Icar este probabil cel mai reprezentativ simbol al jertfelor omului pentru

infaptuirea zborului personal si o netagaduita dovada ca miturile, cu

frumusetea si miezul lor de adevar, vor dainui in noi (in insasi firea noastra) pana
la sfarsitul timpurilor
…el devenind simbolul omului care incearca sa se depaseasca pe sine, insa excesul
de zel, graba, si lipsa experientei ii ucid visul. Legenda mai poate fi inteleasa si ca
elanul progresului uman, impiedicat de fortele asupritoare.
Oricare ar fi sensul pentru care optam, povestea ramane incantatoare si in intelesul
ei prim, neplasticizat, in care cel ce il inalta pe Icar este visul libertatii, tinut sub
aripile atat de fragile ale visatorului si aparat cu pretul vietii.
Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeană cu o
mare pondere ca motiv în folclorul literar și în literatura cultă românească. Acesta
a fost studiat de numeroși cercetători, care au scos în evidență particularitatea sa la
fiecare popor (români, sârbi, croați, greci, bulgari, maghiari) și cu deosebire
originalitatea modelului românesc. În timp ce, în baladele străine care tratează
motivul, sacrificiul e impus de o construcție utilitară (un pod, o cetate), în balada
românească este cerută o creație cu finalitate artistică. Când construcția este gata,
voievodul îi întreabă pe meșterii aflați încă pe acoperiș, dacă pot construi un
edificiu și mai frumos , la care ei răspunzând afirmativ, domnul da ordin să fie
răsturnate schelele pentru ca cei „nouă meșteri mari” și Manole să nu mai poată
coborî. Ei încearcă să se salveze punându-și aripi de șindrilă (scândură de brad
îngustă și subțire care servește la acoperitul caselor), dar se prăbușesc și mor,
reeditând mitul lui Icar, alt motiv al baladei care lipsește în variantele sud-
dunărene. Reacția Anei, soția lui Manole, în timpul zidirii este de asemenea
diferită: nu țipete, nu blesteme, la fel ca în amintitele balade străine, ci o durere
adâncă și discretă, plină de o duioasă, delicată și reciprocă iubire față de soț, de
supunere în fața sacrificiului socotit inevitabil: „– Stai, mândruța mea, / Nu te
sparia, / Că vrem să glumim / Si să te zidim! / Ana sencredea / Și vesel râdea. / –
Manoli, Manoli, / Meștere Manoli! / Zidul rău mă strânge / Copilașu-mi frânge! / –
Manoli, Manoli, / Meștere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Viața mi se stinge!”.
Mitul jertfei zidirii este un bogat izvor de inspirație pentru numeroase poezii,
piese de teatru și multe povestiri și romane, iar între autori se numără scriitori
ca: Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian
Blaga, etc. Drama „Meșterul Manole” scrisă de Lucian Blaga și apărută în 1927
este realizată pe structura mitului jertfei zidirii, întruchipat în balada
„Monăstirea Argeșului”. Evident, motivele mitice constituie numai punctul de
plecare și oferă cadrul general al conflictului dramatic. Soția meșterului venea
numai să își vadă soțul, pe când în drama lui Lucian Blaga, Mira sosește cu scopul
de a-l ajuta, cu dorința de a împiedica un eventual sacrificiu omenesc. Motivul
„jocului” din scena zidirii Mirei este de asemenea o inovație a lui Lucian Blaga. În
dramă, zidarii rămân în viața, martori ai efortului creator: marile izbânzi ale
omului, asupra lui și asupra materiei cer ca o necesitate, viața creatorului. 2
Subordonându-și întreagă existență operei, viața interioară a lui Manole este
dominată de profunde procese psihice. Voința creatoare se îmbină armonios cu
dragostea pentru Mira: ființa ei și creativitatea îi sunt la fel de necesare. O vreme,
în care meditația se îmbină cu ardoarea, neliniștea cu năzuința atingerii absolutului,
se zbate între iubirea față de soție și pasiunea creatoare. Apoi Mira și biserica se
contopesc într-o singură imagine „între voi două nici o deosebire nu fac, pentru
mine sunteți una” și Manole așază opera deasupra dragostei. Dorința de a depăși
limitarea impusă de destinul neprielnic (ostil, nefavorabil) îl determină să accepte
jertfa ca pe un imperativ (ca pe o necesitate, care trebuie să se întâmple). Când a
hotărât ca jertfa sa fie Mira, lui Manole nu-I mai rămâne decât disperarea, mai
tragică decât moartea. Din clipa în care și-a văzut soția venind, Manole își dă
seama că, fără voia lui, se va transforma în călăul (om crud, ucigaș) pe care îl
detestase (îl urâse, îl disprețuise profund) în primul act al dramei. După ridicarea
bisericii, dragostea pentru Mira revine mai puternică, mai copleșitoare: „odată o
stea-în mâinile mele țineam…” Acum, „om fără sărbătoare” și „fără noroc”
sesizează (conștientizează) dimensiunea incomensurabilă (care nu se poate măsura)
a pierderii și suferința rămâne necuprinsă „amintirile mele nu se sting. Ochii nu se
închid. În urechile mele somnul nu tace”.. Construcția edificată, palidă copie a
celei visate, fiindcă perfecțiunea artistică absolută rămâne de neatins, nu poate
substitui (înlocui) intrarea în neființa a Mirei. „Nu mai vreau minune, nu mai vreau
nimic. Pe ea din piatră o vreau”. Refacerea cuplului inițial nu se poate realiza decât
prin moarte. Balada „Monăstirea Argeșului” este strâns legată, în mentalitatea
populară, de noțiunea de jertfă. “Omul nu poate crea nimic desăvârșit decât cu
prețul vieții sale. Numai Dumnezeu poate crea fără să-și sărăcească sau să-și
diminueze ființa. Omul fiind făptură, fiind el însuși creat, este steril (incapabil,
neputincios, ineficient) atâta timp cât nu-și însuflețește creația mâinilor sale cu
jertfirea sa sau a aproapelui. De aceea, un lucru nou făptuit este primejdios; este o
formă a morții, este ceva care încă nu trăiește și nu va putea trăi decât absorbindu-
și un suflet – al primei ființe care intră în contact cu el“ (Mircea Eliade).
George Călinescu considera tema jertfei zidirii printre cele mai importante
mituri ale românilor. Subiectul baladei e mai mult decât o înlănțuire de întâmplări,
e pătruns de „forțe tainice (ascunse) și astfel devine mit” (Dumitru Caracostea).
Manole și ceilalți îndeplinesc funcții civilizatorii, instituind o zonă a frumosului,
un fapt excepțional de cultură menit să ofere mărturie pentru veacuri despre forța
geniului creator al poporului nostru. 3 Prin Meșterul Manole, poetul vrea sa arata
ca sacrificiul omului asigură eternitatea unei zidiri în spațiul culturii. Aici mitul
este chemat să proiecteze în eternitate o faptă pur omenească de adâncă
semnificație spirituală.

Bibliografie consultată:
1. Mitul jertfei zidirii - Jertfa pentru creație în literatura română și universală. Disponibil la:
[Link]
[Link]. Accesat: 20 iunie 2017.
[Link] Blaga-filozoful poet, poetul filozof’-Alexandru Tanase-Ed. Cartea Romaneasca 1997
3‘Teme, Motive, Mituri si Metamorfoza lor’-Dim. Pacurariu-Ed. Albatros 1990
4‘Opera lui Lucian Blaga’-Ion Balu-Ed. Albatros 1997