îmbinarea de către un
producător sau comerciant a unor tranzacţii de sens opus „la disponibil” şi „la
termen”, în scopul reducerii sau eliminării pierderilor ce ar rezulta din aceste
fluctuaţii de preţ. Fluctuaţiile preţurilor se întâlnesc atât într-o economie stabilă, cât
şi într-o economie în tranziţie.
Într-o economie stabilă, preţurile prezintă creşteri sau scăderi frecvente,
cotaţia bursei apărând ca un indicator relevant, influenţat de o serie de factori, cum ar
fi:
– nivelul producţiei (locale, regionale, internaţionale);
– nivelul cererii curente;
88
 Burse de Mărfuri și Valori
– modificări în politica comercială a diverselor ţări ce pot viza fie politici
de redresare a balanţei comerciale şi de plăţi, fie reorientări ale
consumului industrial şi al populaţiei, fie trecerea de la liberalizarea
totală la protecţionism sau invers, fie modificări în nivelul taxelor
vamale;
– situaţia generală a unei economii reflectată prin evoluţia indicelui
inflaţiei sau prin raportul în care se plasează moneda naţională în raport
cu alte monede;
– situaţia politică internă şi internaţională;
– evenimente naturale cu impact social, cum ar fi seceta, cutremurele,
inundaţiile, alte calamităţi naturale;
– speculaţii masive pe pieţele de mărfuri sau de valori.
Într-o economie stabilă, aceşti factori pot fi previzionaţi şi chiar cuantificaţi.
De asemenea, influenţa speculatorilor, deşi este mare, poate fi previzibilă,
întrucât fluctuaţiile determinate sunt reduse fiind consecinţa stabilităţii generale a
pieţei, întrucât chiar această stabilitate se sprijină pe jocul speculaţiilor.
Intr-o economie în tranziţie, tendinţa obiectivă a preţurilor este de creştere,
fiind foarte dificil de a estima cât mai exact această creştere.
De aceea, spre exemplu, un producător, care investeşte azi pentru realizarea
unei producţii pe care o va vinde în următoarele 6 – 12 luni şi care, în mod firesc,
contează pe recuperarea cheltuielilor şi obţinerea unui anumit profit din valorificarea
producţiei, poate constata atunci când preţurile cresc mai puţin decât a previzionat,
că este în situaţia de a pierde.
Acelaşi efect apare şi pentru un cumpărător de materie primă, care îşi
programează producţia în funcţie de nivelul preţului de pe piaţa spot a materiei
prime, în situaţia în care acest preţ creşte la un nivel superior celui previzionat.
În acelaşi timp, preţul de bază al mărfii tranzacţionate pe o piaţă futures
suferă şi alte influenţe, unele destul de importante şi care fac ca modul de acţiune al
participantului pe piaţa futures să fie condiţionat de o analiză profesională extrem de
atentă şi cuprinzătoare.
De exemplu, în cazul cerealelor se suportă influenţele ulterioare
achiziţionării mărfii, fiind greu de anticipat pe o perioadă de 6 – 9 luni costul şi
problemele transportului mărfii până la destinaţie, costul asigurării, costul depozitării
şi al operaţiunilor de păstrare (uscare, recondiţionare, tratare), costul creditelor, ş.a.
De asemenea, influenţa jocului speculativ pe o piaţă futures dintr-o economie
în tranziţie este deosebit de greu a fi anticipată şi cuantificată.
În cadrul unei pieţe în tranziţie, speculatorii pot produce modificări însem-
nate, astfel încât, raportul cerere-oferă manifestat în ringul bursei să nu se mai
coreleze cu raportul cerere-oferă din economie, deci din afara ringului bursei.
De exemplele prezentate, rezultă faptul că, atât într-o economie stabilă, cât şi
mai ales într-una în tranziţie, una din cele mai importante funcţii economice ale
pieţelor la termen este managementul riscului, ceea ce înseamnă că hedgerii ce
deţin sau au prevăzut că vor deţine fizic o anumită marfă, vor fi preocupaţi de faptul
că preţul mărfii respective se poate modifica înainte ca ei să vândă sau să cumpere
aceste mărfuri.
Un hedger experimentat va folosi metoda de hedging pentru a nu rata
oportunitatea oferită de piaţă de a realiza câştig, înţelegând că este mai important
să-şi stabilească drept obiectiv pe piaţă mutarea riscului, decât să-şi protejeze
investiţia.

89
Burse de Mărfuri și Valori
Cunoscând diferenţa dintre preţul cash şi preţul futures, hedgerul se poate
asigura contra riscului fluctuaţiei preţului, mizând pe relaţia dintre preţul cash şi
preţul futures al mărfii respective.
Diferenţa dintre preţul cash al mărfii, stabilit într-o anumită zonă şi preţul
futures al contractului privind marfa respectivă, poartă denumirea de „basis” şi are
în vedere următoarele:
– tranzacţiile de pe piaţa cash implică achiziţionarea şi vânzarea de
mărfuri fizice la preţuri concurente;
– tranzacţiile de pe piaţa futures implică achiziţionarea şi vân-zarea de
contracte futures, care sunt înţelegeri standardizate de a accepta sau
livra o anumită marfă, într-un loc prestabilit.
De regulă, pentru calcularea diferenţei (basis), se ia în calcul preţul futures
pentru luna cea mai apropiată:

basis = preţ cash – preţ futures

Basisul poate fi atât pozitiv, cât şi negativ depinzând de preţul cash care
poate fi mai ridicat sau mai scăzut decât preţul futures. Dacă preţurile cash şi futures
sunt egale, basisul este egal cu zero.
Interesant este de observat faptul că basisul, ca şi preţul cash de care este
legat, are o mulţime de localizări în cadrul unui areal, faţă de preţul futures care
apare doar în punctele unde funcţionează bursa.
Cunoscând nivelul basisului, hedgerul poate înlocui riscul generat de unul
dintre preţurile futures sau cash cu riscul generat de basis.
Raţiunea hedgingului derivă din faptul că preţurile futures şi cash ale unei
mărfi sau ale unor mărfuri corelate (de exemplu grâu – făină) au tendinţa să
reacţioneze în faţa aceloraşi factori economici şi odată cu apropierea de data
expirării, preţul cash şi preţul contractului futures prezintă tendinţa de convergenţă.
Costurile de întreţinere ale unei mărfi, în mod normal, se regăsesc în
preţurile futures pentru diferitele luni de livrare, întrucât ele adiţionează costurile de
stocare, de asigurare şi dobânda capitalului investit, a căror mărime este direct
proporţională cu trecerea timpului.
Costul de moment al contractului futures cuprinde pe lângă costul de
întreţinere şi garanţiile iniţiale, cererile de garanţie, cât şi costurile tranzacţiei, dacă
acestea există. Datorită acestui fapt, preţul contractului futures cu data de scadenţă
cea mai apropiată este mai scăzut decât preţurile celorlalte contracte ce au date de
scadenţă mai îndepărtate.
În practică, se întâlneşte şi situaţia când nivelul preţului contractului futures
cu scadenţa cea mai apropiată depăşeşte nivelul preţului contractului futures cu
scadenţă mai îndepărtată. O asemenea situaţie este apreciată ca fiind anormală şi
piaţa futures pe care se întâlneşte se numeşte „piaţă inversă” sau „inverted
market”.
Practica bursieră mai utilizează şi termenii de piaţa contango şi piaţa
backwardation, denumiri ce pornesc de la ideea că preţul futures, este calculat sau
estimat conform factorului cost-of-carry şi ca atare, poartă şi denumirea de preţ
futures full-carry.
Piaţa contango este denumirea dată pentru situaţia în care, diferenţa dintre
preţurile futures şi cele cash este determinată numai de factorul cost-of-carry.
Piaţa backwardation este denumirea dată pentru situaţia în care, preţurile
futures sunt mai mici decât preţurile cash, diferenţa (basis) fiind astfel pozitivă.

90
 Burse de Mărfuri și Valori
Acest termen este uneori utilizat şi în cazul când, preţul futures este mai mare
decât cel cash, dar mai mic decât preţul futures full-carry, diferenţa (basis) fiind în
acest caz negativă.
Aceste situaţii se regăsesc atunci când preţurile futures sunt influenţate parţial
sau în totalitate, de alţi factori decât cost of carry.
Din punct de vedere economic, o piaţă backwardation este generată de
situaţia când preţurile spot cresc rapid, atingând niveluri foarte înalte, consecinţă a
unui nivel al ofertei mult scăzut faţă de nivelul cererii, existând o criză pe piaţa fizică
a mărfii, ce constituie activul de bază al contractului futures.
În cazul când pe piaţa fizică a mărfii apare o criză, marfa în sine posedă un
„randament convenabil”, adică un venit determinat de simpla deţinere sau păstrare a
mărfii respective, care nu este neapărat un venit pecuniar sau direct cuantificabil,
întrucât el este dat de faptul că se menţine cota de piaţă : spre exemplu, capacitatea
unei firme de a-şi folosi stocul pentru aprovizionarea fără întreruperi a clienţilor.
Raportând la variabila timp, o piaţă contango este caracteristică situaţiei în
care preţurile futures cresc progresiv odată cu creşterea timpului rămas până la
expirarea contractului futures, iar o piaţă backwardation reprezintă situaţia în care
preţurile futures scad progresiv, odată cu creşterea timpului rămas până la expirarea
contractului futures.
Dacă costurile întreţinerii mărfii sunt pozitive, atunci deţinerea mărfii
respective până la momentul livrării devine profitabilă şi rezultă faptul că marfa este
preţuită la un nivel mai înalt decât cel din contractele futures. Atât timp cât aceste
câştiguri cresc şi perioada de deţinere creşte, iar contractele futures cu termenul cel
mai scurt se negociază la un preţ mai ridicat. În aceste situaţii, diferenţa de preţ
poartă denumirea de primă.
În cazul când costurile întreţinerii mărfii sunt negative, atât timp cât se deţine
marfa se vor înregistra în mod constant pierderi. Pentru a compensa această pierdere,
marfa se negociază pe piaţa cash la un preţ sub cel al pieţei futures.
Diferenţa dintre preţul de pe piaţa cash şi preţul contractului futures cu data
de livrare cea mai apropiată, poartă denumirea de discount.
Aceste situaţii au impus următoarele trei condiţii pentru obţinerea unui
rezultat satisfăcător într-o operaţiune hedging :
1) - cantitatea implicată în operaţiunea de hedging trebuie să fie egală cu cea
supusă riscului;
2) - când riscul este eliminat, cel care participă la hedging trebuie să dea
imediat ordin brokerului să lichideze operaţiunea la termen pentru a nu se expune
unui risc nou de preţ;
3) - calculul final este necesar să evidenţieze atât rezultatul opera-ţiunii „la
disponibil”, cât şi pe cel al operaţiunii „la termen”.
Operaţiunea de hedging se tranzacţionează la bursă în baza contractelor
futures în două scopuri:
a) - de acoperire a riscurilor generate de oscilaţia preţurilor;
b) - speculativ.
Scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţia preţurilor este determinat la
rândul lui de alte trei scopuri derivate, care practic înseamnă trei variante ale
operaţiunilor de hedging:
 vânzarea la termen de materii prime cu preţ fix, prin care
concomitent cu operaţiunea de vânzare de mărfuri fizice se încheie
o tranzacţie la termen de sens contrar, pentru ca eventuala pierdere
care ar rezulta din creşterea preţurilor pe piaţă, în momentul

91
Burse de Mărfuri și Valori
executării livrării mărfurilor, să fie acoperită prin câştigul de la
operaţiunea la termen;
 protejarea unui stoc de materie primă destinată realizării unor
produse ce urmează a fi exportate, care urmează să acopere
pierderile ce ar rezulta ca urmare a deteriorării preţului extern al
materiei prime;
 acoperirea riscului de preţ la vânzarea unor produse în al căror
preţ extern ponderea hotărâtoare o deţin cheltuielilor cu materii
prime încorporate în acestea, materii prime al căror preţ poate să
crească apreciabil în momentul achiziţionării.
Corelând scopul acoperirii riscurilor generate de oscilaţiile preţurilor cu
scopurile derivate, practica bursieră a creat o serie de strategii de hedging. Când la
aceste operaţii se adaugă şi intenţiile speculative, atunci tranzacţiile bursiere devin
adevărate arhitecturi de inginerie economico-financiară, în care marfa şi banul se
transformă în simboluri de câştig, pe baza diverselor informaţii ce se acumulează la
bursă.
Procedura de hedging se realizează în două etape:
– în prima etapă, în funcţie de poziţia hedgerului pe piaţa cash, „pentru a
se pune la adăpost” (cuvântul hedger înseamnă în limba engleză cel care
se pune la adăpost), el poate atât să cumpere, cât şi să vândă contracte pe
piaţa futures;
– în etapa a doua se va proceda la închidere propriei poziţii înainte de
expirarea contractului, închidere ce se realizează prin adoptarea unei
poziţii opuse cu prima, având în vedere acelaşi contract şi care mai poartă
denumirea de offset.
În situaţia în care prima poziţie a hedgerului determină vânzarea de contracte
futures, atunci acesta este un vânzător, deci un „short hedger”, care utilizează tipul
de hedging de vânzare (short hedging) cu scopul de a „bloca” un preţ de vânzare,
convenabil celui ce iniţiază hedgingul, iar dacă prima poziţie determină achiziţio-
narea de contracte futures, atunci acesta este un cumpărător, deci un „long hedger”,
care utilizează tipul de hedging de cumpărare (long hedging), cu scopul de a „bloca”
un preţ de cumpărare, convenabil celui ce iniţiază hedgingul.
În practică se utilizează două tipuri de hedging:
a. – cel de vânzare sau „scurt” – short hedging, care are drept scop prote-
jarea valorii mărfii din stoc sau a producţiei viitoare împotriva unei scăderi a preţului
pe piaţă. Comerciantul care vinde se dispensează de marfă şi este denumit, conform
practicilor bursiere, „short hedger”;
b. – cel de cumpărare sau „lung” – long hedging, care are drept scop acope-
rirea riscului de creştere a preţului la produse primare sau semifinite necesare în
viitor firmei producătoare şi pe care firma intenţionează să le achiziţioneze la o dată
ulterioară. Comerciantul care cumpără, deoarece acumulează sau adaugă ceva, se
numeşte „long hedger”.
Iniţierea unei operaţiuni de hedging presupune în egală măsură deţinerea de
cunoştinţe de specialitate privind piaţa, cât şi informaţii adecvate şi multă pricepere,
întrucât aceste tranzacţii nu se fac la întâmplare.
În esenţă, orice operaţiune de hedging porneşte de la ideea de a fi protejat
împotriva riscurilor de preţ la o anumită marfă, pe o perioadă determinată de timp.
Să considerăm ipoteza că deţinem o cantitate importantă de marfă de bursă şi
ne propunem să-i asigurăm protecţie faţă de o posibilă reducere a preţului, deci o
protecţie a valorii ei de inventar pe o perioadă de 10 luni.

92
 Burse de Mărfuri și Valori
În situaţia în care vindem cantitatea de marfă disponibilă prin contracte
„futures”, cu livrare peste 10 luni, ne creăm un caz favorabil, de a fi în măsură să
alegem preţurile de vânzare convenabile şi să realizăm ceea ce se numeşte
deschiderea unei operaţiuni de hedging.
Dacă în decursul acestor 10 luni are loc un declin al preţurilor pe piaţa fizică,
atunci acelaşi declin se va realiza şi la contractele „futures”.
Profitul ce se înregistrează la bursă prin cumpărarea la un preţ mai scăzut a
contractelor anterioare de vânzare este aproximativ egal cu pierderea pe piaţa fizică
pe care o neutralizează.
Dacă presupunem că preţurile la marfa disponibilă în loc să scadă au crescut,
atunci, în acest caz, profitul ce se realizează pe piaţa fizică este anulat de pierderea
înregistrată la cumpărarea contractelor „futures” la preţuri superioare celor vândute.
Deoarece, la aceeaşi marfă,preţurile dintr-un contract „futures” fluctuează în
paralel cu cele de pe piaţa fizică, hedgingul se va realiza astfel :
– fie prin vânzarea unuia sau mai multor contracte „futures”, în scopul
eliminării sau cel puţin diminuării riscului de reducere a valorii mărfii
deţinute pe piaţa fizică;
– fie prin cumpărarea unuia sau mai multor contracte „futures”, în
vederea eliminării sau cel puţin diminuării riscului unei posibile creşteri
a valorii mărfii nedeţinute încă, dar care urmează să fie contractată în
mod cert.

U.I.5.2.1. Hedgingul de vânzare

Ne vom referi la un fermier din S.U.A., cultivator de grâu, care evaluiază, în

luna aprilie 2007, că recolta sa de grâu ce o va obţine în luna iulie 2007 va fi de
20.000 de busheli.
Potrivit estimărilor sale, pentru a-şi acoperi cheltuielile şi a obţine un profit
convenabil, ar trebui să vândă grâul după recoltare la un preţ de 4,20 $/bu (3,70 $/bu
(cost) + 0,50 $/bu profit) .
În condiţiile în care, grâul (ce se va obţine în luna iulie) cotează la bursă în
luna aprilie la 420 cenţi/bu, producătorul respectiv va vinde „futures” în luna iulie
patru contracte de grâu la Chicago Board of Trade-CBOT :
4 contracte x 5000 bu = 20.000 bu.
Dacă în perioada aprilie – iulie 2007, piaţa grâului scade şi în luna iulie, când
producătorul dispune de grâu pentru vânzare, preţul cash este de 390 cenţi/bu, el îşi
va compensa pierderea de la marfa fizică din câştigul obţinut la cotaţia bursieră din
aprilie 2007 :

Luna Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures

Aprilie Producătorul estimează că recolta sa va Vinde patru contracte grâu
fi de 20.000 bu. Preţul său de vânzare în luna iulie, la preţul de
la recoltare trebuie să fie de 4,20 $/bu 420 cenţi/bu.
Iulie Preţul cash a ajuns la 3,90 $/bu. Lichidează poziţia short la
Producătorul vinde recolta pe bază de bursă la 390 cenţi/bu,
contract spot, rămânând cu o pierdere câştigând 6000 $ : (420 –
de 6000 $ : (4,20 – 3,90 $ x 20.000 bu 390) cenţi x 4 x 5000 bu)
).

93
Burse de Mărfuri și Valori
Analizând acest tip de hedging observăm că rezultatul final înseamnă
„fixarea” preţului de vânzare a grâului după recoltare, adică încă din aprilie, data
efectuării hedging-ului, pentru luna recoltării – iulie.
Se observă că, deşi până la livrarea mărfii fizice, piaţa a ajuns la 3,90 $/bu,
producătorul vinde de fapt la 4,20 $/bu, întrucât la preţul din contractul cash
(3,90 $/bu) se adaugă profitul de la poziţia short (420 – 390 cenţi/bu).
În situaţia în care piaţa „cash”ar fi crescut, de exemplu la 4,50 $/bu,
producătorul ar fi putut vinde cu 0,30 $/bu peste preţul său normal, dar pierderea de
la bursă, de 0,30 $/bu (450 – 420), i-ar fi anulat acest profit suplimentar la marfa
fizică.
Deşi hedgingul construit de producătorul agricol este simplu de realizat, el nu
se practică pe scară largă, ponderea producătorilor de cereale din S.U.A. care
practică hedgingul pe piaţa „futures” fiind de circa 5 %.
Se constată faptul că, de regulă, fermierii aşteaptă până după recoltare, iar o
altă parte a fermierilor, consideră că este mai convenabil să încheie contracte
„forward” la preţuri fixe cu comercianţii locali sau cu cooperativele de achiziţionare
a cerealelor.
Dacă în exemplul dat, fermierul ar fi vândut cei 20.000 busheli unui
comerciant la un preţ fix, să presupunem 4,00 $/bushel în luna iulie, atunci
comerciantul este acela care îşi asumă riscul scăderii preţurilor în perioada până la
recoltat şi el va încerca să-şi acopere aceste riscuri printr-o operaţiune hedging pe
piaţa „futures”.
În acest fel, riscurile de preţ ce ar fi revenit producătorului sunt transferate
către comerciant, prin intermediul contractului forward, care le transferă la rândul
său pieţei „futures”, prin contractul de hedging.
Hedgingul încheiat de comerciant se aseamănă cu hedgingul efectuat de
producător.
Se observă că operaţiunea de hedging a însemnat mutarea riscului potenţial la
altă persoană, care poate fi un speculator sau un alt hedger şi care, la rândul său, este
parte contractantă în operaţiuni la termen.
O altă situaţie de utilizare a short hedging-ului este în cazul unor tranzac-
ţii încheiate în scopul eliminării sau cel puţin a reducerii riscurilor ce ar rezulta din
fluctuaţiile adverse de preţ pe perioada stocării mărfii.
Se consideră că la data de 1 august, proprietarul unui siloz cumpără de la un
fermier cantitatea de 10.000 busheli de grâu, la preţul de 4,25 $/bu.
Preţul de 4,25 $/bu a rezultat deducându-se din cotaţia bursei din Chicago de
4,50 $/bu, costurile de transport şi de manipulare la siloz, cât şi alte costuri.
Până când proprietarul silozului revinde grâul (acesta se situiază în poziţia
speculatorului), preţul pe piaţa grâului poate scădea brusc.
Să presupunem că, de data aceasta proprietarul silozului nu intenţionează să
acţioneze ca un speculator şi că se mulţumeşte cu profitul ce-l realizează din
operaţiunile curente. El va încheia deci, la bursa din Chicago, două contracte
„futures” de vânzare pentru cantitatea de 10.000 busheli de grâu, cu livrare, spre
exemplu, în luna decembrie, la un preţ de 4,50 $/bu.
În momentul în care a realizat o astfel de vânzare „futures”, el este „hedged”,
adică asigurat.
La data de 1 octombrie, proprietarul silozului vinde unui morar cantitatea de
10.000 busheli grâu depozitat în silozul său, dar la această dată preţurile pe piaţă au
scăzut cu 20 de cenţi/bu.
Dacă proprietarul silozului nu ar fi încheiat operaţiunea de hedging, pierderea
ar fi fost de 20 de cenţi/bu x 10.000 = 2000 $.
94
 Burse de Mărfuri și Valori
În aceeaşi perioadă însă preţurile „futures” la Bursa din Chicago, pentru luna
decembrie au scăzut, de asemenea, cu 20 de cenţi pentru fiecare bushel.
Deci, vânzarea în acoperire la bursă la preţul de 4,50 $/bu îi poate aduce
acum, prin cumpărarea propriului contract, un profit de 20 cenţi/bu, care anulează
pierderea de aceeaşi dimensiune de pe piaţa fizică.
În cazul în care, în perioada 1 august – 1 octombrie preţurile pe piaţă cresc cu
20 de cenţi/bu, atunci se înregistrează un câştig cash de 20 de cenţi/bu x 10000
busheli = 2000 $, dar la bursă, prin închiderea operaţiunii de hedging, pierderea este
tot de 2000 $, faţă de situaţia când grâul ar fi fost vândut la preţul pieţei de 4,70 $/bu.
În acest caz poziţia „futures” s-a lichidat prin cumpărarea propriului contact,
întrucât prin tranzacţia bursieră s-a urmărit un hedging, adică protecţia valorii
stocului de marfă achiziţionat.
Un alt exemplu de short hedging, este al unui producător, care nu are
spaţii de depozitare, dar doreşte să-şi valorifice producţia de soia la un termen mai
îndepărtat, în primăvară, când estimează că preţul va fi mai bun.
În acelaşi timp, producătorul doreşte să se asigure că este acoperit de
fluctuaţiile adverse de preţ şi concepe un hedging.
Producătorul speră să obţină o producţie de 40.000 busheli soia în luna
septembrie. Presupunând că pe 20 martie el apelează la bursă pentru a începe un
hedging, pe piaţa futures preţul fiind de 12,30 $/bu, iar pe piaţa cash forward, preţul
este de 11,80 $/bu.
Pe 10 octombrie, fermierul livrează cei 40.000 de busheli şi offsetează poziţia
de pe piaţa futures (offsetting este operaţiunea de compensare pe piaţa futures).
Preţul este acum de 11,40 $/bu, pe piaţa futures şi 11,00 $/bu, pe piaţa cash.
Calculele ne arată următoarele rezultate:
11,00 + (12,30 – 11,40) = 11,90 $
Fermierul şi-a realizat preţul de 11,80 $/bushel pe care l-a protejat, plus un
profit de 0,10 $/bushel (11,90 – 11,80 = 0,10).
Fişa de calcul a fermierului va arăta astfel:
Piaţa
Cash Futures Basis
10 martie Estimează un preţ de 11,80 Vinde patru con-tracte 0,50
$/bu ca fiind acceptabil futures în noiembrie la
un preţ 12,30 $/bu
10 octombrie Vinde 40.000 busheli la un Cumpără opt con- 0,40
preţ de 11,00 $/bu tracte futures în
octombrie la 11,40
$/bu

Rezultatul :
– Preţul cash de achiziţie 11,00
– Câştigul/pierderea înregistrată pe +0,90
piaţa futures
– Preţul net de achiziţie 11,90 $/bu

Acţionând ca un short hedging, fermierul şi-a protejat preţul, dar a realizat şi

un profit.
Operaţiunile de acoperire sunt diverse, tehnica hedgingului fiind utilizată şi în
cazul în care se urmăreşte contractarea prin bancă a unui credit ce se doreşte a fi
garantat cu producţia realizată (cu ajutorul creditului de la bancă) şi pentru care

95
Burse de Mărfuri și Valori
hedgingul asigură protecţia faţă de riscul scăderii preţului producţiei şi implicit al
rambursării creditului.
Semnificativ în acest sens este următorul exemplu : un producător de
porumb, are nevoie pentru campania de însămânţări din luna martie, de un credit de
la bancă de 60.000 $.
La bancă, fermierul va demonstra care sunt posibilităţile sale de rambursare a
creditului, mizând pe o producţie de 10.000 busheli porumb, care la nivelul cotaţiilor
pentru luna octombrie de 8 $/bu, valorează 80.000 $.
Nedorind să-şi asume riscul scăderii preţurilor pentru perioada până la
obţinerea recoltei, fermierul va contracta un împrumut de 60.000 $ şi va vinde printr-
un contract „futures” cantitatea de 10.000 busheli porumb, cu livrare în luna
octombrie, la preţul de 8 $/bu.
Să presupunem că în luna octombrie preţurile pe piaţa fizică înregistrează o
scădere importantă datorită producţiei foarte mari şi cererii scăzute, atât pe piaţa
internă, cât şi pe piaţa externă.
Preţurile obtenabile în această lună abia dacă ating 5 $/bu. Vânzând cele
10.000 busheli porumb, fermierul va încasa numai 50.000 $, cu care nu va putea să-şi
achite integral împrumutul contractat de 60.000 $.
Pierderea totală faţă de valoarea estimată a producţiei de 80.000 $, va fi de
30.000 $.
Producătorul de porumb a aplicat o politică de acoperire încheind un contract
de hedging (vânzare la termen) pentru întreaga sa recoltă.
La scadenţă, adică în luna octombrie, fermierul va avea două posibilităţi
pentru închiderea poziţiei de vânzare, poziţie deschisă odată cu contractarea
împrumutului la bancă:
o o posibilitate este livrarea la scadenţă a celor 10.000 busheli porumb
către bursă;
o a doua posibilitate este de a-şi închide poziţia deschisă, prin inversul
ei, adică prin cumpărare : vinde marfa la 8 $/bu, dar cumpărând-o la
5 $/bu obţine un surplus de 30.000 $/total contracte. Acest surplus
compensează pierderea înregistrată pe piaţa fizică.
În sinteză, această operaţiune de hedging realizată prin tranzacţii pe piaţa
fizică şi la bursă prin contracte futures se prezintă astfel:

Piaţa fizică Bursa

Martie Producătorul estimează o recoltă Producătorul vinde la bursă
de 10.000 busheli porumb. 10.000 busheli porumb – la
Contractează un împrumut la termen, cu scadenţă în
bancă în sumă totală de 60.000 $ octombrie la 8 $/bu (două
(inclusiv dobânzile) contracte futures).
Octombrie Preţul obtenabil este de Cumpără propriile contracte la
5 $/bu. Fermierul înca-sează 5 $/bu, realizând un câştig de 3
pentru cele 10.000 busheli, $/bu.
50.000 $ (sumă cu care nu poate
stinge împrumutul)
Pierderea este de : Câştigul este de :
(- 3 $/bu) x 10.000 bu. = 3 $/bu x 10.000 bu.
- 30.000 $ = 30.000 $.

96
 Burse de Mărfuri și Valori
Exemplele de hedging de vânzare menţionate mai sus au avut ca obiectiv
protejarea valorii producţiei viitoare sau a valorii mărfii din stoc (sau a protejării
garanţiei pentru un credit), împotriva unei scăderi a preţului pe piaţa fizică.
S-a observat faptul că, în cazul în care preţul pe piaţă se reduce, ceea ce
semnifică diminuarea valorii mărfii fizice a deţinătorului, acesta câştigă din
contractul futures, deoarece are deschisă o poziţie „short”, în situaţia în care preţul pe
piaţă a scăzut.
Pierderea de la marfa „cash”, se compensează astfel fie parţial, fie total, cu
câştigul înregistrat la bursă.
În schimb, profitul pe care l-ar obţine la marfa fizică, în cazul unei creşteri a
preţului, este anulat de pierderea suferită la contractul „futures”, situaţie în care,
profitul obţinut la bursă este transferat altei persoane (spre exemplu, speculatorului)
care a estimat, contrar intenţiei celui care a făcut acoperirea, că preţul pe piaţă va
creşte, asumându-şi însă riscul scăderii acestuia.

U.I.5.2.2. Hedgingul de cumpărare

Să considerăm cazul unui constructor de instrumente de precizie care, are

nevoie în activitatea sa de paladiu (metal alb argintiu din familia platinei).
La 15 iunie, o firmă de construcţii decide să cumpere 150.000 uncii paladiu,
în condiţiile în care preţul futures la contractele pentru luna septembrie la Bursa din
New York (New York Mercantile Exchange – NYMEX) este de 95 $/UM.
Cumpărătorul va face următoarea analiză: apreciază că plecând de la faptul
că, în mod normal, preţul „futures” pentru luna septembrie va fi cu circa 8 $/UM
mai mare decât preţul cash şi ca atare, dacă va cumpăra un contract în luna
septembrie la 95 $/UM, atunci el va fixa un preţ de aproximativ 90 $/UM.
În acest caz, operaţiunea hedging-long se prezintă astfel:

Piaţa de marfă fizică (cash) Piaţa futures

15 iunie Constructorul are nevoie de paladiu în Cumpără 3 contracte în
luna septembrie la circa 90 $/UM, luna septembrie la 95
pentru a obţine profit, în activitatea sa $/UM (un contract = 50000
de bază uncii)
15 septem- Preţul cash ajunge la 100 $/UM. Firma Vinde contractele sale
brie cumpără paladiu la acest preţ, (închide poziţia long) la
înregistrând o pierdere faţă de estimările preţul curent de 105 $/UM
sale: câştigând :
(90 – 100) $ x 150000 = - 1500 $ (105 – 95) $ x 150000 =
1500 $

Prin urmare, deoarece în intervalul iunie-septembrie preţul pe piaţă a crescut,

cumpărătorul ar fi înregistrat o pierdere la marfa fizică în lipsa acoperirii la bursă.
De aceea, el trebuie să cumpere în septembrie la 100 $ faţă de 90 $, cât ar
putea el oferi în condiţii de profitabilitate.
În schimb, câştigul de la bursă îi compensează această pierdere, deoarece a
avut o poziţie long şi preţul a crescut.
În cazul când, preţul „cash” ar fi scăzut, spre exemplu la 70 $/UM, atunci
profitul său din evoluţia favorabilă a conjuncturii comerciale de 20 $/UM ar fi fost
anulat de pierderea suferită la poziţia „futures” (-20 $/UM).
În ultimă instanţă însă, cumpărătorul şi-a fixat un preţ de 90 $/UM, indiferent
de cum va evolua piaţa: dacă aceasta creşte, va cumpăra la 100 $/UM (preţul cash
97
Burse de Mărfuri și Valori
din luna septembrie), profitul de la bursă este de 10 $/UM (100 – 90); dacă piaţa
scade, va cumpăra la 70 $/UM (preţul cash din luna septembrie), pierderea la bursă
fiind de 20 $/UM (70 – 90).
Hedgingul nu are formule stereotipe, fiecare firmă, fiecare om de afaceri îşi
construieşte într-o anumită manieră la bursă operaţiunile de hedging, în funcţie de
scopul urmărit şi de evoluţia şi modificările ulterioare ale pieţei.
Să considerăm că o unitate de morărit are în plan să cumpere 10.000 busheli
de grâu în luna aprilie, în scopul asigurării continuităţii activităţii sale.
Managerul firmei este preocupat de faptul că preţurile ar putea creşte în
perioada noiembrie – aprilie.
Pentru a se proteja, el hotărăşte să facă uz de cunoştinţele sale în domeniul
bursier.
Astfel, managerul firmei apelează la un broker de pe piaţa unei burse de
mărfuri, intenţionând să realizeze un hedging.
În acest caz, el îşi deschide o poziţie pe piaţa futures, de sens contrar poziţiei
de pe piaţa cash, vânzând contracte futures pentru grâu, cu data scadenţei în luna
mai. În momentul respectiv, pe piaţa cash preţul este de 3,50 $/bushel iar preţul pe
piaţa futures este de 3,65 $/bushel.
În luna aprilie, managerul va proceda la achiziţionarea de pe piaţa cash locală
a cantităţii de grâu dinainte stabilită, preţul fiind de 3,70 $/bushel.
Diferenţa (3,70 – 3,50 = 0,20) este recuperată prin offsetarea poziţiei de pe
piaţa futures, unde preţul a ajuns la 4,00 $/bushel.
Acţionând ca un long hedging, el nu numai că a protejat preţul, dar a realizat
şi un profit de 0,15 $/bushel :
(4,00 – 3,65 = 0,35; 0,35 – 0,20 = 0,15).

Calculul managerului va arata astfel:

Piaţa
Cash Futures
1 noiembrie Preţul actual la grâu este de Cumpără două contracte în
3,50 $/bushel luna mai la un preţ de 3,65
$/bushel
15 aprilie Cumpără 10.000 busheli de Vinde cele două contracte din
grâu la preţul de 3,70 luna mai la preţul de 4,00
$/bushel $/bushel

Rezultatul va fi următorul :

– Preţul cash de achiziţie 3,70 $

– Câştigul/pierderea înregistrată pe -0,35 $
piaţa futures
– Preţul net de achiziţie 3,35 $/bu

Se presupune că se doreşte să se efectueze hedgingul exact pentru aceeaşi

marfă şi perioadă pentru care a efectuat şi producătorul-fermier, respectiv pentru
perioada între semănat şi recoltat, când riscurile sunt cele mai mari.
La rândul lui, fabricantul încheie cu o reţea de supermarketuri un contract, la
preţ fix (55 $/tonă de fulgi de porumb) şi cu termen de livrare noiembrie-decembrie.
Contractul pentru fulgi de porumb încheiat la preţ fix urmează să fie
protejat împotriva creşterilor de preţ la porumb, creştere ce poate afecta într-o mare
măsură câştigul scontat.
98
 Burse de Mărfuri și Valori
De aceea, fabricantul deschide o operaţiune de hedging, cumpărând la bursă
în luna martie, 5000 tone porumb, cu livrare în luna septembrie, la preţul de 50
$/tonă. În luna august, constatând o tendinţă de creştere a preţurilor, fabricantul
închide poziţia de cumpărare, deschisă la bursă, vânzând cantitatea contractată la
preţul de 45 $/tonă, înregistrând o pierdere de 5 $/tonă şi stopând alte pierderi.
Reuşind să vândă fulgii de porumb la un preţ fix de 55 $/tonă şi întrerupând
pierderea la 10 $/tonă, rezultatul net al hedgingului nu este nici profit nici pierdere.
Ceea ce a reuşit totuşi fabricantul este asigurarea împotriva riscurilor de preţ
pe perioada aprilie – august.
Interesant este şi cazul privind construcţia unui long hedging pe bază de
marfă complementară sau derivată : petrol – benzină.
Să considerăm situaţia în care o rafinărie vinde în luna februarie benzină unui
comerciant, cu livrare în luna mai. Pentru a putea executa contractul, rafinăria are
nevoie de 50.000 tone petrol, cantitate de marfă pe care nu o deţine încă. Când
rafinăria a calculat preţul benzinei, a pornit de la preţul de 8,30 $/tonă, preţ
corespunzător termenului de livrare – luna februarie. Corespunzător obligaţiilor
asumate prin contractul de vânzare a benzinei, morarul va cumpăra la bursă, cu
livrare în luna mai, cantitatea de 50.000 tone petrol.
Să presupunem că în momentul în care rafinăria începe producţia de petrol,
preţurile au crescut cu 50 de cenţi/tonă, ceea ce înseamnă înregistrarea unei pierderi :
50 cenţi x 50.000 tone = 2.500.000 cenţi = 25.000 $,
respectiv, suportarea unor costuri pentru materia primă, majorate cu 25.000 de $.
Această pierdere este anulată prin vânzarea „futures” a cantităţii de 50.000
tone petrol cumpărate la bursă, cu livrare în luna mai. În acest caz, morarul a evitat
orice pierdere legată de costurile materiei prime prin construcţia unui long hedging.
Să admitem în continuare, că în loc de creştere, preţurile au scăzut cu 50 de
cenţi. Într-o astfel de situaţie, efectul îl constituie o pierdere de 25.000 $, care se
compensează cu câştigul realizat pe piaţa fizică, câştig ce reprezintă diferenţa dintre
preţurile curente de 7,80 $ şi cel luat iniţial în calcul, respectiv 8,30 $ : (8,30 – 0,50 =
7,80).
În practică, cea mai întâlnită tehnică de hedging numită „Inventory or Carry
Hedging” utilizată de către comercianţi şi industriaşi, presupune deţinerea unei mărfi
în stoc şi încheierea de contracte „futures” pentru a proteja valoarea stocurilor.
Pe piaţa unor mărfuri ce sunt depozitate în scopul rafinării sau înnobilării,
inclusiv pe piaţa metalelor, se practică stocarea mărfurilor respective şi vânzarea prin
contracte „futures” a unor cantităţi identice cu cele depozitate.
Câştigurile realizate prin această formă de hedging sunt, de regulă, mai mari
decât rata dobânzilor şi, de aceea, acest hedging prezintă o atracţie mai mare,
inclusiv pentru bănci şi alte instituţii financiare. În acest fel, apar mari stocuri de
marfă, finanţate privat, în contrast cu stocurile – tampon administrate public sau de
către Acorduri internaţionale de mărfuri.
Alte exemple de operaţiuni de hedging create pe o „piaţă - inversă”
(backwardation), vizează situaţia pieţei când preţul futures este mai mic decât preţul
spot.
Un comerciant din _____________ cumpără, în scopul revânzării, 600 tone
de cupru la preţul de 1800 $/tonă, pe care-l revinde unui industriaş
din_____________, cu un comision de 5 %, în condiţia stabilirii preţului la sosirea
mărfii în port. Peste 3 luni, preţurile pot scădea, depăşind comisionul de 5 %, fapt ce-
l determină pe comerciant să recurgă la deschiderea unei operaţiuni de hedging.
Comerciantul va face o operaţiune inversă faţă de prima tranzacţie (de cumpărare pe
piaţa fizică), respectiv, va vinde la bursă peste 3 luni, cantitatea de 600 tone cupru, la
99
Burse de Mărfuri și Valori
preţul de 1800 $/tonă. După trei luni, comerciantul se va confrunta cu o piaţă inversă,
în sensul că preţul la termen va fi mai mic decât preţul spot, respectiv 1600 $/tonă,
înregistrându-se o pierdere de 75000 $ : 1800 – 1600 = 200 $/tonă – 75 $/tonă
(comision) = 125 $/tonă x 600 t = 75000 $.
Această pierdere va fi compensată total prin închiderea operaţiunii de
hedging, deschisă la bursă. Vânzând cele 600 tone de cupru la preţul de 1800 $/tonă
şi cumpă-rând la 1600 $/tonă, comerciantul va obţine un câştig de 200 $/t, care îi va
anula pierderea de 125 $/t, rămânându-i comisionul de 75 $/t.
Şi în acest exemplu, s-a observat faptul că, folosind piaţa futures (operaţiunile
de hedging), comerciantul şi-a protejat poziţia în operaţiunea deschisă la bursă,
reducând, pe cât posibil riscurile.
Strategiile de „long hedging” sunt utilizate şi de fabricanţii de produse
alimentare care consideră necesar a compensa pierderile evaluate pe piaţa fizică a
materiilor prime, cu câştigurile obţinute pe piaţa la termen şi invers, apreciind că este
mai avantajos să devină „long hedger”, adică să cumpere contracte la termen, decât
să încheie contracte „forward” cu un comerciant.
Din punct de vedere comercial, operaţiunea de hedging oferă o protecţie mai
mare faţă de fluctuaţia pieţei, decât orice altă procedură.
Din exemplele prezentate se observă existenţa mai multor situaţii ce implică
operaţiuni de hedging, ceea ce a condus la transformarea acestor tranzacţii în
instrumente utile managementului societăţilor comerciale, care le-au folosit în
construcţia strategiilor de dezvoltare.
Strategiile de hedging pot fi utilizate de firme mici sau corporaţii multinaţio-
nale, fermieri, manufacturieri, exportatori, comercianţi en gros sau en detail.
Eficienţa operaţiunilor de hedging poate fi evaluată pe baza răspunsurilor
la următoarele întrebări:
 în ce măsură preţurile la mărfurile ce vor face obiectul vânzării sau
cumpărării depind de fluctuaţiile pieţei?
 care va fi impactul acestor fluctuaţii asupra profitului net?
 în ce raport se află, de regulă, preţurile de vânzare ale firmei cu cele de
la bursă?
 care au fost efectele operaţiunilor anterioare de hedging asupra
preţurilor de vânzare şi asupra profitului?
Pentru a lua decizii cu privire la întrebarea „ când şi unde trebuie iniţiată o
operaţiune de hedging” trebuie să fie realizate cel puţin două condiţii:
 marfa vândută sau cumpărată pe piaţa „cash” trebuie să facă
obiectul comercializării la una din bursele de mărfuri sau să fie
înrudită cu o marfă ce se negociază la bursă;
 preţurile pe piaţa fizică să se coreleze cât mai mult cu cele de la
bursă şi să oscileze în contratimp.

U.I.5.3. Operaţiuni de bursă la termen

Preţul mărfurilor (metale, produse agricole vegetale şi animale etc.), ca de

altfel şi cel al valutelor, tinde să fluctueze de la o perioadă la alta.
Din această cauză, a apărut o categorie distinctă de operaţiuni de bursă şi
anume, operaţiunile la termen.
Persoanele care fac operaţiuni la termen la bursă pot fi încadrate în două
categorii :
 cei care fac operaţiuni de hedging (operaţiuni vizând evitarea
riscurilor contractuale decurgând din modificarea raporturilor de
100
 Burse de Mărfuri și Valori
schimb dintre diferite valute sau operaţiuni vizând evitarea
riscului de escaladare a preţului în cazul achiziţiilor de mărfuri);
 cei care fac operaţiuni speculative.
În prima categorie, pot intra companii sau persoane fizice care, de regulă,
încheie un contract de cumpărare a unor mărfuri în scopul de a avea garanţia
obţinerii acestora la un preţ dat.
În acest fel, se obţine atât siguranţa dobândirii mărfii dorite, cât şi protecţia
împotriva fluctuaţiilor preţului la marfa respectivă.

În a doua categorie, se includ persoanele care fac operaţiuni la termen din

motive speculative.
Există cel puţin două motive care justifică interesul tot mai mare pentru
operaţiunile speculative la bursele de mărfuri :
– profituri (dar şi pierderi) foarte mari se pot obţine cumpărând pe
credit cu plata unui avans minim;
– forţele aproape necontrolate ale cererii şi ofertei la scară globală
pot determina modificări foarte rapide ale preţurilor.

Operaţiunile speculative cu mărfuri se fac în principal la bursele de mărfuri.

În S.U.A., există numeroase astfel de burse, dar cel mai mare centru pentru
operaţiuni la termen cu mărfuri este Chicago Board of Trade.
Trebuie precizat faptul că, în conformitate cu Legea federală din anul 1974,
Comisia Naţională pentru comercializarea mărfurilor la termen a impus o serie de
reguli ceva mai stricte decât în trecut.
Sistemul operaţiunilor de bursă la termen funcţionează în felul următor:
– să presupunem că o persoană cumpără un contract standard
pentru 30.000 kg cacao; acest cumpărător poate plăti contrava-
loarea şi poate prelua marfa.
– o altă opţiune este ca acea persoană să preia marfa şi să o vândă
altcuiva; majoritatea cumpărătorilor nu au însă nevoie de o
cantitate atât de mare de cacao şi nici r nu dispun de spaţiu de
depozitare; achiziţia acestora este doar o tranzacţie scriptică (pe
hârtie), deoarece intenţia cumpărării contractului este de a-l
vinde altcuiva;
Contractele pentru mărfuri la termen, la fel ca şi acţiunile, pot fi cumpărate pe
credit. Diferenţa constă în aceea că, de regulă, în cazul mărfurilor este suficient un
avans de doar 10 – 20 % din valoarea contractului, fapt ce sporeşte oportunităţile
pentru operaţiuni speculative. Cei care câştigă bani în acest fel sunt cel mai adesea
comercianţi profesionişti, versaţi în a interpreta evoluţia pieţei.
S-a estimat că din totalitatea micilor cumpărători care intră pe această piaţă,
circa 85 % înregistrează pierderi.
În practică, aceste cifre se motivează prin faptul că se înregistrează un număr
mic de mari câştigători şi un număr mare de persoane care pierd.
Riscurile operaţiunilor la termen sunt mari deoarece o mică modificare a
preţurilor poate influenţa în mod radical profiturile sau pierderile înregistrate.
De multe ori, pe o piaţă aflată în declin nu există cumpărători.
Dacă de exemplu, preţul bumbacului scade cu 3 cenţi/kg într-o zi şi o
persoană are un contract standard de 50.000 kg, pierderea sa în ziua respectivă va fi
de 1500 $.
Pieţele de mărfuri şi hârtii de valoare constituie o parte vitală a sistemului
economic american.
101
Burse de Mărfuri și Valori
În situaţii conjuncturale favorabile, atunci când se previzionează o creştere a
preţurilor, banii, provenind din economii sau alte tipuri de investiţii, apar pe piaţă. În
această situaţie, preţurile cresc.
Uneori, urmează o perioadă de speculaţii, în care se manifestă „taurii”, cei
care obţin profituri într-o piaţă caracterizată de creşterea preţurilor. În cazul când,
piaţa nu mai poate susţine acest fenomen speculativ, se amorsează o reacţie contrară,
tendinţa devine cea de a vinde şi preţurile încep să scadă.
În acest moment „urşii”, cei care obţin profituri din scăderea preţurilor sunt
în câştig. În cursul acestui proces, piaţa poate fi controlată într-o anumită măsură de
Federal Reserve Board, prin creşterea sau scăderea sumelor ce trebuie plătite ca
avans la cumpărarea pe credit.
Accelerarea vânzărilor şi cumpărărilor poate, de asemenea, crea tentaţia
pentru agenţii de bursă de a influenţa piaţa unei anumite mărfi sau acţiuni.
În trecut, asemenea fenomene erau relativ frecvente, dar în prezent, ca urmare
a activităţii Comisiei pentru Acţiuni şi Burse (Securities and Exchange
Commision – SEC), astfel de situaţii apar mult mai rar.
Un nou factor semnificativ pe aceste pieţe îl constituie mărimea fondurilor
externe care sunt investite pe piaţa americană.
În acest sens, se remarcă sume foarte mari provenite din încasările din
vânzarea petrolului ţărilor arabe, dar şi fonduri din Japonia şi Europa occidentală
care sunt investite în acţiuni pe piaţa americană, deoarece investitorii consideră că
astfel pot obţine profituri mai mari decât folosindu-le în alt mod.
Din analiza celor prezentate se poate pune întrebarea : „de ce se permite
efectuarea de operaţiuni speculative” , dacă riscurile de înregistrare a unor pierderi
sunt atât de mari ?
Răspunsul este acela că, speculatorii îndeplinesc anumite funcţii utile pentru
ansamblul economiei. Cumpărarea unor acţiuni sau mărfuri în speranţa că preţurile
vor creşte, accelerează procesul de echilibrare a pieţei şi încurajează intrarea pe piaţă
a unor furnizori.
Dacă modificarea preţului ar întârzia până la apariţia reală a unei lipse de
mărfuri pe piaţă, atunci fluctuaţia preţurilor ar fi mult mai bruscă şi de o amploare
mai mare.
În acelaşi timp, rezolvarea lipsei de mărfuri de pe piaţă ar lua mai mult timp.
În mod similar, la o anumită marfă, ei vor vinde contractele la termen pentru
acea marfă şi astfel preţurile vor scădea înainte ca surplusul să determine acest lucru.

U.I.5.3.1. Câştiguri prin operaţuni speculative

În cadrul tranzacţiilor bursiere, speculaţia este admisă fiind definită astfel :

– „Tehnică de cumpărare şi de revânzare a bunurilor sau a valorilor, în
vederea obţinerii unui profit din fluctuaţia cursurilor acestora”;
– „Orice activitate destinată profitării de variaţiile prevăzute ale pieţei, prin
realizarea pe cât se poate de rapid a unui profit. Speculaţia are adesea ca efect
echilibrarea pieţei, lărgind-o totodată”;
– „Tranzacţii efectuate de o persoană în scopul obţinerii de profit, cu
asumarea unor riscuri mai mari decât în cazul unor investiţii”.
Tranzacţiile speculative se bazează pe strategii de hedging, vânzări în absenţă,
lansare de ordine stop, contracte futures sau options.
Speculantul sau speculatorul este persoana care, folosind avantajul primului
venit pe piaţă, intră în tranzacţii imediat, cumpărând o cantitate de produse cu ofertă
limitată, apoi revânzându-le la un preţ cât mai mare, obţinând profituri nemeri-
102
 Burse de Mărfuri și Valori
[Link] termen este aplicabil şi consultanţilor care, având acces rapid la informaţii,
intră în tranzacţii înaintea clienţilor, realizând acelaşi gen de profit.
Deşi nu există metodologii care să conducă în mod sigur la câştiguri din
operaţiuni speculative la bursă, cei implicaţi într-un astfel de comerţ se orientează
spre acele categorii de operaţiuni speculative, la care riscul nu este niciodată mai
mare decât şansa profitului.
Speculaţia bursieră, deşi riscantă, a devenit atractivă, astfel încât atmosfera
ce o creează oferă oportunitatea realizării de câştiguri.
Odată cu constituirea burselor, s-au format şi speculatorii care au transferat în
practică şi în propriul interes, o primă regulă a profitului în afaceri: cumpără
ieftin, vinde scump.
Speculatorii cumpără contracte, în speranţa creşterii preţurilor, mizând ca la
un anumit moment să realizeze offset, iar diferenţa realizată să devină profit. Această
regulă are la bază un prim tip de previziune asupra evoluţiei preţului, potrivit căreia
preţul va creşte şi deci, este profitabil să închei un contract la termen în care cumperi,
întrucât valoarea sa intrinsecă va creşte odată cu preţul. Prin aplicarea în practică, a
determinat un anumit tip de operator la bursă numit în jargon „taur”, iar acţiunea
acestuia, „bull”.
Operaţiunea speculativă se numeşte „à la hausse” şi vizează situaţia când
cumpărătorul achiziţionează o marfă, mizând că la termenul de livrare o va vinde la
un preţ mai ridicat.
O piaţă bursieră caracterizată prin cursuri în creştere, durabilă, este o piaţă
sub semnul taurului şi se numeşte bull market sau bulish.
Al doilea tip de previziune asupra evoluţiei preţului este acela care se bazează
pe o scădere anticipată a preţului, acţionându-se după a doua regulă a profitului în
afaceri : vinde scump la termen şi vei putea achiziţiona ieftin la scadenţă.
Dacă perspectiva este de scădere a preţurilor, speculatorii vând contracte
pentru ca la un anumit moment să realizeze „offset”, prin cumpărarea aceluiaşi
contract la un preţ mai mic, realizând astfel profit.
Acest tip de acţiune se numeşte „bear” iar tipul de operator are la rândul lui,
în jargon, denumirea de „urs”.
Operaţiunea speculativă se numeşte „à la baisse” şi priveşte situaţia când se
urmăreşte obţinerea de profit prin tranzacţii cu mărfuri, numai în condiţiile în care
preţul lor pe piaţă va scădea.
Anticipând „direcţia mişcării preţurilor”, speculatorii încearcă să realizeze
profituri prin achiziţii şi vânzări de contracte, oferind hedgerilor posibilitatea de a-şi
„transfera” riscul, întrucât speculatorii acceptă riscul în aşteptarea profitului.
De aceea, speculaţia mai este definită ca fiind reversul hedgingului.
Speculatorii sunt acei participanţi pe piaţă care aduc „lichidităţile” necesare
desfăşurării unor activităţi reale de compensare (clearing). Faţă de hedgeri,
speculatorii foarte rar deţin fizic o marfă care să facă obiectul contractelor futures.
Speculatorii sunt negociatori profesionişti ce tranzacţionează, în general, în
nume propriu, utilizând tehnica obţinerii de profituri imediate pe baza fluctuaţiilor
minime de preţ, astfel că, profiturile sunt mici, dar numeroase iar pierderile generate
de un volum mare de tranzacţii pot deveni foarte mari.
Folosind funcţiile contractelor futures, speculatorii contribuie la formarea
prin bursă a preţurilor reprezentative.

U.I.[Link]. Tipuri de speculatori la bursă

Speculatorii la bursă pot fi clasificaţi după două criterii:

103
Burse de Mărfuri și Valori
 după modul de previzionare a preţului viitor;
 după modul de acţionare pe piaţă.
După modul de previzionare a preţului viitor, speculatorii se diferenţiază
astfel :
o speculatori tehnicieni, care practică analiza tehnică, ce presupune
studierea preţurilor de bază prin utilizarea volu-mului de tranzacţii
înregistrat în trecut, a poziţiilor deschise şi a altor date; analiza
tehnică foloseşte diagrame şi grafice pentru a urmări simultan
mişcările preţului, volumul şi mişcările poziţiilor deschise în mod
curent, pe parcursul mai multor ani;
o speculatori fundamentalişti, care folosesc analiza funda-mentală
care urmăreşte factorii care generează cererea şi oferta; speculatorii
fundamentalişti pleacă de la ideea de bază că orice factor economic
ce contribuie la scăderea ofertei sau la creşterea cererii duce
invariabil la creşterea preţului şi, în mod invers, factorii economici
care contribuie la creşterea ofertei sau la scăderea cererii duc
invariabil la scăderea preţului.
După modul de acţionare pe piaţă, speculatorii pot fi :
o speculatori „de poziţii”, care iniţiază poziţii pe piaţa futures, pe care
le păstrează pe anumite perioade (zile, săptămâni sau luni);
o speculatori „de o zi”, care deţin poziţii numai pe durata unei zile,
respectiv pe durata sesiunii de tranzacţionare, rareori deţinând poziţii
pentru a doua zi.
Vom analiza, pe baza unui exemplu, modalitatea de acţionare a
speculatortului:
 un speculator urmăreşte constant piaţa porumbului şi con-stată că
preţul de pe piaţa futures a rămas redus de mai mul-te luni. La
începutul lunii februarie, el anticipează faptul că, guvernul va iniţia
un program agricol ce va avea ca obiect porumbul, program care va
duce la reducerea suprafeţei însămânţate cu porumb, astfel că, va
decide să cumpere contracte futures de porumb, bazându-se pe o
creştere de preţ. În acest sens, pe 10 februarie achiziţionează contrac-
te futures, cu livrare în luna decembrie, la preţul de 1,70 $/bushel. Pe
20 martie, guvernul se implică în problema porumbului cu un
program guvernamental, care este lansat pe piaţă şi imediat preţul
porumbului pe piaţa futures se ridică la 1,95 $/bushel.
Dacă ar vinde acum contractul futures, ar câştiga 0,25 $/bushel (1,95
– 1,70 = 0,25 $). În luna iulie, speculatorul îşi reevaluează poziţia şi
constată apariţia secetei, ca urmare a lipsei ploilor asupra culturilor
de porumb, iar pe plan mondial, cererea de porumb se află în conti-
nuă creştere, astfel că, preţul futures al porumbului a crescut la 2,05
$/bushel. Speculatorul se decide să facă un „offset”, previzionând că
preţul a atins nivelul maxim şi realizând astfel un profit de 0,35
$/bushel (2,05 – 1,70 = 0,35 $).
 Rapoartele despre starea vremii indică mari căderi de ploi
pentru următoarele două săptămâni, care se suprapun cu perioada
de recoltare la cote maxime a grâului (vârf de campanie).
Speculatorul, care recepţionează această ştire, previzionază o
creştere a preţului grâului şi decide să achiziţioneze contracte futures
pentru grâu, la preţul actual de 2,65 $/bushel. Rapoartele asupra
vremii se dovedesc a fi exacte şi, ca urmare, preţul futures ajunge la
104
 Burse de Mărfuri și Valori
2,80 $/bushel, depăşind previziunea, dar speculatorul nu vinde,
previzionând noi creşteri ale preţului.
Deşi piaţa creşte fără un motiv evident, ea scade brusc la 2,55
$/bushel, rămânând constant o anumită perioadă. Speculatorul
intuieşte că a ratat un potenţial profit atunci când preţul ajunsese la
2,80 $/bushel şi nedorind să rateze din nou, trece la offsetare, profitul
său fiind de 0,10 $/bushel : (2,65 – 2,55 = 0,10 $).
Speculatorul îşi construieşte tranzacţiile comerciale cu contracte futures,
urmărind să acţioneze la standarde ridicate de profitabilitate, vizând realizarea unui
raport cât mai avantajos între suma de bani proprii imobilizaţi şi valoarea afacerii.
În prezent, în lumea modernă, afacerile se realizează în totalitate sau, în bună
măsură, nu cu bani proprii, ci cu bani împrumutaţi, pe principiul „afaceri mari, cu
sume proprii imobilizate reduse”.
În cazul contractului futures, operatorii au obligaţia să constituie doar o
garanţie de bună execuţie a contractului, numită uneori şi marjă. Această garanţie
poate varia, valoric, pe parcursul vieţii contractului futures şi, de cele mai multe ori,
nu depăşeşte 10 % din valoarea contractului. Pe baza acestui considerent, sunt atraşi
numeroşi doritori să încheie contracte futures, care în scurt timp, au devenit cele mai
atractive şi profitabile elemente de speculaţie la bursă.
Acest sistem, cu efect multiplicator, poartă numele de efect de levier sau
acţiunea de ridicare, fiind atractiv pentru speculatori, prin posibilitatea ce o crează
de a pune la dispoziţie avantajul de a controla întreaga valoare a contractului futures
cu ajutorul unui capital minim.
Capitalul cerut ca o garanţie de conjunctură nu este o sumă achitată imediat
pentru un contract futures, ci, de regulă, este vorba de conturi de garanţii în vederea
asigurării îndeplinirii clauzelor stipulate în contract.
Dacă piaţa suferă modificări în avantajul poziţiei unui speculator, atunci
contul speculatorului va creşte proporţional cu micşorarea garanţiilor. Dacă piaţa se
modifică în dezavantajul unei poziţii speculatorii, atunci speculatorul este obligat să
facă depuneri adiţionale în contul de garanţii.
Operaţiunile speculative contribuie pe termen lung la apropierea nivelurilor
cererii şi ofertei, însă pe termen scurt, conduc la destabilizarea preţurilor. Fenomenul
nu trebuie supraestimat, pentru că se produce pe perioade foarte scurte de timp, de
obicei câteva zile sau câteva săptămâni în decursul a câţiva ani, în timp ce, influenţa
stabilizatoare are un caracter continuu.
Mecanismul bursier favorizează din plin pe cei care deţin informaţii complete
şi elaborează strategii corecte. Persoanele care au informaţii inexacte, de regulă
elaborează previziuni eronate, iar mecanismul bursier îi conduce la înregistrarea de
pierderi.
De fapt, bursa permite un schimb al riscurilor şi al costurilor, care se plătesc
pentru acest schimb şi care, în termeni economici este un „joc cu sume zero”.
În privinţa pierderilor, în literatura de specialitate, nu s-a conturat un punct
de vedere comun.
În general, speculatorii au sisteme şi strategii bine puse la punct pentru
fiecare oportunitate ce apare pe piaţă, astfel că, acestea s-au generalizat şi s-au format
tipologii adecvate situaţiilor existente pe piaţă şi scopurilor urmărite, respectiv,
obţinerea unui profit din diferenţa de curs ce poate să apară între diferite pieţe sau
între diferite termene.

U.I.[Link]. Tipuri de operaţiuni speculative

105
Burse de Mărfuri și Valori
Între cele mai cunoscute operaţiuni speculative amintim:
I. tranzacţii „spreading” sau „răspândirea” sau „desfăşurarea”;
II. tranzacţii speculative cu primă numite şi reziliabile şi uneori se gene-
ralizează termenul de opţiuni (options).
Tipurile de operaţiuni speculative „spread” şi „options” utilizează în multe
situaţii aceleaşi genuri de tehnici de lucru, combinând atribute ce le conferă
contractul futures sau elementele componente ale unei opţiuni, realizând în acest fel
o varietate de operaţiuni speculative.

U.I.[Link] . Ttranzacţii „spreading”, „răspândirea” sau „desfăşurarea”

Acest tip de tranzacţii este în acelaşi timp şi operaţiuni de hedging, dar

reprezintă şi o speculaţie uzuală.
Termenul anglo-saxon „spread” semnifică întindere şi este utilizat pentru a
indica diferenţa între cerere şi ofertă sau diferenţa de curs sau alte diferenţe.
Spread, în limba engleză şi ecart, în limba franceză, semnifică operaţiunea
bursieră ce constă în cumpărarea şi vânzarea simultană de contracte la termen
(futures) pentru acelaşi activ, contractele având scadenţe diferite sau cu aceeaşi
scadenţă, dar pe pieţe diferite.
În cazul tranzacţiilor speculative „spread” sau „răspândirea” se realizează o
operaţiune de cumpărare şi vânzare simultană a minim două contracte futures
diferite.
Consecinţele economice ale acestor tipuri de operaţiuni se regăsesc în faptul
că, pe de o parte, aduc pe piaţă lichidităţi, iar pe de altă parte, „răspândirea”
plasează preţurile într-o relaţie apropiată de cea normală, după ce această relaţie a
suferit distorsiuni.
Speculatorii, care se bazează pe metoda „răspândirii”, urmăresc piaţa
analizând cele mai mici amănunte ce apar pe piaţă şi anume :
– preţurile cash şi futures ale aceleiaşi mărfi;
– relaţia dintre preţurile contractelor cu diferite termene de scadenţă;
– preţurile contractelor asupra aceleiaşi mărfi, la diferite burse;
– preţurile unor contracte cu termene diferite de scadenţă sau pentru
diferite mărfuri, dar aflate într-o anumită relaţie (soia – ulei de soia;
grâu – porumb; floarea soarelui – şroturi de floarea soarelui etc.).
Dacă situaţia pieţei este normală, se constată în fiecare caz, că între aceste
mărfuri există relaţii normale.
Dacă aceste relaţii se modifică, „spreaderii” se grăbesc să vândă pe o piaţă
cu suprapreţuri sau să cumpere pe o piaţă cu subpreţuri.
Ordinul de răspândire inserează preţul la care poziţia long sau short poate fi
iniţiată sau la acel nivel al diferenţei de preţ, operaţiunea de răspândire trebuie
iniţiată.
Atunci când se iniţiază o „răspândire” se urmăreşte cu toată atenţia, mai ales
relaţia dintre preţurile contractelor şi mai puţin nivelul absolut al preţurilor.
Pe baza acestei analize, este achiziţionat contractul care este definit în acest
mod ca mai ieftin, în timp ce, contractul mai scump este vândut.
Dacă preţurile se modifică în direcţia previzionată de speculator, atunci acesta
va realiza un profit, ce rezultă din modificarea relaţiei dintre cele două preţuri.
Din două motive, speculatorii fac apel la mecanismul „spread” apreciind că
acestea sunt importante pentru scopurile ce le urmăresc : primul se referă la faptul
că, operaţiunea prezintă un risc scăzut, iari al doilea, vizează nivelul atractiv al
garanţiilor.
106
 Burse de Mărfuri și Valori
Răspândirea se poate realiza în trei feluri:
1. intrapiaţă sau interlivrări (interdelivery spread);
2. interpieţe sau intermarket spread;
3. intermărfuri sau intercommodity spread.

1. Răspândirea intrapiaţă sau interlivrare presupune achiziţio-narea unui

contract futures, cu livrare într-o anumită lună şi vânzarea simultană a
unui contract futures, cu o altă lună de scadenţă, ambele contracte vizând
aceleaşi mărfuri.
Deci, răspândirea se realizează cu aceeaşi marfă, însă contractele au luni
diferite de scadenţă, ceea ce face ca practic să existe patru scenarii:
a) – pe o piaţă în urcare, numită „bull market”, atunci când preţul contrac-
tului futures pe luna iulie, spre exemplu, creşte mai repede decât preţul contractului
futures pe luna noiembrie;
b) – pe o piaţă în coborâre, numită „bear market”, atunci când preţul con-
tractului futures pe luna iulie, spre exemplu, scade mai încet, decât preţul
contractului futures pe luna noiembrie;
c) – preţul contractului futures pe luna iulie rămâne nemodificat, în timp ce,
preţul contractului pe luna noiembrie scade;
d) – preţul contractului futures pe luna iulie creşte, în timp ce, preţul
contractului pe luna noiembrie rămâne neschimbat.
O „răspândire” intrapiaţă se realizează la aceeaşi bursă, adică achiziţia şi
vânzarea are loc pe aceeaşi piaţă şi duce la realizarea de profit pe baza diferenţei
dintre preţurile celor două contracte cu luni de livrare diferite, indiferent dacă se
acţionează de pe poziţii „bear”, mizând pe o piaţă în scădere sau „bull” previzionând
o piaţă în creştere.
O „desfăşurare” (răspândire) interlivrări se realizează cu contracte futures
ale unei mărfi, cu date şi preţuri de livrare diferite, profitul rezultând din diferenţele
de preţ ale mărfii la cele două date de livrare. Costurile depozitării, în cazul
mărfurilor ce pot fi stocate (cereale, metale), au un mare efect asupra preţurilor
futures.
Relaţia dintre cele două preţuri se bazează pe costurile întreţinerii mărfii
respective, pe perioada dintre cele două date de expirare, respectiv până la scadenţă.
Astfel, preţul futures al contractului cu data de expirare mai îndepărtată,
depăşeşte preţul futures al contractului cu data de expirare cea mai apropiată, cu o
sumă egală cu costul întreţinerii mărfii pe perioada dintre cele două date de expirare.
Analizând o asemenea relaţie pe o piaţă agricolă futures normală, cel puţin
din punct de vedere teoretic, aceasta reflectă o aprovizionare adecvată cu o cerere şi
capacităţi de depozitare suficiente, ceea ce însea-mnă că se află într-o relaţie bine
definită : preţul futures al contractului cu scadenţa cea mai apropiată şi preţul futures
al contractului cu scadenţa cea mai îndepărtată.
Practic, în perioada în care aprovizionarea nu face faţă consu-mului, preţul
futures al contractului cu data de scadenţă cea mai apropiată depăşeşte preţul futures
al contractului cu data de scadenţă mai îndepărtată generând situaţia de „piaţă
inversă”.
În cazul produselor agricole, o „răspândire” interlivrări cu frecvenţă ridicată
este cea numită „răspândire” interrecoltă sau „răspândire” recoltă veche-
nouă, care implică în strategia ei, achiziţionarea recoltei pe piaţa futures într-un an şi
vinderea acesteia, tot pe piaţa futures, în anul următor.
Potrivit relaţiilor de bază, privind cererea-oferta, în perioada recol-tării, preţul
cerealelor este mai scăzut decât în restul anului, reflectând intrarea pe piaţă a unei
107
Burse de Mărfuri și Valori
cantităţi mari de marfă, deci şi preţul futures al contractelor asupra noii recolte este
mai scăzut, decât preţul futures al contractului asupra vechii recolte.
În practică, răspândirea intrapiaţă face posibile mai multe procedee, între
care, următoarele trei sunt mai des utilizate, inclusiv pe pieţele financiare:
a. „răspândire cumpărată” (spread long);
b. „răspândire vândută” (spread short);
c. „răspândire fluture” (butterfly spred).

a. Procedeul „răspândire cumpărată”, defineşte cazul în care un

speculator ce acţionează de pe poziţia „bull”, ini-ţiind o răspândire,
achiziţionează contractul cu scadenţa cea mai îndepărtată, în speranţa
că în viitor, preţul primului contract, cu scadenţa cea mai apropiată,
să depăşească preţul celui de al doilea contract, cu scadenţa cea mai
îndepărtată.

b. Procedeul „răspândire vândută”, defineşte cazul când un speculator

ce acţionează de pe poziţia „bear”, iniţiind o răspândire,
achiziţionează contractul cu scadenţa cea mai îndepărtată şi vinde
contractul cu scadenţa cea mai apropiată, în speranţa că în viitor,
preţul ultimului contract va depăşi preţul primului contract.

c. „Răspândirea fluture”, este larg utilizată şi implică iniţierea a două

răspândiri interlivrare în direcţii opuse, livrarea fiind centrată pentru
ambele răspândiri, în aceeaşi lună. Răspândirea fluture presupune
desfăşurarea dublă de contracte futures, prin care speculatorul
cumpără două con-tracte şi concomitent, vinde alte două contracte din
aceeaşi clasă, dar cu preţuri şi date de scadenţă diferite.

2. Răspândirea interpieţe sau operaţiunea de arbitraj, se referă la

achiziţionarea şi vânzarea simultană de contracte futures, având ca obiect
aceeaşi marfă pe două pieţe identice, dar în două burse diferite. Alegerea
operaţiunilor în aşa fel încât să se obţină un profit se numeşte arbitraj.
Arbitrajul vizează obţinerea de profit prin tranzacţionarea simultană a
unor mărfuri care au preţuri diferite, pe pieţe diferite. Dacă acesta se
obţine din operaţiuni pe pieţe diferite, se va numi arbitraj de piaţă, iar
dacă se fac operaţiuni la termene diferite, se va numi arbitraj la termen.
Arbitrajul la termen constă în cumpărarea şi vânzarea simultană a
unei cantităţi de marfă, dar la termene diferite. Profitul rezultă din
diferenţa dintre nivelurile de preţ la termenul de cumpărare şi respectiv, la
termenul de vânzare.
Arbitrajul între pieţe se bazează pe diferenţa de preţ la aceeaşi marfă, la
două burse diferite şi constă în a cumpăra o cantitate de mărfuri mai
ieftine la bursa dintr-o ţară şi a o revinde concomitent, mai scump, la
bursa din altă ţară. Profitul se obţine din diferenţa de preţuri care trebuie
să acopere şi toate cheltuielile de comercializare, de expediţie, de asigura-
re, transport etc.
Acest gen de tranzacţii îndeplineşte un rol necesar în economie, ce constă
în aceea că se realizează o minimizare a diferenţelor dintre preţurile
aceleiaşi mărfi, practicate în zone diferite, omogenizând în acest fel atât
producţia, cât şi consumul, în favoarea uniformizării vieţii economice, în
general.
108
 Burse de Mărfuri și Valori
Tendinţa de egalizare pe plan mondial a cotaţiilor de bursă determină
scăderea ponderii operaţiunilor de arbitraj pe piaţă.

3. Răspândirea intermărfuri se realizează aşa cum arată şi numele, pe

baza a două mărfuri diferite, dar cu legătură între ele, ceea ce presupune
că pot fi interschimbabile sau prezintă caracteristici de aprovizionare sau
consum asemănătoare.
Acest gen de desfăşurare se realizează cu două mărfuri înruidite, cu
scopul de a profita din schimbarea corelaţiei dintre preţurile lor (de
exemplu: aur şi argint, grâu şi porumb etc.).
Cea mai comună răspândire intermărfuri este „răspândirea grâu –
porumb”, care se realizează prin achiziţionarea de contracte futures
asupra celuilalt. Cele două mărfuri au în comun caracteristici legate de
metodele recoltării şi stocării şi consumul lor prin prelucrare.
Un gen special de răspândire este „răspândirea prelucrării”, care
presupune achiziţionarea de materii prime la un preţ aflat sub preţul de
vânzare al produselor rezultate din prelucrarea acestora.
Răspândirea prelucrării realizată cu soia este frecvent utilizată de
firmele prelucrătoare, care intenţionează să-şi minimizeze stocurile
generate de creşterea continuă a preţurilor pentru soia şi/sau declinul
preţurilor pentru produsele rezultate din prelucrarea soiei ( uleiul şi alte
produse alimentare). Pentru a realiza un profit din prelucrarea soiei, este
necesar ca soia să fie achiziţionată la un preţ aflat sub preţul de vânzare al
uleiului de soia şi al alimentelor pe bază de soia. Diferenţa de preţ se mai
numeşte şi marja de profit.
Încercând să determine o relaţie favorabilă între aceste preţuri, managerul
firmei agroalimentare ce procesează soia, de exemplu, va achiziţiona
contracte futures pentru soia şi va vinde contracte futures pentru ulei şi
alimente pe bază de soia.
Managerul va acţiona conjugat pe piaţa futures, construind o strategie
formată din două operaţiuni de hedging : va realiza un hedging acţionând
long până la data la care achiziţionează de pe piaţa cash cantitatea de soia
necesară procesului de prelucrare şi totodată, va realiza un alt hedging,
acţionând short ,până la data la care lansează pe piaţă, la vânzare, uleiul
de soia şi alte produse alimentare.
În sens invers „răspândirii de prelucrare”, se realizează „inversarea
răspândirii de prelucrare” când piaţa se inversează, datorită
distorsiunilor apărute între preţul de bază pentru materii prime şi preţul
produselor finite, rezultate în urma procesării, respectiv, când preţurile
produselor finite sunt mai scăzute decât al materiilor prime.

În continuare ne vom referi la următorul exemplu :

Un speculator hotărăşte, în luna mai, să realizeze o „răspândire” grâu-
porumb.
În acel moment, contractele futures, ce au scadenţa în luna decembrie, au
preţul fixat la nivelul de 3,15 $/bushel, pentru grâu şi la 2,15 $/bushel, pentru
porumb, sperând ca modificarea preţului porumbului să fie mai mare decât
modificarea preţului grâului, fapt ce-l va determina să procedeze astfel:
În luna mai :
a) vinde un contract futures pentru grâu pe luna decembrie la preţul de
3,15 $/bushel;
109
Burse de Mărfuri și Valori
b) cumpără un contract futures pentru porumb peluna decembrie la un preţ
de 2,15 $/bushel.
Diferenţa este de 1,00 $/bushel.

În luna noiembrie:
a) cumpără un contract futures pentru grâu pe decembrie la preţul de 2,60
$/bushel;
b) vinde un contract futures pentru porumb pe decembrie la preţul de 2,25
$/bushel.
Diferenţa este de 0,35 $/bushel.

Sintetizând datele culese vom obţine rezultatul operaţiunii de „răspândire”:

Rezultat
Luna Grâu Porumb
răspândire
Mai Vinde un contract pe Cumpără un contract pe 1,00
decembrie la 3,15 decembrie la 2,15 $ $/buchel
$/bushel
Noiem- Cumpără un contract pe Vinde un contract pe 0,35
brie decembrie la 2,60 decembrie la 2,25 $/buchel
$/buschel $/buchel
Rezultat 0,55 x 5000 bucheli 0,10 x 5000 bucheli 0,65
= 2750 $ = 500 $ $/buchel
Câştig net: 0,65 x 5000 bucheli = 3250 $

U.I.[Link]. Tranzacţii speculative cu primă (reziliabile)

Operaţiunea cu primă, reprezintă „ o tranzacţie bursieră în care una din

părţi (cumpărătorul), îşi rezervă dreptul de a rezilia (abandona) contractul la
termen, în schimbul plăţii unei penalităţi fixate dinainte, denumită primă.
Operaţiunile cu primă se mai numesc şi reziliabile pentru că, în situaţia în
care, la termenul de închidere a poziţiei deschisă la bursă, nu au fost realizate
intenţiile speculative, fie vânzătorul, fie cumpărătorul, poate renunţa la contract.
Rezervarea dreptului de reziliere de către unul sau de către fiecare operator se
face pe baza unei prime depusă la Casa de Clearing (de compensaţie), în momentul
încheierii tranzacţiei. În felul acesta, pierderea celui care renunţă se va limita numai
la prima pe care o cedează în favoarea partenerului său.
Plătitorul primei poate fi vânzătorul sau cumpărătorul.
La o anumită dată, numită ziua lichidării, partea care şi-a rezervat acest
drept, trebuie să declare dacă se retrage, ceea ce înseamnă că va cere rezilierea
contractului. Prin plata primei, participanţii la tranzacţie îşi limitează pierderea până
la nivelul primei. De aceea, speculatorii preferă acele categorii de operaţiuni la care
riscul nu depăşeşte niciodată şansa câştigului.
Astfel de tranzacţii speculative cu primă, care dau posibilitatea limitării
pierderilor sunt aşa numitele opţiuni (options).
După Dicţionarul bursier opţiunea reprezintă „ dreptul contractual de a
cumpăra sau de a vinde, într-o perioadă determinată şi la un preţ fixat dinainte, un
anumit număr de acţiuni, o anumită sumă în devize, o anumită cantitate de metal
preţios sau un număr de loturi de marfă”.
Opţiunea, este un contract prin care una din părţi, cumpărătorul opţiunii,
dobândeşte, în schimbul plăţii unei prime, dreptul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra
sau de a vinde o marfă determinată, la un preţ de exercitare şi până la o anumită
110
 Burse de Mărfuri și Valori
scadenţă. Opţiunea, de regulă, are un caracter negociabil, utilizarea opţiunilor
nenegociabile întâlnindu-se foarte rar.
Preţul de exercitare întâlnit în literatura de specialitate, provine din expresia
engleză – exercice price sau strike price – şi constituie preţul la care deţinătorul unei
opţiuni poate să-şi exercite dreptul de cumpărare sau de vânzare. Caracterul negoci-
abil este dat de primă, care este singura variabilă conţinută de contractul de opţiune.
Măimea primei se stabileşte în cadrul negocierilor dintre vânzătorul şi
cumpărătorul contractului, depinzând, în cea mai mare măsură, de volumul cererii şi
al ofertei la acea dată.Mărimea primelor variază între diferitele pieţe de mărfuri şi în
funcţie de modificarea condiţiilor de piaţă.
Termenul de opţiune, desemnează o piaţă futures în care cumpărătorul are
dreptul de a opta, în limitele contractului, să cumpere o marfă la un anumit termen şi
în anumite condiţii.
De subliniat este faptul că, dacă acest drept nu este exercitat într-o perioadă
de timp specificată , opţiunea expiră şi cumpărătorul ei pierde banii.
De asemenea, termenul de opţiune se referă şi la un contract standardizat,
care dă dreptul cumpărătorilor să cumpere sau să vândă la o dată precisă şi la un preţ
fix, în cadrul pieţei de opţiuni.
Suma plătită de cumpărător vânzătorului de contract pe piaţa futures de
opţiuni, în vederea intrării în posesia dreptului de opţiuni poartă denumirea de primă.
Printr-o asemenea tranzacţie, contractantul dobândeşte dreptul de a vinde sau
de a cumpăra într-o perioadă de timp stabilită prin plata unei prime.
În limbaj tehnic, dreptul de a cumpără semnifică dreptul de a fi long iar cel de
a vinde de a fi short.
Contractarea unei opţiuni îi dă dreptul cumpărătorului, ca în schimbul unei
prime plătite, să fie „long” sau „short” la o marfă, adică să cumpere sau să vândă, la
un preţ predeterminat şi la un termen de livrare specificat în orice moment între data
contractării şi data exprimării opţiunii.
Indiferent dacă în termenul stabilit contractanţii acestor operaţiuni îşi exercită
drepturile prin vânzări sau cumpărări de contracte la termen, prima plătită nu se
restituie.
Operaţiunile cu primă sunt cu atât mai atractive, cu cât se previzionează
variaţii mai mari ale preţurilor, realizarea de profituri din operaţiuni de speculaţie
fiind limitată de situaţia în care preţurile nu oscilează suficient de mult petru a
acoperi cel puţin valoarea primei.
În cazul acestor tranzacţii, prima diminuează profitul şi ca atare, profitul
potenţial apare atunci când fluctuaţiile de preţ depăşesc considerabil mărimea primei.
Spre exemplu, în situaţia în care prima este de 120 $/tonă şi fluctuaţiile de
preţ sunt între 95 $ şi 150 $, profitul potenţial poate fi limitat.
Dar, în situaţia în care fluctuaţiile de preţ se cuprind între limitele de 200 –
300 $, depăşind mult prima, atunci profitul potenţial va fi mult mai mare.
Atracţia pentru speculaţie la contractarea unei opţiuni rezidă în faptul că
indiferent de oscilaţiile preţurilor pe piaţă, deţinătorul opţiunii nu are obligaţia de a
face depuneri în garanţie de sume care să acopere oscilaţiile de preţ, deoarece cel
care contractează dreptul de a fi „long”, respectiv dreptul de a cumpăra sau a vinde,
nu este nici „long” şi nici „short”, până când nu dă curs opţiunii.
Din acelaşi motiv, deţinătorul opţiunii nu poate fi forţat să-şi lichideze
operaţiunea.
Momentul exercitării opţiunilor diferă în funcţie de modelul ales, existând
două variante:

111
Burse de Mărfuri și Valori
– opţiunea americană, opţiune care poate fi exercitată oricând ]n timpul
duratei sale de viaţă, deci oricând înaintea datei de scadenţă;
– opţiunea europeană, opţiune care poate fi exercitată numai la scadenţă.
În acest caz, dacă opţiunea este exercitată de cumpărător, data
exercitării coincide cu data cumpărării.
Denumirea variantelor este improprie, pentru că pe plan internaţionl se
tranzacţionează ambele stiluri de opţiuni, iar în ultimul timp au apărut pe piaţa
opţiunilor, opţiunile asiatice.
Datorită flexibilităţii termenului în extercitarea dreptului cumpărătorului,
opţiunile de stil american au o valoare mai ridicată decât cele europene, în situaţia în
care, toate celelalte caracteristici sunt identice.
Spre deosebire de opţiunile americane şi europene, opţiunile asiatice au la
bază media valorii mărfii, calculată pe durata de viaţă a opţiunii.
În mod practic, pot exista situaţii când la o aceeaşi bursă, anumite contracte
să aibă exercitarea în stil american, pe toată durata de viaţă a contractului, iar altele
în stil european, numai la scadenţă.
Contractele de opţiune pentru operaţiuni futures au fost introduse experimen-
tal în anul 1982 pe piaţa bursieră de la Chicago Board of Trade, bucurându-se de
contribuţia statului şi a celor mai importante bănci din Statele Unite ale Americii şi
având ca obiect bonuri de tezaur emise de trezoreria naţională.
În ceea ce priveşte opţiunile, o parte dintre specialişti susţin că sunt două
tipuri de opţiuni: „call” şi „put”, iar altă parte, mai adaugă un al treilea tip „double
option”, existând unele diferenţieri de ordin formal.
După Dicţionarul bursier, cele două tipuri de opţiuni sunt definite astfel:
– „Opţiunea Call” – termen american care desemnează o opţiune pentru
cumpărarea de acţiuni, de devize sau alte valori, într-o perioadă
determinată şi la un preţ fixat dinainte, numit primă de opţiune.
Opţiunea call este avantajoasă pentru speculatorii care se bazează pe
pe creşterea cursului. Dacă creşterea aşteptată nu se realizează,
fondurile angajate sunt pierdute. Opţiunea „call” permite asigurarea
unei poziţii de scădere.
– Opţiunea Put” – termen american care desemnează o opţiune pentru
vânzarea unui număr determinat de acţiuni sau de bonuri de
participaţie ale aceleiaşi societăţi, într-o perioadă fixată dinainte, prin
intermediul plăţii unei prime de opţiune. Acest drept de vânzare este
negociabil pe toată durata lui şi pierde orice valoare după împlinirea
termenului convenit. Opţiunea put este avantajoasă pentru
speculatorii care se bazează pe scăderea cursurilor, dar poate să
servească şi garantării unei poziţii de creştere.
După Dicţionarul de termeni şi expresii utilizate în tranzacţiile de bursă,
cele două tipuri de opţiuni sunt caracterizate astfel :
 „Call” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul achită un
premiu vânzătorului, obţinând dreptul de a cumpăra un lot de titluri
financiare sau un contract standard de mărfuri, futures, indici şi
valute, la un preţ de exercitare prestabilit, într-o perioadă dată;
 „Put” – tip de contract Options, prin care cumpărătorul achită
vânzătorului un premiu, pentru a obţine dreptul de a vinde un contract
standard de titluri financiare, indici, mărfuri sau futures, într-un timp
determinat şi la un preţ de exercitare prestabilit.
Glosarele ce completează literatura în această materie explică cei doi termeni
în felul următor:
112
 Burse de Mărfuri și Valori
 „Call” – opţiune de cumpărare, prin care, cumpărătorul opţiunii
dobândeşte dreptul ca, la o anumită scadenţă, să cumpere de la
vânzătorul opţiunii un anumit activ (marfă, valută, titluri), la un preţ
de exercitare determinat;
 – „Put” – opţiune de vânzare, prin care, cumpărătorul opţiunii
dobândeşte dreptul ca la o anumită scadenţă, să vândă vânzătorului
opţiunii un anumit activ (marfă, valută titluri), la un preţ de exercitare
determinat.
Se folosesc trei variante de opţiuni:
 „call option”, care conferă dreptul de a cumpăra (de a fi „long”);
 „put option”, care conferă dreptul de a vinde (de a fi „short”);
 „double option”, prin care se dobândesc ambele posibilităţi.
În cazul opţiunilor double şi prima de opţiune va fi dublă.
Prin urmare, contractând o opţiune înseamnă că speculatorul îşi obţine dreptul
de a cumpăra şi/sau vinde la un preţ convenit, în orice moment al valabilităţii
opţiunii:
 dacă se optează pentru creşterea preţurilor, dar se doreşte să se limiteze
pierderea în situaţia că piaţa va evolua în defavoarea sa, atunci
speculatorul va alege tipul de „opţiune call”, care îi dă dreptul de a fi
„long”, respectiv, să cumpere la preţul din contract, oricând, între data
cumpărării opţiunii şi data expirării ei;
 dacă se previzionează o scădere a pieţei, atunci speculatorul va opta
pentru tipul de „opţiune put”, care îi dă dreptul de a fi „short”,
respectiv, să vândă la un preţ de bază specificat în momentul contrac-
tării, la orice dată de la data contractării până la scadenţă;
 dacă se doreşte să se obţină profit, indiferent de sensul în care evoluează
piaţa, atunci speculatorul va opta pentru o „opţiune double”, care îi dă
dreptul să fie „long” şi/sau „short”.
Funcţionând în ambele sensuri şi valoarea primei va fi, de regulă, dublă, faţă
de prima ce se plăteşte în cazul opţiunilor call sau put.
În practică, diferitele situaţii ce apar pe piaţă determină a nu fi posibil întot-
deauna să se contracteze tipul de opţiune dorit.
De aceea, pentru speculatori a devenit deosebit de importantă cunoaşterea
posibilităţilor de conversiune a tipurilor de opţiuni uşor obtenabile în tipuri de
opţiuni dorite.
Astfel, opţiunile double pot fi convertite în call şi put. La rândul lor,
fiecare din aceste opţiuni, put şi call, pot fi convertite în double.
În felul acesta, se pot construi diferite strategii ale tranzacţiilor cu opţiuni.
Pentru fiecare cumpărător de opţiune call, respectiv put, există şi un vânzător de
opţiune call, respectiv put.
Un contract de opţiune, poate fi exercitat în orice zi, până în ziua anterioară
zilei de expirare a acestuia.
Exemplu:
Un importator doreşte să cumpere un produs la bursa din Rotterdam – la
preţul bursei.
Acesta se va adresa exportatorului olandez care îi va indica ca preţ, un preţ
mai mare decât preţul bursei, format din preţul bursei + o primă,– pe care
producătorul o fixează la un anumit nivel, să presupunem 150 + 30 = 180 $.

113
Burse de Mărfuri și Valori
U.I.[Link] . Contractul la termen, tipurile de operaţiuni şi piaţa de acţiuni

Încheierea contractului la termen – îl pune la adăpost pe importator faţă de

creşterea preţului şi a primei, pe o perioadă de cel puţin un an.
Tendinţa preţurilor – se realizează de către Institute de Conjun-ctură – prin
analize şi studii – comandate de firmele interesate.
Spre exemplu, Firma Metra, în Franţa, are o reţea de salariaţi (corespondenţi)
în ţările sale de baştină, care furnizează firmei la cerere, informaţii de ordin statistic
etc.
Operaţiunile la termen pot fi:
– cu termen ferm;
– cu opţiune.
Ele presupun mai multe etape:
1. La termenul fixat prin contract, cumpărătorul preia titlurile şi efectuează
plata;
2. Lichidează diferenţele de curs : a cumpărat 30 acţiuni cu preţul de 150
$/buc., la 1 octombrie, cu termen ferm de plată la 31 octombrie; la 25 octombrie
vinde cele 30 de acţiuni la preţul de 160 $/buc., cu termen ferm la 31 octombrie.
Astfel, se va realiza o diferenţă pozitivă de 300 $.
Poate exista şi situaţia în care cumpărătorul prevede o scădere drastică a
preţului acţiunilor la termenul fixat (31 octombrie) şi pentru a preveni o pierdere,
hotărăşte să vândă cele 30 de acţiuni, înainte de 31octombrie, tot în pierdere, dar la
un preţ ceva mai mare decât cel prevăzut la termenul ferm de lichidare (spre exemplu
140 $, faţă de 130 $ prevăzuţi la scadenţă).
Pierderea, în acest caz va fi de 300 $ : (4200 $ - 3900 $ = 300 $).
3. Operaţia de report, intervine când previziunile operatorului la bursă
privind termenul de lichidare nu se adeveresc, optând pentru un nou termen favorabil
(spre exemplu 30 noiembrie).
Dacă, la termenul fixat (31 octombrie), valoarea de cotaţie a acţiunilor este de
130 $, speculatorul va putea vinde, la 31 octombrie, la vedere, cele 30 de acţiuni,
obţinând 3900 $, deci cea mai mare parte a sumei necesare pentru a achita la termen
tranzacţia pentru care se angajase (4200 $).
Speculatorul iniţiază o prelungire a termenului de plată sau reportul afacerii
sale.
El răscumpără cele 30 de acţiuni pentru următorul termen de lichidare (30
noiembrie), când le va prelua efectiv şi plăti, dar la un preţ ceva mai mare faţă de
cel vândut la vedere (135 $/acţiune).
Răscumpărarea la 135 $ va fi satisfăcătoare, atât pentru intermedi-arul care a
acceptat să mijlocească reportul, cât şi pentru operatorul de bursă, care speră ca la
noul termen de lichidare (30 noiembrie) să poată vinde în câştig acţiunile cumpărate
cu 135 $.
Câştigul imediat al operatorului de bursă, constă din diferenţa dintre cursul de
vânzare la vedere al acţiunilor (130 $) – denumit curs de compensaţie şi preţul la
care le va răscumpăra de la intermediar (135 $), în aceeaşi zi, dar cu un nou
termen de plată (30 noiembrie), ca operaţiune de report.
Valoarea de report a acţiunilor se stabileşte astfel:
1. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în operaţiuni de
report este mai mare decât numărul celor care acceptă să mijlocească operaţiunea,
cursul la termen va fi mai mare faţă de cursul de compensaţie, cu o diferenţă numită
report (în exemplul dat : 135 – 130 = 5 $/acţiune).

114
 Burse de Mărfuri și Valori
2. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi în reportare este
egal cu cel al mijlocitorilor, cursul la noul termen va fi egal cu cotaţia de
compensaţie (130 $);
3. Dacă la 31 octombrie, numărul speculatorilor interesaţi să prelungească
termenul de lichidare este mai mic faţă de cel al mijlocitorilor operaţiunii, cursul la
termen va fi inferior cursului de compensaţie, cu o diferenţă numită deport (spre
exemplu : 125 $ - 130 $ = - 5 $/acţiune).
Piaţa de acţiuni funcţionează pe baza încrederii unui agent de bursă (broker)
în alt agent de bursă.
Agenţii de bursă se bazează pe încrederea clienţilor pe care îi reprezintă.
Principiile care stau la baza funcţionării pieţei de valori sunt cele specifice
pieţei în general. Astfel, pentru fiecare cumpărător satisfăcut, trebuie să existe un
vânzător satisfăcut.
În cazul când oferta este mai mare decât cererea, preţurile vor scădea, iar
când cererea va fi mai mare decât oferta, preţurile vor creşte.
În pagina financiară a oricărui cotidian mai important se prezintă indicatorii
financiari pentru acţiunile marilor firme şi tendinţa acestora.
De asemenea, în ziare sunt prezentate pentru fiecare companie, numărul de
acţiuni comercializate în ziua precedentă, preţurile maxime şi minime, precum şi
preţul de închidere al zilei precedente. În fiecare an, fiecare deţinător de acţiuni
primeşte un raport cu privire la activitatea companiei în care a investit.
Raportul cuprinde grafice uşor de interpretat şi rezumate cu date amănunţite
pe o perioadă de 10 ani.
O firmă de contabilitate, independentă, garantează corectitu-dinea datelor
cu privire la situaţia financiară a companiei. În plus, personalul cu funcţii de
conducere în companie, este obligat să declare cât deţine din acţiunile companiei.
De asemenea, există un organism al statului, însărcinat cu supravegherea
acţiunilor şi burselor.
Din profiturile obţinute, firmele plătesc o parte (circa 50 %) deţinătorilor de
acţiuni sub formă de dividende.
Spre exemplu : dacă o companie are un profit anual de 20 mil. $ şi are 5 mil.
acţiuni, va aloca 10 mil. $ pentru plata dividendelor, revenind 2 $/acţiune.
Dacă o persoană deţine 100 acţiuni, va primi un dividend total de 200 $.
Dacă acţiunile se vând pe piaţă cu 40 $, rata de recuperare a capitalului pe
acţiune va fi de 5 %.
Acţiunile care fac obiectul vânzării-cumpărării sunt, de regulă, înregistrate la
Bursa de acţiuni.
Operaţia de vânzare-cumpărare a acţiunilor este în principiu foarte simplă:
– dacă o persoană doreşte să vândă 100 de acţiuni, va telefona agentului
său de bursă dându-i instrucţiuni să vândă imediat, cu cel mai bun preţ
posibil; în acelaşi timp, o altă persoană, care doreşte să-şi investească
economiile, cumpără 100 de acţiuni de la aceeaşi companie.
Va telefona agentului său de bursă şi îi va da instrucţiuni să cumpere cele
100 de acţiuni, la preţul curent.
Cei doi agenţi vor telefona ordinele lor la bursă (să presupunem bursa din
New York), iar agenţii oficiali (specializaţi) vor negocia tranzacţia.
Cel care doreşte să cumpere, va întreba : „Cât trebuie să plătesc pentru
100 de acţiuni ?“
Să presupunem că cea mai mare ofertă de cumpărare a fost de 65,25 $, iar
cel mai redus preţ, pentru care cineva s-a arătat dispus să vândă, a fost de
65,75 $.
115
Burse de Mărfuri și Valori
Deoarece ambii agenţi doresc să obţină preţul cel mai bun se ajunge la un
compromis de 65,50 $/acţiune.
La bursa de acţiuni din New York, tranzacţiile se desfăşoară în mod public,
iar informaţia este transmisă electronic la toate agenţiile de vânza-re-cumpărare de
acţiuni din S.U.A.
Operaţiunile care se negociază la burse se execută pe bază de contracte.
Spre deosebire de practica obişnuită, aceste contracte de bursă sunt încheiate
standard, respectiv, pe baza unor modele standard care se aprobă de către Comitetul
bursei.

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce sunt cotaţiile sau cursurile bursiere şi cum se clasifică „după modul de

calcul” ?
2. Care sunt metodele prin care se stabilesc cotaţiile de lichidare ?
3. Prezentaţi cotaţiile efective şi cotaţiile nominale.
4. Prezentaţi cotaţiile oficiale şi cotaţiile neoficiale.
5. Ce tendinţă poate avea bursa şi ce rol îndeplineşte cotaţia bursieră ?
6. Ce reprezintă „cost of carry” ?
7. Ce cuprinde preţul futures ?
8. Care sunt termenii prin care se exprimă preţurile futures ?
9. Ce reprezintă hedging-ul ?
10. Care sunt factorii care influenţează fluctuaţia preţurilor într-o economie
stabilă ?
11. Ce reprezintă noţiunea de „basis” ?
12. Ce este „piaţa contando” şi „piaţa backwardation” ?
13. Care sunt condiţiile pentru a obţine un rezultat favorabil într+o operaţiune
hedging ?
14. Care sunt scopurile operaţiunii de hedging şi care sunt etapele de realizare a
procedurii de hedging ?
15. Ce este un „short hedger” şi un „long hedger” ?
16. Exemplificaţi o operaţiune de short hedger şi o operaţiune de long hedger.
17. Ce este un contract de hedging ?
18. Care sunt criteriile de evaluare a eficienţei operaţiunilor de hedging ?
19. Care sunt categoriile de persoane care fac operaţiuni la termen la bursă ?
20. Ce reprezintă speculaţia în cazul tranzacţiilor bursiere ?
21. Ce reprezintă speculantul sau speculatorul la bursă ?
22. Care este prima regulă a profitului în afaceri bursiere ?
23. Prin ce se caracterizează operatorul de tip „taur” şi acţiunea de tip „bull” ?
24. În ce constă operaţiunea bursieră „à la hausse” ?
25. Prin ce se caracterizează o piaţă sub semnul taurului şi ce denumire poartă ?
26. Care este a doua regulă a profitului în afaceri bursiere ?
27. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul „modul de
previziune a preţului viitor”.
28. Prezentaţi categoriile de speculatori la bursă după criteriul „modul de
acţionare pe piaţă”.
29. În ce constă efectul de levier sau acţiunea de ridicare ?
30. În ce constă tranzacţiile spreading ?
31. Detaliaţi răspândirea intrapiaţă sau interlivrări.

116
 Burse de Mărfuri și Valori
32. Care sunt procedeele utilizate în răspândirea intrapiaţă şi prin ce se
caracterizează fiecare ?
33. Prezentaţi „răspândirea interpieţe” sau „operaţiunea de arbitraj”.
34. Prezentaţi „răspândirea intermărfuri” .
35. În ce constau „tranzacţiile speculative cu primă sau reziliabile” ?
36. Ce reprezintă opţiunile la bursă ?
37. Prezentaţi opţiunea americană şi opţiunea europeană .
38. Prin ce se caracterizează opţiunile : „call”, „put” şi „double option” ?
39. Care sunt etapele operaţiunilor la termen ?
40. Cum se stabileşte valoarea de report a acţiunilor pe piaţa de acţiuni ?

Lucrare de verificare : Cotaţiile bursiere şi operaţiunile la termen

117
Burse de Mărfuri și Valori

U.I. 6 - INDICII BURSIERI

U.I.6.1. Caracteristici, tipuri şi rolul indicilor bursieri

Indicii bursieri reflectă evoluţia cursurilor bursiere pe o anumită piaţă, la o

anumită bursă, exprimând raportul între cererea şi oferta de capital.
Indicele bursier generalizat exprimă preferinţa medie a deţină-torilor de
capital, de angajare în activitatea economică, manifestându-se prin predominanţa
celor ce vând asupra celor ce cumpără, fapt ce deter-mină scăderea generală a
cursurilor.
Preponderenţa celor care cumpără asupra celor care vând, determi-nă
creşterea lentă, dar continuă, a cursurilor, evidenţiind o evoluţie stabilă, de creştere
economică.
Indicii bursieri se determină pe baza unui eşantion de întreprinderi
selecţionate (ce se menţine în timp), ponderea lor fiind determinată de capitalizarea
bursieră, respectiv, de coeficientul de capitalizare a rezultatelor.
Coeficientul de capitalizare a rezultatelor are ca bază de calcul profiturile
nete pe acţiune, luând în considerare randamentul fiecărei întreprinderi, respectiv
măsura în care proprietarul poate fi remunerat.
Indicele Dow Jones, se calculează pe baza unei metode lansate în anul 1889
de ziaristul american Henry Charles Dow, perfecţionată de asociatul său, expertul
financiar Jones şi sintetizează variaţia în timp a preţului mediu, rezultat din
tranzacţia la bursa din New York a 30 acţiuni industriale, 20 societăţi de transport şi
15 acţiuni ale unor întreprinderi prestatoare de servicii.
În literatura de specialitate se evidenţiază caracterul convenţional al alcătuirii
indicilor bursieri.
Spre exemplu, în cazul indicelui Dow Jones, se consideră în anii de
depresiune, o capitalizare de 10 ori, iar în perioada de avânt, de peste 20 de ori,
fenomen ce evidenţiază faptul că, pe o perioadă de 3-4 ani, cursul acţiunilor
(valoarea indicelui) poate să crească de la 1 la 3, la o creştere reală a profiturilor de
la 1 la 1,5.
Indicele bursier este semnificativ numai pentru bursa respectivă, nefiind
posibile comparaţii internaţionale, deoarece normele de contabilizare sunt diferite de
la o ţară la alta, normele de impozitare diferă, iar metodele de camuflare a profitului
sunt o practică generală, dar diferită pentru fiecare ţară (umflarea amortismentelor, a
rezervelor etc.).
În S.U.A., indicele Dow Jones a avut mai multe ipostaze (pentru industrie, cu
30 mari întreprinderi industriale, pentru transport, cu 20 firme, pentru utilităţi, cu 15
firme).
Indicele Dow Jones Industrial a rămas, prin tradiţie, cel mai semnificativ,
cunoscut şi utilizat, care, în ultimii 10-15 ani a înregistrat creşteri accelerate.
În Japonia, se utilizează indicele Nikkei, institutuit în anul 1950, care
cuprinde 225 societăţi.

118
 Burse de Mărfuri și Valori
În Anglia, se foloseşte indicele Financial Times, care cuprinde numai 30
valori.
Indicii bursieri din prima generaţie, sunt consideraţi lipsiţi de relevanţă,
datorită faptului că, sunt excluse din sfera lor unele sectoare destul de importante.
Spre exemplu, indicele Dow Jones nu cuprinde nici o companie bancară şi de
asigurări şi nici o întreprindere de comunicaţii.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre indicii bursieri, CAC 40, în Franţa sau
DAX, în Germania.
Mai semnificativi sunt indicii bursieri din generaţia a II-a, datorită numărului
mai mare de societăţi cuprinse, cât şi prin importanţa şi repre-zentativitatea
societăţilor incluse în calculul acestor indici.
Indicii bursieri din generaţia a II-a s-au construit având la bază respectarea
anumitor cerinţe :
 selectarea eşantionului de firme incluse în structura indicelui bursier;
 atribuirea unei anumite importanţe, prin:
 pondere egală pentru toate valorile mobiliare din structura
indicelui bursier;
 pondere egală cu capitalizarea bursieră, respectiv, pondere mai
mare a titlului care are dividendele pe acţiuni mai mari;
 alegerea datei de referinţă pentru care indicele bursier se 100, 1000 sau
10000 puncte, în funcţie de reglementările pieţei.
Cele mai importante criterii de selectare a valorilor mobiliare ce intră în
alcătuirea indicilor bursieri sunt următoarele:
 grad de capitalizare bursieră ridicat;
 grad foarte mare de dispersie a valorilor mobiliare în rândul
deţinătorilor;
 informatizarea cotaţiilor bursiere pentru valorile mobiliare;
 legătura structurală dintre Cota oficială a titlurilor bursei şi
valorile mobiliare ce alcătuiesc indicii bursieri.
Se pot exemplifica mai mulţi indici bursieri ce fac parte din generaţia a II-a :
 pentru piaţa S.U.A., indicele băncii de afaceri Standard and Poor
500;
 pentru piaţa Japoniei, indicele TOPIX (cuprinde 1165 acţiuni);
 pentru piaţa Franţei, indicele SBF (sau CAC general), cu 239
acţiuni;
 pentru piaţa Angliei, indicele Financiar Times 100 (cu 100 acţiuni);
 pentru piaţa Germaniei, indicele DAX (cu 100 acţiuni) etc.
În ultimul timp, se încearcă reprezentarea la o scară unitară între diverse
burse de către Morgan Stanley Capital sau International Perspective and
International Finance Corporation , plecând de la o bază dată (100), la începutul
perioadei şi exprimând evoluţia ulterioară, proporţional.
Spre exemplu, în perioada iunie 1989 – mai 1990 s-au înregistrat
următoarele situaţii :
o creşteri ale cursurilor cu 50 %, la bursele din Paris şi Frankfurt;
o scăderi de până la 20 %, la bursele din Tokio şi Taiwan;
o creşteri cu circa 100 %, la bursele din Mexic;
o crah bursier în Brazilia, unde la începutul anului 1990, indicele
bursier a scăzut brusc, de la 150 %, la 50 %.
Aceste evoluţii sunt semnificative pentru dezvoltarea economică a fiecărei
ţări.
119
Burse de Mărfuri și Valori
Se apreciază faptul că, indicii bursieri de generaţia a II-a vor avea o
utilizare tot mai amplă, aşa cum au procedat băncile de afaceri japoneze : Nikko,
Yamaichi, Nomura, Yamanouchi ş.a.
În funcţie de evoluţia indicilor bursieri se încheie numeroase contracte de
vânzare-cumpărare.
Astfel, în S.U.A., se practică contracte la termen, bazate pe indicii Standard
and Poor 500, Standard and Poor 100, NYSE (New York Stock Exchange) şi
Composite Index.
În Anglia, se foloseşte indicele Financiar Times 100, în Franţa, indicele
CAC 40, în Germania, indicele DAX etc.
Aceste contracte specifice speculaţiei bursiere, iau ca bază de creştere sau
de reducere a sumelor angajate, indicele bursier.
Spre exemplu, un agent economic care are un portofoliu de deţineri de acţiuni
incluse între valorile indicelui bursier şi care se aşteaptă la scăderea cursului
acestora, va încheia în momentul respectiv, un contract de vânzare la termen (în
valoare, de exemplu, de la 6 mil. $).
La termenul stabilit, acelaşi agent economic va răscumpăra contractul
respectiv, la o sumă mai redusă (5,5 mil. $), ca urmare a scăderii indicelui bursier (a
cursului acţiunilor).
Diferenţa de 0,5 mil. $ reprezintă un câştig pentru deţinător, care îi poate
acoperi (integral sau parţial) scăderea valorică a deţinerilor sale, provenind din
reducerea cursurilor acţiunilor.
De asemenea, indicii bursieri acţionează şi în structura deţinerilor
investitorilor instituţionali, cu deosebire a societăţilor de investiţii.
Societăţile de investiţii, au ca funcţie principală, investirea în acţiuni a
capitalurilor, într-o structură orientată să optimizeze veniturile obţinute din
dividende.
Se apreciază că în S.U.A., pentru 25 % din deţinători, gestionarii (investitorii)
sunt tentaţi să dea propriului portofoliu de deţineri aceeaşi structură ca cea pe care o
are un indice bursier dat.
În acest fel, se creează premisele unor identităţi între profitul deţinerilor
investitorilor instituţionali şi profitul indicelui bursier, fapt ce determină dispariţia
funcţiei de gestiune, eliminarea ideilor proprii, de angajare şi fructificare a
capitalului, care se orientează în plasamente după profilul indicelui bursier.
Se produce de fapt, însăşi „moartea pieţei“, respectiv, lipsa condiţiilor de
orientare liberă, în ceea ce priveşte negocierea de acţiuni pe un principal segment al
pieţei.
Ca urmare a internaţionalizării pieţei bursiere, se folosesc o serie de indici
bursieri internaţionali, cum ar fi :
 Indicele FT-30 (FT Ordinary Share Index), care reprezintă cel mai
vechi indice bursier din Marea Britanie şi cuprinde 30 acţiuni
tranzacţionate intens (blue chip);
 Indicele FT actuarial al tuturor acţiunilor (Financial Times Actuaries
all Share Index, FT-A), care se calculează pe piaţa Londrei la ora 1700 a
fiecărei zile lucrătoare, alcătuit din circa 670 acţiuni, care sunt divizate
în 6 grupe principale şi 35 subsecţii, reprezentând peste 90 % din
capitalizarea pieţei bursiere din Marea Britanie;
 Indicele FT Stock Exchange 100 (FT-SE 100), denumit şi „footsie”,
care a fost introdus pentru a satisface nevoia unui indice bursier al
acţiunilor, calculându-se în fiecare moment al zilei bursiere; are ca bază
de referinţă [Link].1993, când valoarea acestuia a fost de 1000 puncte;
120
 Burse de Mărfuri și Valori
constituie elementul de bază pentru încheierea contractelor futures, cu
preponderenţă pentru contractele „options”, care se negociază la Bursa
Valorilor Mobiliare Derivate din Londra;
 Indicele Dow-Jones (Dow-Jones 30-Share Industrials Average),
reprezintă standardul general utilizat de presă şi alte mijloace de
informare pentru a măsura progresul pieţei S.U.A. şi are în structură cele
mai importante 30 de acţiuni din ramura industriei;
 Indicele Standard and Poor's 500, este alcătuit din 500 acţiuni selectate
de Compania Standard and Poor şi este cotat în fiecare minut al zilei de
tranzacţionare bursieră; valoarea de piaţă totală a acţiunilor din
structura acestui indice, reprezintă 80 % din valoarea acţiunilor
tranzacţionate la bursa din New York (NYSE); acest indice stă la baza
cotaţiilor pentru contractele “futures”- tranzacţionate la bursa din
Chicago (Chicago Mercantile Exchange), cât şi a contractelor “options”,
care se tranzacţionează la bursa din New York (NYSE);
 Indicele Frank Russell, cuprinde cele mai importante 3000 de acţiuni
cotate în S.U.A. şi reprezintă circa 98 % din piaţa valorilor mobiliare din
S.U.A.; este divizat în indicii Russell 1000 şi Russell 2000, care sunt
cotaţi la fiecare 15 secunde;
 Indicele Nikkei (Nikkei Stock Average), care poate fi întâlnit şi sub
denumirea de Nikkei Dow, are în structură 225 acţiuni din prima
secţiune a bursei din Tokyo, se calculează ca medie aritmetică ponderată
a acestora şi se modifică în mod egal pentru fiecare schimbare a cursului
acţiunilor, indiferent de capitalizarea bursieră;
 Indicele TOPIX, este indicele bursier al primei secţiuni a bursei din
Tokyo şi cuprinde toate acţiunile companiilor care cotează în prima
secţiune a bursei din Tokyo (circa 1200 tipuri de acţiuni); are cea mai
largă bază de calcul, pentru a exprima cea mai bună imagine a pieţei
Japoniei şi de calculează la fiecare 60 de secunde;
 Indicele TSE 2 (Tokyo Stock Exchange Second Section Index), este un
indice bursier ponderat cu capitalizarea bursei, care are în structură
acţiunile cotate la bursa din Tokyo (circa 750 acţiuni), neincluse în
indicele TOPIX; de asemenea, nu sunt incluse în acest indice companiile
cotate pe pieţele locale şi pe piaţa OTC;
 Indicii mondiali (internaţionali), cuprind trei indici şi anume:
 Indicii MSCI (Morgan Stanley Capital International), reprezintă
un grup de indici concepuţi pentru a măsura performanţele
pieţelor din S.U.A., Europa, Canada, Mexic, Australia şi Orientul
Îndepărtat (Asia de Sud-Est) şi pe cea a grupurilor industriale
internaţionale. Indicele Mondial (World Index), se bazează pe
cotaţiile a 1.477 acţiuni, reprezentând aproximativ 60 % din
valoarea agregată a pieţelor din 20 de ţări;
 Indicele Mondial FT–Actuarial (Actuaries World Index),
reprezintă un grup de indici care au aceeaşi dată de referinţă şi
evidenţiază separat fiecare din cele 23 de ţări, 9 regiuni grupate
geografic, 36 grupuri clasificate în funcţie de ramurile industriale
şi şapte sectoare economice luate în considerare; Indicele
mondial FT-Actuarial este un agregat al indicilor naţionali şi
regionali, fiind reprezentat de 2.400 valori mobiliare individuale,
în care se poate investi oriunde în lume (globaly investable): se

121
Burse de Mărfuri și Valori
calculează zilnic şi separat în monedă locală, în dolari americani
şi în lire sterline, pentru a permite o evaluare a impactului
componentei valutare pentru investitorii din ţări diferite;
 Indicele Global Solomon-Russell (Solomon Brothers – Frank
Rusell Global Equity Index), are în structură circa 45.000
acţiuni ale unor companii din 23 de ţări, fiind asemănătoare cu
FT Actuaries World Index; sunt excluse din componenţa acestui
indice, companiile care nu sunt disponibile pentru investitorii
străini sau care sunt foarte puţin lichide.
Indicii internaţionali au următoarele denumiri :
 indicele nord-american;
 indicele Europei, Australiei, Noii Zeelande şi Orientului
Îndepărtat (EAFE);
 indicele Europa 13;
 indicele Pacificului şi Orientului Îndepărtat.
Toţi aceşti indici sunt compatibili şi comparabili.

U.I.6.2. Tranzacţii futures pe indici bursieri

Un contract futures, pe piaţa bursieră, este un acord de voinţă pentru a

vinde sau cumpăra o cantitate determinată dintr-un activ financiar, la un preţ
prestabilit din momentul încheierii contractului şi cu lichidarea la o dată viitoare.
Caracteristicile unui contract futures sunt următoarele:
 condiţiile contractului sunt standadizate, în ceea ce priveşte natura
activului suport şi cantitatea contractată, numită şi unitate de
tranzacţii;
 termenul de executare, care, de obicei, este o lună, timp în care
urmează să aibă loc lichidarea;
 preţul contractului futures se stabileşte la bursă, prin procedura
specifică de negociere şi contractare a acestei pieţe organizate, fiind
expresia raportului dintre cererea şi oferta pentru fiecare contract
standardizat, dând contractu-lui o valoare variabilă;
 actualizarea zilnică sau „marcarea la piaţă”, astfel încât pierderile
uneia din părţile contractante sunt transferate ca venituri celeilalte
părţi;
 lichidarea contractului se poate realiza, fie prin predarea/ primirea
activului, care face obiectul contractului, fie prin lichidarea poziţiei
printr-o operaţiune de sens contrar, respectiv o compensare; în cazul
contractelor futures la care executarea nu se poate realiza prin
predarea unui activ fizic sau a unui titlu financiar (contractele pe
indici de bursă), livrarea se face printr-o lichidare cash.
Folosirea indicilor bursieri ca elemente de referinţă în contractele la termen,
atrage după sine transformarea modului de exprimare a indicelui bursier din număr
de puncte, în unităţi monetare ale pieţei de referinţă, pe baza unui multiplicator
specific.
Operaţiile futures pe indici de bursă, reprezintă vânzarea sau cumpărarea
indicelui bursier la cursul futures al bursei şi cedarea/primirea la scadenţă a unei
sume cash, în valoare egală cu produsul dintre multipli-catorul pieţei şi diferenţa
dintre multiplicatorul pieţei şi diferenţa dintre valoarea indicelui din ultima zi de
tranzacţii a contractului şi preţul contractului futures.
122
 Burse de Mărfuri și Valori
Dacă valoarea indicelui bursier este superioară preţului futures, cei cu poziţii
short vor plăti pe cei cu poziţii long. În caz contrar, dacă valoarea indicelui bursier
este sub preţul futures, cei cu poziţii long vor plăti pe cei cu poziţii short. Contractele
futures sunt marcate pe piaţă în fiecare zi, prin intermediul Casei de Clearing (de
compensaţii), iar reglementarea cash dă rezultate similare prin livrarea efectivă a
tuturor acţiunilor cuprinse în indicele bursdier. Operaţiunea futures evită însă
operaţiunile şi costurile pe care le presupune executarea în natură.
Contractul futures pe indici de bursă reprezintă un titlu, construit artificial,
care nu se bazează pe un flux viitor de venituri (ca în cazul titlurilor primare), ori pe
o marfă sau un activ financiar (ca în cazul titlurilor derivate) şi nu poate fi lichidat la
scadenţă, decât prin plata unei sume de bani, spre deosebire de contractele futures pe
mărfuri, valute şi titluri de datorie, care pot fi lichidate şi prin livrarea efectivă a
activelor pe care este construit contractul. Un contract futures pe indicele bursier
TOPIX, prezintă următoa-rele caracteristici (tab.6.1.):
Tabelul 6.1.
Caractertisticile unui contract futures pe indicele TOPIX
Nr.
Detalii Caracteristici
crt.
1. Contract o TOPIX (Tokyo, Stock Price Index)
o ciclul martie, iunie, septembrie,
decembrie în orice zi de bursă se poate
2. Lunile de livrare
face cumpărarea indicelui TOPIX pentru
cinci luni viitoare
o 10.000 yeni TOPIX (de exemplu pentru
3. Unitatea de tranzacţie TOPIX – 1.000 contractul se face pe
1.400 * 10.000 yeni)
o 1 punct faţă de preţul pieţei; limitele
4. Variaţia minimă de preţ
zilnice de variaţie (tick): +/- 3 %
Valoarea mişcărilor
5. o 10.000 yeni
minime
o indicele la încheierea zilei anterioare;
o sub 2.000 puncte creştere/descreştere 100
puncte;
o 2.000 – 3.000 puncte,creştere/des-creştere
6. Limita zilnică de preţ 150 puncte;
o 3.000 – 4.000 puncte,creştere/des-creştere
200 puncte;
o peste 4.000 puncte, creştere/des-creştere
250 puncte
o ziua de bursă care precede a doua zi de
vineri a lunii de livrare; tranzacţionarea
7. Ultima zi a tranzacţiei unui nou contract lunar începe în ziua de
bursă, imediat următoarei ultimei zile de
tranzacţii
o a treia zi de bursă care urmează celei de-a
8. Data lichidării doua zile de vineri a lunii de livrare
Marja obligatorie pentru o minim 25 % din valoarea tranzacţiei sau 6
9.
clienţi milioane yeni
o minim 20 % din preţul de închidere al
Marja obligatorie pentru
10. primei zile de tranzacţionare pentru
membri fiecare contract lunar

123
Burse de Mărfuri și Valori

U.I.6.3. Contracte cu opţiuni pe indici bursieri

Opţiunile pe indici sunt contracte care au ca activ de bază un produs sintetic

şi anume, indicele bursier. Opţiunile bazate pe indici asigură investitorului un
instrument suplimentar, utilizabil în scopul reducerii riscului de piaţă, ca şi pentru
diversificarea oportunităţilor de investiţii. Suportul contractului nu se referă la un
număr de acţiuni, deşi indicele se construieşte plecând de la o selecţie de acţiuni.
Valoarea contractului se determină prin înmulţirea nivelului indicelui un un
multiplicator specificat de bursă. Aşadar, preţul de exercitare al operaţiunii la care se
aplică multiplicatorul respectiv reprezintă suma de plată în cazul exercitării opţiunii.
La exercitarea opţiunii, diferenţa dintre preţul de exercitare şi nivelul curent al
indicelui înmulţită cu multiplicatorul specific pieţei reprezintă câştigul sau pierderea
operatorului.
La opţiunile pe indici de bursă, lichidarea contractului se face dacă poziţia
pe opţiuni nu a fost compensată, numai prin intermediul unor fluxuri băneşti
(lichidare cash), necesitând posibilitatea livrării acţiunilor din care este compus
indicele.
Prima se determină, de asemenea, înmulţind nivelul cotat al primei (ca preţ
al opţiunii) cu multiplicatorul.
Elemente care caracterizează un contract cu opţiuni pe indicele bursier
TOPIX, sunt următoarele (tab.6.2.):
Tabelul 6.2.
Caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele TOPIX

Nr.
Detalii Caracteristici
crt.
o Este un contract cu opţiuni put şi call de tip
2. Contractul
american pe indice TOPIX
o 4 luni consecutive de exercitare:
3. Durata de viaţă a) ianuarie, aprilie, iulie, octombrie;
b) martie, iunie, septembrie, decembrie
o multiplicatorul este nivelul indicelui TOPIX
4. Unitatea de tranzacţie
(10.000 yeni TOPIX)
o 5 preţuri de exercitare la un interval de 50
5. Preţul de exercitare
puncte de indice
o american (poate fi executat oricând în intervalul
6. Tipul exercitării dintre momentul când a fost cumpărată
opţiunea şi data expirării)
o 0,5 puncte de indice (sau 10.000 yeni x 0,5 =
7. Fluctuaţia minimă
5.000 yeni, ca fluctuaţie a valorii contractului)
8. Limita zilnică de preţ o aceeaşi ca şi la contractele futures pe TOPIX
o ziua de bursă anterioară celei de-a doua vineri a
lunii, cu excepţia lunilor: martie, iunie,
septembrie şi decembrie (când opţiunile expiră
9. Data expirării în a doua zi de vineri a lunii). Când luna
exercitării a expirat, începe tranzacţionarea unei
noi serii de opţiuni pe patru luni (în ziua
următoare celei de exercitare)
10. Ultima zi a o ziua lucrătoare dinaintea celei de-a doua vineri

124
 Burse de Mărfuri și Valori
tranzacţiei a lunii
o 6 milioane yeni sau o sumă calculată după
formula: (V+25 % PE) * N* 10.000 yeni dacă
această sumă depăşeşte 6 milioane yeni, în care:
Marja obligatorie
11. V – valoarea contractului de opţiuni;
pentru clienţi
PE – preţul de exercitare;
N – numărul de contracte de opţiuni;
10.000 yeni - multiplicatorul
o egală sau mai mare cu o sumă calculată astfel:
(p + 20 % TOPIX) * N*10.000 yeni, în care:
Marja obligatorie p – prima opţiunii;
12.
pentru membri TOPIX – nivelul curent TOPIX (cursul de
închidere al bursei);
N – numărul de contracte de opţiuni
o se determină înmulţind multiplicatorul cu
13. Prima opţiunii
cotaţia primei
o exercitarea opţiunilor pe indici se lichidează
prin plata cash şi nu prin livrarea titlurilor;
suma necesară lichidării cash se calculează
Exercitarea şi astfel:
14. (PE – TOPIX) * 10.000 yeni, în care:
lichidarea
PE – preţul de exercitare al opţiunii;
TOPIX – valoarea indicelui TOPIX la închiderea
zilei de exercitare sau „preţul special de lichidare”
o 9.00 – 11.00 şi 12.30 – 15.10 (ora 15 a ultimei
zile de tranzacţionare din lună, cu excepţia
15. Orele de tranzacţii opţiunii care expiră în martie, iunie, septembrie,
decembrie)
Sistemul de o licitaţie prin sistemul de tranzacţionare CORES
16. –F
tranzacţionare

Lichidarea contractelor pe indici bursieri generează numai în fluxuri în

numerar, reprezentând câştig sau pierdere, excluzând orice mişcare în portofoliul de
valori mobiliare.

Teste pentru verificarea cunoştinţelor

1. Ce reprezintă indicii bursieri ?

2. Prezentaţi indicele Dow Jones.
3. Daţi exemple de indici bursieri din generaţia a II-a utilizaţi în alte ţări.
4. Prezentaţi indicii bursieri internaţionali.
5. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indici bursieri ?
6. Care sunt caracteristicile unui contract futures pe indicele TOPIX?
7. Care sunt caracteristicile unui contract cu opţiuni pe indicele TOPIX ?

Lucrare de verificare : Indicii bursieri

125
Burse de Mărfuri și Valori

BIBLIOGRAFIE

1. Abil, Lucia, 1995 – Dicţionar bursier. Editura Economică, Bucureşti.

2. Anghelache, Gabriela, 1997 - Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Bonciu, F., 1991 – Pieţele de valori şi de mărfuri. Revista Tribuna
economică, nr. 23, Bucureşti.
4. Bran, P., 1984 – Relaţii valutar-financiare internaţionale. Editura
Economică, Bucureşti.
5. Cerna, Silviu, 1994 - – Banii şi creditul în economiile contemporane, vol. I
şi II. Editura Enciclopedică, Bucureşti.
6. Chiran A., Gîndu Elena, Drobotă Benedicta, Jităreanu A.F., 2010 - Burse-
Ediția a II-a revizuită și adăugită.Editura PIM, Iași.
7. Dăianu, D., 1993 – Echilibrul economic şi moneda. Ed. Humanitas,
Bucureşti.
8. Didier, M., 1992 – Economie – regulile jocului. Editura Humanitas,
Bucureşti.
9. Drăgoiescu, Elena, Drăgoescu, A., 1995 – Pieţe financiare primare şi
secundare şi operaţiuni de bursă. Editura Mesagerul, Bucureşti.
10. Funar, Sabina, 1998 – Bursa de mărfuri. Editura Ceres, Bucureşti.
11. Gobry, Pascal, 1990 – Les indices boursiers, PUF.
12. Gradu, Mihaela, 1995 – Tranzacţii bursiere. Editura Economică, Bucureşti.
13. Lehman, Paul -Jacques, 1991 – Le bource de Paris. Dunod.
14. Micu, B., 1997 – Bursa de valori. Editura Economică, Bucureşti.
15. Negoescu, Gh., 1995 – Risc şi incertitudine în economia contemporană.
Editura Alter Eco Cristian, Galaţi.
16. Negoescu, Gh., 1995 – Pieţe de capital şi burse de valori. Editura Zigotto,
Galaţi.
17. Negoescu, Gh., Bontaş, Cristina-Aurora, 1997 – Bursa de mărfuri şi de
valori. Editura Zigotto, Galaţi.
18. Negruş, Mariana, 1991 – Acţiunile şi cursul lor. Revista Tribuna economică,
nr. 3, Bucureşti.
19. Negruş, Mariana, 1991 – Negocierea titlurilor de valoare. Revista Tribuna
economică, nr. 6, Bucureşti.
20. Olteanu, I., 1991 – Conceptul de bursă şi apariţia ei. Revista Tribuna
economică, nr. 3, Bucureşti.
21. Olteanu, I., 1991 – Agenţii oficiali la bursele de efecte, acţiuni şi schimb.
Revista Tribuna economică, nr. 27, Bucureşti.
22. Petrache, A., 2000 – Oportunitatea înfiinţării burselor de produse agricole
pentru România. Revista Tribuna economică, nr. 40.
23. Petrache, A., 2001 – Funcţionează bursele agroalimentare în România ?
Revista Tribuna economică, nr.15, Bucureşti.
24. Popa, I., 1993 – Bursa. Editura Adevărul S.A., Bucureşti.
25. Popa, I., 1995 – Bursa, vol. I şi II. Editura Adevărul S.A., Bucureşti.
26. Popescu, V., 1992 – Bursa şi tranzacţiile cu titluri financiare. Editura Clubul
Român, Bucureşti.
126
 Burse de Mărfuri și Valori
27. ***, 1995 – Bursa de valori Bucureşti. Regulament de organizare şi
funcţionare, Bucureşti.
28. ***, 1994 – Legea nr. 52/1994 – Legea privind valorile mobiliare şi bursele
de valori. Monitorul Oficial nr. 210, partea I-a, Bucureşti.
29. ***, 1996 – Valorile mobiliare şi reglementarea tranzacţiilor cu valori
mobiliare. Buletin economic legislativ, nr. 8, Bucureşti.

127