CURS 9, 10

MUTAŢIILE ÎN AMELIORAREA
PLANTELOR

Succesul unui program de ameliorare se raportează direct la sursele variabilităţii

genetice de care se dispune. Un pas important în această direcţie s-a realizat din momentul în
care amelioratorul a sesizat posibilitatea realizării variabilităţii genetice prin inducerea de
mutaţii şi recombinări de gene (la începutul secolului XX).
În prezent, prin acumulările ştiinţifice realizate, la dispoziţia amelioratorului stau şi
alte surse de variabilitate genetică, ca de exemplu manipularea directă a genelor (transferul
acestora) prin utilizarea tehnicilor ADN-recombinant, a variaţiei somaclonale, până la
aplicarea tehnicilor “in vitro” a culturilor de celule şi ţesuturi.

Definiţie şi clasificare
Prin mutaţie se înţelege o schimbare detectabilă şi ereditară, care afectează constituţia
chimică sau fizică a materialului genetic, o alterare a mesajului genetic al ADN, care poate
avea loc prin adiţia, deleţia, substituţia sau inversia nucleotidelor sau prin transferul lor în alte
poziţii şi care nu se datoreşte recombinării genetice intra şi extracromozomice.

MUTAŢII GENETICE
Noţiunea de mutaţie a fost introdusă de Hugo de Vries, înţelegând prin aceasta, o
schimbare bruscă a însuşirilor ereditare. E. Baur o defineşte drept o modificare ereditară, care
a apărut în afara hibridării, iar E. Guyenot, o variaţie bruscă şi ereditară, ce poate apare
spontan sau sub influenţa unor factori experimentali.
Mutaţia este o însuşire a materialului genetic şi este tot atât de importantă ca şi
stabilitatea lui. Ea apare la toate organismele şi alături de recombinarea genetică este
principala sursă de variabilitate a lor.

CLASIFICAREA MUTAŢIILOR
Mutaţiile se pot clasifica în mai multe tipuri, fiecare având la bază un anumit criteriu.
După modul de apariţie, ele se împart în mutaţii naturale şi mutaţii artificiale: mutaţiile

1
naturale, numite şi spontane, apar în condiţiile din natură, fără nici o influenţă din partea
omului. Datorită faptului că mediul totalizează o mare complexitate de factori ce influenţează
organismul este foarte greu de a descoperi cauzele ce determină apariţia acestor mutaţii;
mutaţiile artificiale, numite şi induse, sunt provocate de om cu ajutorul diferiţilor agenţi
mutageni.
După capacitatea de expresie fenotipică (mărimea lor), ele pot fi mari sau mici:
mutaţiile mari (macromutaţiile) se deosebesc prin caracterul lor net vizibil, ceea ce face ca ele
să fie foarte uşor sesizate; mutaţiile mici (micromutaţiile), spre deosebire de primele, sunt
greu perceptibile, dar mai frecvente şi cu un rol important în evoluţie.
După acţiunea genei mutante, mutaţiile pot fi morfologice, fiziologice sau biochimice:
mutaţiile morfologice afectează trăsăturile morfologice ale organismelor, de formă, mărime,
culoare etc. şi sunt uşor detectabile vizual; mutaţiile fiziologice produc schimbări în procesele
fiziologice, cum ar fi ritmul de creştere, perioada de vegetaţie, rezistenţa la boli ş.a.; mutaţiile
biochimice determină modificarea cantitativă sau calitativă a componenţilor chimici din
organism, organisme ce acumulează anumite substanţe de rezervă sau toxice, organisme ce nu
pot sintetiza anumiţi compuşi ş.a.
După natura substratului material al eredităţii, mutaţiile sunt: genice, cromozomice, de
genom, citoplasmatice: mutaţiile genice (punctiforme) provoacă modificarea genei fără a
produce o schimbare în morfologia cromozomului. Ele se referă la schimbări de structură
chimică. O alelă se transformă în alta, fără a schimba locusul în cromozom; mutaţiile
cromozomice se referă la restructurările ce pot avea loc în cromozom (duplicație, deleţie,
inversie, translocaţie); mutaţiile de genom privesc variaţia numărului de cromozomi;
plasmomutaţiile sunt mutaţiile plasmonului, a structurilor ereditare din citoplasmă.
După originea lor, mutaţiile pot fi germinale şi somatice: mutaţiile germinale apar în
celulele sexuale şi ele se manifestă în zigoţii la a căror formare participă; mutaţiile somatice
apar în celulele somatice. Cu cât ele apar mai devreme, cu atât vor afecta o porţiune mai mare
din organism. Pentru organismele la care ţesutul reproducător se diferenţiază foarte devreme,
aceste modificări nu pot deveni ereditare şi dispar odată cu individul. La organismele cu
înmulţire vegetativă ele se pot menţine pe cale vegetativă şi pe cale sexuată când din ţesuturile
somatice afectate se dezvoltă celule sexuale, purtătoare a acestor mutaţii.
După direcţia lor, mutaţiile pot fi progresive (mutaţii înainte) şi mutaţii de reversie
(mutaţii înapoi): mutaţiile progresive conţin o modificare nouă faţă de materialul iniţial; în
mutaţiile de reversie, mutantul revine la caracterul normal.

MUTAŢIILE SPONTANE
Apariţia bruscă a unor indivizi deosebiţi, în cadrul unei populaţii cu posibilităţi de a
transmite modificarea lor la urmaşi, a fost sesizată încă de foarte mult timp. Unele mutaţii,
mai deosebite, au rămas înscrise în diferite lucrări. Aşa este cazul unei mutaţii descoperită în
sec. XVI de către farmacistul german Sprenger din Heidelberg, la planta Chelidonium majus.
Un individ avea frunzele şi petalele laciniate (spintecate), caracter care a apărut brusc şi s-a
transmis ca atare. Noua formă a fost denumită Chelidonium laciniatum şi a fost menţinută
prin autofecundare. La fragi există o mutaţie descoperită de Duchesne (1763), care are frunza
compusă dintr-o singură foliolă, numită şi fragul monofil.
Darwin, în lucrarea sa "Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa domesticirii"
(1868), descrie diferite mutaţii pe care le denumeşte sporturi. Se foloseşte de apariţia unui
piersic, care avea frunzele netede, de apariţia unui prun cu fructe de culoare galbenă ş.a. La
animale citează numeroase mutaţii: rasa de vite Nistos, cu maxilarul superior mai scurt decât

2
cel inferior, asemănător câinilor buldogi, rasa de oi Ancona cu picioare foarte scurte, păuni cu
umeri ce au pene de culoare neagră ş.a.
În afară de aceste mutaţii, există foarte multe exemple acumulate în literatura de
specialitate: câinii basseţi, cunoscuţi cu 3000 de ani î. C., merinosul de Maüchamp cu lâna
puţin ondulată, dispariţia coarnelor la oi, taurine şi capre, porcii solipezi, care au o singură
copită şi nu se îmbolnăvesc de febra aftoasă, rasa de oi chineză Yangti, fără urechi, porumbeii
rotaţi, guleraţi, moţaţi, fluturi de culoare neagră ş.a.

Utilizarea mutaţiilor spontane

SENBUSH (1942) a găsit o mutaţie spontană la lupinul galben (Lupinus luteus L.)
care nu conţinea în seminţele sale alcaloizi, reuşind să creeze un soi furajer de lupin dulce.
Un mare număr de mutante spontane au fost semnalate la pomii fructiferi, hamei şi la
plantele ornamentale, acestea fiind utilizate direct ca soiuri noi, sau în programele de
ameliorare. Soiul de lalea Murillo a stat la baza a peste 60 de mutante spontane ce s-au
diferenţiat prin culoarea petalelor, mult utilizate în ameliorare.
PRIEL menţionează că un mare număr de specii ornamentale în cultura in vitro tind să
producă mutante somatice care se pot utiliza în ameliorare.
Cea mai cunoscută mutantă spontană din natură este gena opaque, la porumb, care
influenţează conţinutul în lizină utilizându-se în crearea de hibrizi bogaţi în acest aminoacid
esenţial. O mutantă cu talie redusă a fost semnalată la varietatea de sorg Standard Millo,
mutantă ce a servit ca material iniţial pentru obţinerea a numeroase soiuri de sorg cu talie
scundă.

MUTAŢIILE ARTIFICIALE
Odată cu descoperirea unor factori ce pot fi folosiţi de om în obţinerea de mutaţii,
interesul oamenilor de ştiinţă pentru studiul acestora şi a efectelor pe care le produc asupra
organismelor a crescut foarte mult. Paralel cu acest studiu s-au elaborat şi s-au perfecţionat şi
metodele pentru producerea de mutaţii, denumite şi induse.
Dintre factorii mutageni folosiţi de către om pentru prima dată au fost razele X. În anul
1925, G.A. Nadson supunând ciuperci inferioare la acţiunea razelor X a obţinut mutaţii. O
dovadă mai convingătoare a acţiunii mutagene a razelor X şi gamma a fost obţinută de G.
Muller în 1927 şi 1928 la Drosophila. Rezultatele le publică în lucrarea "Transmutaţia
artificială a genei". Tot în această perioadă, L. J. Staddler, în 1927-1929 obţine tot cu ajutorul
radiaţiilor, mutaţii la orz, porumb şi tutun.
Descoperirea efectului mutagen al radiaţiilor a deschis calea unor bogate cercetări
ştiinţifice, cu însemnătate atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. T. H. Morgan şi
şcoala sa au obţinut la Drosophila peste 500 de forme mutante (figura 1.)
Dintre agenţii mutageni folosiţi de om şi mai bine studiaţi fac parte: radiaţiile,
temperatura şi unele substanţe chimice. Ultimele au fost folosite mai mult şi cu succes în
obţinerea de mutaţii.

3
 Fig. 1. Indivizi normali de Drosophila melanogaster (a) şi diferite mutante (b, c, d)

Radiaţiile mutagene

Radiaţiile electromagnetice au o gamă de lungimi de undă foarte întinsă care variază

de la 10-3 m cât au razele gamma, până la peste 1 m, cum este cazul undelor herţiene. Între
aceste limite se găsesc razele X, razele ultraviolete (UV), razele infraroşii.
Radiaţiile mutagene sunt radiaţiile care produc mutaţii şi din ele fac parte: radiaţii
ionizante electromagnetice (razele X şi gamma); radiaţii ionizante corpusculare (raze α, β,
protoni, neutroni, diferite particule grele); radiaţii neionizante (razele ultraviolete).
Razele X şi gamma, prin energia lor absorbită, provoacă ionizări în ţesuturile plantei şi
modifică metabolismul celular. Razele X sunt foarte mult folosite, deoarece aparatele
Röentgen sunt mai uşor utilizabile. Pentru iradierea cu raze gamma se foloseşte cobaltul
radioactiv. Razele gamma sunt mai penetrante decât razele X.
Razele beta (β) sunt formate din electroni eliberaţi de radioizotopi de P 32 şi S35. Cu
aceştia se realizează soluţii radioactive, în care se introduc seminţe uscate sau germinate.
Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric, rezultaţi din dezintegrarea
atomilor. Ei acţionează prin curentul dens şi ionizant de protoni de hidrogen. Efectul iradierii
cu neutroni este mai puternic când elementele celulei au o structură mai densă (plastide,
nuclei şi cromozomi).
Razele ultraviolete (UV) fac parte din spectrul solar invizibil, sunt constituite din
fotoni cu o lungime de undă între 136 Å şi 4000 Å. Absorbite de organism, ele transformă
energia lor în reacţii chimice, provocând diferite efecte genetice. Ele au o mică putere de
pătrundere şi sunt absorbite la suprafaţa ţesuturilor.
În lucrările de genetică se foloseşte mai frecvent acţiunea mutagenă a razelor X,
gamma şi a neutronilor termici. Studiul şi folosirea radiaţiilor în genetică a dus la
fundamentarea unei noi ramuri a biologiei - radiogenetica - care, în ultimul timp, a căpătat o
amploare foarte mare.

4
 Temperatura

Temperatura este un agent mutagen slab. Acţiunea ei a fost sesizată în special la

Drosophila. Odată cu ridicarea temperaturii la care sunt crescute musculiţele, frecvenţa
mutaţiilor creşte. Dar cu creşterea sau scăderea treptată a temperaturii, frecvenţa mutaţiilor
creşte neînsemnat. Mult mai eficace sunt şocurile de temperatură, aplicate pentru o perioadă
scurtă de timp.
Prin tratarea larvelor de Drosophila cu temperaturi de 36-38˚C timp de 12-24 ore,
frecvenţa mutaţiilor letale creşte de două ori faţă de cele crescute la temperaturi normale.
Dacă şocul corespunde temperaturilor scăzute de -60˚C timp de 25-40 minute, frecvenţa
mutaţiilor creşte de trei ori faţă de cele crescute la temperaturi normale.

Substanţele chimice mutagene

Acţiunea mutagenă a unor substanţe a fost pusă în evidenţă mai ales în ultimele
decenii. Oehlkers, în 1943 descoperă acţiunea de dezintegrare a cromozomilor de Oenothera
prin tratarea acesteia cu uretan. Primele rezultate s-au obţinut prin tratarea Drosophilei cu
iperită (gaz muştar), prin înregistrarea letalelor legate de sex. S-a obţinut până la 24% spor de
letalitate. Ulterior, s-au obţinut rezultate şi la plantele superioare, la ciuperci şi
microorganisme.
Principalii agenţi mutageni chimici sunt: agenţii alkilanţi, acidul nitros, hidroxilamina,
acridinele etc. Agenţii alkilanţi, dintre care face parte şi iperita, se numesc astfel, deoarece
conţin un radical numit alkil (metil, etil, propil), care poate fi transferat nucleotidelor.
Majoritatea lor opresc diviziunea mitotică, de aceea sunt folosiţi şi în tratamentul cancerului.
Ei intră în reacţie cu molecula de ADN, unde pot produce următoarele modificări: ruperea
coloanei glucidofosforice, alkilarea bazelor azotate, depurinizările moleculei de ADN,
blocarea mitozei prin formarea unei legături transversale intercatenare. Efectul mutagen al
agenţilor alkilanţi a fost pus în evidenţă la bacterii, Drosophila melanogaster, Neurospora
crassa, Vicia faba ş.a. Substanţele alkilante acţionează în perioada S a ciclului mitotic.
Acidul nitros (HNO2) este un agent mutagen care acţionează asupra bazelor purinice şi
pirimidinice, dezaminându-le. S-a arătat că prin tratarea ARN din virusul mozaicului tutunului
cu acid nitros, se produce dezaminarea bazelor azotate şi adenina a trecut în hipoxantină,
guanina în xantină şi citozina în uracil. Aceste treceri au repercusiuni asupra blocării
biosintezei unei enzime şi în consecinţă asupra unei proteine.
Hidroxilamina (NH2OH) acţionează în special asupra citozinei, care face parte din
bazele pirimidinice. Ea provoacă o dezaminare a citozinei şi transformarea ei în uracil. A fost
experimentată asupra virusului mozaicului de la tutun, asupra fagului T4.
Acridinele sunt coloranţi bazici care produc mutaţii, acţionând asupra moleculelor de
ADN, dar ale căror mecanisme nu sunt încă bine elucidate.
În afară de substanţele arătate mai sus se mai cunosc şi altele cu acţiune mutagenă:
hidrazina, formaldehida, clorura de mangan, peroxizii organici, apa oxigenată, clorura feroasă
ş.a.
Factorii mutageni biologici

Cercetările care s-au efectuat în ultimii ani la microorganisme au scos în evidenţă că

virusurile şi micoplasmele produc mutaţii la plante şi animale. Se cunosc ribovirusurile care
produc sarcomul la găini şi leucemia la păsări şi mamifere. Dintre dezoxiribovirusuri pot fi
menţionate: virusul poliomei sau virusurile oncogene.

5
 Teoria virotică a cancerului uman câştigă tot mai mult teren. Este vorba de ribovirusuri
defective, care se integrează în cromozomii umani. Dar pătrunderea virusurilor în celulă
determină restructurări cromozomice, pulverizări cromozomice. Sunt citate chiar şi apariţii de
mutaţii genice.
Micoplasmele, cele mai mici organisme, de dimensiuni cuprinse între cele mai mari
virusuri şi cele mai mici bacterii, capabile şi de viaţă independentă, introduse în culturi de
celule produc restructurări şi pulverizări cromozomice. La nivel molecular sinteza ADN
micoplasmic opreşte sinteza ADN din celula gazdă.

Utilizarea mutaţiilor induse

Posibilitatea folosirii aplicative a unor agenţi mutageni fizici şi chimici după cel de-al
doilea Război Mondial, a stimulat interesul pentru aceştia şi pentru ameliorarea prin mutaţii.
De la acea dată se constată că numărul de varietăţi mutante a crescut constant, demonstrându-
se prin aceasta că ameliorarea prin mutageneză este o ramură funcţională a ameliorării
moderne a plantelor, suplinind unele metode convenţionale, într-un mod eficient.
Mutaţiile se pot induce la oricare din celule, în orice fază de dezvoltare şi afectează
toate însuşirile şi caracterele plantelor. În cazul în care mutaţiile apar în celule somatice ele se
pot exterioriza chiar în anul tratamentului iar dacă sunt afectaţi gameţii ele se vor manifesta
numai în descendenţă, în prima sau a doua generaţie.
Mutaţiile somatice pot să fie subepidermale, ce se transmit la urmaşi şi epidermale
care nu se transmit în descendenţă. Mutaţiile induse au o frecvenţă de circa 150 de ori mai
mare comparativ cu cele naturale, realizând o proporţie extrem de mare de forme negative
(99%), şi un procent extrem de scăzut de forme pozitive utilizate în procesul de ameliorare.
În ceea ce priveşte caracterele afectate de mutaţiile induse ele sunt mai mult caractere
cantitative controlate de gene majore (macromutaţii) şi într-un grad mai mic caractere
cantitative controlate de gene minore (micromutaţii).
GUSTAFSON a obţinut trei mutante de orz cu o productivitate sporită, din soiul de
orz Gull Corn, prin intermediul razelor X şi o mutantă cu paiul scurt şi o perioadă de
vegetaţie scurtă din soiul Bonus. SCARACIA-MUGNOZZA şi BOZZINI au obţinut câteva
mutante de grâu de tipul durum cu paiul scurt, prin mutaţii induse. Acest caracter nu poate fi
indus prin alte metode deoarece specia Triticum durum nu include genotipuri cu pai scurt.
Aceste mutante au fost mai rezistente la cădere, ceea ce a permis aplicarea dozelor crescânde
de fertilizanţi minerali şi creşterea semnificativă a producţiei.
Caracterele îmbunătăţite ale formelor mutante au un spectru destul de larg. Se constată
însă că obţinerea mutantelor de interes agronomic nu este deloc uşoară, fiind corelată cu un
mare volum de muncă. Acest aspect poate fi demonstrat prin următoarele exemple:
- în Japonia au fost selecţionate trei mutante de orez rezistente la cădere, din 51.530 plante
segregante în generaţia M2. Tot aici s-au obţinut şapte mutante de grâu, rezistente la mălură,
prin selecţia a peste 1.200.000 plante M2.
- în Danemarca prin trierea a 951.000 plante de orz, s-au selecţionat cinci plante M1, ca-
racterizate printr-o creştere a rezistenţei la tăciune a plantelor M2.
- în SUA au fost obţinute şapte linii de mentă (Mentha piperita) rezistente la ofilire, de la mai
mult de 6.000.000 de plante M2.
Rezultatele prezentate par dezolante, dar din fericire unele caractere importante din
punct de vedere agronomic sunt controlate de sisteme poligene şi caracterul dorit este deseori
obţinut dacă se modifică o singură genă a unui astfel de sistem. Cele menţionate sunt valabile,
printre altele, pentru talia şi masa plantelor, precocitate, rezistenţă la cădere, producţia de
sămânţă, rezistenţa la agenţi patogeni, androsterilitatea condiţionată genetic ş.a.

6
 Un domeniu de importanţă a mutagenezei aplicate, se referă la rezistenţa la boli si
dăunători. Sute de mutante din această categorie au fost selecţionate pe parcursul ultimelor
decenii, la cereale, leguminoase şi la alte culturi. Cele mai multe nu au putut fi utilizate direct
în culturi din cauza proprietăţilor nefavorabile de producţie ale acestor genotipuri. Unele din
genele mutante au fost utilizate în obţinerea unor varietăţi comerciale, rezultate în urma unui
program de recombinare.
De obicei, mutaţiile folosite direct în procesul de ameliorare sunt macromutaţiile a
căror selecţie nu ridică, în general, probleme. Mai complicată este selecţia micromutaţiilor
care însă, după mulţi autori, prezintă o importanţă majoră pentru ameliorare. Detectarea
mutaţiilor se poate realiza în M2 (cele recesive), sau chiar în M1 (cele dominante), pe când
micromutaţiile cel mai devreme în M3-M4 şi mult mai sigur în M5.
Utilizarea mutaţiilor prin recombinare poate fi valorificată prin folosirea acestora
într-un program de încrucişări adecvate. Un exemplu edificator se referă la lucrările de
ameliorare efectuate la orz, în Suedia. Încă din 1960, au fost înregistrate şapte varietăţi de orz,
originale parţial, din trei mutante induse cu radiaţii X. Mutantele au fost încorporate în
genomuri cu o constituţie genotipică specifică.
Utilizarea mutantelor prin recombinare se recomandă şi în cazul când două mutante
provin din aceeaşi varietate parentală homozigotă, deci cu un genotip similar, dar care se
deosebesc numai în privinţa a două gene mutante. În urma încrucişării, vor fi prelucrate un
număr mai mic de plante F2 în procesul de selecţie, din cauza genotipurilor practic similare,
exceptând cele două mutante.
Se remarcă faptul că mutantele sunt de reală perspectivă în ameliorarea plantelor cu
înmulţire vegetativă. Frecvenţa mutaţiilor somatice este mult mai mare la organismele cu
înmulţire vegetativă datorită gradului de heterozigoţie ridicat şi deci posibiltăţilor mult mai
mari de a modifica prin mutaţie o singură alelă.
Părţile plantelor, utilizate în general pentru tratamentul cu factori mutageni sunt cele
utilizate în mod normal pentru înmulţirea acestora. În cazul acestor plante, este de aşteptat
formarea himerelor, în urma tratamentului, din cauza naturii multicelulare a ţesuturilor.
Concluzionând aspectele privind utilizarea mutaţiilor în ameliorare, trebuie să se
evidenţieze că mutagenii sunt agenţi nediscriminatori care produc întotdeauna un amestec
complex de mutaţii, schimbări structurale de cromozomi şi aberaţii negenetice.
Mutaţiile nu se găsesc de la început într-un strat genetic curat şi stabil; în materialul
propagat prin seminţe vor exista întotdeauna mutante nedorite şi segregante nefertile cauzate
de schimbările structurale ale cromozomilor, care trebuiesc eliminate în primele generaţii
după tratamentul efectuat cu mutageni.
Pentru un program credibil de ameliorare prin mutaţii, este necesar ca inducerea
acestora să fie suficient de masivă pentru a produce mutante dorite, acoperind posibilitatea
diferenţierilor alelice precum şi faptul că unele ar fi nefolositoare din cauza efectelor
secundare.

MECANISMUL MOLECULAR AL MUTAŢIILOR

Deoarece, un anumit tip de secvenţă este purtătorul unei anumite informaţii ereditare,
orice influenţă care ar schimba această secvenţă, schimbă şi conţinutul informaţiei. În
procesul de diviziune al celulei această schimbare se va transmite şi celulelor fiice.
Se cunosc astăzi unele substanţe chimice, care, venind în contact cu organismele sau
numai cu acizii nucleici extraşi din ele, modifică structura acestora şi fac să apară mutaţii.
Schimbările se produc în anumite regiuni ale moleculei şi nu au nimic comun cu

7
restructurările cromozomice ce se produc la cromozomi. Schimbarea secvenţei nucleotidelor
se referă de fapt la schimbarea bazelor azotate, acestea constituind elementul mobil. Există
mai multe modalităţi de schimbare a lor: substituţia, deleţia, adiţia şi inversia.
Prin substituţie, se înţelege înlocuirea unei baze purinice sau pirimidinice printr-o altă
bază purinică sau pirimidinică. Dacă această înlocuire are loc numai într-o catenă, odată cu
replicarea moleculei, înlocuirea se va transmite şi în catena complementară. Înlocuirea este şi
ea de două tipuri: a) când o bază purinică este înlocuită tot cu o bază purinică, iar una
pirimidinică tot cu una pirimidinică, ea mai poartă numele de tranziţie (de exemplu se
înlocuieşte adenina cu guanina sau timina cu citozina); b) când o bază purinică este înlocuită
cu o bază pirimidinică sau invers, poartă numele de transversie.
Deleţia este pierderea unuia sau mai multor nucleotide, modificând mesajul genetic.
Adiţia este adăugarea unuia sau mai multor nucleotide în cadrul secvenţei iniţiale, iar
inversia este schimbarea ordinei unui număr de baze într-un segment al catenei din molecula
de ADN.
Pentru a da o explicaţie diferitelor tipuri de modificări structurale a ADN, Watson şi
Crick au emis teoria copierii greşite în procesul de replicare a ADN. Schimbarea de secvenţă
a unei baze va comanda în procesul de sinteză, baza corespunzătoare, cu care se va lega
catena nouă, complementară. Această nouă ordine va fi copiată şi la o nouă replicare a
moleculei de ADN.
Mutaţii ale acizilor nucleici s-au obţinut prin acţiunea cu diferiţi agenţi mutageni, fie
asupra organismului, fie direct asupra acizilor nucleici. În cazul radiaţiilor ionizante,
mecanismul de obţinere a mutaţiilor la nivel molecular nu este încă complet elucidat. Există
numai ipoteze, care susţin că acestea produc ruperi ale moleculei de ADN, urmate de
realipirea fragmentelor în diferite poziţii. Razele ultraviolete cu lungimea de undă de 2600 Å
acţionează asupra bazelor purinice şi pirimidinice. S-a demonstrat acest lucru, acţionându-se
direct asupra acestor baze. S-a constatat că acestea sunt sensibile la tratamentul cu raze
ultraviolete şi se descompun în mod diferenţiat. Temperaturi anormale pot produce alterări în
molecula de ADN: disocierea şi depurinizarea catenelor de ADN.

Selecţia mutantelor
La plantele cu reproducere sexuată, apariţia mutaţiilor la nivelul ţesuturilor de
reproducere sau chiar la nivelul gameţilor, constituie o mare şansă ca ele să se transmită
ereditar şi să fie detectate.
În urma tratamentelor cu agenţi mutageni (fizici, chimici sau biologici) se realizează o
anumită variabilitate genotipică, care poate fi exploatată. În anul 1954, N. Nyborn (după
Gologan, I., 1981) elaborează metoda de selecţie a mutantelor, introducând o serie de
simboluri care au devenit universale în literatura de specialitate.
În cazul în care se acţionează cu mutageni asupra seminţei, aceasta se simbolizează cu
M0 sau X0 (notaţia vine de la radiaţiile X). Plantele rezultate din sămânţa iradiată, vor fi
generaţia M1 (X1), descendenţele acesteia se vor nota cu M2 (X2), M3 (X3) etc. Când se
iradiază plantele, acestea se notează cu X1, iar descendenţele succesive cu X2, X3, …Xn.
Sămânţa tratată cu agenţi mutageni, notată cu M0 (X0) se seamănă în câmpul de
experienţă, la distanţe mai mari, pentru a putea urmări individual, plantele. In anul I, plantele
din generaţia M1 (X1) sunt heterozigote în cazul mutaţiilor induse.
Modificările morfo-fiziologice din această generaţie, denumite radiomorfoze, de
obicei nu se transmit ereditar.
Seminţele fiecărei plante M1 (X1) se recoltează separat, iar în anul II se însămânţează
separat, rezultând generaţia M2 (X2). În acest an o parte din mutaţiile recesive se pot

8
homozigota, iar dacă sunt valoroase se vor reţine. În anii următori, frecvenţa mutantelor
homozigote se măreşte, astfel că, se continuă selecţia pentru a reţine mutantele valoroase. În
procesul de mutageneză, trebuie avut în vedere următorul aspect: mutaţiile folositoare apar cu
o frecvenţă redusă, motiv pentru care, selecţia trebuie să se facă într-un material cât mai
numeros.

Utilizarea mutaţiilor în ameliorare

Mutaţiile pot fi utilizate în ameliorare în trei moduri: ca soiuri noi, ca material iniţial
de ameliorare şi în diferite tehnici de ameliorare. Cel mai eficient mod de utilizare a mutaţiilor
este pentru obţinerea de noi soiuri, atunci când sunt valoroase sub aspectul capacităţii de
producţie, al calităţii şi rezistenţei la factorii de mediu.
Ca material iniţial, mutaţiile pot fi folosite în hibridări: hibridarea a două mutante,
hibridarea între un soi normal şi o mutantă.
Mutaţiile pot fi folosite şi în unele tehnici de ameliorare, pentru realizarea unor
obiective speciale: corectarea unor însuşiri negative a unor soiuri, mărirea variabilităţii în
cadrul unor populaţii hibride, ruperea unor corelaţii negative nedorite, mărirea conţinutului în
proteine, mărirea rezistenţei la boli şi dăunători sau la alţi factori de mediu.

POLIPLOIDIA (MUTAŢIILE DE GENOM)

Definiţie şi clasificare
Numărul de cromozomi din celulele somatice (2n) şi din celulele sexuale (n) este
constant pentru fiecare specie în parte. În cadrul unui gen, pot exista specii care în celulele
somatice prezintă un multiplu al unui anumit număr de bază de cromozomi. Numărul de
cromozomi din gameţii strămoşului diploid comun al speciilor poliploide se numeşte număr
de cromozomi de bază şi se notează cu "x". Numărul de cromozomi din gameţi, notat cu "n"
se numeşte genom, şi poate fi egal cu "x", sau poate fi un multiplu al acestuia.
Poliploidia este o multiplicare a numărului de cromozomi de bază sau a numărului de
genomuri, fiind considerată o mutaţie de genom. Poliploidia, ca variaţie numerică a
cromozomilor poate fi clasificată, după mai multe criterii:
1. După gradul de multiplicare a numărului de genomuri (x), organismele pot fi:
triploide (3x), tetraploide (4x), pentaploide (5x), hexaploide (6x) etc. Poliploizii cu un
număr par de genomuri (2x, 4x, 6x etc.) sunt numiţi artioploizi, iar cei cu un număr impar (3x,
5x, 7x etc.), perisoploizi.
2. În funcţie de originea garniturilor cromozomice, organismele pot fi: autopoliploide,
când multiplicarea se realizează pe baza unui genom propriu şi alopoliploide, când
multiplicarea se realizează în urma hibridărilor intra sau interspecifice. Organismele care
înglobează genomurile a două sau mai multe specii, urmată de dublarea numărului de
cromozomi se numesc amfiploizi.
Poliploidia este însoţită de multiplicarea cantităţii de ADN/nucleu, în timp ce
pseudopoliploidia este o multiplicare a numărului de genomuri, dar cantitatea de ADN
rămâne neschimbată.
Unele organisme eucariote pot avea în nucleul celulelor somatice un set haploid de
cromozomi, fenomen denumit monoploidie sau haploidie. Aceste forme sunt de obicei sterile.

9
În cazul în care provin de la forme tetraploide (2n=4x), se numesc dihaploizi, sau dacă gradul
de poliploidie este mai ridicat se numesc polihaploizi.
3. Există organisme la care, la numărul cromozomilor din celulele somatice, există
unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau lipsesc unul sau mai mulţi cromozomi, forme
denumite aneuploide.
Aneuploizii de tipul 2n+1 (trisomie), 2n+2 (tetrasomie) sunt forme hiperploide, iar cei
de tipul 2n-1 (monosomie), 2n-2 (nulisomie) sunt forme hipoploide.
4. În funcţie de modul de apariţie, poliploizii pot fi naturali sau artificiali. Apariţia
poliploizilor naturali este determinată de o serie de cauze (Serra, A. I., 1968):
- Endomitoza - pe parcursul acesteia nu se formează fusul de diviziune, membrana
nucleară nu se fragmentează, nucleul diploid devine 4n, 8n etc.
- Mitoze anormale, în care, deşi membrana nucleară se dezintegrează, nu se formează
fusul nuclear, iar după clivarea longitudinală a cromozomilor în anafază cromozomii nu se
separă în cei doi nuclei fii, şi deci se reface un singur nucleu, nucleul de restituţie, cu un
număr dublu (multiplu) de cromozomi.
- Meioze anormale, când nu are loc reducerea la jumătate a numărului de cromozomi în
celulele sexuale (gameţi).

Obţinerea poliploizilor
Poliploizii naturali există în cadrul unor genuri cu o frecvenţă destul de mare, mai ales
în zonele geografice cu condiţii extreme de viaţă: deşerturi, altitudini mari, regiuni nordice.
După identificarea, descrierea şi cultivarea poliploizilor naturali s-a constatat că aceştia au o
valoare economică ridicată: cantitate mai mare de biomasă, conţinut mai mare de proteine,
lipide, zaharuri, o mai mare plasticitate ecologică.
Pentru inducerea artificială a poliploidiei s-au experimentat un număr mare de metode:
fizice (radiaţiile, centrifugarea, şocurile termice), chimice (tratarea cu substanţe chimice ce
inhibă formarea fusului nuclear) şi biologice (regenerare, hibridările sexuate interspecifice,
hibridările somatice).
În prezent, se apreciază drept cea mai eficientă metodă chimică folosirea substanţelor
de tipul colchicinei, α-bromonaftalenului, gamexanului, chinoleinei, care blochează fusul de
diviziune şi duce la multiplicarea numărului de genomuri. Colchicina, alcaloid extras din
Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă) a fost experimentată pe un număr mare de specii
vegetale, în diferite concentraţii (0,01-0,5%). Aplicată asupra ţesuturilor meristematice sau
celor de reproducere a stat la baza obţinerii a numeroase forme autopoliploide (secară, sfeclă
pentru zahăr) sau la dublarea numărului de cromozomi la hibrizii interspecifici pentru
realizarea amfiploizilor.
Metoda regenerării, destul de uşor de aplicat, constă în secţionarea zonei de calusare a
altoiului cu portaltoiul din unele celule lezate putând apare ţesuturi şi organe poliploide. O
atenţie deosebită se acordă obţinerii de forme haploide, care, în urma dublării numărului de
cromozomi, constituie modalitatea obţinerii unor linii complet homozigote (linii izogenice),
care pot fi folosite în diverse programe de hibridare.

Folosirea mutaţiilor de genom în ameliorare

În funcţie de tipul de poliploidie, formele respective pot fi folosite diferenţiat.
Utilizarea direct în producţie a tetraploizilor, sub formă de soiuri noi este mai restrânsă, fiind
întâlnită numai la secară şi trifoi. La secară, soiurile tetraploide prezintă o masă a 1000 de

10
boabe mult superioară formelor diploide, dar un număr redus de boabe în spice. Poliploizii
sunt implicaţi într-un proces de hibridare, fie pentru realizarea triploizilor, fie a
amfidiploizilor.
Cea mai frecventă utilizare dată în prezent poliploizilor este în crearea formelor
triploide. Triploizii sunt sterili şi ca atare sunt folosiţi în practică numai la plantele la care
produsul principal urmărit nu este sămânţa (ex. la sfecla pentru zahăr, pepeni verzi etc).
Tot printr-un procedeu de hibridare se realizează îmbinarea genomurilor de la specii
diferite în amfidiploizi utili pentru practica agricolă. Aşa este cazul formei triticale, hibrid
îndepărtat între grâu şi secară, a cărui fertilitate se realizează prin dublarea numărului de
cromozomi.
Formele haploide au o largă utilizare în studiile de genetică şi ameliorarea plantelor.
Ele sunt folosite pentru studiul mutaţiilor de gene şi a omologiei dintre cromozomi. Liniile
strict homozigote se obţin prin haploidie în 2-3 ani, pe când realizarea homozigoţiei prin
consangvinizare durează 6-8 ani. Liniile dublu haploide, care manifestă o capacitate
combinativă ridicată sunt utilizate pentru obţinerea diferitelor tipuri de hibrizi pentru
producţie.
Formele aneuploide prezintă pentru genetică şi ameliorare un interes deosebit,
deoarece permit precizarea rolului genetic al cromozomilor şi localizarea genelor pe
cromozomi. Absenţa sau schimbarea anumitor caractere la formele nulisomice demonstrează,
în mod evident, că genele care condiţionează caracterele respective sunt situate pe
cromozomii care lipsesc.
În această direcţie au fost făcute lucrări interesante la grâu de către Sears (1953), care
a obţinut seria completă de 21 de nulisomici şi de 21 de monosomici la soiul Chinese Spring.
Pe baza analizei nulisomilor, Sears a precizat rolul genetic al fiecărui cromozom în
transmiterea caracterelor şi însuşirilor.

Metode moderne utilizate în ameliorarea plantelor

În afara metodelor considerate clasice pentru provocarea unei variabilităţi genotipice
pronunţate - hibridare, consangvinizare, mutaţii de gene şi de genom - atenţia specialiştilor a
fost concentrată în ultimul timp spre alte posibilităţi de creare a unor forme biologice noi.
Ingineria genetică, utilizată în acest scop, cuprinde totalitatea metodelor de manipulare
genetică, fără participarea proceselor sexuale, prin care se realizează organisme cu combinaţii
noi de caractere ereditare.
Sfera de activitate a ingineriei genetice cuprinde domeniul celular, care include cultura
organismelor haploide şi hibridarea directă a celulelor somatice şi domeniul molecular, care
se ocupă cu manipularea ADN.
Practicată la nivel celular, ingineria genetică cuprinde, ca primă etapă, culturile de
celule şi de ţesuturi "in vitro" şi ca a doua etapă - fuziunea protoplaştilor şi hibridarea
somatică (parasexuată).
Prin cultura de celule şi ţesuturi se conturează unele posibilităţi practice de mare
perspectivă pentru ameliorarea plantelor, cum ar fi înmulţirea și producerea materialului liber
de viroze, utilizarea haploizilor din culturile de antere şi de polen, selecţia de mutante
rezistente la boli sau la diferite condiţii de stres (clone celulare rezistente la temperaturi
ridicate, la erbicide, la substanţe poluante, la concentraţii ridicate de săruri etc.), izolarea şi
selecţia mutantelor cu conţinut ridicat de aminoacizi, perfecţionarea metodologiei de
ameliorare a plantelor (cultura embrionilor hibrizi neviabili, polenizarea şi fecundarea "in
vitro", testarea rezistenţei la boli la nivel celular etc.).

11
 Fuziunea protoplaştilor deschide perspectiva realizării hibrizilor somatici interspecifici
şi intergenerici, care vor contribui considerabil la diversificarea genetică. Protoplaştii
reprezintă celule la care pereţii celulari au fost îndepărtaţi prin metode mecanice sau
enzimatice. În cazul cultivării pe medii speciale, protoplaştii au capacitatea de a regenera
plante întregi sau de a fuziona, pentru a forma hibrizi somatici, interspecifici. De asemenea,
protoplaştii au posibilitatea de a absorbi organite şi material genetic, care să determine
schimbări importante în genotipul plantelor cultivate.
Se estimează că ameliorarea plantelor va beneficia, de pe urma culturii şi fuziunii
protoplaştilor, de unele realizări deosebit de importante, cum ar fi:
- creşterea variabilităţii genetice necesare programelor de ameliorare;
- inducerea rezistenţei la boli prin încorporarea unui genom de la o plantă rezistentă într-un
protoplast sensibil;
- transplantarea cloroplastelor străine în plantele cu sistem fotosintetic deficitar;
- regenerarea de "cibrizi" (hibrizi citoplasmatici) prin fuziunea protoplaştilor de la plante
neînrudite sau incompatibile sexual;
- introducerea de plasmide, alge albastre-verzi, bacterii fixatoare de azot etc. în speciile
neleguminoase, îndeosebi la cereale, pentru intensificarea sintezei proteinelor.
Utilizarea protoplaştilor izolaţi în studiile de fiziologie, biochimie şi genetică va
permite dezvoltarea, la nivel superior, a cercetărilor fundamentale şi aplicate din domeniul
ameliorării plantelor.

12