1.

Legumicultura- importanța alimentară și economică

Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice ale diferitelor
specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor
corespunzătoare cerinţelor speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în scopul valorificării în
măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor producţii ridicate, de
calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi condiţii economice avantajoase.
Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este deosebit de importantă
deoarece aceasta fundamentează tehnologia de cultură. De exemplu la tomate: când acestea se
cultivă prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică adâncime în sol (20-40 cm) şi trebuie să se
intervină prin irigări mai dese pentru a asigura apa necesară plantelor. La cultura tomatelor prin
semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime mai mare în sol (peste 1 m) şi plantele se
pot aproviziona cu apă din straturile mai profunde ale solului, necesitând irigări mai rare şi cu
norme mai mari.
Soiurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin diferite metode, în timp
ce la cele cu creştere determinată nu mai este necesară susţinerea.
Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este interpretat diferit în
tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în câmp, ca şi la cea în sere, solarii şi
răsadniţe, copilitul se face radical, în timp ce la cultura de vară se face parţial, lăsând 1-2 copili.
Particularităţile florilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales la producerea seminţelor
hibride, unde trebuie intervenit prin lucrarea de castrare şi polenizare artificială.
Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de mediu (căldură, lumină,
aer, apă, hrană etc.) prezintă o importanţă deosebită deoarece prin tehnologia aplicată putem
interveni pentru dirijarea lor în strânsă concordanţă cu cerinţele diferitelor specii sau chiar a
soiurilor şi a hibrizilor de plante legumicole.
Legumicultura prezintă unele caracteristici fată de celelalte sectoare ale producţiei vegetale.
Printre cele mai importante sunt:
- gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor legumicole şi
tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial productiv ridicat, obţinându-se
producţii mari la unitatea de suprafaţă;
- legumicultura ocupă suprafeţe relativ restrânse, dar se practică pe terenurile cele mai bune
(fertile, irigabile, mecanizabile);

1
 - comportă investiţii mari legate de amenajarea terenului ( pentru irigare şi mecanizare), de
constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a depozitelor de păstrare a produselor;
- legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii încălzite (sere) şi
neâncălzite (solarii);
- tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o specie la alta şi chiar
în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de locul de cultură, de destinaţia producţiei şi de perioada de
cultură;
- majoritatea legumelor fiind perisabile, se impun măsuri speciale de recoltare, transport,
depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru valorificare.
- datorită marii complexităţi a tehnologiilor, cultura legumelor necesită un volum mare de
forţă de muncă, comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale;
În condiţiile tehnologiilor moderne de cultură, prin mecanizare, automatizare, procesele de
cultură dobândesc un caracter industrial tot mai pronunţat.
Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. O alimentaţie raţională este
de neconceput fără folosirea zilnică a legumelor într-un sortiment variat. Notiunea de "legumă"
trebuie înţeleasă în sens larg. Aceasta reprezintă părţile de plante folosite în alimentaţie. Legumele
au un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şi anume:
-hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele proaspete;
-stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi simple;
-aprovizionarea organismului cu aminoacizi: leucină, izoleucină, etc;
-reducerea grăsimilor;
-alcalinizarea plasmei sanguine;
-susţinerea procesului de calcifiere normală;
-sporirea activităţii enzimelor prin aportul de elemente minerale: K, Ca, Fe,Mg,Mn, Zn, Fl;
-blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;
-menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;
-stimularea activităţii glandelor interne;
-mărirea capacităţii de apărare a organismului;
-reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor.
Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură 90-95% din
necesarul de vitamina C, 60-80% din vitamina A, 20-30% din grupul de vitamine B, 90-100% din

2
grupul de vitamine P şi o bună parte din vitaminele K si E (Gonţea, 1971). Conţinutul în vitamine
este influenţat de specie, de soi, de climă şi tehnologia aplicată. Prin consumul zilnic a 250-300 g
de legume din specii diferite se asigură necesarul de vitamine pentru o persoană activă.
Vitamina A (carotenul) are un rol important în menţinerea vederii şi se găseşte în cantităţi
apreciabile, între 3-10 mg/g s. p. în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac, ardei, tomate.
Vitamina A are o mare stabilitate. Totuşi expunerea la soare a legumelor un timp mai
îndelungat duce la inactivarea acesteia în proporţie de până la 70% (Indrea, 1974)
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rol important în
funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor. Legumele bogate în
complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie, sparanghelul, conopida, pătrunjelul de frunze,
spanacul, precum şi legumele conservate prin fermentaţia lactică.
Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, în cantităţi variabile,
de la 3 la 300 mg la 100g s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mare: ardeii, frunzele de pătrunjel,
spanacul,conopida, varza, tomatele, gulia ş.a. Sinteza acidului ascorbic este puternic influenţată de
intensitatea luminii, astfel că legumele, ca şi organele acestora, bine expuse la soare, sunt mai
bogate în acid ascorbic decât cele umbrite.
Vitamina C se degradează uşor (prin oxidare) la temperaturi ridicate şi prin păstrare
îndelungată. La conopidă, fasole verde şi spanac, pe parcursul a 24 de ore, pierderile ajung la 40-
50% la temperatura de 20-240C şi numai de 5-10% la temperatura 8-10°C. De aceea se recurge la
prerăcirea legumelor verdeţurilor înainte de transport (1a 4°C).
În legume se găsesc şi alte vitamine ca : K, E, PP, cu rol important în prevenirea unor boli şi
în echilibrul metabolic al organismului uman. Vitamina PP se găseşte în conopidă, varză creaţă,
varză albă, varză roşie, salată. Vitamina E se găseşte în ţelină şi salată. Vitamina K în pătrunjel şi
morcov. Vitamina U se găseşte în varza albă.
Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în buna funcţionare a
organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu, ş.a., care intră în
constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia sucului gastric. Varza, conopida,
salata, ceapa ş.a., prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P, neutralizează aciditatea provocată de
consumul altor alimente (carne, peşte, făină). Unele legume au un rol antianemic (spanacul,
pătrunjelul de frunze, salata ş.a.), conţinând cantităţi ridicate de Fe.

3
 Sărurile minerale asigură edificiul coloidal al protoplasmelor celulare, condiţionează
permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şi Ca ), au acţiune moderatoare asupra
permeabilităţii capilare (Ca, Mg), condiţionează excitabilitatea musculară şi intervin în mod activ
în procesul de coordonare nervo-musculară (K).
Legumele aduc o contribuţie în bilanţul energetic al omului, prin hidraţi de carbon şi prin
albumine.
Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme (zaharuri simple, amidon, glicogen,
celuloză) în proporţii cuprinse între 1,5 şi 20,0 % din s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mai
ridicat usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla, hreanul.
Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări a aparatului
digestiv.
Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul necesar. Se
remarcă printr-un conţinut mai mare în protide, între 2 şi 8 % ciupercile, mazărea, bobul, usturoiul,
pătrunjelul de frunze, conopida, spanacul.
Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu cel mai mare
continut (l %). Din această cauză legumele constituie alimente de bază în regimul de slăbire.
Acizii organici. malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul de murare şi alţi
acizi, fac parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritor acestora.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf şi care se
mai numesc "fitoncide". Astfel de substante se găsesc în hrean, ceapă, usturoi, praz, ridichi şi au
un efect bactericid.
Foarte mulţi specialişti apreciază că varza albă este un veritabil aliment-medicament. O
bogată experienţă tradiţională, confirmată şi de numeroase cercetări stiintifice, recomandă
consumul verzei crude, mai ales al sucului obţinut din varză, în tratamentul ulcerului. Sucul de
varză are propietăţi cicatrizante datorită conţinutului de săruri de potasiu, sulf, vitamina U şi
vitamina K, antihemoragică.
Prin fierbere se distruge vitamina U. De aceea este bine ca varza să fie consumată proaspătă,
ca salată. Bogăţia de sulf (100 mg la 100 g s. p.), arsenic, calciu, fosfor, cupru, iod explică marea
ei valoare pentru remineralizarea organismului. Varza este antiscorbutică, revitalizantă. Sulfu1 îi
conferă proprietatea de a fi dezinfectată şi tonificată, acţionând eficace în boli ale aparatului
respirator, în anumite eczeme, în seboree, în general în protecţia pielii.

4
 Spanacul şi măcrişul, care conţin acid oxalic, sunt contraindicate pentru suferinzii de stomac
sş de litiază renală. Varza roşie având un conţinut mare în antociani trebuie consumată în amestec
cu varza albă.
Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate de vehicularea
agenţilor patogeni (ouă de viermi intestinali, bacterii, protozoare), ca urmare a fertilizării culturilor
cu gunoi de grajd. De asemenea, excesul de îngrăşăminte ( mai ales azotoase) ca şi rezidiile de
substanţe insectofungid pot duce la obţinerea unor produse poluate, dăunătoare organismului.
De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale, fără excese, cu
respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legume constituie un
indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. De aceea producerea legumelor are o
însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările.
Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturi şi odată cu
trecerea la concentrarea legumiculturii, profilarea şi specializarea unităţilor, importanţa economică
a legumiculturii a căpătat noi dimensiuni.
Legumicultura a devenit factor determinant pentru crearea şi devoltarea unor direcţii şi unităţi
de producţie economică şi industrială specializate ( de exemplu, de producerea elementelor
constructive pentru sere şi adăposturi din mase plastice, de realizare a maşinilor agricole şi trac-
toarelor specifice pentru cultura legumelor protejate şi în câmp, de fabricare a mijloacelor de
transport adecvate, de prelucrare industrială a produselor legumicole).
Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că acestea permit o folosire
intensivă a terenului.
Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează cu 1012 ha de grâu, 1 ha de
legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1 ha de legume cultivate în sere
echivalează cu 200 ha de grâu.
Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă. La cultura
legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la cultura în solarii de 50-70
t/ha, iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sisteme intensive de cultură (hidropo-
nică) se pot obţine producţii de peste 300 t/ha.
Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin cultura legumelor se asigură
o mai bună valorificare a terenurilor decât prin multe alte culturi, datorită posibilităţilor de

5
efectuare, pe scară largă, a succesiunilor, atât la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea
protejată.
Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe creează posibilitatea
folosirii intensive a acestor spaţii şi recuperării într-un timp mai scurt a investiţiilor.
Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industria conservelor.
Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta întreprinderi mari, integrate, de producere şi
industrializare a legumelor şi fructelor.
Prin faptul că în cultura legumelor se realizează un flux continuu de producţie, pe întregul an
calendaristic, se creează posibilitatea repartizării armonioase a forţei de muncă, micşorându-se
caracterul sezonier al lucrărilor.

2. Importanţa căldurii pentru plantele legumicole

Căldura este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole prezintă importanţă
practică. Căldura este un factor hotărâtor care influenţează întreaga gamă de procese vitale ale
plantelor. Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata fazei de
repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice se petrec numai în
prezenţa unei anumite temperaturi. Temperatura influentează, de asemenea, foarte mult formarea
clorofilei.
Temperatura influenţează durata perioadei de vegetaţie a plantelor legumicole. Astfel, în
zonele cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie este mai scurtă, înfiinţarea culturilor se
poate face mai devreme şi recolta se obţine mai timpuriu.
Importanţa temperaturii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia care există între
fotosinteză şi respiraţie. Astfel, intensitatea fotosintezei duce la acumularea unei cantităţi mari de
substanţă uscată în plantă, însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe
sintetizate anterior.
Fotosinteza, care este un proces fiziologic complex, prezintă o sporire de 1,5 - 1,6 ori la o
creştere a temperaturii de 100C ( în intervalul O0C şi 30-350C). În schimb, respiraţia se intensifică
de 2-2,5 ori la 100C.
Fiecare specie legumicolă are o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie (Maier,
1.,1969).
La temperatura minimă:

6
 -procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au o intensitate minimă (F/R=1 );
-prelungirea temperaturii minime debilitează plantele;
-temperaturile sub acest nivel duc la moartea plantei.
La temperatura optimă:
-procesele biochimice se desfăşoară normal;
-are loc creşterea şi fructificarea plantelor (FIR> 1);
-nivelul temperaturii optime se stabileşte în funcţie de originea fiecărei specii.
-Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fiziologice se desfăsoară la
intensitatea corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimum armonic
(lndrea D. , 1992).
La temperatura maximă procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au intensitate mare, dar
raportul F/R=l. Depăşirea temperaturii maxime duce la: mărirea dezasimilaţiei, micşorarea
asimilaţiei (FIR < 1); epuizarea plantelor; coagularea coloizilor; moartea plantelor.

3. Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de temperatură

În practică, legumele se împart în două grupe (Bălaşa M., 1973):
A. Plantele legumicole pretenţioase la căldură: pepenele galben, pepenele verde, castravetele,
ardeiul, bamele, batatul, tomatele, vinetele. Temperatura minimă de germinare, 10-140C;
temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 25-300C.
B. Plantele legumicole puţin pretenţioase la căldură: bobul, mazărea, ridichea, plantele
legumicole din grupa verzei, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, mărarul, salata, sfecla,
ceapa, usturoiul, prazul, legumele perene,cartoful. Temperatura minimă de germinare, 3-50C;
temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 14-200C.

4. Corelarea temperaturii cu ceilalţi factori de vegetaţie

Cu lumina, temperatura se corelează direct proporţional. Când lumina este puternică
procesul de fotosinteză este mai ridicat. În acest timp este nevoie de temperatură mai ridicată pentru
ca procesele fiziologice să se desfăşoare în condiţii optime. În zilele noroase temperatura se
menţine mai coborâtă cu 2-3ºC fată de cele senine.

7
 În cursul nopţii, în lipsa luminii asimilaţia se opreşte, intensificându-se respiraţia. Pentru ca
plantele să-şi păstreze o cantitate cât mai mare de asimilate trebuie să coborâm temperatura în
timpul nopţii cu circa 4-6aC.
Este necesar să se facă economie de asimilate în plante atunci când fotosinteza a fost precară,
din cauza luminii insuficiente şi să se stimuleze transferul substanţelor atunci când în plantă există
substanţe acumulate din abundenţă.
În acest sens s-au realizat primele încercări de modelare a temperaturii pentru noapte şi ziua
următoare pe baza bilanţului radiaţiei din ziua anterioară (Voican V.,1984).
Combinarea acestei metode de programare cu evoluţia specifică diurnă va fi în măsură să
răspundă nevoilor plantei şi producţiei.
Între temperatură şi umiditate există un raport direct proporţional. La temperaturi mai
coborâte plantele absorb mai puţină apă, iar la temperaturi mai ridicate, mai multă apă. Umiditatea
ridicată micşorează rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, iar în condiţii de umiditate
abundentă şi temperatură scăzută, plantele legumicole suferă de seceta fiziologică, sistemul
radicular funcţionează foarte slab, neputându-se aproviziona cu apa necesară, deşi aceasta este din
abundenţă în sol. În condiţii de umiditate redusă şi temperatură ridicată se veştejesc şi se grăbeşte
trecerea lor în faza de reproducere, în detrimentul producţiei (Chilom, Pelaghia,1991).
Când cei doi factori se găsesc în exces este favorizat atacul bolilor criptogamice, se întârzie
trecerea plantelor legumicole de la care se consumă fructele în perioada de reproducere, datorită
unei creşteri vegetative exagerate, iar uneori plantele nu mai fructifică. În situaţia în care tempera-
tura şi umiditatea au valori foarte scăzute, procesele vitale ale plantelor sunt mult încetinite sau
sistate. Umiditatea atmosferică prea ridicată determină închiderea stomatelor, transpiraţia frunzelor
se reduce şi temperatura creşte mult în ţesuturile frunzei, micşorând capacitatea de asimilaţie şi
determinând dereglări grave de metabolism (Altergott, 1963, citat de Indrea, 1992).
Temperatura aerului în cazul culturilor adăpostite este în funcţie şi de concentraţia atmosferei
în CO2. Temperatura trebuie să fie mai ridicată când concentraţia în CO2 este mai mare şi lumina
mai puternică şi mai redusă când concentraţia în CO2 este mai mică. La temperaturi mai ridicate
plantele folosesc mai bine elementele nutritive din sol. La temperaturi mai mici de l5oC fosforul
nu se mai asimilează.
Un aspect deosebit este dirijarea temperaturii în funcţie de mediul în care se află diferitele
organe ale plantelor (în sol sau în atmosferă).

8
 În general, în variaţia temperaturii din sol şi cea din atmosferă trebuie să existe un raport
direct proporţional, dar se înregistrează şi unele aspecte particulare. Astfel, plantele pretenţioase la
căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi) ca şi unele dintre cele mai puţin pretenţioase la căldură
(ceapa pentru stufat, mărarul) reactionează favorabil la o încălzire a solului cu 2 - 30C mai mult
decât temperatura din atmosferă.
Sunt şi plante legumicole, de exemplu din familia Cruciferae şi Compositae, care
reacţionează negativ la o temperatură ridicată în sol. Pentru plantele din această ultimă categorie,
în sol este necesară o temperatură mai mică cu câteva grade decât cea din atmosferă (Maier
1.,1969).
La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât cele optime,
provocate de scăderile accidentale ale temperaturii sub influenţa curentilor de aer de provenienţă
polară.
Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă, gerurile
din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole. Astfel, speciile legumicole
pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive de 3 - 5oC, dacă asemenea tem-
peraturi se menţin 4 - 5 zile, datorită tulburărilor metabolice. Se produce un dezechilibru între
asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la scăderea temperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că
activitatea catalazei se reduce de 28 de ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14
ori faţă de nivelul iniţial, se acumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune
toxică asupra celulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi o
dereglare a proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii, morcov) pot
rezista la îngheţuri de - 5oC - - 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se produce lent. La salată şi spanac
plantele rezistă şi la îngheţuri de -180C, în timp ce plantele necălite pier la - 20C - -3°C. În iernile
lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zona medulară a hipocotilului, care ulterior se pot
cicatriza. Dacă leziunile se produc la nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau
rămân nedezvoltate. La unele culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă
plantele nu sunt acoperite cu zăpadă sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate produce
decălirea, "descălţarea", datorită creşterii temperaturii în timpul zilei sau "seceta fiziologică",
datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din solul îngheţat.
La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor mai mari decât
cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şi temperaturile care depăşesc

9
mult nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei, intensifică respiraţia şi au un efect
nefavorabil asupra plantelor legumicole. Când sunt însoţite de secetă determină ofilirea plantelor,
emiterea prematură a tulpinilor florifere (salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi
fructe (tomate, ardei), se formează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii
polenului (Stan N., 1992).

5. Relaţiile plantelor legumicole cu lumina

Lumina este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole deoarece stă la baza
procesului de fotosinteză. Şi alte procese fiziologice ca: respiraţia, transpiraţia, depind în foarte
mare măsură de prezenţa, intensitatea şi calitatea luminii.
Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentru cultura
plantelor de câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în tot cursul anului, inclusiv
iarna, este condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor. Cerinţele plantelor faţă de lumină
stau la baza întocmirii succesiunilor şi asociaţiilor de plante legumicole atât la cultura în câmp, cât
mai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii intensive a terenului. Expunerea la radiaţia
solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o perioadă de câteva zile, determină
sporirea capacităţii de păstrare. Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calității
unor legume. Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, de exemplu
la ţe1ina pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădină, sparanghelul duce la etiolarea acestora şi
îmbunătăţirea ca1ităţii pentru consum, dispărând gustul amar, nemaiavând clorofilă (Voican
V.,1984).

6. Cerinţele plantelor legumicole faţă de fotoperioadă

Speciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globului
pământesc. În funcţie de durata zilei de iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe
principale:
Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morcovul, ceapa, mazărea ş.a.
Sunt originare din zone mai nordice. Necesită zilnic 15 - 18 ore lumină.
Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt originare din
zone sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare.
Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată.

10
 Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de întuneric, suferă modificări însemnate în
cursul anului. Durata zilei de lumină este de circa 8 - 9 ore în lunile de iarnă şi de 14 - 15 ore în
lunile de vară.
Dacă plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi prelungesc
perioada de vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşi schimbă habitusul.
De aceea, pentru obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se consumă fructele
sau la producerea seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute de fiecare specie în
parte.
În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practică. Astfel,
spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zi lungă, cu1tivate primăvara
şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştere puternică, dar fructifică mai târziu sau deloc.
Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece de la aceste plante se consumă părtile vegetative. În timpul
verii, spanacul, salata, ridichile de lună, emit uşor tulpini florale, fenomen nedorit în practică. De
asemenea, ceapa verde are o creştere mai intensă în condiţii de zi scurtă.
În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei minimă
(lungimea zilei critică) cresc.

7. Importanţa apei pentru plantele legumicole

Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice si biochimice, în esenţă creşterea şi
dezvoltarea plantelor nu pot avea loc decât în prezenţa unei anumite cantităţi de apă. Apa este
importantă în procesul de fotosinteză deoarece influenţează cantitatea şi calitatea producţiei de
legume.
Importanţa apei rezultă şi din accea că, în general vorbind, conţinutul în apă la numeroase
specii legumicole este foarte ridicat, ajungând la 80- 95 % din greutatea totală a acestora.
Conţinutul în apă înregistrează variaţii foarte mari în cadrul speciilor legumicole luate în
cultură. Astfel, tomatele, castraveţii, frunza de salată şi frunza de ceapă conţin 94-95% apă, frunza
de varză şi ridiche 92-93 %, morcovul 87-91 %, cartoful 74-80%.
Conţinutul de apă al legumelor nu este dependent numai de specie, ci şi de fenofază, vârsta
şi zonele de origine. Plantele provenite din zone cu terenuri umede au un continut mai ridicat faţă
de cele din zone cu terenuri aride, care au un conţinut mai mic în apă. Plantele tinere, au un conţinut

11
mai mare în apă faţă de cele mature. Plantele cultivate în seră au un conţinut mai mare de apă faţă
de cele cultivate în câmp.
Chiar între organele uneia şi aceleiaşi plante există deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul în
apă. Tulpina conţine 40-45 % apă, frunzele mature 60 -65 %, frunzele tinere 80-85 %, organele de
reproducere si vârfurile de creştere 98-99 %. Cel mai redus conţinut în apă se înregistrează în
seminte, 12-14 % .
Importanţa apei rezultă şi din aceea că ea este mijlocul de transport pentru substanţele
minerale, fotoasimilate şi pentru procesele metabolice.
Apa întreţine tensiunea celulară şi de multe ori reprezintă, cel rnai important factor limitativ
al creşterii plantelor. Apa din sol şi plantă are un rol deosebit în desfăşurarea proceselor de oxidare
şi intră în compoziţia numeroaselor substanţe anorganice şi organice. În afară de formarea soluţiei
solului, transportul substanţelor brute şi elaborate, apa reglează temperatura plantei pe timp
călduros. S-a dovedit experimental că sinteza este inhibată în cazul saturaţiei în apă sau redusă
substanţial când deficitul de apă este mai mare de 20-25 %. Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi
păstrează turgescenţa, care este condiţia fundamentală pentru menţinerea stării fizice si fiziologice
a plantelor. Părţile comestibile la unele specii legumicole (salata, spanacul, loboda, mărarul,
castraveţii etc.) îşi pierd uşor turgescenţa în lipsa apei, capătă aspectul de ofilire şi se depreciază
calităţile comerciale.
În funcţie de specificul biologic, după pretenţiile faţă de apă, se clasifică în patru grupe,
(Bălaşa M., 1973):
1. Foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ţelina, ridichea de lună,
prazul, ceapa, usturoiul, mărarul.
2. Pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, fasolea şi mazărea.
3. Moderat de pretenţioase: speciile perene, sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul,
anghinarea.
4. Puţin pretenţioase: pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul şi dovleacul.

8. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol

Solul are o mare însemnătate pentru cultura plantelor legumicole deoarece acesta este
principalul mijloc de producţie şi în legumicultură. Cantitatea şi calitatea produselor ce se
realizează depind nemijlocit de fertilitatea solului. Solurile folosite pentru cultura legumelor se

12
caracterizează printr-o fertilitate naturală destul de ridicată şi au un potenţial de producţie
corespunzător. Uneori cultura legumelor se practică şi pe soluri nisipoase sau nisipolutoase. La
acestea se intervine pentru crearea fertilităţii artificiale prin lucrări agrotehnice, prin aplicarea
îngrăşămintelor, prin asolamente raţionale.
Solul serveşte ca suport mecanic pentru plantele legumicole şi ca mediu din care rădăcina
plantei absoarbe apa şi elementele minerale. La cultura legumelor în câmp, dar mai ales la cea
protejată, deoarece se intervine foarte mult cu măsuri de ameliorare şi îmbunătăţire prin
administrarea unor mari cantităţi de îngrăşăminte organice şi minerale,modificarea însuşirilor
solului este mai accentuată. De aceea este mai potrivit să folosim noţiunea de "substrat de cultură".
Însuşirile solului pentru legumicultură se referă la: textură, structură, conţinutul în săruri
(soluţia solului), reacţia solului şi capacitatea de tampon. Textura solului se defineşte după
conţinutul procentual de argilă, praf şi nisip. Cu cât conţinutul în argilă este mai mare, iar cel de
nisip mai redus, solul va fi greu şi mai puţin potrivit pentru cultura legumelor. Se apreciază că cele
mai bune soluri pentru cultura legumelor sunt: cu textură uşoară şi mijlocie, nisipo-lutoasă şi luto-
nisipoasă.
Solurile cerute de cele mai multe specii legumicole pot avea un conţinut de argilă de 10-30
% şi nisip 40-45 %.
Solurile cu textură nisipoasă sunt foarte permeabile, nu reţin apa, nu au coeziune şi
plasticitate, se încălzesc uşor, dar se răcesc foarte repede, se lucrează uşor, sunt sărace în elemente
nutritive. Acestea necesită aplicarea udărilor la intervale mici şi cu norme mari, ceea ce duce la
pierderea unor cantităţi mari de elemente nutritive prin levigare. Pe nisipurile din sudul Olteniei se
cultivă legume obţinându-se producţii foarte timpurii la tomate, la cartof. Sunt valorificate bine de
speciile legumicole cu sistem radicular profund (pepeni verzi).
Solurile cu textură argiloasă (peste 50 % argilă) sau argilo-lutoasă -50% argilă) nu sunt
indicate pentru cultura plantelor legumicole datorită capacităţii reduse de infiltrare a apei, sunt reci
şi ajung adesea la starea de exces a umidităţii.
După datele din literatura de specialitate (Becker - Dillingen), legumele se clasifică, în funcţie
de pretabilitatea faţă de tipul de sol astfel:
- soluri mijlocii: toate speciile de legume cu excepţia sparanghelului;
- soluri uşoare: fasolea, mazărea, salata, gulia, castraveţii, dovleacul, morcovul, păstârnacul,
ridichea, sfecla roşie, sparanghelul, spanacul, tomatele.

13
- soluri grele: bobul, reventul, varza roşie, varza albă, varza creaţă.
Structura solului se referă la modul de aglomerare a particulelor texturale în agregate de
diferite mărimi. Această însuşire inf1uenţează mult schimbul de gaze, regimul termic şi circulaţia
apei. Poate fi glomerulară, nuciformă sau prizmatică.
Structura solului reprezintă un element deosebit al fertilităţii solului. De aceea, la cultura
legumelor se acordă o mare atenţie formării şi menţinerii structurii solului. Pentru aceasta la cultura
din câmp liber se introduc rotaţii de culturi şi specii de plante care contribuie la refacerea structurii
(lucernă, trifoi, mazăre, fasole).
La culturile protejate se intervine cu cantităţi mari de material organic (gunoi de grajd), turbă
şi chiar cu material inert (nisip), pentru menţinerea structurii solului.
În urma prelucrării mecanice, a dereglării proceselor chimice, structura solului este supusă
degradării. De aceea, se recomandă reducerea numărului de treceri a mijloacelor mecanice prin
folosirea unor agregate complexe, capabile să efectueze mai multe lucrări deodată.
Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Cu
cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de substanţe nutritive cât mai apropiată de
cerinţele speciilor legumicole, cu atât solul se consideră mai fertil. Intervalul concentraţiei optime
a sărurilor nu este acelasi pentru toate speciile legumicole.
Toleranţa fată de concentraţia soluţiei solului poate fi:
- toleranţă slabă (fasolea, ţelina, ridichea);
- toleranţă medie joasă (castravetele, mazărea, cartoful);
- toleranţă medie înaltă (tomatele, ardeiul, varza, conopida);
- toleranţă ridicată (spanacul, sparanghelul,sfec1a).
Din punct de vedere practic interesează intervalul optim al concentraţiei soluţiei solului la
care se realizează producţia maximă. Aceasta este cuprinsă între 1500-2000 ppm la speciile cu
toleranţă slabă, între 2000 şi 4000 ppm la speciile cu toleranţă medie şi peste 4000 la cele cu
toleranţă ridicată. Calitatea apei folosită la irigare şi în mod deosebit conţinutul acesteia în săruri
solubile poate influenţa concentraţia soluţiei solului. De aceea, trebuie folosită apa cu conţinut
foarte scăzut în săruri solubile. Apa de udare aduce însemnate cantităţi de ioni de Na, CI, Mg, Ca.
În spaţiile protejate, unde se utilizează anual în medie 8000 - 15000 m3/ha, pericolul
salinizării este foarte mare. O apă care conţine doar 0,5 g/l săruri solubile introduce cu fiecare 1000
m utilizaţi la irigare 500 kg săruri solubile. La normele anuale ce se folosesc în sere, pe solurile cu

14
drenaj defectuos, se acumulează în sol 4-8 t/ha săruri, ceea ce după 4-5 ani înseamnă l6-40 t/ha
săruri solubile.
Pentru culturile legumicole de câmp se consideră o apă bună de irigat cea cu un conţinut mai
mic de 1 g/litru săruri solubile totale. Pentru culturile din sere o apă bună de irigat trebuie să conţină
sub 0,5 g/l săruri totale, cu conţinut de Na sub 10% din totalul sărurilor (Davidescu D., Davidescu
Velicica, 1987).
În concluzie, putem preciza că aplicarea îngrăşămintelor la culturile legumicole trebuie
făcută în mod ştiinţific pentru a nu se ajunge la concentraţii prea ridicate ale soluţiei solului, care
împiedică absorbţia apei şi a sărurilor minerale de către plante.
Reacţia solului este determinată de proporţia dintre ionii de hidrogen (H) şi cei de oxidril
(HO) din soluţia solului, pe de o parte, şi de proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi cei cu
caracter bazic, pe de altă parte. Reacţia solului se exprimă convenţional prin simbolul pH.
Comportarea speciilor legumicole faţă de reacţia solului este diferită. Ele realizează o creştere şi
dezvoltare corespunzătoare numai atunci când valoarea pH-ului are un nivel optim caracteristic
fiecărei specii în parte.
Majoritatea plantelor legumicole cer o reacţie a soluţiei solului neutră sau uşor acidă (tomate,
vinete, ardei) până la uşor alcalină (conopida, prazul, varza, fasolea, mazărea).
Abaterea de la valoarea optimă a reacţiei solului determină perturbarea absorbţiei
elementelor minerale si dereglarea metabolismului plantelor. Acest efect se manifestă direct şi
indirect. Direct, reacţia acidă a mediului provoacă perturbări în metabolismul principalelor
substanţe sintetizate de plantă, asa cum sunt substanţele hidrocarbonate şi proteice.
În astfel de condiţii, transformarea monozaharidelor în zaharoză şi alte substanţe mai
complexe se petrec lent, fapt care are repercusiuni deosebit de mari, mai ales în fazele incipiente
ale creşterii şi dezvoltării plantelor. Indirect, reacţia acidă accentuează levigarea unor elemente
minerale, însoţită de acumularea mai mare a fierului, aluminiului şi manganului până depăşesc
limita de toleranţă a plantelor legumicole. Dintre acestea, aluminiul mobil este cel mai dăunător
deoarece stânjeneşte formarea clorofilei şi organelor generative. Dacă pH-ul scade sub 5, fosforul
devine neutilizabil prin combinarea sa cu fierul şi aluminiul.
Reacţia acidă a solului se ameliorează prin aplicarea amendamentelor. Absorbţia optimă a
elementelor nutritive se realizează numai între anumite limite ale pH-ului. Plantele legumicole nu
suportă nici reacţia prea alcalină, ele începând să sufere atunci când valoarea pH-ului depăşeşte

15
8,5. Reacţia alcalină determină blocarea absorbţiei microelementelor (B, Zn, Mn, Cu), cât şi a unor
macroelemente, ca urmare a reacţiei antagonice dintre ionul de Ca şi alţi ioni.
La culturile din spaţiile protejate, pH-ul are tendinţa de a se modifica sub influenţa
următorilor factori (Davidescu D., Davidescu Velicica 1987):
- dozele mari de îngrăşăminte organice şi minerale utilizate,
- apa de udare cu conţinut mărit de săruri.
- tratamente fitosanitare;
- substrat litologic;
- adîncimea pânzei freatice.
Aplicarea dozelor mari de gunoi de grajd determină o creştere a pH-ului (cu 0,5 - 0,8 unităţi
pH pentru 100 t/ha gunoi de grajd). O serie de îngrăşăminte chimice, ca azotatul de amoniu, azotatul
de K, sulfatul de amoniu au o acţiune de acidifiere care nu trebuie neglijată. Apa de udare trebuie
să aibă un pH de 6,5-7,2.
Capacitatea tampon a solului este însuşirea pe care o are acesta de a opune rezistenţă
tendinţelor de a-i modifica reacţia. Această însuşire are o deosebită importanţă, deoarece plantele
nu suportă variaţii mari de pH. Trebuie să se evite utilizarea îngrăşămintelor cu reacţie acidă pe
solurile acide şi a îngrăşămintelor alcaline pe solurile alcaline. Alegerea îngrăşămintelor ce
urmează a fi folosite se va face în funcţie de capacitatea tampon a solului. Valoarea capacităţii
tampon este foarte slabă sau practic nulă la solurile nisipoase, sărace în humus.

9. Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic al elementelor

Elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole se pot grupa după mai multe
criterii, dar cel mai important este cel cantitativ.
Din acest punct de vedere se împart în:
- macroelemente: N, P, K, Ca, Mg, S;
- microelemente: Cu, Bor, Mn, Zn, Fe, Mo, Co, Cl;
- ultramicroelemente: elementele radioactive.
Macroelementele pot fi esenţiale: principale (N, P, K) şi secundare (Ca, Mg, S).
De asemenea, microelementele pot fi esenţiale: principale (Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo) şi
secundare (Co, Cl).

16
 Macroelementele esenţiale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii (Davidescu D.
Davidescu Velicica, 1992): conţinutul în plantă să depăşească 0,01 % din substanţa uscată; să aibă
rol direct în procesele de metabolism; absenţa sau insuficienţa lor din mediul nutritiv să împiedice
ori să stânjenească puternic creşterea, dezvoltarea şi încheierea ciclului vital; carenţa să fie
specifică şi să poată fi remediată.
Efectul macroelementelor şi al microelementelor asupra plantelor legumicole este foarte complex
şi dependent de cantitatea absorbită şi raportul dintre acestea.
Azotul prezintă o importantă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole
deoarece participă la constituirea unor substanţe complexe (enzime, hormoni, aminoacizi etc.).
Atunci când este în exces:
- stimulează creşterea (spanac, salată, varză);
- are acţiune nefavorabilă asupra fructificării şi calităţii fructelor;
- determină o creştere excesivă în dauna fructificării (la culturile forţate în sere, în special la
tomate);
- duce la prelungirea perioadei de vegetaţie;
- determină întârzierea fructificării şi maturării fructelor;
- măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi dăunători.
Când azotul este în exces, plantele au culoarea verde închis, au o creştere buiacă, fructificarea
slabă şi coacerea întârziată.
Când azotul este în cantitate insuficientă:
- plantele au creştere slabă
- se reduce numărul florilor;
- fructele sunt de dimensiuni reduse şi calitate slabă;
- are loc îngustarea limbului foliar.
Recunoaştere: plantele au frunze de culoare verde închis, cu nervurile roşcate, limbul foliar
este mic, tulpina este verde şi subţire. Insuficienţa azotului se apreciază după următoarele criterii,
diferenţiate pe specii (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992). La tomate: frunzele de un verde
deschis; frunzele bazale se îngălbenesc, se usucă şi cad; tupina se lignifică; butonii florali se
îngălbenesc şi cad. Vărzoase (varză, conopidă): frunzele tinere galbene verzui; frunzele mature se
colorează în oranj-purpuriu roşiatic. Castravete: frunze galben-verzui spre galben, tulpina subţire
lemnificată, fructe deformate, subţiate şi curbate în partea terminală. Ceapă: frunze mici, subţiri,

17
galbene-verzui, poziţie rigidă, frunzele bătrâne se decolorează şi mor. Salată: frunze mici, galben-
verzui; moartea frunzelor bătrâne şi necrozarea lor.
Plantele legumicole absorb azotul sub formă nitrică (în principal) şi sub formă amoniacală
(în cantitate limitată şi variabilă).
În sol nitraţii nu sunt fixati, fiind usor levigabili, în timp ce N amoniacal este fixat pe argilă
şi humus. Azotul sub formă nitrică, dacă nu este bine folosit de plante, riscă să ajungă în subsol şi
în apele freatice. Pentru evitarea pierderilor de nitraţi prin levigare se poate recurge la folosirea
unor forme de azot "de depozit", de tip amoniacal.
Pentru o bună utilizare a nitraţilor este necesar ca plantele să dezvolte un sistem radicular
amplu şi eficient, iar îngrăşămintele azotate să fie aplicate fracţionat, în doze mici, însoţite de apa
necesară, pentru ca plantele să 1e poată absorbi cât mai repede. Rezultate bune dă irigarea
fertililizantă.
Orice dezechilibru între azot şi celelalte elemente, mai ales potasiu şi magneziu, provoacă
imediat anomalii biochimice, care predispun plantele la atacuri fungice sau bacteriene şi conduc la
scăderea producţiei. De asemenea, la fertilizarea cu azot trebuie avută în vedere şi posibila
acumulare a nitraţilor liberi în anumite părţi ale legumelor inclusiv în cele care se consumă.
Acumularea nitraţilor nu depinde numai de prezenţa lor în sol, ci şi de utilizarea în
organismul vegetal, în funcţie de energia luminoasă disponibilă.
Nitratii absorbiţi de rădăicini trebuie să fie transformaţi rapid în substanţe azotoase complexe,
în principal aminoacizi şi proteine. Această transformare necesită o cantitate foarte mare de calorii.
Dacă timpul este însorit şi zilele sunt lungi, nu există nici o problemă. În schimb în toamnă, în
cursul iernii şi începutul primăverii, în condiţiile unor zile scurte şi cu intensitate slabă a luminii,
procesul de transformare a nitraţilor se realizează cu mare dificultate şi, ca urmare, o cantitate
considerabilă de nitraţi se acumulează ca atare în plante, o bună parte în ţesuturile organelor
consumate de om.
Un exemplu edificator este salata. Aceasta are tendinţa de a acumula nitraţi. Iarna, datorită
deficitului de lumină, se acumulează în frunze concentraţii foarte mari de nitraţi, de 3500-5000
ppm. Chiar şi în timpul verii, nivelul concentraţiei nitraţilor în frunzele de salată oscilează între
800 şi 1500 ppm, ceea ce înseamnă deja foarte mult.
Fosforul are rol de regulator al respiraţiei şi de transportor de energie, contribuind la absorbţia
elementelor minerale. Rol deosebit are în perioada de formare a florilor şi de fructificare a plantelor,

18
 mai ales la speciile de la care se consumă fructele: tomate, ardei, vinete.
Fosforul în cantităţi corespunzătoare sporeşte precocitatea plantelor; influenţează pozitiv
calitatea legumelor; împreună cu K, Ca, Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi ger. Fosforul
în cantitate insuficientă determină: slaba dezvoltare a sistemului radicular; slaba creştere a plantei,
influenţează negativ fructificarea; întârzie începutul coacerii; are efect negativ asupra calităţii
producţiei, în special a fructelor; scade rezistenţa plantelor la boli şi dăunător.
Recunoaşterea cantităţii insuficiente se face după următoarele simptome: frunzele au culoare
verde închis, apoi devin albăstrui, iar mai târziu capătă nuanţe purpurii violacee. Insuficienţa
fosforului are manifestări diferite în functie de specie (Davidescu, D., Davidescu Velicica, 1992).
Tomate: sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor, apar frunze cu nuanţe violacee;
fructificare scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul. Vărzoase (varză, conopidă):
frunze mici, cu pete purpurii, în special în lungul nervurilor. Castraveţi: frunze marmorate,
deschise la culoare, cu necroze asimetrice; fructul verde, puternic bronzat. Ceapă: frunzele bătrâne
se veştejesc şi mor. Salată: frunze colorate verde închis spre roşu-brun; veştejirea frunzelor
bătrâne; creşterea frunzelor bătrâne; creşterea încetinită. Țelină: frunze colorate verde închis;
rădăcini slab dezvoltate, plantele capătă aspect de rozetă. Ridiche: frunzele inferioare se înroşesc,
plantele se opresc din creştere.
Potasiul este indispensabil vieţii plantelor, acumulându-se îndeosebi în ţesuturile cu
metabolism intens şi creştere rapidă. Potasiul în cantitate suficientă contribuie la economisirea apei,
măreşte rezistenţa la ger şi la secetă; stimulează germinarea seminţelor; influenţează pozitiv
calitatea fructelor; influenţează sinteza N, iar în prezenţa P accelerează coacerea fructelor.
Potasiul în cantitate insuficientă determină: slăbire a rezistenţei la secetă şi la ger; dereglarea
proceselor fiziologice. Recunoaşterea insuficienţei potasiului: pe frunze apar pete colorate; la
început mici, între nervuri, mai pronunţate către marginea frunzelor . Frunzele au în final coloraţie
galben-brun, dublată de o masivă mortificare. Plantele devin veştede.
La tomate, carenţa în aprovizionarea cu potasiu antrenează o depreciere a calităţii fructelor,
influenţând nefavorabil aciditatea, gustul, fermitatea. La gulii, ceapă şi morcov o carenţă de K
provoacă diminuarea rezervelor acumulate si dezorganizarea ţesuturilor de susţinere.
Calciul prezintă un rol fiziologic multiplu, fiind antagonist cu ionii de K, Na, Mg. Pentru
absorbţia optimă trebuie să existe un anumit raport Ca-K şi Ca-Mg. Are rol deosebit în formarea
cromoplastelor, sinteza şi regenerarea protidelor, reducerea permeabilităţii membranelor

19
celulare,amendarea pH-ului etc. Ca1ciul în exces determină reacţie excesiv bazică a solului,
nefavorabilă plantelor legumicole, provoacă perturbări în aprovizionarea plantelor cu alte elemente
minerale.
Determină apariţia clorozei caracteristice (frunzele se îngălbenesc ca urmare a faptului că
plantele nu pot absorbi Fe şi Mg).
Calciul în cantitate insuficientă determină reacţia excesiv de acidă a solului care este
nefavorabilă pentru multe specii legumicole; duce la schimbarea raportului Ca/Mg şi la oprirea
creşterii plantelor.
Recunoaşterea insuficienţei de Ca se face după următoarele simptome: frunzele tinere sunt
răsucite, rigide; limbul se decolorează în verde gălbui până la alb verzui, apoi devine cafeniu (la
varză) sau cu pete brune (sfeclă, fasole): tulpina e mică, rigidă.
Magneziul intră in constituţia moleculei de clorofilă, a unor enzime, lipsa acestuia putând
frâna procesul de fotosinteză. Se găseăte în cantitate mai mare în organele tinere ale plantelor.
Prezenţa Mg în cantităţi normale este deosebit de importantă pentru culturile protejate.
Magneziul în exces, fiind un element toxic provacă moartea plantelor, efect anihilat de prezenta
calciului. Raportul optim Ca/Mg = 3 pentru legume.
Magneziu în cantitate insuficientă determină perturbarea proceselor biochimice catalizate de
enzimele cu Mg; apariţia clorozei specifice; frunzele mature capătă nuanţe caracteristice: la început
galbenă, apoi cu arsuri-la cartof; la început purpuriu apoi portocaliu-roşcat - la varză creaţă,
conopidă; nervurile frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus.
Insuficienţa magneziului se diferenţiază cu specia (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992):
Tomate: frunze marmorate, fructele la maturitate rămân verzi în partea unde se prind de peduncul.
Vărzoase: (varză, conopidă): frunzele bătrâne devin clorotice, marmorate, cu pete între nervuri de
culoare roşiatică; are loc căderea prematură a frunzelor. Castravete: c1oroza care începe la frunzele
de la baza plantei; ţesutul dintre nervuri se decolorează; nervurile rămân verzi; marginile frunzelor
încep să devină fragile şi se ştirbesc.

20
 10. Înmulţirea plantelor legumicole
Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale sexuată şi pe cale vegetativă.
În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai pentru una din aceste căi, dar în
practică se alege calea cea mai avantajoasă din punct de vedere economic. Unele plante legumicole
se înmulţesc pe cale sexuată, de regulă mazărea, fasolea, bamele, altele se înmulţesc pe cale
vegetativă, de exemplu: hreanul,usturoiul, batatul,şi ceapa de Egipt etc. Sunt şi plante legumicole
care se înmulţesc pe ambele căi: tarhonul, leuşteanul, cardonul şi altele.

10.1 Înmulţirea pe cale sexuată

Se realizează prin intermediul seminţelor. Din punct de vedere botanic, la unele plante avem
de-a face cu seminţe propriu- zise (la tomate, ardei, vinete, fasole, mazăre, castraveţi, pepeni verzi
etc.). La alte specii se folosesc fructele uscate indehiscente, cum ar fi: nucula de revent, ştevie,
măcriş, achena la salată, anghinare; cariopsa la morcov, pătrunjel, ţelină, glomerula la sfeclă.
Înmulţirea pe cale sexuată prezintă o serie de avantaje pentru practică, dintre care mai
importante sunt următoarele:
- De la o singură plantă se obţine un numiăr foarte mare de descendenţi. Exemplu: la tomate,
varză, morcov,de la o singură plantă se obţin mii de seminţe, fiecare din acestea putând da naştere
la o nouă plantă. Coeficientul de înmulţire este mare la speciile legumicole care au seminţe mici
(de exemplu la tomate-333; la varză-1053) şi mai mic la speciile legumicole care au seminţe mari
(de exemplu la mazăre-8; la fasole-8). Prin coeficientul de înmulţire înţelegem câte kg de sămânţă
comercială se pot obţine dintr-un kg de sămânţă iniţială);
- Datorită conţinutului scăzut în apă, seminţele se pot păstra, în condiţii normale, între 2 şi 7
ani, în funcţie de specie. În condiţii speciale (temperatură coborâtă, sub vid), se pot păstra sute de
ani, ca de exemplu în Japonia, la Hiratsuka, la laboratorul de plasmă germinativă;
- Datorită faptului că au volum redus ocupă spaţii mici cu ocazia păstrării;
- Operaţiile de manevrare a seminţelor se pot mecaniza în bună măsură;
- Datorită modului simplu de păstrare a seminţelor, se pot crea rezerve pentru mai mulţi ani
lucru imposibil în cazul înmultirii pe cale vegetativă;
- Permite mecanizarea lucrării de semănat;
- Înmulţirea sexuată permite introducerea în practică a hibrizilor F1 care manifestă fenomenul
heterozis;

21
 Dezavantaje:
- Se poate produce impurificarea soiurilor;
- Sămânţa hibridă se produce cu cheltuieli mari.
- La plantele legumicole din familiile Cruciferae, Leguminosae, Cucurbitaceae şi
Compositae tegumentul se îmbibă uşor cu apă, iar sămânţa se umflă şi încolţeşte repede.
Producţia şi calitatea seminţelor depind şi de modul de păstrare a materialului săditor.
La legumele rădăcinoase, dacă materialul săditor va fi păstrat la 12- 15 °C, plantele nu vor
forma seminţe, în cazul că în primele 50 de zile plantele mamă sunt păstrate la o temperatură de 2-
5 Co, iar apoi la 12-20 °C, inflorescenţele apar numai din mugurele terminal, iar sămânţa se
maturizează simultan şi foarte timpuriu. Dacă în perioada de păstrare a plantelor mamă se menţine
tot timpul temperatură de 2-5°C rnajoritatea lăstarilor laterali vor înflori determinând o prelungirea
perioadei de fructificare o mare varietate în ceea ce priveşte calitatea producţiei obţinute.
Sămânţa de soi se obţine numai dacă se respectă o anumită schemă de selecţie şi o
tehnologie de cultură specifică prin care să se asigure menţinerea caracterelor şi însuşirilor fizice
fiecărui soi sau hibrid.

10.1.1 Indici de calitate ai seminţelor de legume

Valoarea de întrebuintare a unei seminţe este dată de ansamblul însuşirilor şi indicilor
calitativi ai acesteia. Aceşti indici se pot grupa astfel:
- biologici şi morfologici: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, forma, mărimea, aspectul
suprafeţei, culoare, luciu, miros, gust;
- indici fiziologici: viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă;
- indici tehnologici: putere de străbatere, puritate, stare sanitară, greutate, umiditate, valoare
culturală.
10.1.2 Pregătirea seminţelor de legume pentru semănat
Deşi pentru semănat se foloseşte numai sămânţă de calitate superioară este necesar ca înainte
de semănat aceasta să fie supusă unor lucrări de pregătire care au ca scop sporirea valorii
agrobiologice a seminţelor, să prevină transmiterea bolilor, dăunătorilor şi să asigure o germinare
mai rapidă.
Sortarea şi calibrarea seminţelor se face cu scopul de a separa seminţele sănătoase, întregi,
viabile, cu însuşiri calitative superioare, de alte impurităţi.

22
 La cultura plantelor legumicoie s-a constatat experimental că sortarea după mărime
(calibrarea) şi folosirea la semănat a fracţiunilor cu dimensiuni mari asigură sporuri eficiente de
producţie, ca şi o precocitate şi calitate mai bună a produselor.
Cantităţi mici de seminţe se pot sorta prin alegere la masă (de exemplu la fasole, mazăre,
tomate, ardei), cu ajutorul sitelor sau prin scufundare în apă (la castraveţi, pepeni). Cantităţi mai
mari se sortează cu maşini speciale (selectoare).
Umectarea este necesară pentru seminţele care germinează greu şi pentru cele care se
seamănă în vederea înlocuirii golurilor. Umectarea se aplică totdeauna când trebuie grăbită
încolţirea seminţelor. Prin umectare se urmăreşte îmbibarea seminţelor cu apă în vederea
declanşării procesului de germinaţie. Umectarea unor cantităţi mici de seminţe se face în săculeţi
de tifon sau de pânză rară, umplându-se 1/2 sau 2/3. Aceştia se ţin alternativ 1-3 ore în recipiente
cu apă şi 1-3 ore la aer, schimbându-se mereu apa, apoi seminţele se zvântă şi se seamănă imediat.
Atunci când sunt cantităţi mari, seminţele se aşează pe platforme de beton sau scândură (în
magazii sau sub şoproane), în straturi cu grosime de până la 30 cm, se udă cu stropitoarea cu sită
în 2-4 reprize şi se amestecă de 2-3 ori pe zi, timp de 2-3 zile, apoi se seamănă imediat.
Durata de umectare durează în funcţie de specie, 2-4 ore pentru salată, ridichi; 12-20 ore
pentru mazăre, fasole, dovlecei, pepeni, castraveţi;25-40 ore pentru tomate, ardei, vinete, sfeclă
roşie; 40-60 ore pentru spanac, morcov, mărar, ţelină, ceapă, praz, sparanghel. Depăşirea timpului
de umezire în apă a seminţelor determină trecerea la o respiraţie anaerobă, ceea ce reduce facultatea
germinativă a seminţelor. După 5 zile de umectare continuă în apă, facultatea germinativă s-a redus
de la 91 % la 1 % la mazăre, de la 89 % la 5 % la fasole şi de la 86% la 3 % la ridichi (Edelstein,
1953).
Seminţele umectate se seamănă numai în teren reavăn. Dacă terenul este uscat şi nu se udă,
semănăturile sunt total compromise.
Încolţirea forţaţă se aplică seminţelor umectate înainte de semănat cu scopul de a grăbi mai
mult răsărirea plantelor. Această măsură se recomandă în cazul însămânţării culturilor foarte
timpurii în răsadniţe sau în câmp, la înlocuirea golurilor ce apar eventual în culturile semănate
direct în câmp, în cazul însămânţării culturilor succesive când trebuie micşorată cât mai mult
perioada de timp în care acelaşi teren este folosit de fiecare cultură într-un an. Imediat după
umectare, seminţele se aşează într-un strat subtire, de 5-6 cm, se acoperă cu prelate umezite şi se

23
menţin la temperatura de 22-25 °C până apare colţul (radicula), la circa 70% când se seamănă cu
mâna (deci nu se vor rupe germenii), sau la numai 3-5% când se seamănă cu maşina.
Seminţele încolţite trebuie neapărat semănate în pământ reavăn sau în condiţii de irigare
imediată.
Stratificarea seminţelor are drept scop accentuarea şi uniformizarea germinării acestora.
Stratificarea se aplică în primul rând la acele specii care au caracteristică maturarea eşalonată a
seminţelor (morcov, ceapă, crucifere). După o uşoară umectare, seminţele se ţin 1-1 1/2 ore la
temperatura de 15-200C. După aceea se aşază în strat de 3-5 cm grosime între pânze umede sau
straturi de pământ umectate, unde rămân 2-3 zile la temperatura de 15 -20°C. În cazul în care
seminţele se stratifică în nisip şi se ţin la 1-30C, aceasta poate dura 10-40 zile. Înainte de semănat
seminţele se zvântă şi se seamănă în teren reavăn.
Călirea seminţelor se efectuează înainte de semănat, în special pentru culturile timpurii, cu
scopul de a spori vitalitatea şi rezistenţa la frig a viitoarelor plante. Seminţele umectate şi în curs
de încolţire se ţin fie în mod continuu un anumit timp la temperaturi scăzute (în jur de °C), fie în
mod alternativ, la temperaturi scăzute şi temperaturi ridicate (de exemplu, la tomate 12 ore la 20-
240C şi 12 ore la 2-60C, timp de 10-15 zile). Drajarea seminţelor (granularea) se face în vederea
repartizării mai uniforme a seminţelor mici la semănatul cu maşina, pentru asigurarea unui mediu
nutritiv mai bun şi a umiditţtii constante în timpul încolţirii. Prin lucrarea de drajare, mărindu-se
volumul, seminţele mici pot fi semănate bob cu bob şi se elimină lucrarea de rărit, care este foarte
costisitoare. Seminţele sunt înglobate într-un amestec organo- mineral, de obicei mraniţă în
amestec cu 1-1,5 % superfosfat la care se adaugă un liant: dextrină 1 % sau bălegar de vacă 3-4 %.
Proporţia dintre seminţe şi materialul organo-mineral este în mod obişnuit 1 :5. Drajarea se
face cu maşini speciale. Granulele care se obţin au diametrul de 3-5 mm. Seminţele granulate
trebuie semănate în sol reavăn şi mai la suprafaţă (1-2 cm), deoarece la adâncime mai mare
condiţiile de aerisire sunt mai puţin prielnice şi răsărirea este defectuasă. Drajarea se practică la
tomate, morcov, pătrunjel, ceapă, castraveţi. Aceasta asigură sporuri de producţie de 10-18 % faţă
de seminţele nedrajate.
Amestecarea seminţelor mici (morcov, pătrunjel, salată, tomate) înainte de semănat cu nisip
sau rumeguş, când lipsesc maşini de semănat de precizie, asigură o repartizare mai uniformă a
seminţelor. La speciile legumicole din familia Umbelliferae şi Liliaceae, la care răsădirea este
înceată, se poate face amestecarea seminţelor cu seminţe din specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi

24
de lună). Se folosesc 30-50 g plantă indicatoare pentru l kg sămânţă. Luarea acestei măsuri permite
efectuarea aşa ziselor "praşile oarbe" înainte de răsărirea culturii propriu-zise.
Stimularea seminţelor se face cu scopul de a le scoate din repaus pentru grăbirea germinării
şi îmbunătăţirea unor indici cantitativi şi calitativi ai producţiei de legume. Stimularea se face cu
agenţi fizici şi chimici. Aceştia accelerează respiraţia seminţelor şi intensifică activitatea
enzimatică în faza de încolţire, stimulând astfel încolţirea şi creşterea ulterioară a plantelor. Pe cale
fizică se tratează seminţele cu ultrasunete, curent electric (8-15 volţi); raze laser, izotopi
radioactivi, radiaţii electromagnetice (gama şi Rongen), radiaţii corpusculare (neutroni rapizi);
radiaţii vizibile ale spectrului solar; temperaturi ridicate sau coborâte etc. De exemplu, rezultate
bune s-au obtinut la castraveţi prin tratarea seminţelor cu unde electromagnetice (Florescu Elena,
1968) şi la ridichi de lună (Albu, 1974), la care prin stimularea seminţelor cu ultrasunete, pe lângă
accelerarea germinaţiei şi îmbunătăţirea facultăţii genninative, s-a scurtat şi perioada de vegetaţie
şi s-au obţinut sporuri de producţie de 11-17 %.
Pe cale chimică se utilizează diferite substanţe: auxine, vitamine, microlemente.
S-au obţinut rezultate bune prin folosirea următoarelor substanţe: Atonik 1:2000; procaină
10 mg/l; acid gibere1ic 0,01 %, cycocel 0,1 %, acid succinic 0,1 %, acid nicotinic 0,01 %,
microelemente (Mn, Zn, Bor),extracte de plante: din cătină albă (Hippophae rhamnoides).
Distrugerea sau îndepărtarea ţepilor sau altor formaţiuni de pe suprafaţa seminţelor se face
cu scopul de a se uşura lucrarea de semănat, asigurându-se o repartizare uniformă a seminţelor pe
rând. Lucrarea se execută cu instalaţii speciale ce funcţionează pe principiul valţuirilor sau
cilindrilor rotativi (de exemplu la morcov se face cu maşina Reiber). Dezinfectia seminţelor: se
face cu scopul prevenirii şi combaterii atacului de boli şi dăunători care se transmit prin seminţe.
Se execută pe cale termică şi pe cale chimică. Dezinfecţia termică se face în unităţi specializate
datate cu o aparatură corespunzătoare.
Câteva exemple:
Tomate - pentru VMT şi toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un tratament termic
uscat la 800C timp de 24 ore sau 700C timp de 72 ore.
Ardei - pentru VMT si toate speciile de bacterii şi ciuperci se face un tratament termic uscat
la 580C 6 ore şi 800C - 24 ore.
Castraveţi - pentru viroze, bacterii şi ciuperci se execută un tratament termic uscat la 700C
timp de 72 ore. Se va asigura ventilarea aerului în spaţiile de tratare pe toată perioada tratamentului.

25
 Tomate şi castraveţi - pentru toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un tratament termic
umed la 53°C, 1 oră.
La vinete - pentru Ascochyta hortorum, tratament termic umed la 50°C, 30 minute. După
tratare seminţele se răcesc în apă şi se usucă în curent de aer cald.
Varză şi conopidă - pentru Xanthomonas campestris şi Phoma lingam se face tratament
termic umed la 50°C, 30 minute. După tratament seminţele se răcesc şi se usucă pe tifon la
temperatura de 30-32°C.
La salată - pentru virusul mozaicul salatei se aplică tratament termic uscat la 40°C, 10 zile.
În prealabil sămânţa se imersează în polietilen glicol. După tratare se spală şi se usucă în curent de
aer.
Spanac şi morcov - pentru toate speciile de ciuperci, tratament termic umed la 50°C timp de
25 minute.
Ţelină - pentru Septoria apiicola tratament termic umed la 48°C timp de 30 minute.
Tratamentele se pot face şi cu apă încălzită şi prin expunere la soare (la fasole 7-10 zile).
Dezinfecţia chimică se aplică cu o gamă foarte mare de substanţe, fie pe cale uscată cu
pulberi, fie pe cale umedă.
Tomate - pentru Corinebacterium michiganense cu Cryptonol 0,1 % prin vacuum-infiltraţie.
După tratare, seminţele se usucă în curent de aer cald la 20-30°C pentru ciuperci de sol şi de pe
sămânţă cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg, prin prăfuire. Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Ardei, vinete, morcov, spanac, salată, fasole, mazăre cu Tiuran 75 PU, 4 g/kg prin prăfuire.
Tratamentul se face cu 2-3 zile înainte de semănat.
Castraveţi - pentru virusul mozaicul verde al castraveţilor se tratează cu fosfat trisodic 10
%, imersie 30 minute. După tratare sămânţa se spală în curent de apă. Pentru Pseudomonas
lachrymans, cu Dithane M 45 80 WP 0,2 % prin vacuum infiltraţie sau cu Dithane M 45 80 WP 4
g/kg prin prăfuire (cu 2-3 zile înainte de semănat). Pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă, cu
Tiuran 75 UP, 4 g/kg, prin prăfuire cu 2-3 zile înainte de semănat.
Varză, conopidă, salată - pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu Tiuran 75 PU (cu 2-3
zile înainte de semănat).

26
 10.2 Înmulţirea pe cale vegetativă a plantelor legumicole
La înmulţirea vegetativă se folosesc părţi din plantă sau organe vegetative ale plantelor
legumicole care au particularitatea de a forma rădăcini şi a se individualiza atunci când sunt puse
în condiţii prielnice de mediu.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă unele avantaje: este singura posibilitate de înmulţire
pentru unele specii legumicole care nu produc seminţe în condiţiile climatice din ţara noastră
(usturoi, hrean, batat); permite transmiterea fidelă a caracterelor la urmaşi şi din această cauză este
preferată în cazul unor specii la care prin înmulţirea sexuată se produce foarte uşor impurificarea
(revent); se pot obţine producţii mai timpurii şi chiar mai ridicate.
Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă şi unele dezavantaje: coeficientul de înmulţire este mai
redus, se folosesc cantităţi mai mari de material, iar păstrarea acestuia necesită spatii mai mari şi
se face mai greu; în unele situaţii este mai dificilă mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.
Se folosesc mai multe metode de înmulţire pe cale vegetativă.
Înmulţirea prin bulbi se aplică la ceapa eşalotă. Aceştia se plantează fie toamna în luna
septembrie, fie primăvara în luna martie.
Înmulţirea prin bulbili se întâlneşte la usturoi, la ceapa de Egipt. Bulbilii se plantează toamna
sau primăvara.
Înmulţirea prin tuberculi este specifică la cartof. Se folosesc tuberculi de dimensiuni mai
mici (50-70 g) sau cei mari se secţionează în aşa fel încât fiecare să prezinte 1-2 ochi. Se plantează
primăvara.
Înmulţirea prin rădăcini tuberizate este folosită la batat şi la hrean. În cazul batatului,
rădăcini de dimensiuni mai mici sau porţiuni de rădăcini mai mari se pot planta în seră sau în câmp
pentru obţinerea butaşilor. La hrean se folosesc rădăcini de 10-15 cm lungime şi 2 cm grosime.
Mugurii de la mijloc sunt distruşi prin răzuire sau prin frecare cu o cârpă aspră. Plantarea la hrean
se face primăvara devreme.
Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au proprietatea de a forma muguri
radiculari, din care se formează lăstari (anghi-nare, tarhon). Lăstarii se pot planta imediat sau se
înrădăcinează în răsadniţă timp de două săptămâni.
Înmulţirea prin rizomi este practicată la revent şi măcriş. În acest caz se folosesc porţiuni de
rizomi care prezintă muguri vegetativi. Plantarea se face toamna în luna octombrie sau primăvara
devreme (luna martie).

27
 Înmulţirea prin butaşi de tulpină se aplică la plantele legumicole care
au însuşirea de a emite uşor rădăcini adventive. Se întâlneşte la tarhon, batat şi mai rar la
tomate şi castraveţi. Se folosesc lăstari de 10-12 cm lungime, care înainte de plantarea în câmp
înrădăcinează în răsadniţe.
Înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică frecvent la leuştean, tarhon, revent, anghinare,
ceapa de tuns. Tufele mai viguroase se împart în mai multe porţiuni, care se plantează în alt loc
toamna sau primăvara devreme .
Înmulţirea prin altoire se poate folosi la tomate, pepeni galbeni, pepeni verzi, castraveţi,
vinete etc. Prin folosirea unor portaltoi corespunzători se obţin plante rezistente la atacul bolilor şi
dăunătorilor. Această metodă este întrebuinţată pe scară largă în Olanda, Japonia, CSI, Bulgaria,
Germania etc.
În cazul pepenilor galbeni se folosesc ca portaltoi Cucurbita moscha-ta, Cucurbita maxima.
Plantele obţinute sunt mai puţin pretenţioase la condiţiile de mediu. Semănatul se face în solarii
încălzite, cu 50-60 zile înainte de plantatul în câmp, iar în momentul apariţiei primei frunze
adevărate la dovleac se poate efectua altoirea.
Castraveţii se altoiesc pe Cucurbita ficifolia prin metoda alipirii. Seminţele de castraveţi se
seamănă în acelaşi ghiveci cu seminţe de Cucurbita ficifolia. Aceasta se seamănă cu 6-7 zile mai
târziu deoarece are o creştere foarte rapidă. În momentul altoirii, portaltoiul trebuie să fie în faza
de creştere, cu cele două cotiledoane, iar castravetele trebuie să se afle în faza apariţiei primei
frunze adevărate. După 5 zile de la altoire se îndepărtează lăstarii laterali şi vârful de creştere al
portaltoiului, urmând ca după 5-7 zile altoiul să fie tăiat sub punctul de altoire.
La pepenele verde se folosesc ca portaltoi tigva - Lagenaria vulgaris var. longisaima, tâlvul
Lagenaria vulgaris var. siceraria, Zucca fetidissima şi Benincasa cerifera, elaborându-se o
tehnologie specifică de altoire (Răduică, 1989).
La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, în despicătură, metodă
folosită pe scară largă în Japonia.
Costul răsadului obţinut prin altoire este cu circa 30 % mai ridicat decât în condiţii normale,
dar eficienţa economică nu este afectată deoarece prin altoire se obţin plante cu rezistenţă mai mare
la Fusarium, la nematozi şi diferite alte ciuperci, ceea ce contribuie la reducerea cheltuielilor de
combatere a bolilor şi dăunătorilor.

28
 Înmulţirea prin miceliu este tot o cale de înmulţire vegetativă caracteristică ciupercilor. Se
foloseşte miceliu clasic, pe role de gunoi de cabaline sau miceliu granulat pe boabe de cereale.
Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive "in vitro este calea cea mai
modernă şi de viitor în domeniul înmulţirii vege-tative a plantelor. În Olanda, SUA şi alte ţări se
produc anual milioane de plante prin culturi "in vitro". Rezultate spectaculoase s-au obţinut la
cartof, conopidă, tomate (Cachiţa Cosma Dorina, Petrescu C, 1985). Deşi necesită o dotare
corespunzătoare, se apreciază că în unităţile profilate pe înmulţirea plantelor horticole "in vitro",
investiţiile făcute se amortizează în timp scurt.

11. Sisteme de cultivare a plantelor legumicole

Sistemele de cultivare a plantelor legumicole sunt diverse şi acestea se pot deosebi după:
locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia si eşalonarea producţiei, natura substratului.
În ceea ce priveşte locul de cultură se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite spaţii.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în teren deschis, fără
protecţie.
La culturile în diferite spaţii plantele vegetează într-un anumit spaţiu în care climatul este
dirijat pe tot parcursul ciclului de cultură sau numai pe anumite perioade, cu scopul de a grăbi
apariţia produselor în perioada de primăvară sau pentru a prelungi consumul de legume toamna.
Culturile în diferite spaţii pot fi: culturi forţate, culturi protejate şi culturi adăpostite.
- Culturile forţate se efectuează în spaţii închise (sere, sere acoperite cu materiale plastice
încălzite, răsadniţe calde) în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de cultură, iar
produsele proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului, respectiv iarna, primăvara devreme
sau toamna.
- Culturile protejate se efectuează în diferite construcţii mai simple (solarii, adăposturi joase
din materiale plastice, răsadniţe reci) şi beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În
interiorul acestor construcţii se asigură o temperatură cu 2-5 C° mai ridicată decât în exterior.
Pentru protejare mai bună a culturilor se poate recurge şi la dubla acoperire a construcţiilor cu
materiale plastice flexibile, respectiv cu polietilenă sau cu policlorură de vinil. Experienţe efectuate
în Italia la tomate în sere acoperite cu diferite materiale plastice (polietilenă, policlorură de vinil)
au condus la concluzia că învelitoarea din folie dublă de PVC (0,15 mm folia exterioară şi 0,06

29
mm folia interioară) a permis obţinerea unor producţii mai mari şi mai timpurii comparativ cu cele
obţinute sub învelitoare din folie dublă de polietilenă (Magnani,1989).
Dezbaterile cu privire la folosirea serelor acoperite cu sticlă sau a celor acoperite cu materiale
plastice a scos în evidenţă faptul că ambele prezintă avantaje şi dezavantaje şi de aceea se vor folosi
în paralel în viitor (Vergniaud, 1990).
- Culturile adăpostite se apără de intemperii prin mijloace simple, sub formă de obstacole
împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi culise de protecţie etc. sau a frigului
(clopote şi paravane individuale, folii de materiale plastice aşezate direct peste culturi). Plantele de
tomate, castraveţi, pepeni pot fi protejate cu adăposturi individuale confecţionate din polietilenă
sau policlorură de vinil.
În funcţie de metoda de cultivare (de înfiinţare) se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare
a plantelor legumicole:
-culturi prin semănat direct în câmp, practicate la majoritatea speciilor legumicole cultivate
în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, mazăre, fasole etc.) şi numai la anumite specii în sere şi
solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc).
-culturi prin răsad, întâlnite la majoritatea speciilor cultivate în spaţii protejate, pentru culturi
extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei, vinete) sau chiar pentru unele culturi de vară şi
toamnă (tomate, castraveţi), cu scopul de a scurta perioada de vegetaţie la locul de cultură şi de a
folosi cât mai intensiv şi raţional solul şi spaţiile de cultură.
Luând în considerare destinaţia produselor, sistemele de cultivare a plantelor legumicole pot
fi clasificate în:
- culturi pentru consum în stare proaspătă, fie imediat după recoltare, fie după o anumită
perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof etc);
- culturi pentru industrializare obţinute după tehnologii speciale, la preţuri mai reduse,
destinate fabricilor de conserve (tomate, mazăre, fasole etc).
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele de cultivare pot
fi: extratimpurii (la sfârşitul iernii şi începutul primăverii), timpurii (de primăvară), semitimpurii
(de vară), târzii (de toamnă), întârziate (toamna târziu sau pentru postmaturare).
După caracteristicile substratului de cultură în care cresc rădăcinile plantelor, se întâlnesc
mai multe sisteme de cultură şi anume:

30
 - în medii nutritive naturale, cum este solul sau diferite amestecuri de diferite pământuri
fertile naturale;
- în medii nutritive artificiale (fară sol), cum sunt soluţiile nutritive apoase care conţin în
anumite raporturi şi diferite concentraţii de macroelemente şi microelemente necesare nutriţiei
plantelor.

12. Asolamente legumicole

Asolamentul reprezintă repartizarea în timp şi spaţiu a culturilor, corelată cu sistemul de
lucrări şi fertilizare a solului. Asolamentul constituie o măsură agrotehnică de mare importanţă
pentru sporirea fertilităţii solului, reducerea atacului de boli şi dăunători, obţinerea de producţii
ridicate şi a unei eficienţe economice ridicate.
Folosirea asolamentelor în legumicultură este o necesitate deoarece legumele reclamă lucrări
repetate de pregătire a terenului, praşile repetate (3-5 ori), udări sistematice, recoltări repetate.
Toate acestea produc o alterare mai rapidă a calităţilor fizice si biochimice ale solului, astfel că
refacerea structurii solului este absolut necesară şi eficientă.
Cultivarea timp de mai mulţi ani pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole sau a unor
specii înrudite din punct de vedere sistematic contribuie la înmulţirea şi răspândirea masivă a
bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective. Printr-o rotaţie corectă a culturilor în cadrul
asola-mentului se poate diminua din atacul bolilor şi dăunătorilor.
Numeroase experienţe efectuate la noi în tară şi în străinătate au demonstrat faptul că
monocultura determină o scădere substanţială a producţiei. De exemplu, după 5 ani de monocultura
la ceapă, fasole verde, mazăre şi tomate, producţia s-a redus la 35-36 % faţă de cea din primul an
Aplicarea asolamentelor permite folosirea raţională a forţei de muncă şi a îngrăşămintelor.
Asolamentul este o măsură eficace de combatere a buruienilor. Organizarea asolamentelor
legumicole se face pe baza unor criterii economico-organizatorice şi biologico-tehnologice.
Criterii economico-organizatorice. Cuprinderea în cadrul asolamentului a tuturor culturilor
din planul de producţie al fermei. Structura culturilor se stabileşte în funcţie de necesităţile social-
economice, zonarea culturilor şi direcţiile de specializare a fermei (consum intern, export, industrie
alimentară). La stabilirea structurii trebuie să se ţină seama de gradul de dotare tehnică şi de
existenţa forţei de muncă.
Criteriile biologico-tehnologice sunt mai numeroase şi se referă la următoarele aspecte:

31
 - Legumele mari consumatoare de substanţe fertilizante: vărzoasele, bostănoasele, ardeiul,
vinetele, ţelina se vor introduce în sole fertilizate cu îngrăşăminte organice sau în primul an după
sola ocupată de plante ameliorate ale fertilităţii solului (leguminoase perene sau anuale);
- Legume mai puţin pretenţioase faţă de azot: morcovul, pătrunjelul, ceapa, usturoiul se vor
cultiva în anul al doilea de la fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Legumele păstăioase (mazărea, fasolea), fiind capabile să fixeze azotul atmosferic,
manifestă cerinţe mai reduse faţă de îngrăşămintele organice, din care cauză se pot plasa în rotaţie
în anul al doilea sau al treilea după fertilizarea cu gunoi de grajd;
- Plantele cu sistem radicular profund (rădăcinoasele, pepenii) vor alterna cu legume ce au
un sistem radicular superficial (ceapă, castraveţi, verdeţuri), pentru o folosire mai eficientă a apei
şi a substanţelor fertilizante din straturile de adâncimi diferite.
- Pentru refacerea fertilităţii solului este bine să se introducă în asolament o solă săritoare cu
lucerna (durează 3-4 ani) sau cu trifoi (durează 2ani), care îmbogăţesc solul în humus.
În vederea combaterii buruienilor se alternează culturile legumicole care lasă terenul mai
îmburuienat (morcov, pătrunjel, mazăre, ceapă, usturoi) cu specii care datorită unui aparat foliar
bine dezvoltat, stânjenesc dezvoltarea buruienilor (vărzoase, ardei, vinete, dovlecei);
- Pentru micşorarea intensităţii atacului bolilor şi dăunătorilor aceeaşi specie sau specii
înrudite nu vor reveni pe acelaşi teren decât după 3-4 ani;
- Pentru efectuarea lucrărilor de pregătire a terenului în mod corespunzător este bine ca
plantele care se înfiinţează primăvara devreme (mazăre, rădăcinoase, bulboase) să intre în rotaţie
cu specii care eliberează terenul toamna devreme (tomate, ardei, vinete, castraveţi etc);
- Legumele perene, care ocupă suprafeţe reduse pe timp îndelungat (8-10 ani), nu se includ în
asolamentul legumicol.
În cadrul asolamentului legumicol noţiunea de rotaţie a culturilor are o semnificaţie aparte,
deoarece în acelaşi an, pe acelaşi teren, se fac două sau mai multe culturi. În cele mai multe cazuri
nu putem vorbi de o cultură premergătoare, ci de culturi premergătoare (datorită practicării cul-
turilor succesive). În această situaţie se ia în considerare cultura principală, de bază, cea care are
perioada de vegetaţie cea mai lungă. Fiecare specie are una sau mai multe plante premergătoare.
După plantele legumicole pentru rădăcini tuberizate urmează: castraveţi, pepeni, tomate,
cartofi timpurii, ceapă, usturoi, praz.
După solanacee şi vărzoase urmează: castraveţi, pepeni, dovlecei.

32
 După bulboase şi păstăioase urmează: tomate, ardei, vinete, morcov, pătrunjel, păstârnac.
Unele plante sunt incompatibile în cultură (de exemplu: spanac, sfeclă), datorită modificării
pH-ului solului şi acumulării unor toxine şi boli.

12.1 Scheme de asolamente legumicole

Asolamentul presupune împărţirea teritoriului fermei în sole, pe cât posibil egale între ele.
Numărul solelor este egal cu numărul anilor de rotaţie. În fermele specializate se întocmeşte
un asolament legumicol în care se introduc toate speciile de legume trecute în planul de cultură.
În fermele mixte cu caracter horticol se introduc legume şi în asolamentul pepinierei de pomi
sau vie.În unităţile cu suprafeţe mari de terenuri amenajate pentru irigat se poate folosi un
asolament mixt legumicol- furajer sau legumicol cerealier, în culturile forţate şi protejate se
stabileşte rotaţia în cursul unui an. Aici apar particularităţi determinate de ponderea diferită a
speciilor şi de intervenţia cu lucrarea de dezinfecţie a solului pe diferite căi.
Schemele de asolamente în spaţiile protejate (solarii, sere-solar) nu pot fi realizate cu aceeaşi
uşurinţă ca în câmp. Prima dificultate este generată de faptul că paleta speciilor cultivate în solarii
şi sere solar este mult mai redusă. În plus, principalele specii - tomate, ardei, vinete, care deţin cea
mai mare pondere, aparţin aceleiaşi familii botanice şi nu sunt compatibile ca premergătoare. În
această situaţie se poate recurge, în primul rând, la planificarea raţională a culturilor astfel ca să se
poată asigura o rotaţie simplă. Ca urmare, jumătate din suprafaţă va fi cultivată cu specii din familia
Solanaceae (tomate, ardei, vinete), iar cealaltă jumătate cu alte specii legumicole (în primul rând
castraveţii). În anul următor se vor inversa culturile.(Voican V., 1988).
Pe de altă parte se va recurge la culturile succesive pe aceeaşi suprafaţă, evitându-se efectele
negative ale monoculturii de lungă durată.
La protejarea cu tunele provizorii problema asolamentelor este mai simplă, deoarece acestea
nu au stabilitate pe aceeaşi suprafaţă de teren şi este posibilă protejarea unei alte suprafeţe în anul
următor, desigur respectând cerinţa de bază cu referire la planta premergătoare.
La cultura legumelor în serele de tip industrial, noţiunea de asolament devine improprie
deoarece speciile legumicole din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) ocupă circa 60-70 %
din suprafaţă în primul ciclu şi până la 80 % în ciclul al II-lea. Din această cauză realizarea unei
rotaţii în timp pe aceeaşi suprafaţă de seră, întâmpină mari dificultăţi.

33
 Prevenirea efectelor negative, care pot fi generate de cultura unei specii, de exemplu a
tomatelor, mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren, se poate asigura prin câteva măsuri. Astfel,
efectuarea dezinfecţiei termice a solului, în cursul verii, asigură atât distrugerea germenilor şi
agenţilor patogeni specifici, cât şi descompunerea exudatelor radiculare cu efect inhibitor asupra
plantelor din aceeaşi specie. Pe de altă parte, în perioada de iarnă, atunci când se pune problema
limitării şi reducerii consumului de energie termică, înfiinţarea unor culturi cu perioadă de vegetaţie
scurtă şi cerinţe reduse la căldură, aşa cum este salata, asigură de fapt o rotaţie simplă pe aceeaşi
suprafaţă de teren.
Diversificarea sortimentului speciilor cultivate în seră, pentru respectarea cerinţelor
asolamentelor, rămâne un deziderat pentru cultivatorii de legume în sere.
Una din posibilităţile eficiente este realizarea unei echivalenţe între suprafaţa cultivată cu
specii din familia Solanaceae (tomate, ardei, vinete) şi cea cultivată cu castraveţi plus specii
floricole. În acest caz speciile floricole au un rol dublu, de a favoriza realizarea unor rotaţii optime
şi de a contribui la creşterea eficienţei economice generale.
În sistemul de rotaţie liberă, proporţia culturilor într-un asolament se poate schimba de la un
an la altul, în funcţie de considerentele economice, cerinţele de consum ale populaţiei, conjunctura
pieţei etc. Principiile care stau la baza asolamentului şi rotaţiei sunt valabile şi atunci când se cultivă
legume pe suprafeţe mai mici în cadrul gospodăriilor individuale.

Schemă de asolament într-o fermă specializată

pentru producerea legumelor pentru consum
Anul
Sola
1 2 3 4
I Solanaceae Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae
Rădăcinoase
II Bulboase+ Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae
rădăcinoase
III Vărzoase Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+
Rădăcinoase
IV Cucurbitaceae Solanaceae Bulboase+ Vărzoase
Rădăcinoase

34
 12.2 Culturi succesive de legume
Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una
după alta două sau mai multe culturi într-un an.
Culturile succesive reprezintă o necesitate deoarece permit folosirea intensivă a terenului,
folosirea raţională a forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie; o eşalonare mai bună a
consumului de legume; obţinerea de venituri importante la unitatea de suprafaţă.
La stabilitatea schemelor de culturi succesive se ţine seama de particularităţile biologice ale
speciilor, respectiv familia botanică, perioada de vegetaţie, caracteristicile sistemului radicular,
cerinţele faţă de temperatură, apă şi elemente minerale.
Speciile legumicole ce se succed trebuie să facă parte din familii botanice diferite pentru a
evita transmiterea de la o cultură la alta a bolilor şi dăunătorilor comuni.
La stabilirea schemelor de succesiuni se aleg specii cu perioade de vegetaţie diferite, unele
cu perioada de vegetaţie mai scurtă şi altele cu perioada de vegetaţie mai lungă.
Plantele cu un sistem radicular superficial trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular
profund (sau invers), pentru a se valorifica în mod corespunzător rezervele de apă şi elemente
nutritive din sol.
Speciile mai puţin pretenţioase la căldură pot fi semănate sau plantate din toamnă, reuşind să
ierneze în câmp în bune condiţii şi să se recolteze primăvara timpuriu (Ex. salata, spanacul, ceapa
pentru stufat, usturoiul). Alte specii (varza, gulia, conopida) permit înfiinţarea culturilor primăvara
devreme, reuşind să asigure producţii timpurii şi creind posibilitatea efectuării altor culturi.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă constituie un criteriu important la stabilirea
culturilor succesive, întrucât la acestea consumul de apă este ridicat.
Culturile succesive de legume pretind existenţa în sol a substanţelor nutritive necesare în
cantităţi corespunzătoare.
După plantele legumicole care consumă mult azot (spanac, salată, ceapă pentru stufat,
vărzoase) se vor cultiva specii cu cerinţe mai reduse faţă de acest element (tomate, castraveţi,
morcov, fasole etc).
În cadrul succesiunilor speciile trebuie stabilite în aşa fel încât să se poată utiliza maşinile şi
utilajele din dotare pe tot fluxul tehnologic deoarece în acest mod se diminuează consumul forţei
de muncă pentru lucrările manuale.

35
 În cadrul acestui sistem de cultură, deosebim o cultură de bază sau principală (cea care ocupă
terenul o perioadă mai lungă de timp, care are importanţă economică mai mare şi care asigură
producţii mai ridicate) şi culturi secundare care ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp şi în
general asigură producţii mai mici.
Atunci când cultura secundară se cultivă înaintea culturii de bază se numeşte cultură
secundară anterioară sau premergătoare, sau anticipată. Atunci când cultura secundară se cultivă
după cultura de bază se numeşte cultură următoare sau succesivă.
Culturile succesive în câmp sunt foarte numeroase şi reprezintă un imperativ de intensificare
continuă a producţiei de legume atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mai mici deţinute de
cultivatorii particulari.
În cadrul succesiunilor pot intra trei specii (situaţii mai rare) sau două specii, situaţie întâlnită
mult mai frecvent.
Se urmăreşte ca terenul să fie folosit o perioadă mai lungă de timp. La elaborarea
tehnologiilor de cultură se va urmări ca lucrările solului, fertilizarea de bază şi fazială, irigarea,
erbicidarea etc. să se efectueze astfel încât să servească tuturor culturilor legumicole din
succesiune.
În cazul schemelor cu trei culturi se poate recurge la înfiinţarea din toamnă a culturilor de
spanac, salată sau ceapă verde (în prima decadă a lunii octombrie) recoltarea acestora va avea loc
primăvara până la data de 20 aprilie, urmează înfiinţarea culturii de tomate timpurii care durează
până la data de 15-20 iulie, apoi se înfiinţează o cultură de conopidă de toamnă care se desfiinţează
la sfârşitul lunii octombrie.
Dintre schemele frecvente cu două culturi se pot menţiona: varza timpurie (15 III - 15 VI)
urmată de fasole păstăi (20 VI - 10 X); mazăre (10 III-25 VI) urmată de varză de toamnă (1 VII-
15 XI); conopidă timpurie (15 III- 15 VI) urmată de castraveţi de toamnă (20 VI- 30 IX); cartof
timpuriu (20 III - 20 VI) urmat de varză de toamnă(25 VI - 15 XI); tomate timpurii (20 IV - 10
VIII) urmate de spanac (15 VIII - 30 IX); ceapă verde plantată din toamnă (20 IX - 1 V) urmată de
vinete sau ardei gras (10 V - 10 X) etc.
Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi în principal datorită gamei
reduse de specii cultivate. Ponderea cea mai mare o au tomatele, urmate de castraveţi şi ardei gras.
Se mai pot cultiva vinete şi pepeni galbeni. Din cauza acestui sortiment limitat nu se pot aplica în
practică recomandările valabile pentru rotaţii şi succesiuni cu plante legumicole din câmp. Apar

36
adesea situaţii în care tomatele se cultivă în succesiune două sau mai multe cicluri pe acelaşi teren.
Dacă se ţine seama de faptul că ardeiul şi vinetele fac parte tot din familia Solanaceae, lucrurile se
complică şi mai mult.
Limitarea consumurilor energetice în sere a făcut posibilă evitarea monoculturii, prin
introducerea unui ciclu de salată, pe durata lunilor mai reci şi deficitare în lumină (decembrie-
ianuarie). În acest scop este necesar ca încă de la începutul lunii decembrie să fie încheiate culturile
din ciclul al doilea (tomate sau castraveţi), să se pregătească sera şi să se înfiinţeze cultura de salată
cu răsaduri produse prin repicarea sau semănarea direct în ghivece nutritive. În unele sere drept
cultură intermediară se cultivă gulioare şi pe suprafeţe mai mici mărar sau pătrunjel pentru frunze.
În sere culturile se realizează în două cicluri: ciclul I: iarnă-vară; ciclul II: vară-iarnă.
Cele mai răspândite scheme sunt: tomate ciclul I urmate de tomate ciclul II; castraveţi ciclul
I, tomate ciclul II; ardei gras ciclul I, tomate ciclul II; vinete ciclul I; tomate ciclul II; fasole
urcătoare ciclul I, tomate ciclul II, pepeni galbeni ciclul I, tomate ciclul II; ardei gras ciclu prelungit,
salată etc. O combinaţie reuşită, pe o perioadă mai lungă de timp se poate realiza cu flori astfel:
castraveţi ciclul I (20 XII - 20 VI), garoafe 2 ani, tomate ciclul II (10 VII - 1 XII).
Culturi succesive de legume în solarii se practică cu foarte bune rezultate.
În solarii se pot efectua atât culturi prelungite, cât şi succesiuni de mai multe culturi, acestea
reprezentând o cale de recuperare a cheltuielilor efectuate în special cu folia de polietilenă.
În ciclul prelungit pot fi cultivate ca specii principale: tomatele, ardeiul gras, vinetele,
castraveţii, pepenii galbeni. În cazul efectuării culturilor succesive, de bază vor fi tot culturile cu
mare pondere ca: tomatele, castraveţii, ardeiul gras, vinetele, varza timpurie, conopida, fasolea
pentru păstăi, iar secundare: salata, spanacul, ceapa verde, usturoi verde, ridichi de lună, gulioare
etc.
În cazul culturilor efectuate în solarii este foarte important să apelăm la soiuri şi hibrizi cu
adaptare la condiţiile de mediu specifice şi în general, cu perioadă scurtă de vegetaţie. În acest fel
succesiunile devin mai dinamice şi asigură o folosire mai intensivă a terenului.

37
 13. Tehnologia generală a producerii răsadurilor de plante legumicole
Răsadurile sunt plante legumicole tinere produse în sere, solarii, răsadniţe, adăposturi, sau
teren neprotejat şi care ulterior, când condiţiile permit, se plantează la loc definitiv, în teren protejat
sau neprotejat.
Folosirea răsadurilor reprezintă o necesitate obiectivă si prezintă următoarele avantaje:
-permit obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii; contribuie la eşalonarea producţiei
legumicole;
-oferă posibilitatea lărgirii arealului de cultură la speciile pretenţioase la căldură;
-ne dă posibilitatea sortării calitative a materialului de plantat;
-imprimă uniformitate culturilor şi asigură plantelor spaţiTcîe nutriţie uniforme;
-se obţin recolte mai mari si de calitate mai bună
Dintre dezavantaje se pot enumera: necesită spaţii amenajate corespunzător; necesită un
consum ridicat de forţă de muncă; o activitate migăloasă şi costisitoare.
Legumele cu cea mai mare pondere pentru legumicultura tării noastre se cultivă prin răsad:
Astfel se cultivă prin răsad:
- tomatele, ardeii si vinetele, atât în din câmp, culturile protejate din solarii si sere;.
- varza albă, conopida, gulia, varza roşie, varza de Bruxelles;
- castraveţii pentru culturile din seră,
- dovleceii pentru culturile extratimpurii din câmp;
- pepenele galben pentru culturile din sere şi solarii;
- salata pentru culturile din sere, solarii, pentru cele timpurii şi de
toamnă din câmp;
- telină de rădăcină şi de petiol pentru culturile din câmp;
- ceapa de apă pentru culturile în câmp;
- prazul pentru culturile în câmp.
În ţara noastră, anual se cultivă prin plantarea răsadurilor o suprafaţă de circa 150.000 ha,
care necesită 10-12 miliarde fire de răsaduri, pentru producerea cărora trebuie amenajate 3500-
4000 ha cu diverse spaţii.
.

38
 Momentul efectuării semănatului se stabileşte ţinând cont de epoca de plantare, de vârsta
răsadurilor, de posibilitatea asigurării condiţiilor corespunzătoare de temperatură şi lumină.
Semănatul se poate executa pe strat nutritiv, prin împrăştiere sau în rânduri, în lădiţe sau
direct în ghivece mai ales pentru culturile din sere. Pe suprafeţe mai mari se folosesc semănători
manuale tip Gardena. iame de semănat sau dispozitive cu cilindrii din plastic" perforaţi. Pe
suprafeţe mari semănatul se poate mecaniza folosind semănătorile MSR.-12 şi SUP-21 în agregat
cu V-4 şi MSS-70-14 sau STRL-13R.
Calculul cantităţii de sămânţă necesară se face în funcţie de numărul de răsaduri ce trebuie
produse si de valoarea culturală a materialului, iar suprafaţa de sentănat se determină ştiind că, în
general; pentru 1 ha de cultură trebuie semănaţi 40-60 m^ dacă răsadurile se repică şi 120-200 mr
dacă se seamănă rar şi nu se repică
După efectuarea semănatului, seminţele se acoperă cu 0,5-1 cm amestec nutritiv, se tasează,
se udă cu stropitoarea cu se etichetează, se acoperă cu folie de polietilenă sau hârtie până la răsărire.

14. Repicatul răsadurilor

Destinate culturilor în sere, solarii, răsadniţe, tunele joase, pentru culturile timpurii in cămp
şi chiar pentru unele culturi de vară (tomate, vinete). Repicatul este lucrarea de transplantare
provizorie a răsadurilor din semănătură deasă, la distanţe mai mari, pentru a le crea condiţii mai
bune
Este o lucrare de îngrijire importanta. Se aplică pentru răsadurile destinate culturilor în sere,
solarii, răsadniţe, tunele joase, pentru culturile din semănătură deasă, la distanţe mai mari, pentru
a le crea condiţii mai bune de lumină şi hrană.
Repicatul se execută atunci când răsadurile sunt mici, în faza de frunze cotiledonale bine
fonriaţg (tomate, castraveţi, pepeni)_sau de apariţie a primelor două frunze adevărate (ardei, vinete,
varză).
Se execută după 8-10 zile de la răsărire. In vederea repicatului, răsadurile_se udă, se scot în
grup. Dacă rădăcina este grea lunga se scurtează prin rupere cu mâna. Marea maioritate a
răsadurilor se repică cu 1-2 cm mai adânc decât au fost ele în semănătură. Tomatele se pot repica
mai adânc deoarece emit uşor rădăcini adeventive. Repicatul pe strat de amestec nutritiv se execută
cu ajutorul plantarului din lemn, în rânduri la distanţe de 8-10 cm, iar pe rând la 5-8 cm.

39
 Rădăcinile nefiind deranjate la plantare se asigură o prindere foarte bună a
răsadurilor fără stagnări în vegetaţie.

15. Pregătirea răsadurilor pentru plantare şi transportul răsadurilor

Înainte de plantare răsadurile se pregătesc prin efectuarea mai multor lucrări:
- se aplică o stropire cu insectofungicide;
- se elimină plantele vătămate sau slab dezvoltate, cu urme de atac de
boli şi dăunători, cele alungite exagerat etc;
- se procedează la mocirlirea răsadurilor nerepicate;
- se face fasonarea rădăcinilor la unele specii (varză, conopidă) şi se
îndepărtează 1/1-1/2 din limbul frunzelor pentru a reduce suprafaţa de
transpiraţie și a se împiedica ofilirea plantelor după plantare. Fasonarea se
face la varză, conopidă, ţelină, ceapă de apă, praz etc.
- răsadurile produse în ghivece nu se fasonează. Transportul răsadurilor se face în lăzi de
diferite dimensiuni. Este preferabil să se transporte în lădiţe în poziţie ver
ticală pentru a împiedica distrugerea lui prin rupere în timpul transportului.
- răsadurile nerepicate se pot ambala în pachete de folie de polietilenă, după ce au fost în prealabil
mocirlite (de exemplu: ardei gras, ardei lung, gogoşar).
Lădițele în care se transportă răsadurile se vor dezinfecta cu o soluţie de sulfat de cupru 1-
2%. în vederea uşurării evidenţei, în fiecare lădiţă sau pachet se va pune un număr egal de răsaduri.
Până la locul de plantare, mijloacele de transport trebuie să fie prevăzute cu prelate sau, în
lispa acestora, se vor proteja cu rogojini. în cazul distanţelor mici, sub 1 km, se pot utiliza şi prelate
din polietilenă. Este bine ca transportul de la locul de producere al răsadurilor la locul de plantare
să se facă într-un timp cât mai scurt (minim 5-6 ore). De asemenea, se recomandă să se transporte
numai atât răsad cât se plantează într-o zi.

16. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp

înfiinţarea culturilor legumicole se poate face pe două căi:
- prin semănat direct în câmp;
- prin plantarea răsadurilor.
A. Semănatul culturilor de legume direct în câmp

40
 Unele specii de legume, în condiţiile de la noi din ţară, se cultivă exclusiv prin semănat direct
în câmp, altele exclusiv prin intermediul răsadului.
Există şi o a treia grupă care uneori se cultivă prin semănat direct, iar alteori prin răsaduri.
Speciile legumicole care se cuîtivă exclusiv prin semănat direct în câmp sunt: spanacul,
mazărea, fasolea, morcovul, pătrunjelul, păstâr-nacul, ridichea, sfecla de masă, cicoarea, bamele,
mărarul, leuşteanul, cimbrul.
Speciile legumicole care se cultivă în mod obişnuit prin semănat direct şi numai ocazional
prin răsaduri sunt: castravetele, pepenii, dovlecelul, ceapa, salata, tomatele pentru industrializare.
Prin perfecţionarea tehnologiei de semănat bob cu bob şi prin generalizarea combaterii
buruienilor cu erbicide se tinde la extinderea semănatului direct la specii care se cultivă obişnuit
prin răsad cum ar fi ceapa, tomatele, varza etc.
Epoca de semănat la plantele legumicole este determinată de particularităţile agrobiologice
ale speciilor (temperatura de germinare a seminţelor, reacţia termo şi fotoperiodică) şi condiţiile
climatice ale zonei de cultură, dar şi de considerente economice, dintre care cel mai important este
termenul de livrare a producţiei, în funcţie de consum.
La unele specii legumicole ca morcovul, ceapa, spanacul, mazărea, semănatul se poate face
chiar înainte de a se realiza temperatura de germinare, deoarece seminţele rămân în sol fără să se
altereze, în schimb la fasole, castravete , pepeni, seminţele se alterează uşor dacă rămân prea mult
timp în sol fără să germineze. Semănatul legumelor în câmp se poate face primăvara, vara şi
toamna.
Epoca de primăvară cuprinde mai multe urgenţe, în funcţie de cerinţele faţă de temperatură:
- urgenţa întâi (mustul zăpezii), când temperatura solului în zona de
îngropare a seminţelor atinge 2-3°C şi acesta s-a zvântat suficient, se-
mănându-se spanacul, salata, mazărea, pătrunjelul, morcovul, ceapa,
mărarul şi ridichile de lună; calendaristic corespunde primei jumătăţi a
lunii martie;
- urgenţa a doua, când în sol în zona de îngropare a seminţelor tem
peratura ajunge la 5-6°C, semănându-se sfecla si cimbrul; calendaristic
corespunde sfârşitului lunii martie şi începutul lunii aprilie;

41
- urgenţa a treia, când temperatura soiului se ridică la 8-10°C,
semănându-se fasolea şi tomatele; calendaristic corespunde decadei a
doua a lunii aprilie;
- urgenţa a patra, când temperatura solului în zona de îngropare a
seminţelor atinge 14-3 5°C, semănându-se castravetele, pepenii galbeni, pepenii verzi, dovlecelul
şi bârnele. Calendaristic corespunde decadei a doua a lunii mai.
Epoca de vară are două urgenţe:
- urgenta I-a, iunie-15 iulie, când se seamănă ridichile de iarnă, sfe
cla roşie, castraveţii pentru conserve, fasolea;
- urgenţa a II-a, 10-15 august când se seamănă spanacul şi salata pen
tru recoltare în toamnă.
Epoca de toamnă are două urgenţe:
- urgenţa I-15 septembrie-10 octombrie, când se seamănă
spanac şi salată pentru cultura extratimpurie de primăvară;
- urgenţa a II, în pragul iernii, luna noiembrie, când se seamănă
ceapa şi morcovul.
În funcţie de cerinţele de consum şi de necesităţile de aprovizionare ritmică a fabricilor de
conserve, la unele culturi se seamănă eşalonat în mai multe etape sau chiar în mai multe epoci (ex.
mazăre, fasole, tomate pentru industrializare).
Metodele de semănat folosite la culturile de legume sunt următoarele: prin împrăştiere, în
rânduri şi în cuiburi.
La stabilirea metodelor de semănat se ţine seama de asigurarea densităţii optime de plante la
unitatea de suprafaţă, cât şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi recoltare.
Semănatul prin împrăştiere nu se practică decât sporadic, pe suprafeţe restrânse la unele
culturi legumicole şi anume la cele care au perioadă scurtă de vegetaţie, nu se prăşesc şi nu se
răresc ca: spanac, ridichi de lună, arpagic.
Semănatul în rânduri se practică la toate culturile de legume. Are ca avantaje: repartizarea
uniformă a seminţelor în sol, economic de sămânţă de 20-40%, întreţinerea mai uşoară a culturilor,
mecanizarea praşitului şi a altor lucrări de întreţinere şi recoltare, irigarea pe brazde etc.
Semănatul în rânduri echidistante se face atât pe teren plan, cât şi pe teren modelat, la speciile
care se cultivă la distanţe mai mari (sfeclă, fasole).

42
 Semănatul în benzi este o variantă a metodei de semănat în rânduri echidistante. în bandă se
seamănă 2-6 rânduri apropiate, între benzi se lasă distante mai mari, care permit deplasarea
tractorului pentru executarea lucrărilor de îngrijire si recoltare. Această metodă se practică pentru
culturile cu densitate mare la unitatea de suprafaţă (morcov, ceapă).
Semănatul în cuiburi se face la acele culturi care necesită distante mai mari atât între rânduri,
cât şi între plante pe rând, cum ar fi castraveţii, pepenii verzi, pepenii galbeni, dovlecelul şi fasolea
urcătoare.
La semănatul în cuiburi se distribuie, de obicei, un număr mai mare de seminţe într-un cuib
(4-5), urmând ca după răsărire plantele să se rărească lăsându-se cele mai bine dezvoltate şi
sănătoase.
Mijloacele de semănat
Semănatul legumelor se poate face manual, cu unelte de mână şi cu maşinile de semănat.
Semănătorile existente în producţie permit repartizarea seminţelor în rânduri deschise de
brăzdarele maşinii în două moduri: la întâmplare si bob cu bob.
Distribuţia la întâmplare constă în împrăstierea seminţelor pe o fâşie îngustă, deschisă de
brăzdarul maşinii. în acest mod sunt distribuite seminţele de semănătorile universale SU-29, SUP-
21 etc. În acest caz seminţele cad pe rând la distanţe uniforme, adeseori sunt prea dese şi este
necesar răritul culturii.
Distribuţia bob cu bob asigură o mare precizie în repartizarea uniformă a seminţelor pe rând
şi înlătură necesitatea răritului. Această metodă se foloseşte la plantele legumicole cu seminţe mai
mari, de sfeclă, fasole, castravete, pepene, dar şi la tomate prin adaptarea maşinii SPC-6 pentru
semănatul culturilor de legume. În diferite ţări se folosesc maşini de semănat bob cu bob, ca Fendt,
SR-2, Stanhay, pentru seminţe calibrate şi granulate de legume, care pot repartiza seminţele la
distanţe de 2; 2,5; 3; 4; 6; 8 şi 10 cm pe rând şi la cel puţin 25-30 cm între rânduri. Menţionăm
semănătoarea Nibex care seamănă cu precizie seminţe necalibrate şi nedrajate.
La speciile care necesită răritul se poate recurge la folosirea benzilor preînsămânţate (ex.
ridichi de lună, morcov, pătrunjel etc). Se folosesc benzi înguste de hârtie care conţin seminţele
aşezate la distanţe corespunzătoare speciei pe rând. Aceste benzi se îngroapă în pământ la adâncime
şi distanţe între rânduri corespunzătoare speciei şi se realizează culturi uniforme fără a mai fi
necesar răritul.

43
 Folosirea seminţelor deja germinate perrrjjŢR HiminnarfţgmaYimă a timpului necesar
răsăririi plantelor.
Metoda “fluid-drilling" ("semănatul fluid) presupune germinarea seminţelor în germinatoare
destinate acestui scop (Hennart W.J, 1985). Semințele sunt puse în săculeţi de tifon şi cufundate în
apă care este permanent îmbunătăţită cu oxigen, temperatura fiind menţinută constantă. Lungimea
optimă a rădăcinilor este de 1-3 mm. Cele prea lungi, mai mari, de 5 mm, riscă să fie rupte în timpul
semănatului. Perioada diferă în funcţie de specie: 18-20 ore pentru salată, 4-9 zile pentru ardei.
Semănatul seminţelor deja fierminate reclamă un echipament cu totul special. Semănatul de
precizie se realizează în sere înmulţitor cu ajutorul unor semănători care iau seminţele una câte una
şi le aşează în ghivece sau în alveole practicate în tăvi.
Seminţele abia germinate sunt dispersate într-o anumită cantitate de gel şi distribuite prin
semănători special construite, la care este posibilă reglarea afluxului de gel şi a diametrului
tuburilor dinstribuitoare, în funcţie de tipul de seminţe. Este foarte importantă realizarea unui
amestec corespunzător semințe pentru a obţine o distribuţie omogenă.
Tehnica semănatului fluid favoriează rezultate mai bune decât alte tehnici de câmp, în
privinţa grăbirii şi uniformităţii răsăritului. Implică însă în momentul începerii umectării alegerea
datei precise de semănat. în cazul care trebuie întârziat semănatul, pare posibilă conservarea
seminţelor, deja germinate, prin expunerea lor la temperaturi coborâte. Price şi Gray (1978) au
conservat seminţe germinate de tomate si ardei între 2 si 12 zile la 5°C, fără a se observa diminuarea
vigorii. în gel pot fi încorporate substanţe fertilzante sau fungicide cu scopul de a stimula şi proteja
dezvoltarea plantelor (Peri şi Feder, 1981).
În cazul aplicării tehnicii „plug-mix", seminţele germinază într-o anumită cantitate de pământ
sau de turbă, care apoi sunt distribuite în sol. Rezultate optime au fost obţinute la salată şi cicoare,
specii la care germinaţia seminţelor într-un amestec de turbă şi perlit a permis o creştere importantă
a vigorii plantelor (Togoni şi Teşi, 1981). Utilizarea unui substrat solid pentru pregerminare face
dificială repartizarea seminţelor germinate, care este mai puţin uniformă.
Metoda semănatului în gel este o tehnică nouă pentru seminţele pregerminate. Gelul are rolul
de a proteja rădăcinile de răniri mecanice. Se foloseşte la seminţele mici de tomate, morcov, ceapă,
telină. Gelul folosit la încorporarea seminţelor pregerminate trebuie să fie uşor de preparat,
suficient de fluid, să nu producă răniri la seminţe, să fie inert. Cel mai mult se folosesc: Laponit
445 şi 508, Liqua - gel şi N-gel (Lorenz A.O., Maynard N.D., 1988).

44
 Adâncimea de semănat se stabileşte în funcţie de felul şi mărimea seminţelor, natura şi
însuşirile fizice ale solului şi epoca de semănat. în general se apreciază drept corespunzătoare o
adâncime de 8-10 ori mai mare decât diametrul seminţelor.
Seminţele mici, de salată, cimbru, pătrunjel, busuioc, mărar, ceapă ceaclama, morcov se vor
introduce în soi la adâncimea de 1-2 cm.
Seminţele de mărime mijlocie, de spanac, bame, castraveţi, tomate se vor introduce în sol la
adâncime de 2-3 cm.
Seminţele mari, de bob, dovleac, dovlecel, fasole, mazăre, pepene verde, sfeclă roşie se vor
introduce în sol la adâncimea de 3-5 cm.
Pe solurile uşoare si pe cele uscate semănatul se face mai adânc decât pe solurile grele şi
umede. Toamna se seamănă mai adânc, primăvara mai puţin adânc.
Semănatul prea adânc la unele seminţe cu putere redusă de străbatere (salata, cicoarea,
pătrunjel) poate cauza compromiterea semănăturii.
Norma de sămânţă la hectar sau norma de semănat se determină în funcţie de densitatea
plantelor la unitatea de suprafaţă. Densitatea plantelor depinde de specie, de soi, de epoca de
semănat, de posibilităţile de mecanizare a lucrărilor din cultură şi de fertilitatea solului.
Trebuie să se asigure în cadrul fiecărei culturi un număr optim de plante la unitatea de
suprafaţă. Poate fi considerat ca optim numărul de plante la unitatea de suprafaţă care asigură cea
mai avantajoasă producţie din punct de vedere economic.
Când numărul de plante la hectar este foarte mare (iar distanţele dintre ele foarte mici)
producţia pe fiecare plantă este mică, iar cea la hectar de asemenea scăzută.
Pe măsură ce creşte spaţiul de nutriţie al fiecărei plante, concomitent se măreşte şi producţia
pe o plantă şi cea raportată la hectar, până la un moment dat, când atinge un maxim. Dacă mai
continuă să crească spaţiul de nutriţie al fiecărei plante, producţia la hectar începe să scadă, iar cea
de pe fiecare plantă continuă să crească.
Producţia fiecărei plante este delimitată la un moment dat de potenţialul biologic al plantelor,
care oricât de mult ar fi distanţate între ele pe suprafaţa de teren, nu produc mai mult. Peste această
limită, chiar dacă mai creşte spaţiul de nutriţie, producţia fiecărei plante rămâne constantă, iar cea
raportată la hectar continuă să scadă datorită micşorării numărului de plante pe unitatea de
suprafaţă.

45
 Norma de sămânţă la hectar se stabileşte în funcţie de densitatea semănături, de masa a 1000
de boabe si de valoarea culturală a seminţelor
Exemple: Norma de seminţe de calitatea I este la morcov de 5-6 kg/ha, la castraveţi 4-6 kg/ha,
la pepeni galbeni de 3-4 kg/ha, la pepeni verzi de 4-5 kg/ha, la ceapă ceaclama de 8 kg/ha, la fasole
de 80-150 kg/ha, la mazăre de 220-240 kg/ha, la spanac de 20-25 kg/ha etc.
în solurile mai slab pregătite şi la semănatul în pragul iernii se măreşte norma de semănat cu
10-15%.
Metoda de semănat influenţează de asemenea, asupra cantităţii de sămânţă la aceeaşi specie.
Astfel la semănatul prin împrăstiere se dă o cantitate de sămânţă de 2-3 ori mai mare decât la
semănatul în rânduri continue, iar la semănatul în rânduri de 2-5 ori mai mare decât la semănatul
în cuiburi.
Cercetătorii de la ICLF Vidra fac recomandarea ca pentru legumele cu seminţe mici (ceapă,
morcov, pătrunjel, salată, cimbru), în vederea asigurării unui contact mai bun între sămânţă si sol,
să se efectueze tăvălugitul înainte de semănat cu tăvălugul inelar si după semănat cu tăvălugul
neted (Scurtu I. şi colab. 1994).
17. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp prin plantarea răsadurilor
Culturile legumicole care se înfiinţează prin producerea prealabilă a răsadului sunt: tomatele
timpurii, tomatele de vară-toamnă, ardeiul (diferite varietăţi), vinetele, varza albă, gulia, conopida,
varza creaţă, varza de Bruxelles, varza de frunze, varza chinezească, ţelina pentru rădăcină şi pentru
peţioli, ceapa de apă, prazul, salata timpurie, castraveţii timpurii.
Epoca de plantare se stabileşte în funcţie de cerinţele biologice ale speciilor faţă de căldură,
durata perioadei de vegetaţie a soiurilor care se cultivă şi de perioada când trebuie să fie livrată
producţia.
Legumele nepretenţioase la căldură cum sunt: varza, conopida, gulia, salata se plantează la
jumătatea lunii martie. Tomatele timpurii se plantează după 20 aprilie în zonele din sudul ţării şi
până la 5 mai în zonele mai nordice.
Ardeiul, vinetele, castraveţii, tomatele de vară-toamna se plantează după 5-10 mai, când a
trecut pericolul brumelor târzii de primăvară.
Legumele destinate a fi consumate toamna (varza, conopida, gulia) se plantează la sfârşitul
lunii iunie si începutul lunii iulie, iar salata, în funcţie de destinaţia producţiei, se plantează atât
primăvara cât şi toamna.

46
 Pregătirea răsadului pentru plantare constă din eliminarea plantelor bolnave, vătămate, sau
slab dezvoltate, dezinfectarea cu o soluţie de Captan 0,2 - 0,3% sau Mycodifol 0,15-0,20%,
mocirlirea rădăcinilor răsadurilor ce nu au fost produse în ghivece, fasonarea rădăcinilor la unele
specii (ceapa, praz) şi îndepărtarea a 1/3 sau 1/2 din limbul foliar la varză, conopidă, ceapa de apă,
ţelină, plantate vara.
Plantarea răsadului în câmp trebuie făcută în zilele liniştite, fără vânt, de preferinţă noroase.
O prindere bună se aisgură îndeosebi când plantările se efectuează spre seară şi pe timp noros.
Metodele de plantare sunt: manual, semimecanizat, mecanizat şi automatizat.
Plantarea manuală se efectuează în câmp mai ales când răsadurile sunt repicate în ghivece.
Lucrarea se efectuează de către echipe specialziate pe faze de lucru:
- transportul răsadului de la locul de producere la locul de plantare;
- făcut gropi cu săpăliga;
- distribuirea răsadului în gropi;
- plantarea propriu-zisă.
Plantarea manuală a răsadului produs în ghivece se poate executa cu ajutorul lingurii de
plantat.
Tomatele pot să fie plantate la adâncimi mai mari, deoarece au calitatea de a emite rădăcini
adventive. Când s-a depăşit momentul de plantare şi răsadurile de tomate sunt prea alungite acestea
se plantează culcat pe sânt si se lasă afară vârful răsadului.
Răsadurile de vinete, ardei şi castraveţi se plantează cu 1-2 cm mai adânc, iar cele cu tulpina
scurtă cum sunt cele de salată, ţelină, se plantează la aceeaşi adâncime la care au stat în răsadniţe
sau în sere înmulţitor
Răsadurile de legume care au fost produse direct în răsadniţe sau pe brazde (nerepicate), cum
ar fi răsadul de varză, conopidă, salată, ceapă, praz, ardei se pot planta cu ajutorul plantatorului de
lemn.
în acest caz se înfige plantatorul vertical în pământ, se face o gropiţă, din care plantatorul se
scoate prin răsucire. După aceea se introduce firul de răsad în gropiţă, se înfige plantatorul oblic
astfel că vârful lui să ajungă sub rădăcina răsadului si se strânge pământul în jurul rădăcinilor. Un
răsad bine plantat nu iese uşor din pământ când este tras de frunze. Imediat după plantare, pentru
asigurarea prinderii, se execută o udare.

47
 Plantarea semimecanizatâ se face prin deschiderea mecanizată a rigolelor în care se
plantează manual. Rigolele se fac de-a lungul rândurilor, conform schemei de plantare recomandată
de tehnologia culturii respective.
Plantarea mecanizată a răsadului se face cu MPR-5 + L-445 sau cu MPR-6 echipată cu
discuri elastice. La plantarea mecanizată a răsadului produs nerepicat acesta trebuie să aibă
lungimea măsurată de la colet de 15-25 cm, grosimea tulpinii de 4-8 mm şi să fie viguros.
Distanta minimă între plante pe rând este de 10-12 cm. Concomitent cu plantarea răsadului
este necesar să se facă şi udarea cu apă sub formă de jet continuu sau jet intermitent.
Schemele de plantare diferă cu specia şi sistemul de cultură. Se va ţine seama de habitusul
plantelor şi de starea de fertilitate a solului. În câmp, la majoritatea speciilor, se plantează două
rânduri pe stratul înălţat de 94 cm sau 104 cm la distanţă de 50-70 cm sau 80 cm/12-30 cm,
realizându-se densităţi de 50.000-120.000 plante/ha. La salată se plantează 4 rânduri, în benzi a
două rânduri după schema: 20-34 (44) - 20 cm/15-20 cm
Plantarea automatizată a răsadului. La baza procesului de plantare automatizată a răsadului
stă o bandă dublă din hârtie dispusă sub formă de rolă în care s-a introdus mecanic şi la o anumită
distanţă sămânţa. Banda are lungimea de 300-400 m.
După însămânţarea făcută complet automatizat, rola de hârtie este depusă într-un mediu în
care sunt create condiţii pentru încoltirea seminţelor şi dezvoltarea răsadului.
Când a venit vremea de plantat, rolele sunt trasportate în câmp la o maşină de plantat cu 5
sau 6 secţii, acţionată de tractor. Fiecare secţie de pe maşină este prevăzută cu un dispozitiv special
în care se introduce rola aşezată orizontal sau înclinată. înainte de a începe plantatul, capetele ben-
zilor de la fiecare secţie sunt introduse în sol, după care are loc deplasarea agregatului cu o viteză
de până la 6 km/h.
Dispozitivele speciale de la fiecare secţie de plantat aşează banda în sol la adâncimea reglată
şi în poziţie verticală. Agregatul este servit numai de tractorist.
Plantarea automatizată a răsadului a dat rezultate bune la varza albă şi salată. Cu astfel de
maşini care lucrează pe o lăţime de 2,5 m se pot planta până la 6 ha/zi (Marinescu M, 1989).

48
 18. Lucrări de îngrijire la cultura legumelor în câmp
După semănatul legumelor în câmp sau după plantarea răsadurilor se aplică o serie de lucrări
de îngrijire care au ca scop asigurarea condiţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantelor. Unele
lucrări se aplică solului, iar altele plantelor.
A. Lucrări de îngrijire aplicate solului
Acestea sunt următoarele: afânarea solului şi combaterea crustei, muşuroirea şi combaterea
buruienilor.
Afânarea solului şi combaterea crustei au drept scop crearea celor mai bune condiţii pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor sub raportul regimurilor de: umiditate, gaze, nutriţie minerală şi
temperatură în sol.
Crusta împiedică răsărirea plantelor, ştrangulează şi dislocă plantele răsărite şi înrăutăţeşte
regimul de umiditate, aer şi gaze (fig. 10.6) de aceea trebuie distrusă imediat după formare.
Combaterea crustei se poate face direct prin distrugerea acesteia cu diferite maşini si unelte
agricole, sau indirect prin folosirea raţională a îngrăşămintelor organice, a unor produse sintetice
granulate şi prin mulcire.
Crusta care se formează la răsărirea plantelor (rădăcionase, verdeţuri, cucurbitaceae) se
distruge cu tăvălugul inelar TI-3,05 sau cu grapa cu colţi, trecând perpendicular pe direcţia
rândurilor.
După germinaţia seminţelor si apariţia primelor frunze, pentru spargerea crustei se vor folosi
tăvălugi inelari cu colţi TI-5,5 sau sape rotative SR-4,5 cu colţi orientaţi spre înapoi.
Pentru spargerea crustei pe intervalele dintre rânduri, în culturile prăsitoare, se folosesc
cultivatoarele legumicole, ca CPL-2,8 sau CL 4,5M cu organe de prăşit sau de afânat.
Irigarea prin inundare şi uneori chiar prin aspersiune favorizează băltirea apei şi formarea
crustei. Pentru a preveni acest neajuns se recomandă irigarea pe brazdă, apa ajungând la rădăcini
prin infiltraţie.
Formarea crustei este influenţată si de structura si textura solului. Având în vedere acest
aspect structura solului poate fi influenţată pozitiv prin aplicarea îngrăşămintelor organice,
evitându-se astfel formarea crustei.
Formarea crustei poate fi prevenită prin executarea lucrărilor solului la momentul optim,
precum şi prin folosirea unor produse sintetice sub formă de particule cu diametrul de 0,2-1,5 cm
cum ar fi spuma de polystirol, poli-stiren expandat, granule din mase plastice, emulsii apoase

49
(geofloc, ENCAP) sau materiale poroase ca: styromull, hygromull, perlitul, vermi-culitul si altele
care influenţează favorabil textura si structura solului.
Specialiştii chinezi propun utilizarea unui preparat chimic obţinut pe baza unei emulsii de
bitum. Prin introducerea sa în sol el formează cu pământul nişte granule poroase printr-un proces
de agregare a acestuia sub formă de glomerule. Acestea au capacitatea de a menţine timp îndelungat
umezeala, astfel încât evaporarea apei în perioada de primăvară si vară încetineşte considerabil.
Afânarea solului se poate face manual pe rândurile de plante, cu unelte cu tracţiune hipo şi
mecanic între rânduri.
Muşuroitul plantelor este o lucrare ce se apHcă în mai multe scopuri. Muşuroitul favorizează
apariţia rădăcinilor adventive (la tomate, castraveţi), contribuie la susţinerea plantelor împotriva
vânturilor (la majori-
tatea speciilor legumicole), ajută la formarea tulpinii subterane (cartof),! apără partea
superioară a rădăcinilor îngroşate de înverzire (la morcovi, \ sfeclă), împiedică înverzirea lăstarilor
comestibili (la sparanghel) şi ser-; veste ca metodă de înălbire (etiolare) a părţii comestibile (la
cicoarea de frunze, la ţelină pentru peţioli).
Muşuroitul se execută manual sau mecanic cu ajutorul cultivatorului echipat cu corpuri de
rărită. înălţimea biloanelor este diferită, în funcţie de plantă sau scopul urmărit.
Modul de executare a muşuroitului mai depinde şi de zona de cultură, în special de regimul
pluviometric, cunoscut fiind faptul că prin muşuroit se măreşte suprafaţa de evaporare a apei.
Midcirea solului constă în acoperirea solului dintre plante cu diferite materiale ce împiedică
formarea crustei şi a buruienilor, menţin umiditatea în sol şi permit încălzirea mai rapidă a solului,
influenţând favorabil şi precocitatea producţiei.
Pentru mulcire se folsoesc diferite materiale: paie, pleavă, gunoi de grajd, hârtie, carton,
materiale plastice. Cele mai bune rezultate s-au obţinut folosind pelicule de polietilenă fumurie şi
neagră. Se poate folosi şi polietilenă uzată.
Mulcirea dă rezultate bune la toate speciile legumicole, mai ales în primele faze de vegetaţie
şi în special la plantele cu habitus redus, la care solul de pe intervale este supus uscăciunii. Aşa
este cazul la salată, spanac, conopidă, ardei, sparanghel si altele.
Pe suprafeţe mari aplicarea mulciului de material plastic se efectuează în mod mecanizat, cu
ajutorul unui dispozitiv simplu, suspendat pe un tractor. Folia de material plastic se întinde pe
suprafaţa solului pe măsură ce se derulează, iar marginile sale se acoperă cu pământ pentru fixare.

50
 În cazul mulcirii solului cu paie se împiedică formarea crustei şi se menţine o umiditate mai
mare în sol, dar temperatura solului scade. Această răcire a solului este dăunătoare pentru plante
primăvara timpuriu şi toamna.
De aceea în condiţii de producţie mulcirea cu paie a culturilor trebuie efectuată în sezonul
cel mai friguros al anului, respectiv în timpul iernii, pentru a proteja plantele împotriva îngheţurilor
puternice, sau în sezonul cel mai călduros, adică vara cu scopul de a proteja solul împotriva arşiţelor
puternice, menţinându-se astfel o temperatură mai corespunzătoare pentru plante. Deoarece
mulciul de paie menţine o temperatură mai scăzută în sol primăvara, acesta trebuie strâns imediat
ce vremea începe să se încălzească.
Pentru mulcire, în afară de polietilenă neagră se pot folosi folii de aluminiu, hârtie, coajă de
copaci (Frese P., 1957). Castraveţii răspund mai bine decât tomatele la mulcirea cu plastic negru.
Producţia timpurie de castraveţi, dovlecei şi pepeni galbeni a crescut cu 126%, 182% şi 247% şi
producţia totală cu 28%, 58% şi 81%. Plasticul negru determină creşterea temperaturii, de aceea se
obţin producţii ridicate la speciile pretenţioase la căldură (Heslip R.P., 1959). în zona Mării
Mediterane plasticul se foloseşte la mulcire la sparanghel, tomate (Heisen, 1968).
Experienţe întreprinse cu folie aditivă cu aluminiu au condus la rezultate pozitive la pepenele
galben (Reikels J.W., 1960). Hârtia a fost folosită ca muici încă din 1930 (Hutchins, Magruder R.,
1930). Au fost folosite 6 feluri de muici de hârtie la 31 specii legumicole. Dintre acestea 28 specii
au dat producţii satisfăcătoare la hârtia neagră.
Mulcirea cu petrol determină creşterea temperaturii în sol ziua, dar mai puţin noaptea. Se
reduce evaporarea apei din sol. Se îmbunătăţeşte germinaţia (Takatori F.H. şi colab. 1971).
Combaterea buruienilor poate fi efectuată prin măsuri preventive şi măsuri curative.
Măsurile preventive mai importante sunt:
- lucrarea raţională a solului, astfel ca să nu mai fie posibilă
înmulţirea buruienilor de la un an la altul si prin înlăturarea perpetuării lor
să se poată realiza dispariţia trepatată a tuturor buruienilor de pe terenul
arabil;
- distrugerea buruienilor înainte de înflorire şi fructificare, de pe
margiena parcelelor, de pe canalele de irigaţie si ori de unde s-ar afia în
apropiere, pentru a înlătura pericolul formării seminţelor care ar putea
ajunge în culturile legumicole, dând naştere din nou la buruieni;

51
- rotaţia raţională a culturilor legumicole, °vând ca scop tot dis
trugerea radicală şi în cel mai scurt timp a tuturor buruienilor;
- evitarea folosirii îngrăşămintelor organice care conţin seminţe via
bile de buruieni.
Dintre măsurile curative, deci de distrugere a buruienilor, în mod curent după apariţia lor,
pot fi aplicate următoarele: prăşitul, plivitul, mul-cirea solului, combaterea chimică şi plivitul cu
ajutorul flăcărilor.
Prăşitul este o lucrare frecventă, ţinând seamă că se execută şi în scopul afânării terenului.
Prăşitul trebuie să se execute când buruienile sunt mici, în faza de rozetă, înainte ca ele să fie
bine înrădăcinate, adică la înălţimea de 1 -3 cm, si la adâncimea de 3-4 cm urmând dislocarea
rădăcinilor din sol si expunerea acestora la soare pentru uscare.
Este necesar ca lucrarea de prăşit să se repete ori de câte ori apar buruienile. Cercetările
efectuate în acest scop recomandă ca, pentru combaterea buruienilor prin lucrarea de prăşit să se
aplice metoda provocatiei. Această metodă constă în a crea condiţii ca după fiecare prăşit, să ger-
mineze alte seminţe de buruieni. Când seminţele de buruieni au răsărit si au atins înălţimea de 1-3
cm, ele să fie distruse prin prăşit.
Lucrarea de combatere a buruineilor prin prăşitul mecanic trebuie să se execute când
umiditatea solului la suprafaţă este optimă pentru această operaţie.
Prin lucrări de prăşit repetate se distrug şi buruienile care se înmulţesc prin rizomi, dacă se
aplică metoda epuizării. Prin prăsirea la 10-14 zile şi distrugerea lăstarilor care au apărut din
rizomi, nu mai are loc procesul de fotosinteză, iar după 3-4 praşile se epuizează rezerva de hrană
din rizomi, fapt care face ca lăstarul să nu se mai poată reface.
Pentru mecanizarea lucrării de întreţinere a solului, printre rânduri în culturile legumicole
prăsitoare, se folosesc cultivatoare legumicole cu lumină mărită sub cadru, echipate cu diferite
organe active: cuţite săgeată unilaterale, cuţite săgeată cu apripi egale, cuţite cu tăiere în planuri,
ghiare de afânare şi rărite pentru refacerea rigolelor de udare.
Pentru lucrarea de prăşit se folosesc cultivatoarele CPL-2,8, CL-4,5M + L445. Pe rândurile
de plante prăştiul se execută manual.
Adâncimea la care se prăşeşte depinde de specia cultivată, faza de creştere, textura solului şi
scopul urmărit. Când se urmăreşte în special distrugerea buruienilor, prăşitul trebuie să se facă la
adâncimea de 3-4 cm, deoarece la această adâncime eficienţa de distrugere a buruienilor este

52
maximă. Când scopul principal este afânarea solului şi încorporarea îngrăşămintelor faziale,
adâncimea la care se prăşeşte este de 8-10 cm.
Numărul praşilelor variază în funcţie de cultură, regimul de precipitaţii, numărul de udări şi
gradul de îmburuienare. în mod obişnuit se aplică 2 praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile mecanice
între rânduri.
Plivitul buruienilor este o lucrare migăloasă şi costisitoare. Se aplică numai la producerea
răsadurilor şi la culturile din câmp cu densitate mare (ex. producerea arpagicului), pe rândurile de
plante (ceapă, rădăcinoase), în cuiburi (cucurbitaceae), sau când masa vegetativă a acoperit solul
şi este dificilă folosirea altor măsuri (varză, cucurbitaceae). Se poate aplica si la unele culturi
semincere, cu densitate mare (mazăre).
Plivitul trebuie executat când pământul este reavăn si buruienile sunt mici, astfel ca acestea
să se smulgă cu rădăcini cu tot, tară să deranjeze plantele legumicole. După plivit solul se afânează
printr-o praşilă.
Mulcirea solului cu folii de material plastic, groase de 0,04-0,05 mm, de culoare închisă, are
un efect bun împotriva buruienilor. Sub folia de culoare închisă, din cauza lipsei de lumină,
buruienile se etiolează imediat ce răsar si mor. Folia de culoare neagră e folosită tot mai des
(Teasdale J.R., 1985).
Plivitul cu ajutorul flăcărilor se aplică înaintea răsăririi plantelor de cultură sau în timpul
vegetaţiei printre rândurile de plante cultivate, acestea fiind protejate cu ajutorul unor paravane.
Pentru acest tratament se folosesc maşini speciale prevăzute cu rezervoare de combistibil (butan,
propan), arzătoare şi conducte.
Erbicidarea se foloseşte cu succes la combaterea buruienilor. Erbici-dele se aplică înainte de
înfiinţarea culturii (ppi), preemergent sau post-emergent.
Pentru a mări eficacitatea şi eficienţa erbicidării se recurge la folosirea amestecurilor de
erbicide pentru a lărgi fitotoxicitatea lor, administrarea erbicidelor în benzi de-a lungul rândurilor
de plante, administrarea lor în amestec cu îngrăşăminte chimice lichide (în special azo-toase),
folosirea erbicidelor granulate sau sub formă de spumă.
Pentru combaterea buruienilor se pot folosi şi metode biologice care se bazează pe folosirea
unor virusuri, bacterii, ciuperci, insecte, care parazitează anumite buruieni.
De exemplu s-au obţinut rezultate bune în combaterea pălămidei cu ajutorul coleopterului
Altica carduorum care consumă frunzele.

53
 Combaterea biologică a buruienilor a luat o mare amploare pe plan mondial şi s-au obţinut
rezultate remarcabile (Schroeder, 1 985).
In ţara noastră unele cercetări pe această temă au fost iniţiate la Institutul Agronomic din
Cluj-Napoca (Perju şi Ceianu, 1988, Perju şi Salontai, 1988).
Oamenii de ştiinţă americani au stabilit că pe 1 ha se află până la 500 milioane de seminţe de
buruieni. Aceştia au ajuns la concluzia că, pulverizat pe sol cu circa o lună înainte de executarea
însămânţării, alcoolul forţează procesul de germinare a milioane de seminţe de buruieni, după care
ele pot fi uşor înlăturate prin procedee mecanice. In cadrul experimentărilor s-a folosit o soluţie de
alcool etilic cu o concentraţie de 6%, echivalentă cu tăria berii.
Combaterea integrată a buruienilor câştigă din ce înce mai mult teren. Dată fiind anvergura
problemei combaterii, a complexităţii florei vegetale, a capacităţii mari de adaptare a buruienilor,
singura soluţie raţională ce trebuie adoptată este utilizarea în complex a tuturor măsurilor de
combatere cunoscute (fig. 10.7), începând cu cele mai elementare metode preventive şi până la cele
mai recente descoperiri în combaterea biologică şi chimică (Pintilie C. şi colab., 1972; Pop L.,
1985; Ulinici A., 1984). Combaterea integrată trebuie înţeleasă ca o îmbinare a unor metode de
luptă fundamental diferite, cu o preponderenţă a mijloacelor nechimice de combatere. Dar modul
corect în care se realizează această îmbinare este funcţie de tipul şi gradul de îmburuienare, de
condiţiile staţionale ale fiecărei sole în parte, elemente care se constituie astfel în verigi de bază ale
combaterii integrate (Pintilie C, Chirilă C, Săndoiu D., Petre G., 1990).
Verigile combaterii integrate trebuie considerate ca părti ale unui sistem unitar, ceea ce
înseamnă că toate verigile sunt importante, că sunt legate între ele, că eliminarea consecventă a
uneia dintre ele sau, din contră, exacerbarea unei anumite laturi duce inevitabil la rezultate nedorite.
B. Lucrări de îngrijire aplicate plantelor
Se împart în:
- lucrări cu caracter general, cele care se aplică tuturor speciilor de
legume: completarea golurilor, fertilizarea, irigarea şi combaterea bolilor
si dăunătorilor; - lucrări cu caracter special cele care se aplică numai unor culturi, acestea
sunt: răritul, susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, protejarea plantelor
împotriva brumelor şi a vânturilor etc.
Lucrări de îngrijire cu caracter general
Se aplică la toate specile de legume.

54
 Completarea golurilor este o lucrare obligatorie atât la culturile înfi-inţate prin răsad, cât şi
la cele înfiinţate prin semănat direct în câmp, deoarece golurile diminuează foarte mult recolta. In
semănături completarea golurilor se face imediat după răsărirea plantelor folosindu-se seminţe
umectate sau preîncolţite. Lucrarea se execută manual. Aceste seminţe trebuie semănate numai în
pământ reavăn. La culturile înfiinţate prin răsad completarea golurilor se face imediat după
prinderea răsadurilor, folosind răsad din acelaşi soi si de aceeaşi vârstă din rezerva de răsad reţinută
în acest scop. Lucrarea se execută manual având grijă ca răsadurile completate să se ude bine pentru
asigurarea prinderii.
In cazul unor culturi cum ar fi tomatele pentru industrializare, înfiinţate prin semănat direct
în câmp, plantele rezultate de la rărit se folosesc la completarea golurilor.
Optimizarea densităţii culturilor reprezintă o preocupare permanentă a cultivatorilor,
deoarece numai dintr-o cultură cu densitate optimă se poate obţine o producţie corespunzătoare.
Procentul de goluri se regăseşte în scăderea producţiei la unitatea de suprafaţă.
Fertilizarea în cursul vegetației esre o operaţie de strictă necesitate, deoarece completează
nevoia de hrană a plantelor în timpul creşterii şi fructificării.
Cantităţile de îngrăşăminte care trebuie aplicate diferă de la specie la specie şi se stabilesc pe
baza analizelor de laborator a solului si ale plantelor. Îngrăşămintele se aplică în mai multe reprize
în funcţie de fenofază.
Irigarea culturilor legumicole se face diferenţiat în funcţie de specie şi de faza de vegetaţie.
Se aplică pe brazde sau prin aspersiune. Numărul udărilor depinde de lungimea perioadei de
vegetaţie. Norma de udare şi mai ales cea de irigare depind de specie, de pretaţiile acesteia faţă de
apă.
Lucrări de îngrijire cu caracter special
Acestea se aplică numai la unele specii legumicole şi la unele sisteme de cultură.
Răritul este o lucrare cu caracter special ce se aplică numai la anumite culturi înfiinţate prin
semănat direct în câmp, ca: morcov, pătrunjel, păstârnac, sfeclă, ceapă în scopul asigurării unei
densităţi optime la unitatea de suprafaţă şi creeării spaţiului corespunzător pentru formarea părţilor
comestibile.
Răritul se execută manual prin smulgerea plantelor de prisos şi mai puţin dezvoltate.
Momentul efectuării lucrării corespunde fazei în care plantele au format primele frunze adevărate.

55
Neaplicarea la timp a răririi duce la slaba creştere şi dezvoltare a plantelor dese şi deci la obţinerea
de producţii necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Răritul se poate efectua în bune condiţiuni numai dacă pământul este suficient de umed până
la suprafaţă. Dacă n-au fost precipitaţii atmosferice este necesar ca înainte de rărire să se aplice o
udare. Pe suprafeţe mari lucrarea poate fi precedată de un buchetat rjrin trecerea. [Link]
tor perpendicular pe rândurile de plante sau cu maşini specializate de tip WantensauP-921.
Deoarece este o lucrare costisitoare se recomandă folosirea unor norme moderate de sămânţă
pentru ca densitatea plantelor să fie cât mai apropiată de normal, răritul făcându-se numai pe
alocuri.
Lucrarea de rărit se poate elimina şi prin amestecarea seminţelor mici cu nisip sau rumeguş,
prin drajarea seminţelor şi prin folosirea unor semănători de precizie, cu semănători speciale sau
prin folosirea benzilor preînsămânţate.
Inălbirea (etiolarea) se aplică la unele legume pentru a-şi îmbunătăţi calitatea (devin mai
fragede şi mai suculente). Se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioli, cardon,
marulă etc. Se realizează prin diferite metode: muşuroire, bilonare, acoperire cu materiale plastice
de culoare închisă, după posibilităţi. Inălbirea lăstarilor de sparanghel şi a tulpinilor false de praz
se execută prin bilonare. La cicoare rozetele de frunze se leagă cu diverse materiale sau se înfăşoară
cu paie, după care rândurile de plante se bilonează.
La ţelină pentru peţioli, când plantele au circa 20 cm înălţime, rândurile se bilonează, avându-
se în grijă ca biloanele să nu depăşească mu-gurelc terminal. Peţiolii şi nervurile principale ale
frunzelor de cardon se înălbesc prin legare cu paie.
Susţinerea plantelor se aplică la unele specii legumicole cu port înalt si ţesuturi mecanice
slab dezvoltate, care nu asigură menţinerealor în poziție verticală (tomate, fasole urcătoare,
castraveţi etc). Susţinerea plantelor se poate face prin mai multe sisteme: pe spalieri cu 1 sau mai
multe sârme; pe tutori individual (fig.10.8) pe piramide din 3-4 tutori.
Susţinerea pe tutori a fiecărei plante este mai puţin recomandată deoarece necesită cantităţi
mari de material lemnos si multă forţă de muncă la înfiinţare, iar gradul de stabilitate a acestora
este foarte redus. Materialele din care pot fi confecţionaţi tutorii sunt diferite specii lemnoase,
tulpini de floarea-soarelui, trestie groasă etc.
Pentru culturile de tomate timpurii, spalierul se confecţionează din pari de lemn (70 cm
înălţime şi 5-7 cm diametru) care se fixează pe rândul de plante la distanţa de 4-5 m, prin batere în

56
pământ la adâncime de 20-25 cm. Pe capetele acestora se fixează cu ajutorai cuielor (scoabelor) o
sârmă, de care se leagă tulpinile plantelor cu diverse materiale (deşeuri textile, tei, rafie, sfoară din
material plastic, rafie sintetică etc).
Pentru culturile de tomate semitimpurii şi târzii (soiuri cu creştere nedeterminată) se folosesc
spalieri cu două sârme. în acest caz înălţimea parilor este de 1,1-1,2 m şi ei se fixează în pământ la
adâncimea de 30-50 cm. Prima sârmă se prinde de pari la înălţimea de 40 cm de la sol, iar cea de a
doua pe capetele parilor
Pentru cultura de castraveţi, spalierul este mai înalt. în cazul spalierului înalt cu o sârmă,
plantele se palisează cu ajutorul sforilor, care se leagă
copilitul se îndepărtează lăstarii (copilii) care apar la subsuara frunzelor la speciile şi soiurile
de plante legumicole care au mare capacitate de ramificare a tulpinii.
Copilii fiind consumatori de substanţe plastice determină întârzierea creşterii şi maturării
fructelor. Lăstarii se îndepărtează din momentul apariţiei şi până când au cel mult 10 cm lungime.
Dacă se execută prea devreme ridică costul producţiei fiind nevoie de un număr sporit de lucrări.
Dacă lucrarea se face cu întârziere, o parte din materia organică sintetizată de plante se pierde, iar
suprafaţa rănii ce rămâne la punctul de inserţie sau secţionarea e mare. In acest caz rana se
cicatrizează mai greu şi există pericolul infectării ţesuturilor respective cu agenţi patogeni ai
bolilor.
Atunci când din diferite motive se întârzie efectuarea copilitului, se îndepărtează vârful
copililor deasupra a două frunze. Copilitul se aplică diferenţiat în funcţie de specie şi de sistemul
de cultură.
La soiurile de tomate timpurii, cu creştere nedeterminată, se îndepărtează toţi copilii, iar la
culturile semitimpurii şi târzii, copilitul se face parţial, lăsându-se pe plantă 1-2 copiii, plantele
fiind conduse cu 2-3 tulpini. Soiurile cu creştere determinată, cu tulpina semiînaltă se copilesc
sumar. Nu se copilesc soiurile cu tulpina pitică şi plantele din culturile pentru industrializare.
Cârnitul constă în îndepărtarea vârfului vegetativ, cu scopul de a sista creşterea vegetativă
în favoarea accelerării creşterii şi maturării fructelor, pentru a obţine producţii mai timpurii şi fructe
mai mari, sau pentru a avea posibilitatea ca înaintea căderii primelor brume de toamnă să ajungă
în faza când se pot consuma un număr cât mai mare de fructe.
Lucrarea se aplică în mod curent plantelor din culturile de tomate şi în mai mică măsură
plantelor din culturi de ardei, vinete, castraveţi, pepeni.

57
 Tomatele timpurii se cârnesc după 3-4 inflorescenţe, iar cele de vară după 5-6 inflorescenţe.
La tomatele de toamnă şi la cele pentru industrializare cârnitul se face cu 2-3 săptămâni înainte de
data apariţiei primelor brume de toamnă.
Cârnitul se execută deasupra ultimelor 2 frunze pentru a mări capacitatea de fotosinteză a
plantelor.
Ciupitul constă din îndepărtarea vârfului de creştere la tulpina princi-pa\a*lâ plantele tinere
şi la lăstarii laterali. Ciupitul se execută de obicei la castraveţi şi pepeni pentru a favoriza formarea
lăstarilor de ordin superiorqe care au mai multe flori femele, influenţând direct fructificarea, ca şi
simultaneitatea acestora.
La castraveţi, răsadurile se ciupesc deasupra a 3-4 frunze adevărate. La plantele din câmp
tulpina principală se ciupeşte după 3-4 frunze,-iar ramificaţiile de ordinul I după 4-6 frunze.
Ciupitul se poate aplica şi la răsadurile de tomate, la soiurile destinate industrializării,
deasupra a 2-4 frunze adevărate, influenţând pozitiv lăstărirea şi formarea simultană a fructelor.
Copcitul se aplică la hrean şi ţelina de rădăcină şi constă în suprimarea rădăcinilor secundare
subţiri pentru a favoriza îngrosarea rădăcinilor princiale. Lucrarea se efectuează manual, fiind
costisitoare. Din această cauză se aplică numai pe suprafeţe mici (Atanasiu N.1994).
Protejarea legumelor împotriva brumelor şi vânturilor reci
Se aplică la speciile sensibile la frig, pe care le distruge bruma. Protejarea culturilor se poate
realiza prin folosirea mai multor mijloace.
Perdelele de fum se obţin prin arderea diverselor materiale organice, ambalaje" uzale
(icfuiuiftte) de cauciuc sau cu ajutorul capsulelor (brichetelor) sau lumânărilor fumigene.
Grămezile de gunoi se aşează la distanţa de 40-60 m una de alta revenind 50 buc/ha. Ele se
aprind cu 60-90 minute înainte de căderea brumelor, când temeratura scade la 1-3°C.
Capsulele fumigene (în număr de 10-12 buc/ha) se aprind după ora 3 dimineaţa, dacă cerul
este senin si temperatura coboară la circa 2°C. Dacă temperatura începe să scadă înainte de miezul
nopţii, numărul capsulelor fumigene se măreşte la 20-30 buc/ha.
în cazul când temperatura scade sub -2°C se mai aprinde un rând de brichete, care sunt aşezate
în linie dreaptă, din 10 în 10 m în marginea parcelei din partea dinspre care bate vântul.
Anvelopele uzate se folosesc în număr de 10-12 buc. pe hectar, pe timp liniştit şi în număr
de 20-24 buc/ha pe timp cu vânt.

58
 Irigarea culturilor prin brazde în seara dinaintea căderii brumei, sau prin aspersiune cu
începere din momentul când temperatura aerului la 10 cm deasupra solului scade la 0°C.
Efectul brumei poate fi anulat prin irigarea prin aspersiune a culturii afectată de brumă, dacă
lucrarea începe înainte de apariţia soarelui.
Încălzirea aerului,, cu sobe mobile, în care se ard deşeuri organice este o metodă de
combatere a brumelor, folosită în multe ţări. Se mai practică pentru înlăturarea pericolului de brumă
şi instalarea în culturi a unor ventilatoare puternice cu ajutorul cărora se creează curenţi de aer.
In condiţiile climatice ale ţării noastre scăderile de temperatură sunt foarte frecvente
primăvara între 20 aprilie şi prima decadă a lunii mai şi toamna începând cu 1 5 septembrie în
nordul tării si 5 octombrie în sud.
Combaterea grindinei. Măsurile pentru prevenirea efectelor negative ale grindinei se pot
referi fie la protejarea plantelor împotriva ei, fie la împiedicarea formării şi căderii ca atare a
bucăţilor de gheată.
Se pot întinde plase din materiale plastice cu ochiuri mici deasupra culturilor sau se lansează
proiectile sau rachete mici, încărcate cu anumite substanţe chimice care explodează în zona norilor
şi împiedică formarea grindinei. Culturile legumicole mai pot fi protejate împotriva grindinei prin
cultivarea acestora sub tunele acoperite cu materiale plastice.
Refacerea culturilor după grindină se poate realiza efectuând imediat unele lucrări. Astfel, se
strâng şi se înlătură din cultură toate părţile de plante, cum ar fi frunzele, tulpinile, fructele care
sunt rupte sau rănite într-o mare proporţie. După curăţirea culturii, aceasta se stropeşte cu zeamă
bordeleză 1% sau cu alte substanţe fungicide. Se efectuează o îngrăşare fazială cu îngrăşăminte
minerale uşor solubile, apoi, când este necesară prima udare, se administrează odată cu apa de irigat
îngrăşăminte organice. Solul se menţine permanent afânat la suprafaţă prin praşile repetate.
Lucrările menţionate se aplică în aceeaşi zi sau cel mai târziu a doua zi după grindină.

59