LEGENDA RÂNDUNICII

Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pască vitele n-avea. Într-o
zi s-a sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai
mare în straie bărbăteşti şi a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai
avea gospodarul. Merge ea cît merge, şi, cînd ajunge la un pod, vede că-i iese înainte
un urs fioros, care mormăie şi se repede la ea în două labe. De spaimă i-a îngheţat
sîngele şi ce să facă ea amu? Întoarce vitele şi le mînă, şi tot le mînă spre casă,
tremurînd ca varga. Tata ei, care s-a prefăcut în urs să vadă ce fire are fetica lui, amu
o aştepta în poartă, şi, văzînd cum îi clănţăneau dinţii de frică, o şi întreabă:

—   Da ce-ai păţit tu, copiliţă, de plîngi că se scutură cămeşa pe tine?

—   Inga ce şi inga cum. Era să mă mănînce un urs şi de-amu poţi să-mi dai aur şi
mărgăritare că nu-ţi mai mîn eu vitele la păscătoare.

A doua zi cu fata cea mijlocie se întîmplă aceeaşi poveste.

A venit, însă, şi rîndul celei mezine. Asta, cînd a ajuns la pod, n-a mai încercat să
fugă. A strigat de pe cal:

—   Părinte, părinte, nu mă scoate din minte! Părinte de nu mi-ai fi, cu sabia te-aş
hăcui!

Tat-su a zvîrlit pielea de urs, a blagoslovit fata şi acolo, la podul cela, s-au despărţit.
Tat-su s-a întors acasă, iar fata a mînat vitele la păscătoare. Pe imaş. păscînd vitele, s-
a întîlnit cu un alt păstor, care nu era altcineva decît fratele soarelui. Acela era hiclean
şi a început să bănuiască el că feciorul ce păştea vitele alături, pe imaş, nu era fecior
cum îi era portul. Şi ca să poată şti ce şi cum, o tot îmbia ei să se scalde. Azi aşa şi
mîine tot aşa, da fata nu se lăsa amăgită nici în ruptul capului. Atunci flăcăul l-a rugat
pe frate-său să deie o căldură mare, ca să se scalde şi ea. Şi soarele într-o amiază aşa
de tare frigea, că se ciuciuleau şi frunzele de pe copaci. Şi atunci fata nemaiputînd
răbda, a zis:

—    Mai bine o să mă scald în apă decît în sudoare. Tu să te scalzi în ist capăt de iaz,
că eu m-oi scălda în celălalt.
Zis şi făcut. Fratele soarelui s-a prefăcut în răţoieş, s-a dat sub apă ş-a văzut bine ce
fel de răţuşcă se scaldă în celălalt capăt al iazului. După ce s-a scăldat, fata s-a
îmbrăcat în straiele ei bărbăteşti şi s-a pornit cu vitele spre casă. Fratele soarelui dacă
a prins de veste pe unde trăia fata, a făcut o corăbioară, a încărcat în ea fel de fel de
marfă femeiască şi s-a lăsat dus pe apă pînă n-a ajuns în satul ei. Şi unde s-a oprit el
cu marfa, veneau femei şi fete să-şi cumpere lucruşoare după plac. Na, nu lungă
zăbavă, a venit şi fata ceea pe malul apei şi el a cunoscut-o şi s-a bucurat tare,
îndemnînd-o să cumpere una şi alta. Şi fata a văzut o pereche de ciuboţele frumoase şi
a cerut să i le deie ca să le încerce pe picior. A încercat ea o ciuboţică, i-a venit bine
pe picior, a cerut-o şi pe-a doua, da el perechea nu vroia să i-o deie.

—     Dă-mi perechea iştia.

—     Vino şi ţi-o ia!

Ea cum a pus piciorul pe corabie, corabia dusă a fost! Şi văzînd sărmana că a fost
amăgită, şi-a scos inelul de pe deget, l-a azvîrlit în apă şi a zis cu suspin:

—   Atunci şi numai atunci oi grăi cu tine, hicleanule, cînd mi-oi vedea inelul pe
deget!

El de ciudă că ea nu grăia, şi-a găsit altă mireasă. Şi înainte de nuntă şi-au pus el şi
mireasa lui de gînd s-o prăpădească. Intr-o zi au trimis-o ei în pădure să le-aducă păr
de lup, ca s-o rupă haitele şi să nu se mai întoarcă. Şi ea cum mergea pe drum
plîngînd, i-a. ieşit în cale un moşneguţ ş-o întreabă:

—     Ce cauţi tu pe aice şi de ce ţi-s roşii ochii?

—   Moşule, m-au trimis stăpînii mei în pădurea deasă-deasă, ca să nu mai vin acasă.
M-au trimis să le-aduc păr de lup, ştiind bine că m-or mînca dihăniile şi mi-a veni
numai numele.

—   Nu te întrista, copilă, că tot a fi bine. Dă-te numa-n spatele meu.

A şuierat de trei ori moşneguţul şi s-au strîns lupi o grămadă. Au început lupii a hîrîi
şi a scheuna, şi a se smulge, şi au lăsat smocuri de păr pe iarbă. A luat fata păr de
acela şi s-a întors, da stăpînii ei, văzînd că n-a păţit nimică, au trimis-o la Baba
Cloanţa după sită de mătasă de cernut făină pentru colaci de mireasă:
S-a dus fata cu inima în călcîi, da baborniţa o întreabă:

—     Ce mi-i spune fată-hăi?

—   Dă-mi o sită deasă, de mătasă, de cernut făină pentru colaci de mireasă.

—     Da-a-a, ţî-oi da. Stai o ţîră în casă, să-ţi cat sită de mătasă.

Baba a intrat într-o cămăruţă, da un şoricel mititel prin casă se învîrtea şi tot aşa zicea:

—   Ţî-ţî-ţî, fată frumoasă, ia sita de pe fereastră, peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă,
mîneştergura din cui şi n-aştepta pe ici-colea„ că baba în cămăruţă dinţii şi-i ascuţă.

De trei ori a zis aşa şoricelul. Cînd a zis a treia oară, ea a luat sita deasă de mătasă,
peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă, mîneşter- gura din cui şi fuguţa spre casă. La o
habă de vreme a simţit fata că o frige ceva în spate şi a ştiut că o ajunge Baba Cloanţa.
Cînd gata-gata să pună mina pe ea, fata zvîr! a aruncat peria în urmă şi de odată a
crescut o pădure din fundul pămîntului pînă la torţile cerului şi pînă la marginea lumii.
S-a înciudat Baba Cloanţa, a ros şi tot a ros pădurea pînă şi-a croit cărare prin hucărie.
Şi iar a simţit fata că o ajunge. A azvîrlit în urmă cutia. Şi a crescut o stîncă din
pămînt pînă la cer şi pînă la marginea lumii. Şi a ros zgripţuroaica stînca pînă a făcut
în ea o borticică. Fata cînd a simţit că baba-i la cîţiva paşi de dînsa, a azvîrlit
mîneştergura şi pe loc în faţa baborniţei s-a ivit un lac adînc. Şi dacă era numai apă în
jur, şi neavînd Baba Cloanţa pe unde trece, a trebuit s-o soarbă, ca să sece lacul. Şi a
tot sorbit, a tot sorbit neprohodita, pînă a şi crăpat.

Cînd a ajuns fata acasă, a văzut că se făceau mari pregătiri de nuntă. Şi dacă era gătire
de nuntă, au pus-o şi pe dînsa, ca pe o servitoare, să cureţe nişte peşte. Cînd a început
ea să cureţe un peşte, mirile înjunghia un bou drept după uşa tinzii. Ori boul era mic,
ori tinda era mare, dar se întîmpla aşa precum vă spun. Şi de-odată fata, curăţind un
peşte, găseşte în pîntecele lui inelul pe care l-a fost azvîrlit în apă. Şi numai punîndu-l
pe deget, vede că mireasa lua oala de pe foc cu mîneca şi nu-şi poate ţinea rîsul:

—    Oliolio! Ce fel de mireasă îi asta?

Mirele, cum tăia boul după uşa tinzii, auzind glasul fetei, se repede spre dînsa:

—    Draga mea, rîndunica mea, demult nu te-am auzit grăind…

—     În pod aţi zburat, în fum să vă cuibăriţi!

Iată aşa au apărut pe lume rîndunica şi rîndunoiul. Dacă vă uitaţi bine, penele
rândunicii sînt puţin roşietice în jurul grumazului. Şi dacă aţi băgat de samă, demult,
cînd casele se făceau fără horn, rîndunelele îşi făceau cuiburile în poduri, la fum.
 MOTANUL ÎN CĂLŢAT
de Charles Perrault
S-a întâmplat odată ca trei feciori de morar să primească moştenire după moartea
tatălui lor o moară, un măgar şi un motan. Moara i-a rămas celui mai vârstnic dintre
feciori, măgarul mijlociului, iar motanul mezinului.
„Ce folos de la un motan?” gândi, amărât, mezinul. Fraţii mei vor putea să-şi câştige
pâinea cu uşurinţă, dar eu voi muri de foame.
„Nu fi trist, stăpâne!” îi zise într-o bună zi motanul, cu glas omenesc. „Fă-mi doar rost
de o pereche de cizme, ca să pot umbla mai uşor prin păduri şi câmpuri. Şi-ţi promit
că n-are să-ţi pară rău!”
Nu trecu mult şi motanul află că regele ieşise împreună cu fiica lui la plimbare cu
trăsura.
Aşa că motanul alergă înainte caleştii şi le strigă ţăranilor care strângeau fânul: „Dacă
vă întreabă regele ale cui sunt câmpurile acestea mănoase, să-i spuneţi că sunt ale
marchizului de Carabas. Altfel vă paşte ştreangul! Aţi înţeles?!”
La auzul vorbelor motanului, ţăranii se speriară straşnic. Astfel că atunci când se
apropie trăsura regelui, aceştia făcură întocmai cum le poruncise motanul încălţat.
„Ale cui sunt câmpurile acestea?” – întrebă împăratul.
„Ale marchizului de Carabas!” răspunseră-n cor ţăranii.
„Marchizul ăsta pare a fi un gospodar foarte bun” îi spuse atunci regele fiicei sale.
Apoi, motanul îi porunci stăpânului să se scalde în râu când or trece pe acolo regele şi
prinţesa.
Zis şi făcut! Feciorul de morar îşi ascultă motanul. Şi atunci când trăsura regelui se
apropie de dânşii, se dezbrăcă şi intră în apă. Iar motanul, care îi ascunse repede
hainele, începu numaidecât să strige, cât îl ţineau puterile: „Ajutor! Marchizul de
Carabas a fost jefuit! Hoţii i-au furat îmbrăcămintea!”
Auzind aşa o grozăvie, regele dădu de îndată poruncă slugilor să-l ajute pe marchiz.
Acesta fu scos din apă şi i se dădu cel mai frumos costum regal. În hainele acelea
dichisite, marchizul arăta şi mai frumos decât fusese. Aşa că prinţesa se îndrăgosti de
el de îndată, iar regele îl invită să facă împreună o plimbare cu trăsura lui.
Între timp, motanul cel isteţ plecă să i se închine unui căpcăun bogat, care era stăpânul
de drept al câmpurilor mănoase pe lângă care trecuseră cu toţii. Căpcăunul locuia într-
un castel măreţ, dar nespus de întunecat, undeva la poalele unor dealuri.
De îndată ce intră în castel, motanul făcu o reverenţă şi îi spuse căpcăunului:
– N-am putut trece pe lângă frumuseţea asta de castel fără să nu fac o vizită Măriei
Voastre. Mai cu seamă că am auzit că vă puteţi transforma în orice fel de animal. E
adevărat? se prefăcu neştiutor motanul.
– Este adevărat! se grozăvi căpcăunul. Numeşte numai animalul şi voi intra pe dată în
pielea lui!
– Aş vrea să vă transformaţi într-un leu fioros, dacă se poate, îi ceru motanul încălţat.
Căpcăunul prinse a râde înspăimântător, apoi se transformă într-un leu falnic.
Motanul se sperie foarte tare când leul începu să ragă, dar se strădui să n-o arate. Şi
atunci când căpcăunul reveni la înfăţişarea lui obişnuită, îi spuse:
– Mă plec smerit înaintea Măriei Voastre! Aşa o măiestrie n-am mai pomenit!
– Hă, hă!… Şi încă n-ai văzut nimic, se grozăvi şi mai abitir căpcăunul.
– Mă întreb însă dacă înălţimea voastră poate să se preschimbe şi într-un animal mic
şi nevinovat. De exemplu, într-un şoricel, zise, mieros, motanul. Dar poate că asta vă
este mult prea greu…
– Mie?! zbieră căpcăunul. Eu pot să mă transform în orice. Priveşte numai şi învaţă!
Însă, de îndată ce căpcăunul se preschimbă într-un şoricel, motanul nu mai stătu nicio
clipă pe gânduri: sări pe el şi-l înghiţi dintr-o singură suflare.
Iar atunci când caleaşca împăratului poposi la poarta castelului, motanul încălţat le
ieşi în întâmpinare.
– Bine aţi venit maiestate în castelul marchizului de Carabas!
Apoi, spre uimirea tuturor, mai cu seamă a feciorului de morar, motanul încălţat îi
pofti înăuntru, unde îi aştepta o masă îmbelşugată, aranjată după toate regulile artei.
Regele fu nespus de plăcut impresionat de bogăţia şi de gusturile desăvârşite ale
marchizului de Carabas, aşa că îi zise:
– Dragă marchize, n-ai vrea să te însori cu fiica mea? Nu cred că ea ar avea ceva
împotrivă…
Privind-o pe prinţesă cum îi zâmbea galeş, marchizul de Carabas încuviinţă pe dată,
nevenindu-i să creadă ce noroc dăduse peste dânsul.
La puţină vreme, tinerii făcură o nuntă mare, care ţinu trei zile şi trei nopţi încheiate.
Eu doar am auzit de ea, şi-mi pare tare rău că n-am fost şi eu pe acolo, fiindcă am
auzit că s-au servit numai mâncăruri alese şi băuturi fine.
Şi uite aşa se făcu că ajunse feciorul de morar ginerele regelui şi mare sfetnic al
luminăţiei sale…