Mă tot gândeam, cine-l descoperă chiar și pentru o secundă pe
Dumnezeu, cum poate continua să-i ramână devotat. Am întâlnit oameni care,
cu frică, respectă din poruncile religiei de care aparțin. Oare, dacă copilul meu,
de frica mea își va scrie tema, este corect? Sau de frica mea își va saluta bunicii,
este corect? Nu, nu este. Cum ar vrea Creatorul să fim în acest Univers dăruit?
Niște fricoși. Haideți să vedem. Îl descoperiți pe Dumnezeu, cum îl păstrați
astfel încât să vă fie prieten?
Devoțiunea înseamnă ceea ce este golit de tine însuți. Este o dimensiune
diferită a inteligenței. Dacă ne-am strădui suficient de tare în viața noastră, am
înțelege că acest corp, acest creier nu fac foarte multe - dar este ceva în noi care
este mult mai mare decât acestea. Dacă înțelegem asta, nu vom face din ce în ce
mai mult din noi înșine. Vom face din ce în ce mai puțin din noi înșine. Când
devenim nimic, suntem în mod natural devotați. Devoțiunea înseamnă că omul
permite existenței să curgă prin el. Intelectul însemnă că omul va împărți totul
în un milion de bucăți și va crede că a înțeles tot. Așadar, să nu cautăm să
înțelegem. Noi... Știm noi ultima frunză care a apărut acum două zile?
Înțelegem această frunză? De ce nu înțelegem? Pentru că nu suntem absolvenți
de științe? Și dacă vom studia toată biologia afurisită care se află pe această
planetă, tot nu vom ști ceea ce este. O furnică care se târâște, nevăzută, chiar
acum în fața dvs....Înțelegem acestă furnică? O înțelegem complet? NU.
Înțelegem un singur atom în această existență? Chai și o particulă subatomică -
o înțelegem pe deplin? Așadar, atunci când realizăm - tot ceea ce este aici ne
depășeste: O furnică, felul în care este făcută, partea mecanică a furnicii, doar
vedem cele 8 picioare cât de eficient merg fără să se încurce. Doar partea
mecanică - nu suntem în stare să o înțelegem. Las celelalte aspecte ale acesteia.
Așadar, dacă vedem că aici totul este dincolo de înțelegerea noastră, de la o
frunză la un atom, la o furnică, la un atom, la o particulă subatomică - totul este
pur și simplu dincolo de înțelegerea noastră. Nu ar fi firesc să ne plecăm în fața
a tot ceea ce vedem? Credem că am priceput tot... Așadar, acum trebuie să
încercăm să înțelegem devoțiunea. Nu putem înțelege nimic. Dar putem
experimenta totul, dacă suntem dispuși și deschiși. Devoțiunea înseamnă că
omul este o ușă absolut deschisă către viață. Odată ce te-ai identificat cu
înțelectul tău, imediat devoțiunea pare o prostie. Bineînțeles că mulți devotați
sunt stupizi sau mulți oameni stupizi susțin că sunt devotați. Mulți idioți de pe
planetă care sunt plini de teamă pretind că sunt devotați. Dacă trăiești cu frică,
evident că nu există devoțiune în tine. Dacă trăiești în devoțiune, pur și simplu
nu poate exista nicio teamă în tine. Pur și simplu nu poate exista nicio teamă în
om dacă este intr-o stare devoțională. Dar, în general, oamenii înțeleg aceste
două aspecte, care sunt diametral opuse unul față de celalalt, ca fiind același
lucru, pentru că este convenabil pentru ei. Acest lucru așa a ajuns să fie înțeles,
în general, pentru că tot felul de idioți, cei mai idioți de pe planetă pretind că
sunt devotați. Prostia nu înseamnă devoțiune. Devoțiunea este o dimensiune
diferită a inteligenței, care a înțeles că intelectul este un instrument limitat - cu
el nu putem cuprinde lumea. Dacă întindem acest intelect până la limita sa, vom
realiza clar: cu mintea putem supraviețui, cu ea putem părea deștepți la o
întrunire, cu ea putem găsi un loc de muncă, cu ea putem face bani... - dar cu ea
nu putem cuprinde existența. Nu durează mult să înțelegem asta. Dacă
înțelegem acest lucru, atunci ne vom pleca în mod natural și vom deveni
devotați. Nu este un act, este lipsa absurdităților noastre - aceasta este
devoțiunea. Atunci când absurditățile noastre încetează, devoțiunea există. Dacă
mergem și ne rugăm într-o biserică, dacă stăm cu susul în jos - asta nu e
devoțiune. Cine face asta, o face ce pe o încercare de a fi devotat, încearcă să își
urnească devotamentul. Devoțiunea înseamnă că ai văzut limitele a cine ești tu
și ai văzut necuprinsul pentru ceea ce este în interiorul tău. În comparație cu
Universul, noi părem prea minusculi. Așadar, în mod firesc, vom fi devotați. Nu
există un alt fel de a fi. Noi înțelegem - a fi identificați cu micimea a cine
suntem noi, constituie singura barieră pe care o avem - și vom deveni goliți de
noi înșine. Când ești golit de tine însuți, ești un devotat - nu există altă cale...
Atunci când mă apuc să vă scriu, ochii îmi devin doi păuni înfloriți, muți
în taina cuvântului. Păcat că sunt păuni de gradină zoologică și nu unii în
libertate.
Fiți binecuvântat!