Gioacchino
(Antonio) Rossini
(1792-1868)
Gioacchino (Antonio) Rossini (29 februarie 1792, Pesaro,
Statele Papale – 13 noiembrie 1868, Passy, Franţa), compozitor italian, a creat treizeci şi nouă
de opere, dar şi muzică sacră, muzică de cameră, cântece şi piese instrumentale şi pentru pian.
În copilărie, a cântat în biserică şi a interpretat roluri secundare de operă.
La doisprezece ani a început să compună, iar la paisprezece s-a înscris la conservatorul din
Bologna, unde a scris mai ales muzică religioasă. Din 1812, a scris într-un ritm debordant şi,
timp de cincisprezece ani, a fost vocea dominantă a operei italiene.
Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără comediile şi dramele
italiene Italianca în Alger (L’Italiana in Algeri, 1813), Otello (1816), Bărbierul din
Sevilla (Il Barbiere di Siviglia, 1816) şi Cenuşăreasa (La Cenerentola, 1817), dar şi epopeile
în limba franceză Moise et Pharaon (1818), Asediul Corintului (Le siêge de Corinthe,
1826), Semiramida (1823) şi Guillaume Tell (Wilhelm Tell, 1829).
După 1832, când starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, a compus puţin, până la seria de
cântece şi piese pentru pian adunate în 1868 în colecţia Păcate ale bătrâneţilor (Pêches de
vieillesse). Prezenţa melodiilor inspirate, uşor cantabile, i-a adus porecla de „Mozart
italian”. Până spre anii din urmă ai vieţii, Rossini a fost cel mai popular compozitor de operă
din istorie.
Rossini s-a născut la Pesaro, un oraş de pe coasta italiană a Adriaticii, ca unic copil al unei
familii de muzicieni cu statut social şi resurse financiare modeste. Tatăl său, Giuseppe,
cânta la corn şi la trompetă, şi era şi inspector de abatoare. Mama sa, Anna, fiica unui brutar,
a fost şi ea cântăreaţă. Părinţii lui Rossini s-au preocupat de timpuriu de pregătirea lui
muzicală, astfel că, la vârsta de şase ani, el cânta la trianglu în grupul muzical al tatălui său.
Relaţia lui Rossini cu părinţii a fost extrem de apropiată. Suferinta pricinuită de moartea
mamei în 1827, respectiv de a tatălui în 1839, reprezintă o dovadă evidentă.
Tatăl lui Rossini a fost un simpatizant al Revoluţiei Franceze şi a întâmpinat trupele
lui Napoleon Bonaparte, când acestea au ajuns in nordul Italiei. Rossini însuşi i-a spus
biografului său Alexis Azevedo: „Fără invazia franceză în Italia aş fi devenit, probabil, un
farmacist sau un negustor de ulei de măsline”. Când s-a reinstaurat Vechiul Regim în 1796,
tatăl lui Rossini a fost încarcerat, iar mama sa l-a luat la Bologna, câştigåndu-şi existenţa ca
prim-solistă la diverse teatre din regiunea Romagna. După eliberare, soţul ei li s-a alăturat în
Bologna. În tot acest timp, Rossini a fost frecvent lăsat în grija bunicii, care avea dificultăţi în
supravegherea băiatului.
Primul profesor de muzică al lui Rossini a fost propriul tată. Mai târziu, el a avut parte
de trei ani de instruire la clavecin cu Giuseppe Prinetti, care reuşea să parcurgă scara
muzicală folosind doar două degete. Prinetti deţinea, de asemenea, o afacere de
comercializare a berii şi uneori adormea stând în picioare, ceea ce, pentru tânărul Rossini,
constituia un prilej de distracţie. Ulterior, Rossini a fost luat de la Prinetti, ajungând ucenic
la un fierar. În Angelo Tesei a dat de un simpatic maestru muzical, unde a învăţat să citească
notele muzicale şi să asigure acompaniamentul la pian. Datorită talentului său, la doar zece
ani, putea interpreta suficient de bine solo-urile pentru a le cânta în biserică.
Din această perioadă datează cele şase sonate a quattro, sau sonate
pentru coarde, compuse în doar trei zile. Frecvent transcrise pentru orchestră de
coarde, aceste sonate dezvăluie atât afinitatea tânărului compozitor pentru Haydn şi
Mozart, cât şi primele semne ale deschiderii sale faţă de operă. Aceste sonate sunt
presărate cu frecvente schimbări de ritm şi sunt dominate de claritate şi de inventivitate
melodicá.
La conservatorul din Bologna, Rossini a devenit în 1806 studentul lui Cavedagni la
violoncel, petrecând acolo patru ani. Iniţial a fost admis numai pentru clasa de canto, dar
progresul la celelalte discipline a fost rapid, astfel încât a fost curând admis la clasa de
contrapunct a lui Padre Stanislao Mattei (1750- 1825). A învăţat sã cânte la violoncel, dar
severitatea pedantă a lui Mattei în ce priveşte contrapunctul le insufla tinerilor ideea inutilităţii
compoziţiei în cadrul şcolii. Perspectiva lui Rossini vizând resursele orchestrale este atribuită,
în general, nu regulilor compoziţionale învăţate de la Mattei, cât mai ales
cunoştinţelor dobândite ca autodidact, în timp ce descifra notele cvartetelor şi simfoniilor lui
Haydn şi Mozart. La Bologna, el a fost cunoscut drept „il Tedeschino“ (,,micul neamţ”),
poreclă dată pentru devotamentul faţă de Mozart. S-a spus adesea că adevăraţii profesori ai lui
Rossini au fost Haydn şi Mozart şi există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie: formele
abordate de clasicii maeştri au reprezentat adevărate modele demne de urmat. Rossini
se identifica uşor cu energia şi cu spiritul caracteristic lui Haydn şi lui Mozart.
Mulţumită intervenţiei amicale a marchizului Cavalli, premiera primei sale
opere, La cambiale di matrimonio (Contractul de
căsătorie), a avut loc la Veneţia, pe când Rossini avea doar 18 ani. Dar, cu doi ani
înaintea acestui eveniment, conservatorul din Bologna îi înmânase deja premiul pentru
cantata II pianto da l’armonia sulla morte d’Orfeo. Între 1810 şi 1813, Rossini prezintă cu
succes la Bologna, Roma, Veneţia şi Milano diferite opere, cu deosebire La píetra del
paragone şi II Signor Bruschino, cu a sa unică uvertură
briliantă. Tancredi (Tancred) şi L’Italiana in Algeri s-au bucurat
în 183 de succese chiar mai răsunătoare, aducându-i compozitorului de doar 20 de ani o
meritată faimă internaţională.
Libretul pentru Tancredi a fost conceput de Gaetano Rossi, pornind de la tragedia
Tancrede a lui Voltaire. Amprenta lui Ferdinando Paer şi Giovanni Paisiello este
incontestabil regăsită în fragmentele muzicale ale operei. Orice reacţie critică din partea
publicului a fost eclipsată de aprecierea faţă de unele melodii, cum ar fi ,,Di tanti palpiti… Mi
rivedrai, ti rivedro“, piesă care a devenit atât de populară, încât italienii ar fi cântat-o chiar şi
în faţa instanţei, până când judecătorul ar fi somat oprirea. Dincolo de faptul că Tancredi a
spart orice barieră formal-muzicală, popularitatea sa era fundamentată pe subiectul
patriotic, respectiv pe senzualitatea şi elanul vocalistic. Tancredi a fost lucrarea prin
care Rossini şi-a câştigat gloria şi i-au adus laurii de compozitor de vârf al operei italiene
contemporane lui.
După cum bine remarca Stendhal în Viaţa lui Rossini, „cea mai izbitoare
caracteristică din Tancredi o reprezintă prospeţimea muzicii. Nu este nimic altceva decât
puritate şi simplitate în fiecare notă. Nici un atom de cosmetizare, doar geniul în
forma inocenţei primitive“.
Fluxul infinit al melodiilor pline de graţie şi frumuseţea spontaneităţii ritmurilor sale l-
au determinat pe Goethe să compare această operă cu o „fabulă pastorală”.
Dacă mai exista vreo îndoială în ce priveşte adulaţia lui Rossini faţă de Mozart,
succesul triumfător al operei următoare ar trebui să ĭnlăture orice urmă de
dubiu: L’Italiana in Algeri este o poveste mult prea asemănătoare cu Die
Entführung aus dem Serail (Răpirea din serai) a lui Mozart. Deşi libretul a fost redactat de
Anelli, nu există nici o îndoială că eminenţa cenuşie din spatele revizuirii libretului lui Mozart
este Rossini. Opera a fost finalizată în mai puţin de patru săptămâni. Articulată cu forme de
care, probabil, însuşi Haydn ar fi fost mândru să le creeze, opera a confirmat capacitatea
uimitoare a lui Rossini de compozitor deosebit de inventiv. L’Italiana se leagă şi temporal de
perioada în care Mozart a dat naştere operelor La Nozze de Figaro (Nunta lui Figaro) şi Cossi
fan tutte, în sensul că emană o atitudine uluitoare de geniu al comicului. Stendhal a
considerat-o „perfecţiunea stilului operei bufe”, o lucrare atât de bogată şi plină de
încântare senzualä, încât orice judecată critică ar trebui să fie suspendată.
La aniversarea vârstei de 21 de ani, însuşi Rossini s-a declarat idol al publicului operei
italiene.
În următorii ani a continuat să scrie opere prezentate la Veneţia şi la Milano, dar
au fost primite cu ovaţii mult mai blânde sau, în unele cazuri, chiar nesatisfăcătoare,
comparativ cu succesul obţinut prin Tancredi şi L’Italiana. În 1815, Rossini s-a retras la casa
lui din Bologna şi a încheiat cu Domenico Barbaia, impresarul teatrului din Napoli, un acord
prin care era desemnat director muzical al Teatro San Carlo şi Teatro del Fondo de la Napoli,
urmând să compunå câte o operă în fiecare an. Remuneraţia urma să fie 200 de ducaţi pe lună,
la care se adăugau o parte din câştigurile obţinute la mesele de joc amplasate în ,,ridotto”-ul
teatrelor, aproximativ 1 000 de ducaţi pe an. Pentru acea vreme, acest aranjament ar fi
fost deosebit de profitabil pentru orice muzician profesionist. Până în momentul venirii lui
Rossini la Teatro San Carlo, orchestra acestuia era considerată cea mai bună din Italia.
Totuşi, presa şi publicul cunoşteau destul de puţin personalitatea acestui om venit din
Nord. Unii compozitori locali mai vârstnici, cu deosebire Zingarelli şi Paisiello, care
reprezentau vechea gardă napoletană, înclinau să fie intrigaţi de succesul tânărului
compozitor. Dar toată această ostilitate a pălit în faţa entuziasmului cu care a fost salutată
prezentarea operei Elisabetta, regina d’ Inghilterra, în care Isabella Colbran, ulterior soţie
a lui Rossini, a avut un rol principal. Unele elemente ale libretului acestei opere, scris de
Giovanni Schmidt, au reprezentat sursa incidentelor regăsite câţiva ani mai târziu în romanul
Kenilworth al lui Sir Walter Scott. Opera a fost prima în care Rossini a renunţat la decoruri şi
la ornamente, înlocuindu-le cu fantezia şarmantå a soliştilor şi, totodată, a fost
întâia compoziţie în care recitativo secco a fost înlocuit de un recitatív acompaniat de un
cvartet de coarde.
La Napoli începe o nouã epocă în viaţa compozitorului. El apelează la o echipă de
cântăreţi de primă mână, la o orchestră extraordinară şi se confruntă cu un public care îi va
permite să experimenteze deschiderea spre nou, construind forme lirice care vor domina opera
italiană mai bine de o jumătate de secol.
La Napoli, Rossini creează unele dintre operele sale destinate reprezentaţiilor din alte
oraşe. Cea mai cunoscută, Bărbierul din Sevilia sau Precauţiune inutilă, a avut
premiera la 20 februarie 1816, la Teatro Argentina din Roma. Libretul, o versiune
după romanul omonim al lui Pierre de Beaumarchais, a fost rescris de către Cesare Sterbini,
fiind vorba despre o altă variantă decât cea folosită deja de Giovanni Paisiello. De altfel, de
atunci opera s-a bucurat de o mare popularitate, la acest triumf contribuind şi perioada extrem
de scurtă în care a fost concepută: două sau trei săptămâni. Mai târziu, Rossini a susţinut că ar
fi creat opera în doar douăsprezece zile. Premiera, purtând iniţial titlul Almaviva, nu s-a
bucurat de succes, deoarece admiratorii lui Paisiello, extrem de indignati, au sabotat
spectacolul fluierând şi strigând pe parcursul întregului prim act. Totuşi, la scurt timp după
a doua reprezentaţie, opera a devenit atât de apreciată, încât faima lucrării lui Paisiello a fost
transferată lui Rossini, titlul Bărbierul din Sevilla devenind o inalienabilă moştenire
rossiniană.
Il Barbiere nu a fost opera preferată a lui Rossini. În mod ironic, statutul de operă
clasică l-a câştigat mult mai târziu, la apusul carierei rossiniene. Azi considerăm evident
statutul său de prim rang în istoria operei, trecând adesea cu vederea impactul radical avut în
momentul premierei, când a şocat şi a provocat un public larg de neavizaţi. Viteza scrierii sale
ar putea explica scăderea în intensitate dramatică, resimţită în a doua jumătate a actului
secund.
Mai târziu, în 1822, la vârsta de 30 de ani, Rossini a reuşit să-şi ducă la indeplinire
dorinţa de a se întâlni cu Ludwig van Beethoven, care, la 51 de ani, era deja lipsit de auz,
arţăgos şi cu sănătatea şubredă. În corespondenţa sa, Beethoven nota: „Ah, Rossini. Deci tu
eşti compozitorul Bărbierului din Sevilla. Te felicit. Va fi jucat atât timp cât va exista opera
italiană. Nu încerca niciodată să scrii altceva, doar opera buffa”.
Între 1815 şi 1823 Rossini a creat 20 de opere. Dintre acestea, Otello a
reprezentat apogeul revoluţiei sale în ce priveşte opera seria, oferind un contrast sugestiv cu
abordarea ulterioară a aceluiaşi subiect de către Giuseppe Verdi. În epoca respectivă, opera
seria nu era deloc pe gustul publicului de operă din Roma, astfel încât Rossini s-a văzut
obligat să inventeze un final fericit pentru Otello (Il Moro di Venezia).
` Condiţtile de producţie scenică ale anului 1817 sunt ilustrate prin acceptarea abordării
subiectului Cenuşăresei de către Rossini cu o singură condiţie: elementele supranaturale
trebuie să fie omise din libret. Opera La Cenerentola s-a bucurat de acelaşi succes ca şi Il
Barbiere. Absenţa unei măsuri similare de precauţie în construirea operei Mose in Egitto
(Moise in Egipt) a condus la un dezastru în scena ce descrie trecerea israeliţilor prin Marea
Roşie. Imperfecţiunile şi lipsa de inventivitate scenografică făceau sala să râdă în hohote,
astfel încât compozitorul se vedea obligat să introducă în avans refrenul coral „Dal tuo stellato
soglio”, tocmai pentru a distrage atenţia de la şuvoiul valurilor.
În 1822, Rossini s-a căsătorit cu renumita cantăreaţa de operă Isabella Colbran. În
acelaşi an, a părăsit Italia pentru a se stabili la Viena, unde operele sale au stârnit furia
publicului. Acolo a regizat atât Cenerentola, cât si Zelmira. După aceasta s-a reîntors la
Bologna, primind o invitaţie din partea prinţului Metternich să vină la Verona pentru a „asista
la restabilirea armoniei generale”. Invitaţia a fost prea tentantă pentru a fi refuzată şi Rossini a
ajuns la timp, participând la deschiderea congresului din 20 octombrie 1822. Aici s-a
împrietenit cu Chateaubriand şi cu Dorothea Lieven.
În 1823, Rossini a pornit spre Anglia, fiind public celebrat la trecerea prin Paris. În
Anglia, s-a bucurat de un generos bun venit, care a constat inclusiv intr-o vizită la regele
George al IV-lea şi primirea sumei de 7 000 de lire sterline, dupa o şedere de cinci luni. Anul
următor a devenit directorul muzical al Theatre des Italiens din Paris, cu un salariu de 800 de
lire pe an. Popularitatea lui Rossini la Paris a fost atât de mare, încât regele Carol al X-lea i-a
oferit un contract anual pentru cinci noi opere, urmând ca la expirarea contractului să
primească o pensie viageră.
La Paris, între 1824 şi 1829, Rossini a creat farsa Le Comte Ory şi drama
istorică Guillaume Tell (Wilhelm Tell). Reprezentaţia din 1829 a celei din urmă a
însemnat finalizarea carierei de creator de operă. La treizeci şi opt de ani compusese deja
treizeci şi opt de opere. Guillaume Tell, o epopee politică, a fost adaptată după piesa lui Fr.
Schiller (1804), al cărei erou principal era un patriot elveţian din secolul XIII care a adunat
poporul pentru a lupta împotriva Habsburgilor. Libretul a fost scris de Ettienne de Jouy şi de
Florent (Hippolyte) Bis, dar versiunea lor a fost revizuită de către Armand Marrast. Muzica
este remarcabilă tocmai datorită eliberării de convenţii, modalitate descoperita şi utilizată de
Rossini în lucrările anterioare şi care marchează o etapă de tranziţie în istoria operei, uvertura
servind drept model pentru uverturile romantice specifice secolului XIX. Opera este
rar prezentată integral, deoarece partitura originală depăşeşte patru ore de reprezentaţie.
Uvertura, care include şi bine-cunoscuta cavalcadă, este una dintre cele mai renumite lucrări
muzicale, fiind frecvent inclusă în repertoriul clasic.
În 1829, Rossini s-a reîntors la Bologna. Condiţiile privind revenirea sa la Paris, în
vederea încheierii unui nou contract, au fost inoportune temporar, tocmai datorită abdicării
regelui Carol al X-lea şi revoluţiei din iulie 1830. Totuşi, Rossini, inspirat de subiectul Faust
pentru o nouă operă, a ajuns la Paris în luna noiembrie a aceluiaşi an. Şase părţi din Stabat
Mater au fost scrise în 1832 de Rossini însuşi, iar pentru compoziţia celorlalte şase scene l-a
însărcinat pe un alt muzician de renume, Giovanni Tadolini. Rossini a finalizat partitura în
1841. Succesul acestui oratoriu e comparabil cu cel al realizărilor sale lirice anterioare, dar
tăcerea care a marcat perioada dintre 1832 şi 1868 – anul morţii sale – face ca biografia lui să
pară aproape ca povestea a două vieţi distincte: una a triumfului spontan şi alta a izolării.
Ultima este ilustrată de biografi prin imagini care narează spiritul cinic al compozitorului,
speculaţiile sale cu subcultura, respectiv masca lui de modestie şi de indiferenţă.
Prima sa sotie, Isabella Colbran, moare în 1845, iar la 16 august 1846, Rossini se
căsătoreşte cu Olympe Pelissier, care a pozat pentru Vernet în tabloul Iudita şi Olofern.
Tulburările politice îl obligă să părăsească Bologna în 1848. După şederea la Florenţa, se
stabileşte în 1855 la Paris, unde reşedinţa sa a reprezentat un centru al societăţii artistice.
Rossini a fost întreaga viaţă un gurmand bine-cunoscut şi un excelent bucătar amator,
dar s-a dedicat deplin acestor pasiuni cu deosebire după retragerea sa componistică. S-au
păstrat feluri de mâncare alla Rossini, create fie de el însuşi, fie special pentru el. Cel mai
faimos este, probabil, tournedo Rossini, regăsit şi azi în meniul multor restaurante.
Finetea acestui preparat este data de ingrdientele de prima mana folosite la pregatirea sa. Piesa principala este
tournedoul, adica inima sau mijlocul muschiului de vita, aceeasi care se foloseste si pentru pregatirea Chateaubriand-
Felia de muschi trebuie sa fie taiata in grosime de 7-8 cm, fasonata (curatat de pielita) si apoi rumenita pe ambele
parti in unt fierbinte, intr-o tigaie, apoi continuata coacerea in cuptor pana carnea taiata in sectiune este rosie in
mijloc si roze pe margini. Cel de-al doilea ingredient, ca importanta, este foie gras-ul de gasca sau de rata in ultima
vreme, taiat intr-o felie generoasa de 2 cm si apoi sotat usor in unt brun. Urmatorul ingredient ca importanta este
trufa neagra ce este generos razuita peste turnedoul asezat pe o felie prajita de paine neagra, dar si peste foie gras-ul
asezat deasupra turnedoului.
In sfarsit, ultimul ingredient sau mai bine zis semipreparat, este sosul de Madeira, pregatit din sos Demi Glace si vin
sec de Madeira in zilele noastre sau, cum se pregatea in acele vremuri, din sucul rezultat din prajirea turnedoului si a
foie gras-ului peste care se adauga acelasi minunat vin de Madeira, fierbandu-se pana capata consistenta unui sos
cremos.
După ani marcaţi de diferitc maladii fizice şi psihice, a revenit încet-încet la muzică,
compunând mici scheciuri obscure, destinate unor spectacole particulare. Aceste Păcate ale
bătrâneţilor sunt grupate în 14 volume, compuse mai ales pentru pian solo, ocazional pentru
voce şi diverse formaţii orchestrale camerale. Adesea capricioase, denotă uşurinţa şi
naturaleţea, respectiv talentul melodic al compoziţiei lui Rossini, ce transmit evidente
influenţe beethoveniene şi chopiniene. De asemenea, se regăsesc străfulgerări ale apusei
dorinţe de abordare a compoziţiei grav-academice.
La 76 de ani, se stinge pe 13 noiembrie 1868, în casa de la ţară, din Passy. A fost înmormântat
în cimitirul Pere Lachaise din Paris. La cererea guvernului italian, este dezhumat în 1887,
rămăşiţele sale pământeşti găsindu-şi locul de veci în Basilica di Santa Croce din Florenţa.
Imediat dupa dispariţia lui Rossini, Giuseppe Verdi a propus altor douăsprezece
compozitori italieni să colaboreze pentru elaborarea unui Requiem pentru Rossini, ce urma să
fie interpretat, sub bagheta lui Angelo Mariani, în cadrul comemorării unui an de la moartea
sa. Partitura a fost scrisă, dar comemorarea a fost anulată cu putin timp înaintea datei
programate. Ulterior, Verdi va reface Libera me, Domine (partea care i-a revenit din ineditul
Requiem pentru Rossini) şi o va include în grandiosul său Requiem, compus în 1873 şi
dedicat memoriei eroului Risorgimentului italian, poetul Alessandro Manzoni. Dirijorul
Helmuth Rilling a interpretat în 1889 premiera mondială a originalului Requiem pentru
Rossini.