Tema 7: RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ

1. Noţiunea de răspundere juridică civilă;

2. Principiile răspunderii juridice civile;
3. Funcţiile răspunderii juridice civile;
4. Delimitarea răspunderii civile faţă de alte feluri de răspundere juridică;
5. Formele şi fundamentul răspunderii juridice civile.
1. Noţiunea de răspundere juridică civilă
Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligaţional în baza căreia o persoană este
ţinută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de lege,
pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
2. Principiile răspunderii juridice civile
a. Principiul reparării integrale a prejudiciului. În repararea prejudiciului intervine instanţa
de judecată care stabileşte felul despăgubirii, ulterior, obligînd autorul prejudiciului să pună la
dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să
compenseze integral, prin echivalent bănesc, prejudiciul cauzat, cuantumul echivalentului bănesc
fiind stabilit de instanţa de judecată, în dependenţă de întinderea prejudiciului de la data
pronunţării hotărîrii. Victima poate cere despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul care a
apărut după pronunţarea sentinţei. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, se face prin
transmiterea unei sume de bani persoanei vătămate sau prin stabilirea unei redevenţe. În cazul în
care se stabileşte o redevenţă, debitorul poate fi obligat la depunerea unei garanţii.
b. Principiul reparării în natură a prejudiciului. Este orice activitate sau operaţiune
materială care se poate concretiza în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului
distrus cu altul de acelaşi gen, înlăturarea defecţiunilor aduse unui bun, distrugerea sau ridicarea
lucrărilor făcute cu încălcarea regulilor altuia, etc.
3. Funcţiile răspunderii juridice civile
1. Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte feluri ale
răspunderii juridice, care are, în mod evident, o funcţie educativ-preventivă prin influenţa
exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi, implicit, asupra comportamentelor acestora.
2. Funcţia reparatorie. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui
prejudiciu. De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei persoane,
cauzîndu-se un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului acestuia sau a altei persoane
chemate de lege să răspundă.
4. Delimitarea răspunderii civile faţă de alte feluri de răspundere juridică
1. Răspunderea penală
Se caracterizează prin fapte ilicite care constituie infracţiuni, prezentînd un anumit grad de
pericol social. Acţiunea penala se efectuează din oficiu şi nu poate să se oprească prin împăcarea
părţilor, ceea ce înseamnă că persoana nu se eschivează de la răspundere prin simpla împăcare cu
cealaltă parte. Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăţia autorului faptei ilicite,
ceea ce înseamnă ca are un caracter subiectiv. Principalul element de tragere la răspundere
penală este vinovăţia.
 2. Răspunderea administrativă
Răspunderea administrativă este angajată pentru savîrşirea faptelor ilicite prevăzute de lege
drept contravenţii. Subiectul răspunderii administrative este, persoana fizică dar şi persoană
juridică. Pentru aceeaşi contravenţie legea nu admite aplicarea cumulativă a 2 sancţiuni
administrative, de exemplu avertisment şi amendă. Se admite aplicarea cumulativă a amenzii cu
confiscarea, atunci când legea prevede măsura suplimentara a confiscării.
3. Răspunderea materială a angajaţilor
În dreptul muncii, răspunderea angajaţilor poate fi răspundere materială atunci când angajatul,
din vina şi în legătură cu munca sa, cauzează pagube unităţii la care este angajat, şi răspundere
disciplinară atunci cînd angajatul, prin fapta sa ilicita contravine normelor de disciplina muncii
în unitate, savîrşind abateri disciplinare.
4. Răspunderea disciplinară
Aceasta intervine între angajat şi angajator atunci când angajatul încalcă în mod culpabil
obligaţiile sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Răspunderea disciplinara intervine în legătură cu executarea contractului de munca. Pentru
antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui prejudiciu material ca
rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare savîrşite de angajat, ci este suficient ca abaterea
să se fi produs ca faptă concretă ce constă în încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă sau a
normelor de comportare. Reabilitarea disciplinară poate interveni în cazul în care cel ce a săvîrşit
abaterea dă dovezi temeinice de îndreptare şi nu a săvîrşit altă abatere într-un anume interval de
timp.
5. Răspunderea contractuală şi delictuală
1. Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
2. Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a vinovăţiei,
iar răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
3. În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
4. La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
5. La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar
în cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
6. La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
7. Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea va
fi solidară.
8. La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în
cazul răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
9. În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
5. Formele şi fundamentul răspunderii juridice civile
Există 2 forme juridice civile:
a) Delictuală;
b) Contractuală.
Răspunderea contractuală se fundamentează pe ideea că orice persoană trebuie să răspundă
pentru faptele sale sau anumite persoane trebuie să repare prejudiciul cauzat alteia, reprezentînd
o garantare.
Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel care a cauzat unei persoane un
prejudiciu va trebui să-l repare în cazul în care fapta este săvîrşită cu vinovăţie, sau în anumite
situaţii, anumite persoane vor răspunde pentru prejudiciile cauzate de către alte persoane sau
lucruri, care, la rîndul lor, reprezintă o garanţie pentru acestea.
Răspunderea delictuală se va aplica ori de cîte ori i se va cauza unei persoane un prejudiciu.
În această categorie vom include:
1. Conduita. Prin aceasta se încalcă obligaţia generală care aparţine tuturor subiecţilor de a
nu aduce atingere drepturilor şi intereselor celor din jur.
2. Neexecutarea obligaţiilor ce reies din faptele juridice licite sau dintr-un act unilateral.
Acest fel al răspunderii va apărea dacă prejudiciul e cauzat de un lucru sau animal aflat în paza
unei persoane.
În doctrină, răspunderea delictuală cunoaşte următoarele feluri:
a) Răspunderea pentru fapta proprie, adică vinovatul răspunde pentru faptele sale.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Aici, va răspunde persoana care
reprezintă o garanţie pentru cealaltă persoană. Exemplu: părinţi şi copii, întreprinderi şi angajaţi.
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sau animale. Aici va răspunde persoana
în a cărei grijă se află lucrurile sau animalele.
În funcţie de fundamentul răspunderii, aceasta poate fi:
a. Delictuală subiectivă – prevede că cel care acţionează faţă de o altă persoană în mod ilicit,
cu vinovăţie, este obligat să repare prejudiciul, iar în cazurile prevăzute de lege, este obligat să
repare şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune. Se întemeiază pe ideea de vinovăţie,
greşeală. Exemplu: răspunderea pentru fapta proprie.
b. Delictuală – obiectivă, cînd se angajează pe un temei obiectiv fără să existe vinovăţia şi
cînd se fundamentează pe ideea de garanţie. Exemplu: răspunderea pentru prejudiciul cauzat de
lucruri, animale, ruina edificiului, etc.
Pentru existenţa răspunderii civile, trebuie să fie întrunite cumulativ, următoarele elemente:
a. Prejudiciul (fapta ilicită);
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
 c. Vinovăţia autorului faptei ilicite.
a. Prejudiciul reprezintă rezultate dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte a
încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime a unei persoane. Răspunderea civilă va
apărea doar atunci cînd a fost cauzat un prejudiciu şi care, ulterior, va trebui reparat. Oricît de
culpabilă nu ar fi fapta din punct de vedere civil, ea nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un
prejudiciu. Prejudiciul este o condiţie a răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în limita
prejudiciului cauzat.
Clasificarea prejudiciilor
1. Patrimoniale, nepatrimoniale.
2. Cauzate persoanei sau bunurilor.
3. Previzibile şi imprevizibile.
– Previzibile, pot fi evaluate, prevăzute.
– Imprevizibile, nu le putem evalua sau prevedea. Exemplu: lovitura în uşă, iar după uşă se
află o vază foarte scumpă.
4. Instantanee şi succesibile.
– Instantanee, se produc de îndată;
– Succesibile, se produc pe parcurs. Exemplu: alterarea solului cu substanţe chimice.
Prejudiciul patrimonial trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
§ Să fie cert – adică existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi
poate fi evaluat în prezent. Pot fi sigure şi prejudiciile viitoare, dar
care cu certitudine nu se vor produce. Exemplu: invalidul nu poate
lucra.
§ Să fie nereparat – adică a răspunde civil, înseamnă a repara un
prejudiciu. Dacă prejudiciul a fost deja reparat, răspunderea civilă
încetează, deoarece victima, s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
Repararea prejudiciului nepatrimonial (daune morale)
În cazul dat, intervine instanţa de judecată care obligă persoana
responsabilă să repare prejudiciul prin echivalent bănesc.
Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea
prejudiciului moral. Reparaţia prejudiciului se face şi în lipsa
vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul e
cauzat prin condamnare ilegală,atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului
preventiv ş.a. Mărimea compensaţiei pentru prejudiciul moral se stabileşte în dependenţă de
caracterul şi gravitatea suferinţelor cauzate si suferite de persoană.
b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu
să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
 Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care
caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a
fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
c. Vinovăţia autorului faptei ilicite
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport cu fapta respectivă şi
urmările pe care aceasta le produce.
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
§ factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei sociale a faptei
săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
§ factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului faptei ilicite.
Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia sunt împrejurările care împiedică atitudinea psihică a
persoanei faţă de comiterea faptei ilicite precum şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
§ fapta victimei înseşi;
§ fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
§ cazul fortuit;
§ forţa majoră.
Răspunderea contractuală
Este îndatorirea ce-i revine debitorului unei obligaţii născute dintr-un contract, de a repara
prejudiciul cauzat creditorului datorită neexecutării prestaţiilor la care s-a obligat. Acţiunea
privind răspunderea contractuală trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a. Între păgubit şi autorul pagubei să existe un contract încheiat valabil;
b. Să existe un prejudiciu pentru a se putea porni acţiunea;
c. Debitorul să fie culpabil de producerea prejudiciului;
d. Debitorul să fi fost pus în întîrziere.
Punerea în întîrziere are loc prin înştiinţarea debitorului de către creditor asupra faptului că
debitorul trebuie să-şi execute imediat obligaţiunile, înştiinţare care se face de obicei printr-o
notificare adresată debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria
domiciliului său. Punerea în întîrziere produce următoarele efecte:
a. Daunele moratorii – curg din momentul punerii în întîrziere.
b. Prin întîrziere se înţelege că debitorul nu doreşte să execute obligaţiunile şi aici se
stabileşte dreptul creditorului la daune compensatorii.
c. Riscurile privind obligaţiunile de a da ce se referă la un bun cert, trec asupra debitorului
din momentul punerii în întîrziere, dacă creditorul nu posedă bunul cert. Dacă din momentul
încheierii contractului persoana nu transmite bunul, ea va suporta toate riscurile pentru pieirea
fortuită a acestuia.
 TEMA 8. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
1. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare a răspunderii delictuale.
2. Felurile răspunderii delictuale: răspunderea civilă delictuală subiectivă şi răspunderea
civilă delictuală obiectivă.
3. Efectele răspunderii civile delictuale.
1. Reglementarea legală şi domeniul de aplicare a răspunderii delictuale

Răspunderea delictuală se fundamentează pe ideea că cel care a cauzat un prejudiciu unei

persoane, va trebui să-l repare, iar în cazul în care fapta este săvîrşită cu vinovăţie sau în anumite
situaţii, vor răspunde anumite persoane pentru prejudiciile cauzate de alte persoane, lucruri,
animale, etc. Este reglementat la art. 1398 şi constă într-un raport obligaţional care izvorăşte
dintr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă care se numeşte delict.
Aşa cum am văzut, răspunderea civilă delictuală se angajează în situaţia în care unei persoane
i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extra-contractuală. În acest context s-a pus
întrebarea: ce se înţelege prin faptă ilicită extra-contractuală ?
2. Felurile răspunderii delictuale: răspunderea civilă delictuală subiectivă şi răspunderea
civilă delictuală obiectivă.
Răspunderea delictuală subiectivă – se întemeiază pe ideea de vinovăţie, greşeală.
Răspunderea delictual obiectivă – cînd se angajează pe un temei obiectiv, fără existenţa
vinovăţiei, şi cînd se fundamentează pe ideea de garanţie.
Condiţiile răspunderii delictuale
§ existenţa unui prejudiciu;
§ existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
§ existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constînd în intenţia, neglijenţa sau
imprudenţa cu care a acţionat.
Prejudiciul reprezintă rezultate dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte a
încălcării drepturilor subiective şi a intereselor legitime a unei persoane. Răspunderea civilă va
apărea doar atunci cînd a fost cauzat un prejudiciu şi care, ulterior, va trebui reparat. Oricît de
culpabilă nu ar fi fapta din punct de vedere civil, ea nu va produce efecte dacă nu s-a cauzat un
prejudiciu. Prejudiciul este o condiţie a răspunderii civile şi autorul faptei va răspunde în limita
prejudiciului cauzat.
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu
să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. Necesitatea
raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit
al acesteia este dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauzat un
prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
 Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport cu fapta respectivă şi
urmările pe care aceasta le produce.

1. Răspunderea pentru fapta proprie

Vinovatul răspunde pentru faptele sale cu vinovăţie, adică va repara prejudiciul patrimonial,
iar în cazurile prevăzute de lege şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune.
Prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la rugămintea sau cu consimţămîntul persoanei
vătămate şi dacă fapta autorului nu vine în contradicţie cu normele de etică şi morală.
2. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de descendenţii lor minori
Art. 1406, dacă un minor ce nu a atins vîrsta de 14 ani a cauzat un prejudiciu, acesta va fi
reparat de părinţi şi tutorii acestuia, dacă nu demonstrează lipsa vinovăţiei lor în supravegherea
sau educarea minorului. Dacă minorul se afla sub supravegherea unor instituţii de învăţămînt,
instituţii curative în bază de contract, atunci, pentru repararea prejudiciului cauzat, vor răspunde
instituţiile respective dacă nu se demonstrează că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Obligaţia
de a repara prejudiciul de către părinţi, tutori, instituţii de învăţămînt, nu încetează chiar dacă
minorul a atins vîrsta majoratului sau a dobîndit bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.
Art. 1407,  minorul între 14 şi 18 ani, trebuie să răspundă personal pentru prejudiciul cauzat,
iar dacă nu dispune de bunuri sau venituri suficiente pentru repararea prejudiciului, acesta va
trebui reparat integral sau în parte nereparată de către părinţi sau curatori, dacă nu demonstrează
că prejudiciul s-a produs nu din vina lor. Părinţii şi curatorii nu se lipsesc de obligaţia de a repara
prejudiciul, chiar dacă autorul prejudiciului a atins majoratul, sau pînă la atingerea majoratului,
el a dobîndit bunuri sau venituri suficiente pentru a repara prejudiciul.
3. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşii lor (art. 1403, Cod Civil)
Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat cu vinovăţie de prepusul său, în funcţiile în
care i s-au încredinţat. Pentru angajarea răspunderii comitentului este necesar ca raportul de
subordonare să existe la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile de către executant. Astfel, va
repara prejudiciul chiar dacă în momentul depunerii cererii de către persoana vătămată sau
examinării cauzei de către instanţa de judecată autorul prejudiciului a încetat de a mai fi prepusul
său. Prepusul se poate exonera dacă va dovedi că s-a conformat întocmai instrucţiunilor
comitentului.
Teoriile privind fundamentarea răspunderii comitentului :
· Teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se întemeiază
pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului
– culpa in vigilendo.
§ Teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume şi
riscurile care decurg din această activitate.
§ Teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument
faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei
teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane
şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor
juridice nu şi a faptelor juridice;
§ Teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie
absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,
comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.

Efectele răspunderii comitentului

1. Comitent şi victimă
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
§ să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi;
§ să-l cheme în judecată pe prepus,
§ să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar la plata
despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări care erau
de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
2. Comitent şi prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva
prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
§ răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o răspundere pentru
fapta proprie;
§ răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;
§ prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Art. 1410. Persoanele care desfăşoară activitatea ce prezintă un pericol sporit pentru lumea
înconjurătoare, au obligaţia să repare prejudiciul cauzat, dacă nu demonstrează că acesta se
datorează unei forţe majore sau din intenţia persoanei vătămate. Obligaţia de reparare a
prejudiciului revine persoanei care posedă acest izvor de pericol sporit, în baza dreptului de
proprietate, sau persoana care şi-a asumat paza izvorului de pericol sporit. Exemplu: folosirea
energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţie, etc.
Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat, dacă
demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesiunea lui ca urmare a acţiunilor ilicite
ale unor terţi. Aici deja, răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de
pericol sporit.
Dacă posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că izvorul a ieşit din
posesiunea lui, el va răspunde cu persoana în posesiunea căreia a fost dobîndit ilicit acest izvor.
5. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
 Art. 1411. Persoana care deţine un animal, fie se foloseşte de el, va răspunde pentru
prejudiciile cauzate. Cel care are în pază un animal, practic nu răspunde dacă demonstrează
nevinovăţia sa.
6. Răspunderea pentru ruina edificiului
Art. 1412 – 1413. Proprietarul este obligat să repare prejudiciul prin surparea în întregime sau
parţial din construcţie, dacă surparea s-a produs din cauza lipsei de întreţinere sau a viciului
construcţiei. Persoana care, prin contract e obligată să întreţină construcţia, va răspunde pentru
cauzarea prejudiciului. Proprietarul nu va răspunde deoarece a încheiat contractul cu altă
persoană şi va răspunde cealaltă parte.
Dacă de pe o construcţie cad anumite obiecte, atunci, de aceasta va răspunde posesorul
acesteia. Această regulă nu se aplică în cazul în care prejudiciul s-a produs prin forţa majoră ori
din vina celui prejudiciat.
7. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu
funcţie de răspundere
Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei
cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei,
se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în
cazul intenţiei sau culpei grave.
Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte în măsura în care cel prejudiciat a omis cu
intenţie ori din culpă gravă să înlăture prejudiciul prin mijloace legale. În cazul în care o
autoritate publică are o obligaţie impusă de un act adoptat în scopul protecţiei contra riscului de
producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciu de acest fel cauzat sau
nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului cînd autoritatea publică
demonstrează că a dat dovadă de diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.
Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ
sau omisiunea de a-l adopta sau omisiunea de a pune în aplicare o lege.
8. Răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile organelor de cercetare
penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.
Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere
penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma
declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, prin aplicarea ilegală în calitate de sancţiune
administrativă a arestului sau a muncii corecţionale se repară de către stat integral, indiferent de
vinovăţia persoanelor de răspundere ale organelor de cercetare penală, de anchetă preliminară,
ale procuraturii şi ale instanţelor de judecată.
Statul se exonerează de răspundere în cazul când persoana vătămată a contribuit intenţionat şi
benevol la producerea prejudiciului prin autodenunţ.
[Link] răspunderii civile delictuale
Răspunderea delictuală naşte un raport obligaţional între autorul faptei sau persoanei
răspunzătoare şi victimă. Victima este creditorul obligaţiei de a repara prejudiciul iar autorul
faptei sau persoana răspunzătoare este debitorul obligaţiei.
 Obligaţia de reparaţie se naşte din momentul în care sînt întrunite condiţiile răspunderii
delictuale. Debitorul poate repara prejudiciul benevol şi atunci obligaţia lui se stinge, iar dacă nu
doreşte să o repare, atunci, va interveni instanţa de judecată, care va lua o hotărîre privind
repararea prejudiciului.
Instanţa va lua o hotărîre, obligîndu-l pe autor să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi
calitate, să repare bunul deteriorat ori să compenseze integral, prin echivalent bănesc prejudiciul
cauzat, acesta fiind calculat în funcţie de întinderea prejudiciului şi de la data luării hotărîrii.
Creditorul poate cere şi despăgubiri suplimentare după luarea hotărîrii. Repararea
prejudiciului prin echivalent bănesc se face prin încasarea unei sume globale sau prin stabilirea
unei redevenţe. Deci, prejudiciul trebuie să fie reparat în natură, iar dacă nu este posibil – prin
echivalent bănesc.
Întînderea despăgubirilor în cazul vătămării sănătăţii sau integrităţii corporale, se face în baza
articolului 1420 – 1421. Plata despăgubirilor în acest caz se efectuează în rate lunare.
Compensarea tuturor cheltuielilor suportate din partea vătămării pot fi stabilite cu anticipaţie în
baza avizului organului medical, etc. Instanţa de judecată, ţinînd cont de posibilităţile persoanei
vinovate, poate să stabilească o plată unică pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
· La art. 1421, dacă, din cauza vătămării, capacitatea de muncă a scăzut ulterior faţă de
capacitatea pe care persoana vătămată a avut-o în momentul cînd i s-a atribuit despăgubirea, ea
are dreptul să ceară un spor corespunzător a cuantumului despăgubirilor.
Persoana obligată să plătească despăgubirea are dreptul să ceară reducerea ei corespunzătoare
în cazul în care capacitatea de muncă a persoanei vătămate a crescut faţă de capacitatea din
momentul atribuirii despăgubirii.
Sumele datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale
sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces vor fi indexate conform legii.
· Art. 1422. Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului
patrimonial. Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite în
cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere
penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea,
aplicarea în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii corecţionale şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
 TEMA 9. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ
1. Noţiunea şi condiţiile survenirii răspunderii civile contractuale.
2. Daunele – interese.
1. Noţiunea şi condiţiile survenirii răspunderii civile contractuale
Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întocmai şi de bună – voie, în caz contrar,
realizarea acestora se vor obţine silit, prin hotărîre judecătorească. Dacă una din părţi nu execută
prestaţiile care-i revin, la fel, se poate obţine executarea acestora prin echivalent. În aceste
condiţii, se naşte obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului, aceste
despăgubiri numindu-se şi daune interese.
(Doctrina). Răspunderea contractuală este obligaţia debitorului de a repara pecuniar
prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau întîrziată a
obligaţiilor contractuale.
Condiţiile răspunderii contractuale:
1. Fapta ilicită, prejudiciul.
2. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
3. Vinovăţia.
Fapta ilicită – reprezintă neexecutarea propriu-zisă, executarea necorespunzătoare sau cu
întîrziere a obligaţiilor contractuale.
Prejudiciu – consecinţele dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială, efecte ale
încălcării obligaţiilor contractuale prin neexecutarea obligaţiilor asumate. Evaluarea prejudiciilor
patrimoniale poate fi realizată la momentul încheierii contractului sau ulterior. Prejudiciile
nepatrimoniale se vor repara în cazuri şi condiţiile prevăzute de lege.
Prejudiciul trebuie să fie cert, adică să aibă existenţă sigură, neîndoielnică. Sînt certe atît
prejudiciile actuale cît şi cele viitoare, în măsura în care pot fi evaluate sau prezintă suficiente
elemente pentru a fi determinate.
Raport de cauzalitate – adică între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciile
cauzate creditorului, trebuie să existe o legătură.
Vinovăţie – reprezintă condiţia generală a răspunderii civile. În principiu, forma vinovăţiei nu
interesează, însă dovedirea ei ne interesează în cazul obligaţiilor de rezultat în care vinovăţia
debitorului este prezumată deoarece debitorul nu a obţinut pentru creditor rezultatul datorat. În
schimb, în cazul obligaţiilor de mijloc, unde debitorul e obligat să depună toată diligenţa pentru a
obţine rezultatul dorit de creditor, dacă se demonstrează că el nu a făcut acest lucru, atunci
debitorul e vinovat de cauzarea prejudiciului.
2. Daunele interese
Daunele interese reprezintă despăgubirile băneşti pe care debitorul e obligat să le plătească
creditorului pentru a repara prejudiciul care a apărut în urma neexecutării obligaţiilor
contractuale. Pentru a cere daunele interese, trebuie să fie întrunite cele 3 condiţii. În acest mod,
creanţa iniţială este înlocuită cu alta, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit, nu în sensul că obligaţia de bază s-a transformat în alta. Daunele interese
întotdeauna sînt stabilite în pact.
 Instanţa de judecată nu va putea să-l oblige pe debitor să execute în natură o altă prestaţie
decît cea care a fost stabilită, însă dacă executarea în natură nu este posibilă nici silit, atunci
repararea prejudiciului se va face printr-o sumă bănească.
Punerea în întîrziere a debitorului de către creditor
Prin punerea în întîrziere se înţelege că debitorul, în urma somaţiei primite după scadenţă din
partea creditorului, nu şi-a executat obligaţia. Punerea în întîrziere are loc prin înştiinţarea
debitorului de către creditor asupra faptului că debitorul trebuie să-şi execute imediat
obligaţiunile, înştiinţare care se face de obicei printr-o notificare adresată debitorului prin
intermediul executorilor judecătoreşti de pe lîngă judecătoria domiciliului său.
Clasificarea daunelor interese
1. Compensatorii.
2. Moratorii.
Compensatorii – reprezintă despăgubirile băneşti care se acordă creditorului de către debitor
pentru neexecutarea totală sau parţială sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale.
Moratorii – reprezintă despăgubirile băneşti egale cu prejudiciul care a fost cauzat prin
executarea cu întîrziere a obligaţiilor debitorului.
Deosebiri dintre daunele interese compensatorii şi moratorii:
1. Daunele interese compensatorii înlocuiesc executarea în natură a obligaţiilor.
2. Daunele interese moratorii se alătură cu executarea în natură sau cu plata daunelor interese
compensatorii. Astfel, debitorul nu poate să fie obligat în acelaşi timp să plătească daune interese
compensatorii şi să execute în natură prestaţiile la care s-a obligat, în schimb, cînd execută cu
întîrziere obligaţiile, el va putea fi obligat şi la plata daunelor interese compensatorii. Exemplu:
nu plăteşte pînă la data de 20, pentru aceasta se stabileşte o amendă.
Evaluarea daunelor interese poate fi făcută prin:
§ Acordul părţilor în contract (convenţională).
§ Printr-o hotărîre judecătorească (judiciară).
§ Direct prin lege (legală).
Evaluarea convenţională poartă denumirea şi de clauză penală cînd întinderea
despăgubirilor se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor, înţelegere care este făcută înaintea
cauzării prejudiciului.
Clauza penală – prevedere contractuală stabilită prin acordul părţilor prin care acestea
evaluează din timp prejudiciul, stipulînd că debitorul în cazul neexecutării obligaţiilor urmează
să remită creditorului o sumă de bani sau un alt bun. Clauza penală stabilită în cadrul unui
contract reprezintă o garanţie pentru creditor în cadrul instanţei de judecată şi anume că el nu e
obligat să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciilor. Este suficient ca el să demonstreze
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întîrziere a obligaţiilor pentru a obţine plata
clauzei penale. Clauza penală reprezintă un stimul pentru debitor în executarea prestaţiilor sale
faţă de creditor, deoarece ştie care este sancţiunea.
 Evaluarea judiciară
Problema este de a şti dacă judecătorii au dreptul de a aloca creditorului daune viitoare pentru
fiecare zi de întîrziere adusă în executarea obligaţiei. Doctrina şi jurisprudenţa le oferă
judecătorilor această facultate, sub condiţia însă de a constata în deciziile lor greşeala debitorului
şi de a evalua prejudiciul viitor.
În principiu, debitorul va fi obligat numai la repararea prejudiciului previzibil la momentul
încheierii contractului. Debitorul de bună – credinţă este obligat sa plătească daunele interese
pentru cauzele prevăzute, în întregime iar instanţele nu au dreptul sa le reducă, chiar daca li s-ar
părea ca sunt excesive. Este reparat numai prejudiciul direct, care se găseşte în legătură cauzală
cu faptul care a generat neexecutarea contractului.
Evaluarea legală
§ Creditorul nu trebuie sa facă dovada că prin întîrziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu.
§ Creditorul nu poate pretinde ca echivalent al prejudiciului decât dobînda stabilita de lege.
§ Daunele-interese sunt datorate, de regulă, de la data chemării în judecată.
§ Nu este permisă plata anticipată a dobînzii şi este interzisă, în principiu, dobîndă la dobîndă
(anatocism).
Delimitarea răspunderii contractuale de răspunderea delictuală
§ Răspunderea contractuală reiese din contract, iar cea delictuală, dintr-un fapt ilicit.
§ Răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca formă a vinovăţiei,
iar răspunderea delictuală cunoaşte toate formele culpei.
§ În cadrul răspunderii contractuale, culpa debitorului se prezumă, iar în cadrul răspunderii
delictuale, culpa trebuie dovedită.
§ La răspunderea contractuală, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile, iar la
răspunderea delictuală, acesta răspunde pentru aceste daune.
§ La răspunderea contractuală, debitorul pentru a putea fi urmărit, trebuie pus în întîrziere, iar
în cazul răspunderii delictuale, autorul se află în întîrziere din momentul săvîrşirii faptului.
§ La răspunderea contractuală, capacitatea de a contracta începe de la 18 ani, iar în cazul
răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite are capacitate de la 14 ani.
§ Răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă (restrînsă), iar în cazul răspunderii
delictuale, dacă faptul ilicit prezintă rezultatul a 2 sau mai multe persoane, atunci răspunderea va
fi solidară.
§ La răspunderea contractuală, competenţa aparţine instanţei domiciliului pîrîtului, iar în cazul
răspunderii delictuale, competenţa aparţine instanţei locului săvîrşirii faptei ilicite.
§ În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data cînd
creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, iar în cazul răspunderii
delictuale, curge de la data la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudiciul
cauzat cît şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.
 TEMA 10. CAUZELE CARE EXCLUD EXISTENŢA RĂSPUNDERII CIVILE
1. Noţiunea de cauze care exclud existenţa răspunderii civile.
2. Reglementarea legală a cauzelor care exclud existenţa răspunderii civile.
3. Analiza cauzelor care exclud existenţa răspunderii civile.
1. Noţiunea de cauze care exclud existenţa răspunderii civile

Cauză care exclude existenţa răspunderii civile – sînt acele stări, situaţii, împrejurări, a căror
existenţă, în timpul săvîrşirii faptei ilicite, face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre
trăsăturile esenţiale ale faptei ilicite să devină imposibilă.
2. Reglementarea legală a cauzelor care exclud existenţa răspunderii civile.
Cauzele care exclud existenţa răspunderii civile sînt:
 Legitima apărare (art. 1401);
 Starea de necesitate (art. 1402);
 Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului;
 Exercitarea unui drept subiectiv (abuzul de drept);
 Consimţămîntul victimei (literatura de specialitate).
3. Analiza cauzelor care exclud existenţa răspunderii civile
1. Legitima apărare
Este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, deci, obligaţia de reparare a
prejudiciului cauzat. Legislaţia civilă nu defineşte legitima apărare, urmînd să apelăm la cea
existentă în Codul penal. Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte o faptă
prevăzută de lege pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva
sa, altei persoane sau împotriva unui interes public.
Dacă s-au depăşit limitele legitimei apărări, atunci fapta dată se va considera ilicită şi autorul
faptei va trebui să repare prejudiciul.
În situaţia în care, în timpul apărării împotriva unui atac injust, prejudiciul a fost cauzat unei
terţe persoane, autorul prejudiciului se exonerează de răspundere, dacă acţiunile se califică drept
legitimă apărare. În asemenea caz obligaţia de reparare a prejudiciului va fi pusă în sarcina
atacatorului.
Condiţii cu privire la legitima apărare
1. Atacul trebuie să fie direct – adică trebuie să prezinte în mod nemijlocit o sursă de pericol
pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă.
2. Atacul trebuie să fie imediat – este imediat atunci cînd el este iminent, adică atunci cînd
există certitudinea dezlănţuirii sale şi este pe punctul de a se produce. Atacul este imediat şi
atunci cînd este actual, adică atunci cînd se află în curs de desfăşurare.
3. Atacul trebuie să fie material – adică trebuie să se realizeze prin acel fapt care ar pune în
pericol în mod fizic valoarea socială împotriva căreia este îndreptat.
 4. Atacul trebuie să fie real – adică trebuie să existe în realitate, să nu fie presupus.
5. Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei persoane sau
împotriva unui interes public.
6. Atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc;
7. Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul.
Efecte. Legitima apărare produce aceleaşi efecte atît în materie penală cît şi în materie civilă,
respectiv înlătură caracterul penal al faptei şi exclude răspunderea civilă.
2. Starea de extremă necesitate
Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte o faptă prevăzută lege pentru a
salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane, ori un interes public, de la un
pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
Condiţiile cu privire la pericol
1. Pericolul să fie generat de o întîmplare, un eveniment accidental (cutremur, inundaţie), să
fie iminent (gata să se producă ori în curs de a se produce) şi grav;
2. Pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decît prin săvîrşirea faptei.
Condiţiile privind acţiunea de salvare
1. Să fie necesare pentru înlăturarea pericolului care ameninţă valoarea socială ocrotită, adică
să reprezinte singura cale de salvare a acelei valori.
2. Să urmărească salvarea unor valori sociale de la un pericol: viaţa, integritatea corporală,
sănătatea sau un bun important al făptaşului ori al altuia, sau un interes obştesc;
3. Să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decît cele ce s-ar fi produs în cazul neînlăturării
pericolului. Exemplu: persoana, aflîndu-se în vizită este telefonată şi i se aduce la cunoştinţă
despre o inundaţie. Aceasta, fiind speriată, se suie într-o maşină oarecare. Neavînd permis,
conduce pe drumurile publice şi ajunge să-şi salveze bunurile. În cazul dat, ea creează pericol
real pentru ceilalţi participanţi la trafic.
Efecte. Fapta săvîrşită în stare de necesitate înlătură atît răspunderea penală, cît şi civilă. Cu
toate acestea, nu va fi stare de necesitate şi se va angaja răspunderea (sau penală sau civilă) dacă
persoana care a săvîrşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decît acelea
care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.
3. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege ori a ordinului superiorului
Fapta săvîrşită în condiţiile permise de lege sau în îndeplinirea unui ordin de serviciu nu are
caracter ilegal şi nu va angaja răspunderea autorului. Aceasta se justifică prin aceea că vătămarea
bunurilor sau atingerea adusă unor drepturi personal nepatrimoniale sunt săvîrşite cu scopul fie
de a preîntîmpina pericole mai grave ce ar ameninţa aceste bunuri sau persoane, fie pentru a duce
la îndeplinire sarcini ce revin unei persoane. În acelaşi timp, permisiunea unei activităţi acordată
de lege şi ordinul superiorului nu pot fi înţelese ca fiind în contradicţie cu normele răspunderii
civile.
 De exemplu, este licită fapta pompierilor care, pentru stingerea incendiului, poate distruge şi
alte bunuri; sacrificarea animalelor bolnave în caz de epizootii.
Efecte. Fapta săvîrşită în aceste circumstanţe, deşi producătoare de prejudicii, nu va avea un
caracter ilicit şi nu va angaja răspunderea civilă.
4. Exercitarea unui drept subiectiv (abuzul de drept)
De regulă, paguba produsă în exerciţiul normal al dreptului nu atrage răspunderea titularului,
deoarece fapta nu poate fi considerată drept ilicită. Astfel, cel ce se foloseşte de un drept al său,
nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva[1]. Prin natura sa, dreptul subiectiv asigură
titularului său o sferă de acţiune, în limitele căreia nu poate fi considerat răspunzător. Astfel, nu
se va angaja răspunderea, dacă dreptul este exercitat potrivit scopului economic şi social
recunoscut de lege, deci în limitele exerciţiului normal al dreptului.
În măsura în care dreptul este deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut, fiind
exercitat cu rea-credinţă sau prin depăşirea limitelor juridice, exerciţiul devine abuziv. Prin
abuzul de drept se intră în sfera ilicitului. Dacă prin această conduită abuzivă se cauzează altuia
un prejudiciu, autorul ei este obligat să o repare, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea
civilă delictuală.
5. Consimţămîntul victimei (literatura de specialitate)
În măsura în care, anterior producerii faptei, victima prejudiciului şi-a dat acordul ca autorul
să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al
faptei, şi în consecinţă răspunderea este înlăturată. Un asemenea acord, în realitate, constituie o
clauză de nerăspundere juridică.
Clauza de nerăspundere juridică este o veritabilă convenţie, încheiată anterior între autorul
faptei şi cel prejudiciat, prin care autorul este scutit de obligaţia reparării unui eventual
prejudiciu ce s-ar produce în urma săvîrşirii faptei.
Condiţii. Pentru a fi exonerator de răspundere consimţămîntul victimei trebuie să
îndeplinească condiţiile :
§ să fi fost dat anterior săvîrşirii faptei. În măsura în care victima prejudiciului a fost de acord
încă înainte de producerea faptei ca autorul acestei fapte să acţioneze într-un anumit mod, deşi
există posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al faptei este înlăturat şi odată cu el este
înlăturată şi răspunderea.
§ victima îşi dă consimţămîntul nu la producerea prejudiciului, ci la săvîrşirea unei fapte,
care are potenţialul producerii unei pagube, asumîndu-şi riscul prejudiciului.
Efecte. Clauză de nerăspundere este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudiciu a fost
săvîrşită numai cu o culpă uşoară a autorului. În schimb, clauza este nulă, angajînd răspunderea
delictuală dacă fapta prejudiciabilă a fost cauzată cu intenţie sau cu o culpă gravă.
Analiză comparativă a legitimei apărări în Dreptul Penal şi Dreptul Civil

Dreptul penal Dreptul civil

1. Fapta săvîrşită în cazul legitimei apărări 1. Fapta săvîrşită în cazul legitimei apărări nu
exonerează făptuitorul de răspundere. exonerează pe făptuitor de a repara eventualele
 pagube sau prejudicii.

2. În cazul depăşirii limitelor legitimei 2. Depăşirea limitelor unei apărări proporţionale,

apărări, persoana va răspunde pentru aceasta va fi considerată totuşi legitimă apărare, cu efecte
din punct de vedere penal. total exoneratoare, numai dacă această depăşire s-a
datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat
persoana în cauză (această condiţie nu există în
dreptul penal).

3. În cazul depăşirii legitimei apărări, 3. În cazul depăşirii legitimei apărări, decesul

decesul persoanei, stinge raportul de persoanei nu stinge şi obligaţia de a repara
răspundere penală. prejudiciul cauzat, aceasta fiind transmisă la
succesori.

4. În cazul depăşirii legitimei apărări, 4. În cazul depăşirii legitimei apărări, dacă este
persoana poartă răspundere pentru fapta vorba despre minori sau persoane incapabile, atunci
proprie. răspunderea va aparţine părinţilor sau ocrotitorilor
legali ai acestora.

5. În cazul legitimei apărări, lipseşte 5. În cazul legitimei apărări, cel care a săvîrşit o
elementul de vinovăţie[2], făptuitorul fiind faptă prevăzută de lege, nu este exonerat de
exonerat de răspunderea penală. răspundere civilă.