PRINCIPII GENERALE PRIVIND ÎNTOCMIREA ACTELOR MEDICO-

LEGALE

Potrivit art. 9 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor

şi a altor lucrări medico-legale, actele medico-legale sunt:
a)certificatul medico-legal;
b) raportul de constatare medico-legală;
c)raportul de expertiză medico-legală;
d) buletinul de analiză;
e)avizul medico-legal.
Principiile generale pentru întocmirea actelor medico-legale sunt:
a) actele medico-legale, în tot ansamblul lor, trebuie să fie redactate şi să răspundă
necesităţilor actului de justiţie;
b)redactarea actelor trebuie făcută, pe cât posibil, în termeni pe înţelesul persoanelor
fără pregătire medicală de specialitate;
c) se vor respecta cu stricteţe normele metodologice unitare medico-legale, privind
descrierea leziunilor traumatice sau anatomo-patologice de orice tip;
d)expertul medico-legal nu are dreptul de a face încadrarea juridică a faptei în actele
de expertiză întocmite de el sau de alţii;
f) în situaţia când este necesară întocmirea unui raport de constatare, atunci când există
riscul dispariţiei sau degradării unor probe, expertul are obligaţia înregistrării cât mai
fidele cu putinţă a tuturor observaţiilor sale, fără omisiuni, chiar şi în situaţia când ele par,
la prima vedere, fără importanţă;
g) concluziile actelor medico-legale trebuie să fie clare, concise, în strictă
concordanţă ştiinţifică cu materialul cercetat avut la dispoziţie şi cu epuizarea tuturor
examenelor complementare necesare şi utile, alături de alte mijloace ştiinţifice prevăzute
de lege;
h) în situaţia în care, după epuizarea tuturor mijloacelor de studiu medico-legale,
expertul medico-legal este pus în situaţia de a nu putea răspunde la întrebările care i-au
fost puse de organele judiciare ori de instanţă, el trebuie să prezinte foarte clar motivele
pentru care nu poate da răspuns la problemele ridicate şi solicitate de speţa respectivă.
Atunci când există posibilitatea ca, în urma cercetării medico-legale, să fie necesară
prezentarea mai multor răspunsuri privind interpretarea faptelor, acestea vor fi consem-
nate pe larg, cu precizarea valorii lor ştiinţifice.

CERTIFICATUL MEDICO-LEGAL

1
Face parte din categoria actelor medico-legale ce se eliberează persoanelor în viaţă,
alături de constatarea medico-legală şi expertiza medico-legală.
Definiţie. Se eliberează la cererea unei persoane, interesată să dovedească o stare de
fapt, cu caracter medical, necesar şi utilizabil numai in justiţie ca mijloc de probă.
Certificatul medico-legal are un caracter privat.
Condiţiile de eliberare. Examinările şi cercetările privind persoane în viaţă se
realizează după verificarea de către medicul legist a identităţii persoanei, pe baza cărţii de
identitate, adeverinţei temporare de identitate sau a paşaportului, ale cărui serie şi număr
se menţionează în certificatul medico-legal.
In cazul în care persoana examinată nu prezintă actele prevăzute mai sus, faptul se
menţionează în certificatul medico-legal, pentru identificare luându-se impresiunile
digitale de la indexul mâinii stângi pe documentul prin care se solicită examinarea sau
prin orice mijloc ştiinţific de identificare aflat la îndemna medicului legist (art. 13 din
Norme).
Persoanele aflate în stare de reţinere vor fi examinate în prezenţa personalului de pază de
acelaşi sex.
Minorul se examinează în prezenţa unuia dintre părinţi sau a reprezentantului său legal
ori, în lipsa acestora, în prezenţa unui membru major al familiei, de acelaşi sex cu
minorul (art. 14 din Norme).
In toate situaţiile, examinarea se face în prezenţa asistentului medical legist, pe lângă
celelalte persoane prevăzute de lege, şi totodată cu respectarea celor prevăzute privind
sexul.
Examinarea la domiciliul sau reşedinţa persoanei examinate se aprobă, în mod excep-
ţional, de conducătorul instituţiei medico-legale (art. 19 din Norme).
Situaţiile în care se eliberează certificatul medico-legal (art. 15 din Norme):
a) constatarea virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau dezvoltării
fizice în circumstanţe precum constatarea virginităţii sau deflorării, violului, perversiunii
sexuale, obţinerea pentru minore a dispensei de vârstă în vederea căsătoriei, precum şi
constatarea stării obstétricale în cazuri de sarcină, viduitate, avort, naştere, lehuzie;
b) constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de dispariţia leziunilor externe, dar
nu mai târziu de 30 de zile de la data producerii;
c) constatarea infirmităţilor de boală consecutive leziunilor traumatice certificate
conform lit.b
d) constatarea capacităţii psihice, în vederea stabilirii capacităţii de exerciţiu necesare
pentru întocmirea unor acte de dispoziţie şi în cazul bolnavilor netransportabili, cu
suferinţe evolutiv letale sau aflaţi în stare gravă în condiţii de spitalizare;
e) constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de
a exercita o anumită activitate sau profesie.
Persoanele care au dreptul de a cere şi obţine certificatul medico-legal:
- persoana în cauză, dacă a împlinit vârsta de 16 ani;
- părinţii, pentru copiii sub vârsta de 16 ani;
- tutorele sau autoritatea tutelară, pentru persoanele puse sub tutelă, precum şi
curatorul, în cazul în care s-a instituit curatelă;

2
 - persoanele care îi îngrijesc pe minori, altele decât cele care au fost enumerate mai
sus;
- directorul unităţii, pentru persoanele internate în cămine, spitale, internate şcolare,
precum şi în alte asemenea instituţii;
- comandantul locului de deţinere, pentru persoanele condamnate şi organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată, pentru persoanele aflate în stare de reţinere sau
de deţinere;
- orice altă persoană, pentru copiii găsiţi, pentru persoanele debile mintal, precum şi
pentru cei care nu se pot îngriji singuri şi nici nu sunt în îngrijirea cuiva;
- orice persoană juridică, pe bază de contract pentru asiguraţii sau angajaţii săi.

Părţile componente ale certificatului medico-legal.

[Link] introductivă cuprinde: preambulul; date necesare privind identitatea persoanei;
istoricul datelor cu caracter medical.
In preambul se consemnează: numele şi calitatea medicului care face examinarea:
data examinării. în situaţia în care fapta s-a petrecut cu mai puţin de 24 de ore în urmă
faţă de ora examinării, se va consemna obligatoriu ora şi minutul examinării.
Identificarea persoanei examinate se va face potrivit Normelor procedurale medico-
legale (art. 13).
In ceea ce priveşte istoricul datelor cu caracter medical, se va înscrie cât mai mult cu
putinţă ordinea cronologică a faptelor, tipul suferinţei medicale, eventual locul
producerii, îngrijirile medicale primite (sau nu) până în momentul examinării medico-
legale.

B. Partea descriptivă sau cuprinsul reprezintă examinarea medicală şi medico-legal

propriu-zisă.
Ea respectă toate regulile de bază ale unei examinări medicale de rutină. Astfel se
începe de la cap, gât, membre superioare, torace, abdomen şi membre inferioare.
Se face întâi descrierea suferinţelor situate pe partea anterioară a acestor segmentelor
şi apoi în partea posterioară.
Dacă în cursul examinării medicul legist simte nevoia unei clarificări de diagnostic sau
de susţinere a diagnosticului său, procedează la efectuarea examenelor complementare,
care constau în diferite examene clinice sau paraclinice, efectuate fie de medicul legist,
fie de alţi specialişti din alte unităţi sanitare.
Examinările complementare nu constituie expertize sau constatări medico-legale,
indiferent cine le-a efectuat [art. 17 alin. (2) din Norme].
In cadrul acestui capitol, se acordă o deosebită atenţie descrierii leziunilor de violenţă,
precum şi a celorlalte suferinţe, potrivit metodologiei medico-legale.
Pentru leziunile de violenţă se vor menţiona:
- felul leziunilor: echimoză, hematom, excoriaţie, plagă, luxaţie, entorsă, fractură etc;
- localizarea leziunilor: regiunea anatomică mare, segmentul anatomic, distanţa faţă de
un reper anatomic fix;
- numărul leziunilor de acelaşi tip;
- culoarea leziunilor;
- forma leziunilor (fantă, stelată etc);
- dimensiunile, care se exprimă în cm;

3
- direcţia leziunilor, mai ales când ele au un ax mare şi unul mic: oblic, transvers,
orizontal, vertical;
- marginile plăgilor;
- conţinutul plăgii, atunci când conţin corpuri străine: pământ, cioburi de sticlă, aşchii
de lemn etc;
- adâncimea plăgilor se exprimă prin menţionarea planului anatomic ce formează
fundul plăgii. Sondarea acestor plăgi este interzisă, deoarece poate duce la false traiecte,
producând diverse perforaţii sau hemoragii;
- semne de tratament: aparate gipsate, pansamente, suturi etc.
în final, se vor consemna acuzele subiective ale persoanei, dar cu multă prudenţă şi
discernământ vizavi de tendinţa firească a celor examinaţi de a-şi augmenta suferinţa.
Pentru celelalte tipuri de certificate medico-legale ce pot fi solicitate potrivit art. 15 lit.
a), c), d) şi e) din Normele procedurale medico-legale se procedează la fel, adică la o
examinare medico-legală obişnuită, dar accentul se pune pe examenele complementare
efectuate de alţi specialişti din diferite domenii medicale: ginecologi şi obstetricieni,
neurologi, psihiatri, ortopezi, chirurgi, internişti etc.
In aceste situaţii, persoana este trimisă către un medic de specialitate, care are
obligaţia să consemneze în biletul medical eliberat persoanei în cauză, după consultarea
acesteia, următoarele date: diagnosticul stabilit; tratamentul necesar şi cel aplicat; durata
tratamentului; prognosticul evolutiv al afecţiunii; eventuale complicaţii.
Aceste bilete medicale împreună cu alte eventuale explorări de imagistică medicală
(radiografii, CT etc.) sunt prezentate medicului legist, care va consemna conţinutul lor
împreună cu rezultatele examinărilor complementare efectuate în cuprinsul certificatului
medico-legal.
Toate aceste acte, împreună cu copia actului medico-legal, se vor păstra în arhivle
instituţiei medico-legale care 1-a eliberat, pe timp nedeterminat.
In situaţia când mediul legist vede victima după ce aceasta s-a prezentat mai întâi la
medicul de specialitate, va consemna în certificat acest lucru, inclusiv conţinutul tuturor
documentelor medicale legate de suferinţa petentului şi prezentate de acesta, la nevoie
făcând copii după original.
Responsabilul unităţii sanitare unde victima a primit îngrijiri medicale are obligaţia să
instruiască personalul de specialitate ca, în cauzele ce implică şi o cercetare medico-
legală, leziunile traumatice să fie descrise după regulile semiologie medico-legale, în
mod detaliat (art. 43 din Hotărârea Guvernului nr. 774/2000).
Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa 1a
efectuarea unei noi expertize medico-legale sau la redactarea unui raport de expertiza în
aceeaşi cauză (art. 7 din Norme).
C. Concluzii. Metodologia redactării concluziilor certificatului este specifică fiecăru
tip de certificat în parte.
După cum am văzut mai înainte, criteriile de stabilire a gravităţii leziunilor traumatice
suferite comportă două aspecte:
a) cele stabilite de lege potrivit Codului penal al României;
b) criterii specifice medicinei legale, care pot fi:

- vârsta victimei - este cunoscut faptul că majoritatea leziunilor se vindecă mult mai
repede în perioada de tinereţe decât la vârsta senectuţii;

4
 - sexul victimei - vindecarea se prelungeşte la femeile aflate la ciclu menstrual, în
timpul sarcinii etc;
- ocupaţia victimei - devine deosebit de importantă la anumite persoane care, prin
specificul profesiei, au obligaţia de a lucra direct cu publicul (artişti, avocaţi, cadre
didactice, prezentatori la televiziune etc). în această situaţie, localizarea leziunilor 1a faţă
prezintă un prejudiciu estetic temporar, care la rândul lui produce o incapacitate de
muncă temporară consecutivă, chiar dacă leziunile nu necesită sau necesită un anume
minim de zile de îngrijiri medicale;
- starea fiziologică - prezenţa la victimă a unui teren patologic preexistent, în legătura
sau nu directă cu traumatismul, conduce aproape întotdeauna la prelungirea timpului
necesar vindecării.
Astfel, la cei care au afecţiuni hepatovasculare, vasculopatii etc., chiar traumatisme
minore (echimoze) pot conduce la mărirea timpului de vindecare.
Atragem atenţia însă că, în asemenea situaţii, medicul legist are obligaţia de a
specifica în concluziile certificatului care ar fi timpul normal de vindecare şi care este
timpul necesar vindecării pe fondul afecţiunii de care suferă victima.
Un alt aspect pe care îl semnalăm este acela în care victima, cu bună ştiinţă sau din
ignoranţă, îşi agravează suferinţele fie prin refuzul tratamentului adecvat, fie prin
autotratament empiric şi neadecvat. La fel ca în situaţia prezentată mai sus, expertul va fi
obligat să specifice timpul real de îngrijiri medicale prelungit, determinat de starea de
fapt.
Aceeaşi atitudine trebuie să o aibă medicul legist atunci când victima primeşte un
tratament medico-chirurgical neadecvat.
Criteriile medico-legale, prin care numai medicul legist poate estima gravitatea unui
traumatism asupra organismului uman, sunt prevăzute de Codul penal, fiind reprezentate
prin:
a) criteriul direct, şi anume numărul de „zile de îngrijire medicală" menţionat în
[Link]. sub formă de zile de îngrijiri medicale (în
continuare va fi expusă şi motivaţia raţiunii folosirii singularului);
b) criteriile indirecte menţionate în art. [Link]. reprezentate prin:
- infirmitate;
- sluţire;
- punerea în primejdie a vieţii persoanei;
- avortul.

Aşa cum am văzut, criteriul de bază al aprecierilor gravităţii vătămărilor corporale a fost
stabilit prin lege şi este exprimat prin numărul de zile de îngrijiri medicale necesare
vindecării.
Prin această noţiune trebuie să înţelegem timpul efectiv în care traumatizatul a fost în
directă supraveghere şi tratament medical, indiferent în ce constă acesta: tratament
ambulator, după externare, imobilizare în aparat gipsat, tratament fizioterapie
recuperator, tratamentul eventualelor complicaţii apărute în legătură directă cu
traumatismul etc.
Timpul de îngrijiri medicale nu poate fi suprapus sau confundat cu:
- timpul de vindecare anatomică;
- timpul de concediu medical;

5
 - timpul de spitalizare.
In cazul în care coexistă mai multe leziuni traumatice, timpul de îngrijiri medicale se
acordă pentru leziunea cea mai gravă, deci timpul cel mai lung.
Incadrarea juridică, în funcţie de valoarea numerică stabilită, reiterăm, exclusiv de
medicul legist, sub forma zilelor de îngrijire medicală, poate fi făcută:
- când numărul zilelor de îngrijire medicală este mai mic sau cel mult egal cu 20, în
conformitate cu prevederile art. [Link]. (acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când fapta este săvârşită asupra
membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală producându-şi efectele
şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu);
- între 21 şi inclusiv 60, în conformitate cu prevederile [Link]. (acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, atunci când
fapta este săvârşită asupra membrilor familiei; împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală producându-şi efectele şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare
din oficiu);
- mai mare de 60 (deci începând cu 61) în conformitate cu prevederile [Link]. (acţiunea
penală se pune în mişcare fie la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie din oficiu;
împăcarea părţilor nu înlătură răspunderea penală; tentativa faptei săvârşită în scopul
producerii consecinţelor menţionate se pedepseşte);
- mai mare de 10 (deci începând cu 11) în conformitate cu prevederile [Link].
[împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală numai pentru faptele prevăzute în alin. (1)
şi (3) şi pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate].

[Link]. stipulează faptul că urmarea faptei comise ce conduce la pierderea unui simţ
sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,
sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei se pedepseşte mai grav
comparativ cu articolele precedente.
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, pe baza criteriului timpului
necesar vindecării leziunilor traumatice diferite, fac încadrarea faptei într-unul din
articolele [Link]. Precizăm că în cadrul [Link]., împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală.
Din punct de vedere medico-legal, criteriile medicale prevăzute în cadrul articolului
182 [Link]. au următoarele înţelesuri:
A. Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării acestora. Pentru
început, considerăm necesar să definim, prin prisma medicinii legale, noţiunea de organ.
Acesta reprezintă „o formaţiune anatomică diferenţiată morfo-funcţional, având un ţesut
propriu,
o vascularizaţie şi o inervaţie proprie şi care îndeplineşte independent sau împreună cu alt
organ simetric ori cu alt ţesut sau organ o anumită funcţie specifică".
Aşa cum se ştie, corpul omenesc are, în cea mai mare parte, organe duble, ca: rinichi,
plămâni, urechi, ochi, testicule etc, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, în lipsa
unuia dintre ele, funcţiile acestora să fie compatibile cu viaţa. Privind din acest punct de
vedere, pierderea unui organ nu echivalează întotdeauna cu pierderea funcţiei organului
respectiv şi invers, chiar când considerăm funcţia respectivă diminuată sau mult
diminuată.

6
 Considerăm necesar să semnalăm că, relativ des în practica medico-legală, se întâlnesc
situaţii de pierdere a unuia sau mai multor dinţi. Desigur, un dinte se poate încadra lesne
în noţiunea de organ, el făcând parte totuşi dintr-un ansamblu numit dentiţie, ansamblu ce
participă la funcţia de foraţie şi masticaţie.
Punctul de vedere unitar al medicilor legişti români în aceste cazuri este acela că, în
toate situaţiile de pierdere a unui dinte sau chiar a mai multora, există posibilitatea reală a
protezării, urmată de îndepărtarea, în cea mai mare măsură a prejudiciului estetic şi
funcţional.
O situaţie controversată se întâlneşte în cazurile când, în urma traumatismului suferit
de victimă, este necesară splenectomia, adică scoaterea chirurgicală a splinei. Splina este
un organ unic, dar pe planul său funcţional, rezultatul este practic inexistent. Nu acelaşi
aspect se întâlneşte în histerectomiile posttraumatice (extirparea chirurgicală a uterului la
o femeie ce a suferit un traumatism abdomino-pelvin), în care funcţia coexistă cu
pierderea organului. La fel se întâmplă şi în cazul amputaţiei traumatice a penisului la
bărbat.
Oricare ar fi aspectele prezentate pe scurt mai sus, important este că litera legii
pedepseşte ambele situaţii prezentate (pierderea de organ sau de simţ).

B. Infirmitatea permanentă fizică sau psihică. Reprezintă o consecinţă directă a

traumatismului suferit sau prin apariţia unor complicaţii, urmare directă, condiţionată, sau
indirectă a leziunii suferite.
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu permanent, ce poate fi de ordin morfologic,
morfofuncţional sau numai funcţional.
Potrivit legii penale, numai infirmitatea este incriminată şi pedepsită, faţă de
invaliditate, care reprezintă un deficit funcţional, obligatoriu chiar în lipsa unei
modificări morfologice. Invaliditatea unei persoane se rezolvă pe cale civilă, prin
stabilirea gradului sau procentului de invaliditate.
Este necesară multă prudenţă din partea expertului medico-legal în ceea ce priveşte
infirmitatea psihică, deoarece, în cele mai multe cazuri, afecţiuni psihice fireşti, dovedite
în antecedentele victimei, sunt puse pe seama traumatismului suferit.
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecinţelor
posttraumatice, ce constă într-o vătămare corporală gravă, totală (completă) sau parţială
(incompletă), cu caracter permanent, ce presupune existenţa unei urmări de natură
morfologică, morfo-funcţională sau numai funcţională, ce produce un handicap fizic
şi/sau psihic şi care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea sau diminuarea semnificativă şi permanentă a
funcţionalităţii acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal (a unei părţi corporale importantă ca mărime) şi/sau
paralizia ori alterarea semnificativă (permanentă) a sensibilităţii locale.
Handicapul psihic, indiferent de forma şi intensitatea sub care se manifestă, trebuie să
aibă un substrat organic care să poată fi obiectivabil (spre exemplu cicatricea meningo-
cerebrală).
Infirmitatea se poate constitui:

7
 a) imediat posttraumatic, când gravitatea iniţială a leziunilor traumatice este deo-
sebită şi permite acest lucru (spre exemplu un traumatism de trafic rutier cu ampu-
tarea unui membru pelvin, o agresiune urmată de amputarea pavilionului urechii sau
a unui deget etc.)
b) după un interval de timp de la traumatism, şi anume:
- după aplicarea măsurilor terapeutice impuse de situaţie [spre exemplu un trau-
matism abdominal cu hematom splenic (se constituie în zile!) şi splenectomie de
necesitate] sau
- după epuizarea metodelor terapeutic-recuperatorii prin care s-a încercat remedierea
consecinţelor posttraumatice [spre exemplu cicatricele întinse, retractile, după arsuri post
agresiune, scurtarea unui membru pelvin după o fractură iniţial consolidată vicios ce a
necesitat (re)intervenţie chirurgicală etc.]
Deci apariţia stării de infirmitate este urmarea gravităţii traumatismului suferit de
victimă şi este influenţată atât de corectitudinea tratamentului aplicat posttraumatic, cât şi
de particularităţile de evoluţie specifice organismului în cauză ce sunt influenţate de
vârstă, patologie preexistentă, sex, stare de nutriţie etc.
Pentru a putea fi interpretată drept infirmitate, consecinţa posttraumatică trebuie să aibă
caracter de permanenţă, adică să nu mai fie susceptibilă de refacere, în sensul că, nici
pe cale naturală şi nici ca urmare a vreunei intervenţii medico-chirurgicale nu se va mai
putea obţine remedierea. Ori de câte ori urmările nefaste ale traumatis mului pot fi
corectate (indiferent de perioada de timp necesară şi de metoda terapeutică folosită) nu se
acceptă folosirea noţiunii de infirmitate. în astfel de situaţii, pentru a atenţiona totuşi
organul judiciar asupra gravităţii crescute a traumatismului suferit de victimă, medicul
legist poate utiliza alte noţiuni cum ar fi, spre exemplu: prejudiciu fizic, deficienţă,
alterare etc., până la vindecare/recuperare sau, din contră, până la constituirea infirmităţii.
Apare astfel cel puţin de neînţeles de ce, uneori, se foloseşte sintagma „infirmitate
permanentă" care, pe lângă faptul că reprezintă un pleonasm, lasă să se înţeleagă că
persoana respectivă nu cunoaşte sensul noţiunii de infirmitate. Mai mult, prin utilizarea
pleonasmului menţionat (infirmitate permanentă) se poate subînţelege (în mod
speculativ) că ar exista şi o altă formă de infirmitate, respectiv infirmitatea temporară,
ceea ce este în dezacord nu numai cu semnificaţia noţiunii de infirmitate, dar şi cu sensul
pe care legiuitorul a vrut să-1 imprime conţinutului art. [Link]., şi anume de vătămare
corporală gravă.
Deoarece infirmitatea posttraumatică fie s-a constituit (deci există), fie nu (deci nu
există) această vătămare corporală gravă nu poate fi cuantificată în grade sau în procente.
Cu alte cuvinte, în concluziile oricărui document medico-legal traumatologie (indiferent
dacă este certificat, raport de expertiză, raport de nouă expertiză, aviz) nu se admite
exprimarea procentuală (X prezintă o infirmitate de 30%) sau sub formă de grade (X
prezintă o infirmitate de 25°) a infirmităţii, ci se precizează dacă în evoluţia
posttraumatică a apărut sau nu starea de infirmitate.
Dacă la data formulării concluziilor medicul legist nu este convins de caracterul de
permanenţă al consecinţei posttraumatice, în sensul că aceasta ar fi definitivă, imposibil
de remediat, va solicita reexaminarea persoanei respective (de regulă după un interval de
timp mai îndelungat de 6 sau 12 luni) astfel încât să se poată pronunţa bazându-se pe
elemente obiective, şi anume după epuizarea metodelor medico-chi-rurgicale terapeutic-
recuperatorii.

8
 Infirmitatea presupune, aşa cum am arătat, existenţa unor urmări grave posttrau-
matice, ceea ce justifică folosirea sintagmei de vătămare corporală gravă (însăşi titlul art.
[Link].), în definirea noţiunii, tocmai pentru a contura fără echivoc gravitatea deosebită a
traumatismului ce a generat infirmitatea şi care permite aplicarea prevederilor art. [Link].
In vederea evitării nuanţelor de interpretare a modului de materializare obiectivă a
infirmităţii au fost precizate situaţiile în care considerăm că se poate vorbi de infirmitate
posttraumatică, şi anume atunci când handicapul, generat de traumatism şi imposibil de
remediat, se manifestă prin:
- pierderea unui organ şi/sau încetarea ori diminuarea semnificativă şi permanentă a
funcţionalităţii acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ;
- lipsa unui segment corporal, respectiv a unei părţi corporale importante ca mărime;
- paralizia sau alterarea semnificativă şi permanentă a sensibilităţii unei regiuni
corporale;
- o manifestare psihică (epilepsie posttraumatică, encefalopatie posttraumatică,
demenţă posttraumatică, diabet insipid) cu, în mod obligatoriu, substrat organic care să
poată fi evidenţiat în mod obiectiv (paraclinic - imagistic, electroencefalogramă etc.).
Intrucât reprezintă diferite modalităţi de manifestare ale stării de infirmitate post-
traumatică situaţiile prezentate, deşi sunt menţionate în mod individual în conţinutul
[Link]., nu reprezintă, de fapt, criterii independente de evaluare medico-legală
traumatologică, deoarece se regăsesc în conţinutul noţiunii de infirmitate.
In legătură cu noţiunile de organ şi, respectiv, de parte/segment corporal se impun o
serie de precizări care ar permite, în opinia noastră, să se înţeleagă diferenţa dintre cele
două sintagme astfel încât să se poată evita o serie de consecinţe juridice nemotivate însă
şi din punct de vedere medico-legal.
Deoarece consecinţele posttraumatice care favorizează interpretări diferite între
domeniul de activitate juridic şi cel medico-legal sunt cele care interesează în special
regiunea buco-maxilo-facială şi mai ales structurile dentare, ne vom raporta la aceste
elemente pentru explicarea noţiunilor respective.
Astfel, dacă din punct de vedere juridic, conform literaturii de specialitate, prin
pierdere de organ se înţelege că victima a fost lipsită complet de o parte a corpului său
care îndeplinea un atribut fiziologic (Loghin) sau o anumită funcţie (Nistoreanu şi
colab.), se ajunge la acreditarea ideii că organul este echivalent cu o parte a corpului şi
deci lipsa unui dinte (care este o parte a corpului) poate fi considerată drept pierdere de
organ în sensul cerinţelor legii penale, având în vedere ca fiecare dinte „îndeplineşte un
atribut fiziologic."
Acceptarea unei astfel de interpretări, neconformă cu realitatea, atât din punct de
vedere medico-legal, cât şi medical, deoarece nu are în vedere definirea corectă, a
termenului de organ (aşa cum este perceput în sectorul medical), poate genera situaţia ca,
pentru o agresiune de relativ mică intensitate (soldată, spre exemplu, cu pierderea unui
dinte) să se poată aplica de către instanţele de judecată prevederile art. 182 [Link]. când,
în mod obiectiv, fapta ar putea fi încadrată în conformitate cu prevederile art. 180 [Link].
Pentru a putea exclude înţelesul diferit al noţiunii de organ, în mediul juridic faţă de
sectorul medical, altfel spus, pentru a se putea respecta şi punctul de vedere medical (axat
pe teoria şi practica din lumea biologică), dar şi exigenţa legii penale (conform Codului

9
penal), considerăm că se impune o demarcare netă între cele două noţiuni relativ
echivalente de: „parte corporală' şi „organ".
Din acest punct de vedere prin:
- parte corporală se poate înţelege orice fragment, indiferent de dimensiune şi
localizare, ce aparţine corpului uman, cum ar fi, spre exemplu, un segment de membru
toracic sau pelvin, o unghie, o mică porţiune tegumentară, dintele, urechea
etc, în timp ce
- organul, ca parte corporală, este definit, conform literaturii de specialitate „o
formaţiune anatomică cu o topografie precisă, bine diferenţiată şi individualizată formată
dintr-un ţesut specific cu o vascularizaţie şi o inervaţie proprie ce îndeplineşte
independent sau împreună cu un alt organ, de acelaşi fel ori diferit, sau cu un alt ţesut, o
anumită funcţie" şi, adăugăm noi, prin a cărui protezare/înlocuire (în caz de necesitate) nu
se mai poate reface status-ul anatomo-funcţional iniţial (natural) şi se induce/favorizează
apariţia fenomenelor de incompatibilitate (histoincompatibilitate).
Deci termenul de „organ" este inclus în noţiunea generică, mult mai vastă, de „parte
corporală" şi nu invers. De fapt. considerăm că legiuitorul a avut în vedere

C. Sluţirea. Se defineşte ca o deformare morfologică sau estetică evidentă a unei

regiuni anatomice a corpului omenesc, indiferent de localizarea sa, care creează
traumatizatului un prejudiciu fizic sau psihologic indubitabil, şi care are un caracter
permanent.
în mod obişnuit, diagnosticarea stării de sluţire necesită perioade lungi de timp de la
producerea traumatismului şi numai în urma epuizării tuturor mijloacelor medico-
chirurgicale de îndepărtare a prejudiciului.
Din punct de vedere medico-legal, nu poate fi considerată sluţire pierderea chiar a
tuturor dinţilor (edentaţie completă post traumatică), deoarece există posibilitatea
protezării, prin diferite mijloace stomatologice, urmată de îndepărtarea prejudiciului.
Există situaţii când, pentru îndepărtarea prejudiciului, este necesară aplicarea unor
mijloace medico-chirurgicale ce pot reprezenta un risc pentru victimă. în acest caz,
persoana nu poate fi obligată să suporte actul medical posibil sau probabil reparatoriu.
Obligaţia medicului legist este aceea de a preciza acest aspect în concluziile certifi-
catului medico-legal, mai ales a urmărilor rezultatului intervenţiei medico-chirurgicale.
Nu acelaşi lucru se poate spune în situaţia în care tratamentul medico-chirurgical nu
are nici un risc pentru persoana în cauză, conducând la un rezultat cert de îndepărtare a
prejudiciului, iar persoana refuză acest tratament.

D. Avortul. Se referă la producerea avortului ca urmare a unui traumatism. Dovedirea

medico-legală a acestei stări de fapt implică următoarele cercetări din partea expertului:
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul producerii traumatismului; este cunoscut că
sarcinile de până la trei luni (inclusiv) nu sunt vizibile evident, deoarece uterul este
protejat natural de scheletul bazinului, care îi conferă o oarece protecţie şi face grea
posibilitatea unei acţiuni directe a agentului vulnerat;
- localizarea şi felul traumatismului suferit fie la vârstă mică sau mare a sarcinii, deci
stabilirea realităţii traumatismului;

10
 - data primelor semne de iminenţă de avort, evoluţia acestuia, în situaţia de stabilizare
şi/sau oprire, fie la producerea lui pe cale spontană sau ca urmare a necesităţii unei
intervenţii chirurgicale;
- mecanismul producerii leziunilor traumatice suferite de victimă;
- starea generală a gravidei după producerea traumatismului, deoarece nu rare sunt
situaţiile când traumatismul induce stări de hipoxie prelungită, stare de şoc, colaps etc,
situaţii care conduc implicit la suferinţă fetală şi la declanşarea avortului;
-stabilirea legăturii de cauzalitate între traumatism şi producerea avortului.
Considerăm că, în afara situaţiilor exprese, stabilirea avortului traumatic este dificil de
probat.
E. Punerea în primejdie a vieţii victimei se referă la situaţiile când, în urma trauma-
tismului suferit, evoluţia vieţii victimei ar conduce inexorabil la deces în lipsa unui
tratament medico-chirurgical adecvat, competent şi urgent.
Intervenţia medicală salvatoare nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale a
făptuitorului.
Medicul legist are obligaţia, atunci când în urma examinării persoanei, în cadrul
eliberării certificatului medico-legal, la capitolul concluziilor să înscrie că leziunile
suferite au pus în primejdie viaţa solicitantului şi să anunţe procurorul de serviciu pe raza
căruia îşi desfăşoară activitatea instituţia medico-legală.
Dovedirea punerii în primejdie a vieţii victimei nu are legătură sub nicio formă cu
numărul de îngrijiri medicale necesare vindecării. De cele mai multe ori, acest număr este
relativ mic.

LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Legătura de cauzalitate este o noţiune ce exprimă corelaţia (dependenţa) dintre

traumatism şi prejudiciul generat (leziune traumatică sau deces); cu alte cuvinte,
defineşte relaţia ce se poate stabili între acţiunea traumatică şi efectul
(posttraumatic) constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei faţă de efect,
privită în sens unic.

cauză — efect

Legătura de cauzalitate poate fi:

1. cu două variante:
Primară sau directă,

- calificată ca atare ori de câte ori între traumatism şi efect nu se

imediată/necondiţionată,

interpune nimic (exemplu: aplicarea unei lovituri cu toporul în cap —* deces).

- ce se stabileşte atunci când între traumatism şi consecinţele
mediată/condiţionată,

posttraumatice acţionează^ interpun factori preexistenţi cu rol favorizant; în lipsa

acestor factori preexistenţi elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze
efectul.

11
 Rezultă două posibilităţi:
- factorii preexistenţi agravează efectele traumatismului (exemple: o plagă
minoră la un pacient hemofilic, urmată de sângerare masivă şi deces sau
suprainfecţia unei plăgi minore la un pacient diabetic, urmată de asemenea de
deces).
- traumatismul agravează patologia preexistentă (exemplu: pacient cu fractură
în curs de consolidare la nivelul coloanei vertebrale suferă un traumatism, care
generează o nouă fractură, de această dată cu transsecţiune medulară urmată de
paralizie).
[Link]ă sau indirectă

Se consideră legătură de cauzalitate indirectă, atunci când între traumatism şi

efect se interpune o care agravează evoluţia, generând o consecinţă
complicaţie

posttraumatică mult mai severă sau chiar moartea victimei.

Această complicaţie trebuie înţeleasă ca un incident care nu face parte din
evoluţia posttraumatică obişnuită, deci un element supraadăugat ce perturbă
evoluţia fiziopatologică scontată. Spre exemplu, în cazul unei plăgi abdominale
profunde, ce perforează intestinul, peritonita care se produce este o consecinţă
firească a contaminării cavităţii abdominale cu germeni intraintestinali şi nu o
complicaţie care să permită stabilirea unei legături de cauzalitate indirectă.
Legătura de cauzalitate secundară poate fi:
- cu determinare predominant violentă sau traumatică, situaţie în care trauma-
tismul este responsabil şi de producerea leziunii traumatice iniţiale dar şi a complicaţiei;
spre exemplu, o agresiune urmată de abandonul victimei în frig, care decedează prin
hipotermie datorită imposibilităţii (posttraumatice) de a se deplasa sau împrejurarea în
care o persoană aflată în stare de ebrietate este victima unei agresiuni, iar posttraumatic
se dezechilibrează şi rămâne căzută la sol unde decedează, prin asfixie mecanică datorată
obstrucţiei căilor respiratorii cu conţinutul gastric aspirat;
- cu determinare predominant neviolentă sau patologică, când, pe fondul orga-
nismului traumatizat, se suprapune o patologie care în alte împrejurări nu s-ar fi instalat;
spre exemplu un politraumatism de trafic rutier urmat de imobilizare la pat, în decubit
dorsal, cu apariţia unei suprainfecţii respiratorii (bronhopneumonie de decubit) şi deces;
- cu determinare mixtă, violentă-traumatică şi neviolentă-patologică, şi anume
atunci când complicaţia ce întunecă prognosticul este consecinţa întrepătrunderii
efectului agentului traumatic cu o patologie supraadăugată; spre exemplu, victima
politraumatizată este abandonată fără a i se acorda ajutor, iar ulterior, când este
descoperită şi transportată la spital, se constată, pe lângă leziunile traumatice, şi apariţia
unor complicaţii infecţioase care, dacă victima ar fi beneficiat de asistenţă medicală în
timp util, nu s-ar mai fi constituit şi nu ar fi generat decesul.
3. Terţiară sau asociativă ori dublu condiţionată (denumită şi conjugată sau
complexă)

12
 Acest tip de legătură de cauzalitate se poate stabili atunci când, la realizarea efectului,
participă, pe lângă elementul traumatic, atât patologia preexistentă, cât şi o complicaţie,
ce apare posttraumatic şi a cărei etiopatogenie este greu sau chiar imposibil de apreciat în
ce măsură s-ar datora fondului patologic preexistent, în evoluţia căruia o astfel de
complicaţie era previzibilă (spre exemplu în cazul diabetului zaharat, unde pe fondul
arteriopatiei diabetice apar complicaţii infecţioase) sau efectelor traumatismului în sine.
Au fost detaliate aspectele circumscrise acestei noţiuni deoarece, dacă în dreptul civil,
axat pe sancţiune-reparare, tipul legăturii de cauzalitate ar fi de o mai mică importanţă,
fiind suficient să se demonstreze existenţa unei legături de cauzalitate între faptă şi
consecinţele constatate, pentru a se putea aplica sancţiunea civilă, în dreptul penal, unde
sancţiunea înseamnă pedeapsă, tipul legăturii de cauzalitate devine foarte important
contribuind, uneori decisiv, în încadrarea juridică a faptei şi totodată în stabilirea
pedepsei făptuitorului.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt
locale, loco-regionale ori generale - faţă de regiunea interesată iniţial - sau dacă aceste
efecte s-au produs imediat sau după un anumit interval de timp posttraumatic. Pentru a se
putea afirma, din punct de vedere medico-legal, existenţa legăturii de cauzalitate este
necesar:
- să existe o continuitate de timp a tulburărilor morfofuncţionale, o înlănţuire
simptomatologică, morfo- şi fizio-patologică obiectivabilă, neîntreruptă, între traumatism
şi consecinţele lui, de la data traumatismului incriminat la data examinării persoanei;
- să existe o concordanţă de sediu între traumatism şi leziunea constatată (spre
exemplu: mici echimoze la nivelul buzelor nu pot constitui argumentul traumatic în
etiologia unor fracturi a dinţilor laterali, [Link] vor descrie leziuni dento-alveolare
localizate într-un teritoriu inaccesibil acţiunii traumatice externe, fără corespondent
lezional în imediata vecinătate);
- să se poată exclude orice altă cauză (patologică sau un traumatism mai vechi) în
geneza leziunii traumatice respective;
- să se interpreteze corect şi la obiect fondul patologic preexistent, pentru a se putea
face referiri ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
In activitatea medico-legală se consideră că există legătură de cauzalitate:
- ori de câte ori cauza generează direct efectul (imediat sau mediat);
- ori de câte ori cauza generează tardiv efectul (prin complicaţii);
- când cauza acţionează într-un complex de condiţii (care singure nu pot genera
efectul; se produce o intercondiţionare reciprocă);
- când efectul s-ar fi produs şi datorită altor cauze;
- când efectul nu se producea fără existenţa unor condiţii (care în această situaţie
accelerează producerea efectului);
- când condiţiile modifică acţiunea cauzei producând efecte paradoxale, dispro-
porţionate;

13
- când există o cauzalitate multiplă, iar individualizarea fiecărei cauze în parte ar
implica subiectivismul expertului.
Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi
interpretat ca o cauză, condiţie sau circumstanţă. Spre exemplu: traumatism de mică
intensitate (obiectivat prin leziuni traumatice elementare: echimoze sau excoriaţii puţin
întinse în suprafaţă şi de mici dimensiuni), la un bolnav de cancer în ultimă fază, cu
decesul acestuia la câteva zile posttraumatic.
In cazurile în care medicul legist nu poate preciza tipul legăturii de cauzalitate sau,
uneori, nici chiar existenţa acesteia, poate fi emisă o opinie cu valoare de prezumţie care
va putea fi interpretată de jurist în contextul general al speţei prin corelarea tuturor
elementelor de care dispune, din dosarul cauzei. în prezent, mai ales datorită creşterii
posibilităţilor de diagnostic (şi implicit de tratament) cu evidenţierea unor afecţiuni,
inclusiv postraumatice, care, în trecut, de cele mai multe ori treceau neobservate dar şi a
evoluţiei conceptelor ştiinţifice, stabilirea legăturii de cauzalitate a devenit tot mai dificilă
justificând abordarea noţiunii sub aspect analitico-sintetic. în timp ce latura analitică
obligă la cercetarea esenţei fenomenelor mergând, dacă se poate, la „nucleul cauzal",
latura sintetică, reunind elementele obţinute, încearcă o diferenţiere obiectivă a efectului,
având în vedere că, în lumea biologică, uneori efectul poate fi rezultatul evoluţiei normale
a organismului uman.
De fapt, valoarea probatorie a unei expertize medico-legale rezultă tocmai din
abilitatea expertului ca, pe baza determinărilor ştiinţifice, să identifice cauza, disjunsă de
condiţiile şi circumstanţele care-i creează un climat favorabil de exprimare, pornind de la
analiza efectului.

RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate este o noţiune ce presupune compararea leziunilor trau-

matice decelate şi a obiectelor traumatice care le-au generat, pentru ierarhizarea
lor, deci se realizează o discriminare între cauzele concuratoare (asociate, de aceeaşi
valoare sau adjuvante, neesenţiale); această noţiune are aplicabilitate în cazul exis-
tenţei mai multor agresori, pentru a se putea stabili, prin prisma leziunilor traumatice
produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia şi implicit sancţiunea juridică adecvată.
Astfel, o plagă perforată a obrazului produsă cu un obiect dur, de tip înţepător, conferă o
anumită gravitate faptei agresorului, spre deosebire de lovirea cu pumnul în regiunea
mandibulară şi fractura dublă de mandibulă consecutivă, de care este învinuit un alt
agresor.

14
Deci raportul de cauzalitate va folosi juristului pentru încadrarea diferenţiată în cazul
existenţei mai multor făptuitori, astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal
şi în funcţie de gravitatea fiecărei leziuni posttraumatice să poată stabili responsabilitatea
şi implicit sancţiunea adecvată pentru fiecare.
Medicina legală, aşa cum preciza prof. dr. V.T. Dragomirescu (1934-2006) a sesizat şi
explicat particularităţile procesului cauzal în medicină, determinate de constituirea unor
lanţuri cauzale care numai rareori sunt lineare, dată fiind existenţa mecanismelor de tip
feed-back prin care efectele induc modificări cauzei, generând în acest mod buclele sau
ciclurile cauzale. Şi, având în vedere că faptul social (ce poate fi sancţionat juridic), nu se
rezumă numai la simpla acţiune sau inacţiune a făptuitorului ci însumează întregul proces
psihic motivational de transformare a dorinţei în voinţă şi conturarea faptului psihologic,
considerăm că noţiunea de determinism, propusă de prof. V.T. Dragomirescu în locul
celei de proces cauzal reflectă mai bine dimensiunile cauzalităţii nu numai în medicina
legală.
De fapt, prof. dr. Gh. Scripcaru (n. 1927) şi colaboratorii sunt de părere că „în
medicina legală cauzalitatea este mai amplă decât în drept" şi în consecinţă deoarece
„medicina fiind complexă, aşa cum însăşi natura este infinită, nu este o greşeală din
partea expertului (medicul legist - n.n.) dacă se referă la toate aspectele unei cauze,
inclusiv acelea care nu decurg din problematica medico-legală, dar implică definirea unei
infracţiuni, cum ar fi cauzalitatea juridică".

15