JOCUL DE CREAŢIE – SPECIFIC ŞI UTILIZARE ÎN

ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR

APETREI MANUELA-ELENA, doctorandă

Adnotare
Comunicarea este un factor esenţial în educarea copilului
preşcolar, în formarea personalităţii. Nu poate exista o bună
dezvoltare psihică şi fizică în absenţa comunicării. Importanţa
deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr
incontestabil. Am încercat să prezentăm rolul jocului în dezvoltarea
vocabularului, a capacităţilor şi deprinderilor de exprimare a
propriilor idei și gânduri, să-i fixăm locul în activitatea pe care
preșcolarul o desfășoară în grădiniță.
Cuvinte-cheie: dezvoltare, preșcolar, joc, joc de creație,
vocabular, limbaj, comunicare.
Abstract
Communication is an essential factor in educating pre-school
children in shaping their personality. There can be no good mental
and physical development in the absence of communication.
Nowadays the great importance of playing for childhood is an
incontestable truth. We have tried to present the role of the game in
the development of the vocabulary, the capacities and skills of the
child to express his / her own ideas and thoughts, to place his / her
place in the activity that the preschooler performs in the kindergarten.
Keywords: Development, preschool, game, creative game,
vocabulary, language, comunication.

5
 Jocul se utilizează ca metodă eficientă în cadrul activităţilor din
grădiniţă. Pentru a extinde şi a exersa unele deprinderi dobândite: de
pronunţare corectă a cuvintelor, de exprimare corectă, de formulare
a propoziţiilor, de comunicare etc., e necesar să se utilizeze jocul ca
metodă ce atrage preşcolarii şi-i convinge să participe la activităţi
din proprie iniţiativă.
Jocul este parte integrantă a vieţii umane. De-a lungul timpului,
au fost elaborate diverse teorii ale jocului, ca modele-încercări pentru
a ajuta să fie înțeles mai bine copilul, atât în ceea ce privește
dezvoltarea lui, cât și comportamentul acestuia. [6, Epuran, 2011, p.
78] În lucrarea Homo Ludens, Huizinga (1977) definește jocul, din
punct de vedere al formei, ca o acțiune liberă, conștientă, ce este
neintenționată și situată în afara vieții obișnuite, o acțiune care totuși
îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat nici
un interes material direct și care nu urmărește nici un folos, o acțiune
care se desfășoară în limitele unui timp determinat anume și ale unui
spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după
anumite reguli și care dă naștere la relații comunitare dornice să se
înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel
decât lumea obișnuită [8, Huizinga, 1977, p. 123]
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, teoriile clasice ale jocului au subliniat semnificația biogenetică a
jocului. Ele au descris jocul ca un mecanism instinctiv care fie
promovează dezvoltarea fizică, fie reflectă istoria evolutivă a speciei
umane. Aceste teorii s-au fundamentat mai mult pe interpretări
filosofice decât pe cercetarea empirică, specifică teoriilor moderne ale
jocului. [7, Epuran, 1973, p. 65]
Eduard Claparède (1873-1940), medic, pedagog și psiholog
elvețian, consideră jocul o activitate prioritară în procesul de educație.
În concepția sa, copilul își afirmă prin joc propria personalitate și își
lărgește sfera de cunoștințe și interese [8, Huizinga, 1977] .
6
 Claparède vorbește despre faptul că trebuința copilului de a se
juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața (...).
Oricare ar fi lucrarea pe care voiți să o îndeplinească cel mic, dacă ați
găsit mijlocul de a i-o prezenta astfel încât el s-o primească în calitate
de joc, ea va fi capabilă să elibereze în favoarea sa comorile de energie
ale copilului. [4, Claparede, 1975)
J. Piaget afirma: „obligat să se adapteze neîncetat lumii
sociale a celor mari, ale cărei interese şi reguli îi rămân exterioare, şi
unei lumi fizice pe care deocamdată o înțelege prost, copilul nu
reuşeşte, spre deosebire de adult, să își satisfacă trebuinţele afective şi
chiar intelectuale ale eului său în cursul acelor adaptări care, pentru
adulţi sunt mai mult sau mai puţin complete, dar care pentru el rămân
cu atât mai nedesăvârșite, cu cât el este mai mic” [9, Piaget și alții,
1988]. Vorbind despre echilibrul afectiv şi intelectual al copilului,
Piaget precizează că asimilarea realului la eul copilului se face fără
constrângeri sau sancţiuni, ci doar prin adaptarea la real. Jocul
transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la
trebuinţele eului, în timp ce imitaţia (atunci când ea constituie un scop
în sine) este o acomodare mai mult sau mai puţin pură la modelele
exterioare, iar inteligenţa este un echilibru între asimilare şi
acomodare. Jocul este cea mai pură formă de asimilare, jocul nefiind
considerat o modalitate a dezvoltării cognitive, ci o reflectare a
nivelului prezent de dezvoltare cognitivă a copilului [9, Piaget, și alții,
1988, p. 66]. După părerea mea, jocul de creaţie reprezintă o specie,
un tip de joc didactic, care îşi propune stimularea euristică
suplimentară a diferitelor procese psihice.
Jocul de creaţie este o metodă activă de predare-învăţare,
bazată pe stimularea unor funcţii, relaţii, activităţi, sisteme, fenomene.
Copiii devin «actori» ai vieţii sociale pentru care se pregătesc; având
în vedere faptul că ei vor ocupa în societate anumite poziţii sau
statusuri profesionale, culturale, este util să «joace» rolurile
7
corespunzătoare acestora, adică să-şi formeze anumite competenţe,
abilităţi, atitudini, convingeri etc. [10, Răduț-Taciu, 2004, p. 240]
Jocul de creaţie este cel care asigură nu numai asimilarea
realului la eu, ca jocul în general, ci asimilarea asigurată printr-un
limbaj simbolic construit de eu şi modificabil potrivit trebuinţelor sale.
Jocul de creaţie este jocul prin care copilul redă prin gesturi şi cuvinte
(şi eventual cu ajutorul unor obiecte, jucării), un aspect al realităţii.
În teoria psihologică şi pedagogică s-a conturat o concepţie
clară şi închegată despre jocurile copiilor, care explică apariţia şi
evoluţia acestora, le definește. După cum este cunoscut, esenţa jocului
de creaţie constă în prelucrarea şi transpunerea pe plan imaginar a
impresiilor pe care le au copiii despre realitatea înconjurătoare.
Mobilul care determină apariţia jocului de creaţie este modificarea
raporturilor dintre copii şi mediul social, respectiv adulţi. La sfârşitul
vârstei antepreşcolare şi începutul vârstei preşcolare, începe să se
manifeste la copil, tendinţa către independenţă, către activitatea
proprie, desprinsă de sub tutela adulţilor. În acelaşi timp, activitatea
acestora devine pentru el un model, copilul manifestându-şi clar
dorinţa de a participa la viaţa şi activitatea celor din jur. Rezolvarea
acestor tendinţe contrarii ale copilului, pe de o parte, către
independenţă faţă de adulţi, pe de altă parte, către o activitate
asemănătoare cu a acestora, se realizează tocmai prin apariţia acestui
tip specific de activitate, jocul în care copilul îşi asumă rolul unui adult
şi, reproducând activitatea şi raporturile acestuia cu alţi oameni,
trăieşte o viaţă comună cu a ei. Jocul este, în acest fel, social prin
natura lui, deoarece ia naştere pe baza unor raporturi ale copilului cu
adulţii şi este, în acelaşi timp, social şi în conţinutul său, deoarece
reproduce viaţa şi activităţile adulţilor.
Jocul de creaţie este forma de joc cea mai răspândită la vârsta
preşcolară. Atât înainte cât şi după vârsta preşcolară, el este, în
majoritatea cazurilor, asociat şi uneori combinat cu alte feluri de jocuri
8
şi chiar nediferenţiat de ele (ca de pildă jocuri de manipulare, de
mişcare şi cu jocuri didactice, cu dramatizări). Numai la vârsta
preşcolară el se desfăşoară relativ de sine stătător, având o structură şi
o evoluţie bine conturată.
Jocul de creaţie reflectă ludic realitatea şi este specific
copilăriei, atingând în perioada preşcolară o mare dezvoltare. În
grădiniţă îl întâlnim frecvent în trei variante:
a) jocul de creaţie cu subiecte din viaţa cotidiană;
b) jocul de creaţie cu subiecte din poveşti şi basme;
c) jocul de construcţii;
a)Jocurile de creaţie cu subiecte din viaţa cotidiană [10, Răduț-
Taciu, 2004, p.68] constituie prima formă de manifestare a activităţii
independente a copilului şi apar, în forme embrionare, la începutul
perioadei preşcolare, cunoscând apoi în decursul ei o dezvoltare
însemnată. Pentru jocurile de creaţie cu subiecte din viaţa cotidiană
este caracteristică trecerea progresivă de la reproducerea unor acţiuni
exterioare, specifică preşcolarilor de 3-4 ani, la reflectarea relaţiilor şi
semnificaţiei sociale a unor activităţi umane.
Jocul de creaţie cu subiecte din viaţa cotidiană exprimă dorinţa
copilului de a participa la viaţa şi activitatea adultului, de a acţiona cu
aceleaşi unelte de muncă pe care le folosesc adulţii. În felul acesta, în
situaţii de joc create mai mult sau mai puţin independent, copilul
reproduce funcţiile sociale şi productive ale celor în vârstă.
Numeroase şi variate sunt jocurile copiilor cu subiecte din
viaţa cotidiană. Iată câteva dintre acelea care sunt foarte mult îndrăgite
de copii: De-a familia, jocul De-a grădiniţa de copii, jocul De-a
doctorul etc. În toate aceste jocuri, elementele vieţii cotidiene se
îmbină cu fenomenele sociale generale, într-o formă specifică
nivelului de dezvoltare psihică a copilului.
De exemplu, în jocul De-a familia, aceste particularităţi apar
pregnant la preşcolarii de vârste diferite. Îndeplinind rolul părinţilor,
9
preşcolarii mici se îngrijesc de copiii lor cu multă râvnă, îi culcă, îi
scoală, le dau mâncare, îi duc la plimbare. Conţinutul jocurilor
preşcolarilor mai mari reflectă relaţiile sociale dintre părinţi şi copii cu
mult mai complexe. Astfel, preşcolarii mai mari care îndeplinesc
rolurile taţilor se duc mai întâi la serviciu, după aceea se întâlnesc
acasă şi încep să se ocupe de copii: îi distrează, le fac jucării, îi pun să
înveţe, le spun poveşti, le citesc din cărţi etc.
b) O variantă mai deosebită a jocului de creaţie este jocul cu
subiecte din poveşti (basme) [2, Antohe, Huțupaș, 2002, p. 72]. În
acest joc copilul interpretează rolul unui personaj din basme şi poveşti.
Jocurile cu subiecte din poveşti sunt o variantă a jocurilor de creaţie,
pentru că la baza lor stă reproducerea creatoare a imaginii artistice şi
a acţiunilor personajului. În felul acesta, copilul pătrunde mai adânc în
lumea sentimentelor şi a trăirilor eroului din basm sau din poveste.
Preşcolarilor le e caracteristic faptul că iau atitudine, gândesc,
simt şi acţionează la fel cu aceste personaje. Atitudinea lor se
manifestă ca în faţa unor persoane reale, concrete. Ei trăiesc
sentimente de compasiune faţă de eroi, caută să-i ajute la nevoie, să le
îndulcească soarta. În aceasta constă caracterul activ şi creator al
jocurilor cu subiecte din poveşti şi basme. Copilul reproduce imaginile
artistice din basme şi povestiri, trăirile eroilor şi personajelor,
transportându-se în atmosfera lor. De aceea, interpretând sincer şi
profund rolul, copiii devin mai comunicativi, li se dezvoltă
sociabilitatea, timiditatea şi ei capătă încredere în puterile proprii.
c) Jocurile de construcţie au, la rândul lor, un mers ascendent
în perioada preşcolară, incluzând treptat elemente de activitate
organizată şi surprinzând relaţii sociale specifice acesteia. [10, Răduț-
Taciu, 2004, p. 69]
Procesul de construire se împleteşte cu jocul şi se desfăşoară
adesea sub forma jocului de creaţie. Elementele de joc conferă
activităţii de construire acele emoţii care exercită o influenţă pozitivă
10
asupra formării interesului pentru construcţie. Jocul îl îndeamnă pe
copil să confecţioneze şi să construiască diferite obiecte, necesare
pentru realizarea temei la care se gândeşte. Pe de altă parte,
confecţionarea diferitelor obiecte şi includerea lor în joc duce la
îmbogăţirea conţinutului acestuia. În jocurile copiilor, procesul de
construire se desfăşoară ca un proces de reflectare a realităţii
înconjurătoare.
Datorită conţinutului lor – de esenţă socială, amplorii şi
dezvoltării pe care o iau la vârsta preşcolară, tinzând către reflectarea
tot mai cuprinzătoare şi mai analitică a realităţii, jocurile de creaţie
deţin un loc foarte important în grădiniţă, fiind încadrate în ansamblul
de mijloace instructive-educative. Aşadar, vom considera jocul de
creaţie nu numai ca o activitate de esenţă ludică, proprie vârstelor mici,
ci şi ca un mijloc de instruire şi educare a copiilor.
Elementele de structură ale jocului de creaţie sunt următoarele
[1, Ancuța, L.,P., 1977, p. 25]: scopul jocului sau direcţia în care se
orientează acţiunea; denumirea jocului; subiectul; conţinutul jocului;
rolurile interpretate în joc; regulile care reglementează acţiunea
copiilor. La acestea trebuie să adaugăm şi materialul folosit, deoarece
şi el îşi aduce o contribuţie importantă la închegarea şi desfăşurarea
jocului. Subiectele, rolurile şi regulile se găsesc şi în alte jocuri. De
pildă, jocurile de mişcare Lupul şi oile, Vrăbiuţele şi automobilul,
Stopul, redau în desfăşurarea lor o acţiune reală din viaţa de toate
zilele, pe care copiii o interpretează ca atare. Ceea ce este specific
pentru aceste jocuri este faptul că subiectul lor nu este rezultatul
prelucrării personale a realităţii în care copilul trăieşte, ci reproducerea
unei acţiuni descrise sau demonstrate de adulţi sau de alţi copii de
obicei mai mari. O altă deosebire se referă la locul şi raportul dintre
regulă şi rol. Toate jocurile au reguli mai mult sau mai puţin evidente.
În timp ce în jocurile de construcţie şi, în special, în cele cu subiecte
(din viaţa cotidiană sau din povestiri) şi cu roluri, regulile decurg din
11
rolurile existente şi le sunt subordonate, în celelalte jocuri (didactice,
de mişcare şi cele hazlii) regula este aceea care determină acţiunea
jocului, iar rolurile i se adaptează, i se circumscriu.
Să ne oprim şi la un exemplu: jocul didactic de-a magazinul,
privit în comparaţie cu jocul de creaţie de-a magazinul. Jocul didactic
se organizează din iniţiativa adultului, respectiv a educatoarei şi
întreaga lui acţiune este dinainte stabilită, odată cu regulile şi
momentele lui principale, în timp ce jocul de creaţie cu aceeaşi temă
reflectă experienţa personală de viaţă a copiilor în legătură cu
activitatea desfăşurată în magazine. În primul fel de joc, accentul cade
pe exersarea număratului sau a vorbirii, acţiunea de joc este doar un
cadru pentru dezvoltarea mai atractivă a unor sarcini programate. În
jocul de creaţie de-a magazinul, esenţa o constituie însuşi procesul de
creare, de constituire a subiectului, ca urmare a reflectării realităţii în
care trăieşte copilul. De aici, una din trăsăturile care diferenţiază jocul
de creaţie de celelalte jocuri: originalitatea copilului în redarea
impresiilor proprii despre realitatea înconjurătoare, spontaneitatea şi
intensitatea în trăirea celor exprimate în joc.
Procesul de reflectare a realităţii observate (şi mai ales a celei
trăite, în strânsă legătură cu elaborarea subiectului) permite copilului
să-şi adâncească cunoştinţele despre realitatea înconjurătoare. Acest
fapt mă determină să consider jocul ca un mijloc preţios de cunoaştere.
O altă trăsătură care face ca jocul cu subiect şi rol să ocupe un
loc atât de important în viaţa copilului este valoarea lui formativă.
Întruchipând diverse roluri, copilul reproduce diferite modele de
conduită, le exersează şi apoi le asimilează în propria lui comportare.
Orientarea copilului spre asimilarea modelelor pozitive de
comportament constituie unul din principalele obiective ale activităţii
de îndrumare pe care o desfăşoară educatoarea. Caracterul formativ al
jocului este cu atât mai evident, cu cât prin aceasta copilul asimilează

12
nu numai caracteristicile modelelor, ci şi felurile relaţiilor acestora cu
mediul social în care trăiesc.
Jocul îl obişnuieşte pe copil să trăiască şi să acţioneze într-un
grup mai mic sau mai mare. El îşi îmbogăţeşte viaţa personală prin
relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi copii, prin prieteniile pe care le
leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu numai de
sentimente, cunoştinţe, ci şi de experienţă socială. Jocul de creaţie dă
posibilitatea de a forma relaţii corecte în cadrul societăţii infantile şi
de a pune bazele relaţiilor caracteristice societăţii adulţilor spre care
tinde întreaga activitate de educaţie.
De exemplu – rolul doctorului – cere copilului să manifeste
solicitudine şi grijă faţă de bolnavi, iar rolul mamei exprimă tandreţe,
grijă şi dragoste faţă de copii. Fiind organizate în mod colectiv,
jocurile de creaţie educă sentimentele de prietenie, solicitudine şi
ajutor reciproc, simţ de răspundere, subordonarea propriilor interese
celor colective. În acelaşi fel, poate fi interpretat conţinutul jocurilor
Ridichea uriaşă, De-a grădiniţa, De-a spectacolul etc.
Trăsăturile care caracterizează jocul de creaţie ne dau
posibilitatea să stabilim direcţiile principale în care trebuie orientată
activitatea de îndrumare a acestuia şi anume: [2, Antohe, Huțupaș,
2002, p. 71].
- adâncirea gradului de conştientizare a activităţii de joc;
- stimularea spiritului de creativitate, iniţiativă şi originalitate
a copiilor;
- valorificarea lui atât pentru însuşirea unor relaţii corecte între
ei, cât şi pentru înţelegerea relaţiilor şi modelelor de conduită ale
adulţilor în vederea pregătirii copiilor pentru viaţa socială.
Sarcina educativă specifică a grădiniţei este de a antrena şi
activa potenţialul de dezvoltare de care dispune copilul. Acest
potenţial de dezvoltare se referă la sfera motivaţională, atitudinală, la
puterea de expresie şi comunicare, la sociabilitate, la forţa productivă
13
 şi de cunoaştere a copilului. Trecerea de la grădiniţă la şcoală trebuie
să coincidă cu momentul în care copilul dispune şi doreşte să utilizeze
tehnici mai eficace cum sunt: cititul, scrisul, socotitul.
În grădiniţă ar trebui să găsim copilul (nu şcolarul disimulat)
care printr-o activitate plăcută, veselă, de joc, îşi dezvoltă acele
posibilităţi care îi vor permite să ajungă şcolar, iar în şcoală ar trebui
să găsim şcolarul care începe să-şi utilizeze acest potenţial şi să-l
pună în valoare. [5, Diaconu, M., 1991, p. 29]

Bibliografie
1. ANCUȚA, L., ANCUȚA, P 1997, Jocurile de creativitate, Ed.
Excelsior, Timişoara, 159 p., ISBN 973-901-570-0.
2. ANTOHE, I., HUȚUPAȘ, I. 2002, Psihopedagogia jocului, Ed.
Nitnelav, Galaţi, 100 p., ISBN 973-86089-0-2.
3. CEMORTAN, S., 2008. Educația copiilor pentru jocuri, Chișnău,
Editura Stelpart, 144 p.
4. DIACONU, M. O nouă abordare în pregătirea pedagogică a
educatoarelor, Rev. Învățământul preșcolar, nr.1/1991, 71 p.
5. EPURAN, M. 2011, Motricitate și psihism în activitățile
corporale,București, Editura FEST, ISBN 978-973-87886-8-8, 296 p.
6. EPURAN, V. 1973. Jocuri de mișcare, București, Editura I.E.F.S, 66
p.
7. HUIZINGA, J. 1977. Homo Ludens, Încercare de determinare a
elementului ludic al culturii, traducere din limba olandeză de H. R.
Radian, București, Editura Univers, 348 p., ISBN 978-973-50-6330-
6.
8. PIAGET, J., CHOMSKY, N. 1988, Teorii ale limbajului. Teorii ale
învǎţǎrii, Dezbaterea dintre N. Chomsky şi J. Piaget. [trad.] Ecaterina
Popa, și alții, s.l. , Editura Politicǎ, vol. I., 632 p.
9. RĂDUȚ-TACIU, R. şi colaboratorii 2004, Pedagogia jocului, Ed.
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 250 p., ISBN 973-636-572-6.
14