Lirica populară.

Creaţiile aforistice şi enigmatice

Lirica populară
Genul liric (gr. lyra - "liră") îşi justifică etimologia prin faptul că la vechii greci
poezia era acompaniată de liră. Operele aparţinând acestui gen se caracterizează prin
subiectivitate, autorul exprimându-şi în mod direct emoţiile, sentimentele, impresiile. Creaţia
lirică devine astfel o proiecţie a interiorităţii poetului asupra lumii exterioare. Modul de
exprimare specific este descrierea. Liricul mai este desemnat prin sintagma poezie lirică, în
antiteză cu poezia epică ce desemnează epica scrisă în versuri. Poezia lirică exprimă
inefabilul, obiectul ei este "lumea nemărginită a spiritului" (Hegel), iar Voltaire o apreciază
pentru că "spune mai mult decât proza şi în mai puţine cuvinte decât aceasta". Pentru
Heidegger, poetul este cel ce dă de urma zeilor dispăruţi, iar limba poeziei este limba sacră.
Lirica populară românească este rezultatul cultural al evoluţiei spirituale a societăţii
noastre. Atestarea documentară a unor texte lirice datând din secolul al XVI-lea dovedeşte că,
în momentul primelor consemnări de texte, lirica era un gen literar constituit, cu o structură
definită, utilizând aceleaşi procedee retorice ca şi astăzi. Pe baza acestor constatări, se
presupune că lirica - o categorie literară "tânără" în comparaţie cu alte categorii ale
folclorului, cântecul ceremonial, de pildă, - avea la data primelor atestări o vechime de câteva
secole. Metrica, ritmul, sistemul de rime bazat pe asonanţă sunt elemente care-i definesc
specificitatea şi o individualizează faţă de lirica popoarelor învecinate. Colportorii principali
ai creaţiilor lirice, îndeosebi de dragoste, sunt mai ales tinerii, adolescenţi de ambele sexe, şi
femeile măritate. Cântecele lirice se deosebesc astfel de cântecele epice sau de cele
ceremoniale, interpretate cu precădere de oameni în vârstă. Deosebirea atrage după sine
observaţia că lirica este genul literar cel mai dinamic, supus schimbărilor şi înnoirilor, dar şi
renunţării la motive sau teme percepute ca învechite.
Între creaţiile lirice şi cele epice sau cântecele de ceremonial nu este o prăpastie.
Există asemănări între unele cântece de dragoste şi unele colinde, între cântece de jale şi
bocete, similitudini ce fundamentează ipoteza derivării cântecului liric din cântecul
ceremonial.
Manuscrisele, periodicele, volumele, culegerile mai vechi sau mai noi de lirică dau
imaginea unei realităţi extrem de complexe, în categoria liricii fiind înglobat un conglomerat
tematic de mare diversitate. Culegătorii de folclor au remarcat că, la nivelul textului, cel mai
adesea, nu pot fi identificate deosebiri între cântec şi doină sau între cântec şi strigătură, aşa
încât au pus laolaltă în culegerile lor doine, cântece şi strigături, fără a face distincţii între ele.
Majoritatea textelor pot fi în egală măsură cântate şi scandate, funcţia textului poetic fiind
determinată de ocazia de performare, mai puţin de conţinutul lui.
Cea mai cunoscută specie a liricii populare, doina, este menită să aline dorul,
suferinţa, să dea glas sentimentelor, fiind considerată de numeroşi exegeţi una dintre speciile
arhaice ale liricii. Cuvântul însuşi are o istorie nebuloasă, ce poate fi reconstituită doar
fragmentar. Cele mai interesante date despre termenul "doină" se referă la etimologie şi arie
de circulaţie: Alexandru Ciorănescu, în Dicţionarul etimologic al limbii române, îl raportează
la sârbul daljina (depărtare), un termen care evocă sentimentul de singurătate şi dor, asemenea
portughezului saudade; Hasdeu consideră că termenul este de origine dacă, Cihac îl deduce
din sârbo-croatul dvojnica (fluier ciobănesc), Scriban îl leagă de cuvintele din germana
medievală don, ton, derivate din latinescul tonus, în vreme ce Tiktin îl raportează la latinescul
dolere. Un cuvânt foarte asemănător, dainá, este atestat la lituanieni şi semnifică pur şi simplu
cântec popular, mai precis cântec profan, deosebit de cântecele religioase, iar la letoni daina
înseamnă cântec popular sau numai cântec. Existenţa unui cuvânt aproape identic care
denumeşte realităţi atât de apropiate la lituanieni şi la români l-a determinat pe B.P. Hasdeu să
afirme că "doina" este un bun al limbilor indo-europene, conservat exclusiv de daci şi
lituanieni. Dimitrie Cantemir cunoaşte, la rândul său, cuvântul şi consideră, în Descriptio
Moldaviae, că ar fi numele unuia dintre acei "zei necunoscuţi, care se vede că se trag din
idolii cei vechi ai dacilor". Cuvântul şi-a restrâns treptat circulaţia, regăsindu-se azi mai mult
în refrene ("Dui, dui...") sau în cântece despre doină ("Doină, doină, cântic dulce....").
Doinele sau cântecele lirice populare au fost clasificate, în general, după criterii
tematice, astfel încât se poate vorbi despre doine de dragoste şi dor, de jale, de ciobănie, de
haiducie, de înstrăinare şi cătănie, de revoltă socială. Conţinutul doinelor este întotdeauna
complex, profund, exprimat însă într-o concentrare maximă şi sintetizând aspecte
fundamentale de existenţă.
"Frunză verde de răsure,
Cântă cucul în pădure
....................................
Cântă cucul pe cărare
Şi eu mor de dor şi jale.
Nu de jalea cucului,
De dorul bădicului
Din oastea străinului."
(V. Alecsandri, Poezii populare)
Din dorinţa de a exprima cât mai bine sentimentele, năzuinţele, stările sufleteşti,
creatorii populari au apelat, pe lângă mijloacele de exprimare poetică, şi la mijloace de
exprimare muzicală. Doina se cântă având o melodie specifică, bogat ornamentată, cu formă
liberă. S-a constatat că îmbinarea versurilor cu melodia nu este arbitrară, unui anumit conţinut
de idei, unor anumite sentimente corespunzându-le anumite categorii de melodii.
Stilistic, doina se construieşte, mai ales, prin paralelismul existenţă umană - natură,
aceasta din urmă având valoarea de model simbolic etern. Termenii poetici fac parte din
fondul principal de cuvinte, având o forţă deosebită de expresie, într-o varietate semantică
largă. Prozodic, ea se caracterizează prin ritm trohaic şi, în multe situaţii, măsură de 7-8
silabe, cu rimă împerecheată.
Dintre speciile liricii populare, categoria cea mai răspândită şi având potenţial de
evoluţie până în zilele noastre este cântecul. Dinamic şi flexibil, cântecul e susţinut de tipare
melodice bine definite, cu fraze şi organizare strofică, ceea ce explică şi faptul că s-a impus în
dauna doinei, specie muzicală cu structură precumpănitor improvizatorică. Într-o formă
simplă şi melodioasă, în cântec sunt exprimate sentimente felurite, în funcţie de care cântecele
pot fi erotice, naţionale, patriotice, bahice, satirice, de leagăn etc.
Cântecul de leagăn ia naştere nevoia de a institui o atmosferă de calm, protectoare,
absolut necesară adormirii copilului. Din conţinutul şi rostirea sa răzbate dragostea de mamă,
care-şi găseşte diferite forme de expresie afectivă. Sunt frecvente urările de a creşte frumos şi
sănătos, referirile la diverse aspecte ale vieţii de familie, la diferitele munci din gospodărie.
Versurile sunt cântate în ritmul legănatului, de aceea o mare frecvenţă o au repetiţiile,
refrenele, aliteraţiile, elementele onomatopeice, diminutivele. Aceste cântece reprezintă
primele momente de intrare a copilului în universul fermecat al sunetului şi al cuvântului.
Strigăturile sunt textele poetice scurte care însoţesc desfăşurarea jocurilor, reprezintă,
alături de cântecele propriu-zise, categoria cu cea mai mare vitalitate în folclorul românesc
contemporan. Numite şi chiuituri, ciuituri, ţipături, ţipurituri, iuituri, descântece, strigete,
strigăturile se pot clasifica în: strigături de joc (se referă la tehnica jocului), de iubire, de
nuntă, satirice.
Creaţiile aforistice şi enigmatice
Majoritatea definiţiilor care s-au dat proverbelor (paremii, pilde etc.) converg în a le
considera ca forme de creaţie literară, ca forme de cunoaştere primitivă sau populară şi ca
expresii lingvistice. În majoritatea definiţiilor, mai ales cele mai vechi, accentul cade pe
caracterul filosofic al proverbelor, pe calitatea lor de a exprima rezultatul experienţei
popoarelor, pe capacitatea lor de a reduce în formule cugetarea atâtor secole. Caracterul
"literar" al proverbelor a fost legat, în general, de cel filosofic, pentru că roadele experienţei
umane n-au fost conservate în formule plate şi lipsite de expresivitate, ci în expresii de mare
plasticitate, în care metafora, alegoria şi simbolul sensibilizează ideea şi-i măresc autoritatea
şi semnificaţiile. Specie a literaturii folclorice, se întâlnesc adeseori mai multe variante ale
aceluiaşi proverb. Acest lucru se explică prin atitudinea, atenţia sau memoria vorbitorului,
necesitatea de adaptare la context, prin originea diferită a unor proverbe similare ca expresie
şi semnificaţie, creaţie prin analogie (Picătura găureşte piatra/Picătura mică găureşte piatra
tare, Nu e grâu fără neghină/Nu e vin fără drojdie etc.).
Proverbele cunosc o mare varietate de forme. Există expresii proverbiale de tipul Zile
negre, Zile fripte, în care determinativul, un epitet metaforic, dă noţiunii determinate o
semnificaţie stabilă şi care nu alcătuiesc o frază sau o judecată. Ele corespund în general
zicătorilor. O altă serie de expresii proverbiale o constituie cele de tipul: La pomul lăudat să
nu te duci cu sacul plin, Strânge bani albi pentru zile negre. Acestea sunt propoziţii
imperative negative sau afirmative, care prin conţinutul lor implică ideea de bine sau de rău şi
impun în mod expres un sfat, un îndemn, o povaţă, constituind categoria proverbelor
imperative.
Cea de-a treia mare grupă de expresii paremiologice se referă la cele care apar sub
forma unor propoziţii enunţiative, afirmative sau negative, care exprimă în mod direct şi
deplin o judecată (Pisica blândă zgârie rău, Câinele care latră nu muşcă etc.). Aceasta este
categoria proverbelor propriu-zise. Se pot consemna şi formule paremiologice cu structuri
diferite de cele inventariate până acum, numărul mic în care apar şi derivarea lor din cazuri
tipice făcând din ele excepţii: Bărbat bun şi usturoi dulce! derivat din Bărbat bun şi usturoi
dulce nu există, proverbe dialogate:
- Ce este mai rău decât o femeie?
- Două.
În mediile folclorice, proverbele sunt considerate ca exprimând un adevăr
incontestabil, marcat prin autoritatea pe care le-o dă tradiţia, experienţa ce stă la baza lor şi
acceptarea lor foarte largă. Chiar şi atunci când judecata formulată prin proverb nu este în
mod necesar adevărată, dar câştigă în expresivitate (Capra sare masa, iada sare casa, Femeia
îl scoate dator şi pe dracul), ea are un echivalent semnificativ pe care îl simbolizează şi care e
traductibil în parafraze mai largi. Acest echivalent semnificativ reprezintă un consens etic
general, valabil pentru un număr foarte mare de oameni.
În general, proverbele declanşează în mintea interlocutorului, pentru a fi decodate, un
întreg şi complicat raţionament inductiv. Prin mecanismul de transfer de la inferior la
superior, în sensul că proverbul exprimă printr-o judecată de tip inferior un adevăr formulabil
într-o judecată de tip superior, i se conferă proverbului o semnificaţie care vine din afara lui,
atribuită de colectivitate, prin urmare o semnificaţie tradiţională şi care funcţionează cu un
consens general. Astfel, subiectivul este ridicat la rang de obiectiv (Fiecare e dator cu o
moarte), întâmplătorul este ridicat la rang de necesitate (Buturuga mică răstoarnă carul
mare), fenomenul este ridicat la rang de esenţă (Câinele care latră nu muşcă), singularul şi
particularul sunt ridicate la rang de general (Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt).
Proverbele apar ca forme de însuşire estetică a realităţii. Din punct de vedere estetic,
au valoare mai mare proverbele a căror formulare este mai aproape de senzorial (de o
experienţă directă) şi cu cât acest senzorial exprimă o idee mai generală. Acestea se comportă
ca mici opere literare.
Proverbele nu sunt folosite niciodată izolat, ci încadrate într-un context particular,
verbal sau situaţional, semnificaţia lor revelându-se şi prin raportarea la un fapt particular din
context.
Conţinutul filosofic al proverbelor este variat. Zicătorile, considerate izolat, nu au
conţinut ideistic, ele neformulând adevăruri, ci doar atitudini sau sublinieri prin metaforă a
unor fapte naturale şi umane (Soare cu dinţi, A fi ruptă din soare). Proverbele imperative au
un conţinut de idei subiectiv, exprimând un sfat, ce e bine să faci şi ce nu e bine să faci
(Încălzeşte-te cât arde focul) . Cât priveşte proverbele propriu-zise, ele au un conţinut ideistic
obiectiv (ca pretenţie). Atitudinea didactică predomină totuşi în cazul multora(Rara vedere/E
mai cu plăcere), altele, deşi cu grad mai mare de obiectivitate, implică inevitabil un sfat (Nu
tot ce zboară se mănâncă). Astfel de proverbe alcătuiesc un fel de filosofie a binelui şi a
răului, aplicată la viaţa practică, de zi cu zi, a individului. Există şi proverbe care conţin
constatări, fără a implica un sfat. Acestea au un conţinut filosofic mai pregnant şi vizează,
multe dintre ele, sfera relaţiilor, stărilor şi atitudinilor sociale (La omul sărac nici boii nu
trag).
Prin aspectul lor metaforic, proverbele ne dezvăluie cele mai variate aspecte ale
existenţei generale, de la cea mai neînsemnată plantă sau vietate până la lumea astrală şi
univers. Prin conţinut însă, prin adevărurile care se ascund în învelişul metaforic, ele vorbesc
despre om, despre calităţile şi defectele sale, despre limitele pe care mediul social sau natura i
le impune, despre prietenie, despre comportare socială etc. Ele încearcă să construiască un om
moral, cu un comportament ireproşabil în societate, fapt pentru care cercetători ce s-au ocupat
de originea lor le-au considerat "prime încercări de legislaţie" ale societăţilor primitive.
Ghicitorile (cimiliturile) sunt un fel de joc colectiv menit să pună la încercare
isteţimea şi abilitatea minţii. Ele recurg frecvent la metaforă şi alegorie, dovedind o bogată
imaginaţie. Originea lor ţine de tipare primitive de gândire care au stat la baza limbajului
tabuistic, ale cărui urme pot fi întâlnite şi azi (denumirile tabuistice ale dracului). Din
tabuurile primitive s-au desprins primele ghicitori, având un caracter evident instructiv,
practic, devenite chiar o probă în riturile de iniţiere, un examen nu numai al iscusinţei, ci şi al
cunoştinţelor (această funcţie a fost conservată în basme şi în miturile antice). Odată această
funcţie pierdută, ele devin un semn al înţelepciunii populare şi un joc distractiv în acelaşi
timp.
Prin învelişul lor metaforic, ghicitorile conturează peisajul fizic şi spiritual al satului
românesc, selecţia termenilor metaforici conturând sensibilitatea omului, stările sale afective,
atitudinea faţă de lume: sensibilitate estetică (Ce apă e-n lume fără nisip), intuirea frumuseţii
umane (Am un pom frumos /Cu ramurile în jos /Iar rădăcina o ţine /Drept în sus ca mine),
atitudini faţă de viaţă (Am două mere negre /Peste lume aruncate /Care văd multe păcate),
atitudini sociale (Chinuită /Şi muncită /Peste tot locul bortită /Cine-o are îi bogat /Cine nu, e
om sărac). Comicul nu e străin nici el de ghicitori: Opa-tropa prin obor /Op şi eu cu capul
gol.
În ghicitori, metafora este o îmbinare de inteligenţă şi simţ estetic, relevând o
capacitate asociativă deosebit de dezvoltată. Aristotel definea ghicitoarea ca o metaforă bine
realizată, în timp ce pentru Tudor Vianu ea este o alegorie deschisă, pentru că termenul
propriu nu este nici exprimat, nici închis, ci trebuie aflat printr-un efort mental. Ca sistem de
receptare, ghicitoarea nu permite o lectură individualizată, ea fiind univocă şi neinterpretabilă.
Calitatea ghicitorilor constă atât în valoarea metaforei, cât şi în efortul pe care
îl cere pentru dezlegarea ei. De aceea se recurge la asocierile cele mai puțin aşteptate, care
presupun un proces logic destul de dezvoltat: Roş e /Măr nu e /Pături sunt /Plăcintă nu-i;
Licuricii zărilor /În adâncul mărilor (Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar
românesc, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990).
Folclorul copiilor a fost investigat în special de către Emilia Comișel (Comisel,
Emilia, Folclorul copiilor, în Istoria literaturii române. 1., București, Editura Academiei
R.S.R., 1970, pp. 180-190). Pentru Emilia Comișel, folclorul infantil, parte integrantă a
culturii spirituale naționale, se afirmă ca un gen aparte, cu un conținut și cu moduri de
realizare artistică proprii și contribuie la educarea simțului estetic și moral al copiilor. Speciile
descrise de autoare sunt 1. cântecele-formule, 2. recitativele-numaratori (formule de
eliminare, “sorti”) si 3. literatura propriu-zisa, asimilabila folclorului copiilor, respectiv: a.
versurile cântate (versurile care însotesc dansul), b. versurile recitate (versuri cu sau fara
rima care însotesc jocurile cu desfasurare complexa), c. formulele cumulative, d. pacalelile, e.
cimiliturile, f. framântarilede limba.
Analizat sub aspectul creației literare, folclorul copiilor se caracterizeaza prin
simplitate, muzicalitate si plasticitate. Imaginile literare sunt luate din lumea animala și
florala, din vițta socială si de familie sau dintr-o lume închipuită. Aceste imagini însă nu pot fi
analizate în afara legaturii lor organice, sincretice, cu elementele de expresie, respectiv cu
ritmul si cu interpretarea melodiilor care însoțesc textele. Astfel, versurile sunt fie scandate,
fie cântate, într-o ritmică intonationala sau melodică precisa, similară incantațiilor – cântece
de leagan, descântece sau blesteme, spre exemplu – din folclorul literar propriu-zis.

APLICAȚII
1. Daţi exemple de doine şi cântece populare; comentaţi-le. Alegeţi cinci proverbe şi
explicaţi-le. Scrieţi un mini-eseu pornind de la proverbul care vă defineşte
2. Dați exemple de creații aparținând folclorului copiilor; analizați-le din punct de
vedere literar
 EXERCIȚII DE CREATIVITATE (după Rodari, Gianni, Gramatica fanteziei.
Introducere în arta de a născoci povești, București, Humanitas, 2009)

1. Creaţi o poveste, pornind de la “binomul fantastic” lumină – pantofi.

2. Creaţi o poveste pornind de la “binomul fantastic” cămaşă – lună/Lună.

3. Creaţi o poveste, pornind de la “ipoteza fantastică”: Ce s-ar întâmpla daca din toată
lumea, la un moment dat, ar dispărea banii?

4. Pentru a crea o poveste, fiecare dintre dumneavoastră are sarcina de a răspunde, fără a
se consulta cu ceilalţi, la o întrebare:

5. Cine era?
6. Unde şi când era?
7. Ce făcea?
8. Ce spunea?
9. Ce spuneau oamenii?
10. Cum s-a terminat?

5. Creaţi o ghicitoare sau mai multe, ţinând cont de faptul că trebuie să respectaţi
următoarele etape:
1. defamiliarizarea: definiţi şi descrieţi un obiect ca şi cum l-aţi vedea pentru prima oară;
2. asocierea şi compararea: după descrierea realizată, puteţi crea, cu ajutorul imaginilor,
deschideri spre alte semnificaţii;
3. metafora finală: daţi o definiţie metaforică obiectului;
4. stilizarea: daţi o formă atrăgătoare definiţiei misterioase.
 6. Creaţi o poveste, folosind următoarele cuvinte: fetiţă, pădure, flori, lup, bunică,
elicopter.

7. Creaţi o poveste, folosind următoarele cuvinte: împărat, Ileana Consînzeana, Făt-

Frumos, padure, zmeu, supermarket.

8. Pentru a crea o poveste, fiecare dintre dumneavoastră are sarcina de a răspunde,

fără a se consulta cu ceilalţi, la o întrebare:

a. Cine era?
b. Unde şi când era?
c. Ce făcea?
d. Ce spunea?
e. Ce spuneau oamenii?
f. Cum s-a terminat?

9. Creaţi o poveste, pornind de la o poveste cunoscută. Ţineţi cont de următoarele

etape:
Povestiţi pe scurt textul ales, insistând asupra relaţiilor dintre personaje;

Reduceţi apoi subiectul la o pură expresie abstractă: A trăieşte în aceeaşi casă cu B, fiind în
relaţii diferite cu B faţă de relaţiile cu C şi D, cu care de asemenea locuieşte. În timp ce B, C şi D
merg spre E, A rămâne singur / singură. Dar graţie lui F, poate să ajungă şi ea / el la E etc.

Daţi apoi schemei abstracte o nouă interpretare şi vedeţi ce obţineţi.

 10. Creaţi o poveste “pe dos”, pornind de la una cunoscută, dar inversând rolul
personajelor sau tema: de exemplu, Scufiţa Roşie e rea şi lupul e bun, Prîslea era
rău şi zmeul bun etc.

11. Creați o legendă după următoarea schemă:

A fost odată…
 În fiecare zi …
 Însă într-o zi…
 Din cauza…
 Până ce, în cele din urmă, …
 De atunci…