Universitatea de stat din RM

Facultatea Istorie si Filosofie

Specialitatea Istoria și Cultura Religiilor

REFERAT

Tema: ,, Perihoreza potrivit Scripturii’’.

Disciplina: Hermeneutica și comparativism biblic

Coordonat: Moșin O.
Elaborat: Petic I.

Chisinau 2022
Introducere

Ortodoxia învaţă „două dogme” comune principale: dogma despre Sfânta Treime
(Triadologia) și dogma despre întruparea şi Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia). Tradiția
răsăriteană n-a separat teologia de oikonomia. Este doctrina fundamentală a creștinismului,
mărturisită în Simbolul de credință (381); nu e vorba de un singur nume, ci de trei nume.

Doctrina despre Trinitate are mai multe afirmații:

a) Unicitatea lui Dumnezeu, Care Se descoperă ca Unul, deci există un singur

Dumnezeu pentru că există un singur Tată, căci Tatăl este originea Ființei, Fiul Cel Care Se naște
din Tatăl, iar Duhul este Cel Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. Astfel, unitatea
divină este trinitară, iar Trinitatea este una;
b) Consubstanțialitatea Treimii este afirmată de Sinodul I ecumenic (325), care
folosește termenul homoousios. Treimea are o singură ființă, iar persoanele nu împart ființa
divină;
c) Dumnezeirea unică subzistă în trei Persoane distincte, adică: Tatăl Care e nenăscut și
fără de început; Fiul Care Se naște numai din Tatăl; și Duhul Care purcede numai din Tatăl.
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt simple nume ale Ființei divine, ci sunt deosebite prin relațiile
lor de origine. Fiul nu e Tată, Tatăl este Cel Care naște, Fiul e născut, Duhul e purces, iar Fiul nu
naște pe Duhul și nici nu-L purcede;
d) În unitatea de ființă, Persoanele își manifestă distincțiile personale în raport cu Tatăl,
adică în relațiile care există între Ele;
e) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă „Cred în Duhul Sfânt... Cel
Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună adorat și împreună mărit...”;
f) În relație cu iconomia sau cu „pogorârea”, Cele trei Persoane operează, în mod
personal, ca trei actori: în raport cu creația, Tatăl este Creatorul; Fiul este cauza; iar revelația lui
Dumnezeu s-a făcut prin Fiul în Duhul. Așadar, Treimea are o singură natură și o singură lucrare,
dar și personală, deoarece fiecare lucrează opera comună, după proprietățile personale;
g) Sfinții Părinți folosesc diverse formule pentru a exprima această lucrare trinitară (de
la, prin, în, din, în afară, ș.a.);
h) „Însușirile ipostatice sunt indicate în Dumnezeu, fiind într-un raport unele cu altele,
căci ipostasurile se deosebesc între ele, dar nu după ființă” (Sf. Grigorie Palama -Tomul
aghioritic-, 132, Filocalia VII, p. 514);
 Teologia trinitară susține că, atât existența ipostatică a Persoanelor treimice, cât și
comuniunea interpersonală în sânul tatălui sunt cu putință deoarece Dumnezeu este iubire.
Caracterul trinitar al Bisericii și al Tainelor merită să fie subliniat. Biserica este una în Hristos
(Gal. 3, 28), ca un trup cu multe mădulare, ca un templu zidit din multe „pietre vii”.
O înțelegere adecvată a creștinismului presupune nu numai acceptarea și mărturisirea
doctrinei despre Treime, ci și transpunerea ei în practică, în cult și într-un mod de viață trinitară.
Astfel Liturghia înnoiește ființa Bisericii după chipul Sfintei Treimi.
Învățătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viața duhovnicească a
credincioşilor. Așa cum Persoanele Sfintei Treimi există una în alta și din alta, într-o unitate
ființială, tot așa creștinii formează o unitate și o comuniune de credință, de nădejde și de iubire în
Dumnezeu. Controversele trinitare, ca și cele hristologice au fost animate și de faptul că circulau
multe ambiguități ți confuzii în legătură cu termenii folosiți pentru sistematizarea doctrinei
ortodoxe (ousia și hypostasis; substantia și persona).

Stabilirea dogmei și a terminologiei trinitare

În fixarea dogmei și a terminologiei trinitare, Ortodoxia a avut contribuția unor

personalități și a unor gânditori de o mare autoritate teologică: Atanasie de Alexandria, Grigorie
de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Vasile de Cezareea, Chiril al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului,
Ioan Hrisostom, ș.a.
1. Sfântul Vasile de Cezareea a scris „Împotriva lui Eunomie” (3 cărți) și „Despre
Duhul Sfânt”, contribuind la popularizarea termenilor trinitari prin textele de cult. El a combătut
opinia care pretindea că Duhul este o creatură. El susține dumnezeirea și consubstanțialitatea
Tatălui și a Fiului, inclusiv, homoousios. El nu numește Duhul homoousion, ci homotimon.
2. Sfântul Grigorie de Nazianz, cunoscut, mai ales, pentru „Cuvântări teologice”,
scrise pentru a combate părerile anomeienilor, ale eutihienior și ale pnevmatomahilor. Distincţii
în ceea ce privește modul de ființare personal al Persoanelor Sfintei Treimi sunt: nenașterea
pentru Tatăl; nașterea pentru Fiul; purcederea pentru Duhul Sfânt. Doctrina de la Niceea trebuie
înțeleasă în același sens: o singură ființă - substanță în trei ipostase - persoane. Teologia trebuie
să recunoască Tatălui atributul de principiu, de origine a Fiului, prin naștere, iar a Duhului, prin
purcedere.
3. Sfântul Grigorie de Nyssa, încearcă o sistematizare a credinței, folosind însă
afirmațiile teologice ale celorlalți capadocieni. El l-a influențat, cu teologia sa mistică, pe autorul
„Scrierilor areopagitice” (texte atribuite lui Dionisie Areopagitul). În lucrarea sa „Despre Sfânta
Treime”, Grigorie respinge ideea că în Treime ar fi trei dumnezei.
Cu Părinții capadocieni doctrinele fundamentale ale creștinismului, ca și terminologia
trinitară, sunt definitiv stabilite și organizate, folosindu-se argumente sistematice.
 Pregătirea descoperirii Tainei Sf. Treimi prin Vechiul Testament

Dacă în doctrina altor religii, această Dogmă Treimică (în înțelesul creștin) nu există
deloc, totuși în spectrul Legii Vechi, Dumnezeu se revelează în câteva preînchipuiri şi doar în
linii generale, urmând că revelația precisă să se facă în sânul Noului Testament.
Unul din motivele, nedesăvârșirii revelației veterotestamentare, este după Sf. Părinți că
popoarele din jurul Israelului fiind în genere politeiste, atunci şi evrei ar fi alunecat foarte ușor
către o eronată înțelegere a Taine Treimice, şi ar fi interes Trei Dumnezei în loc de Trei Persoane
şi O singură Fire Dumnezeiască.
Mai precis, Sfinții Părinți au localizat în paginile V.T. momente în care şi din care se
poate extrage învățătură Treimică:
a) Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1,
26)
b) Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând
binele şi răul”. (Fac. 3,22)
c) „Veniți să ne pogorâm şi să amestecăm pe loc graiul lor” (Fac. 11, 7). O tâlcuire pe
care evreii şi chiar Origen o da acestor „dialoguri” este ca Dumnezeu se sfătuiește cu îngerii mai
înainte creaţi. Reacții imediate care să infirme acesta supoziție au existat multe, mai ales a Sf.
Atanasie cel Mare în Cuvântul sau către elini: „Din context rezulta că cei ce vorbesc sunt egali
după fiinţa, ca Dumnezeu vorbește cu cineva cu care împreună făcea toate şi că scriitorul sfânt
nu s-a putut gândi la îngeri deoarece după ce scrie că a zis Dumnezeu să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră a continuat cu: Şi a făcut Dumnezeu pe om după Chipul Său. Aceasta arată
ca expresiile să facem, a făcut Dumnezeu, după Chipul nostru, după Chipul Lui Dumnezeu, în
fata autorului sunt sinonime, deci se referă întru totul la Dumnezeul întreit în Persoane şi
nicidecum la îngeri. În aceeași cheie de bolta se explică şi celelalte versete.
d) În binecuvântarea levitică invocata de trei ori, putem face o paralelă la binecuvântarea
Paulina din N.T.: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Cor 13, 13)
e) Mult accent s-a pus şi pe Isaia 6,3: Şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, Sfânt,
Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!". În întreita repetare a cuvântului
Sfânt, Părinții văd indicate Sf. Treime iar în singularul Domnul Savaot, văd ei unitatea Fiinţei
dumnezeieşti.
f) Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază,
când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni
stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-
a închinat până la pământ. Apoi a zis: "Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul
Tău! Şi de aici rezulta clar că avem de-a face cu o clară Teofanie, poate cea mai reprezentativă şi
sugestiva arătare şi preînchipuire a Persoanelor Divine. (De aprofundat şi căutat toate tâlcuirile
făcute pe seama Troiței lui Rubliov)1.
g) Apoi după numele date unor persoane divine, deducem spre exemplu pe Fiul însuși,
din expresiile: Înțelepciunea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu <Logosul>, Dreapta lui
Dumnezeu. Aceste expresii le putem deduce şi ca însușiri dar chiar la Solomon şi Sirah le găsim
sub forma de personalități (Pr. 8,9; Sir 14, 1-29).
h) Duhul Sfânt, ca Persoană, e amintit în mai puține locuri, însa prin El se înțelege în
V.T. calitatea finite dumnezeiești de a fi spirituală şi rațională; se mai înțelege sic a putere
dumnezeiască ce se manifesta în lume ca o putere harismatică ce se va revărsa, în viitor, asupra
oamenilor, şi totuși ca Persoana îl găsim în Zah. 7, 12; Jd. 13, 2)
i) Mesia – O persoană numită uneori Dumnezeu sau uneori chiar Fiul lui Dumnezeu ce
se va naște din Fecioară (Îs. 7, 14). Dumnezeu I se adresează ca unui Fiu: Tu ești Fiul Meu, Eu
astăzi Te-am născut (Ps. 2,7).

În concluzie, referitor la VT, Sfânta Treime e amintita dar nu mărturisita. Atunci nu ne

rămane decât să reflectăm sau să transpunem toate aceste revelații VT în lumina Noului
Testament.

Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament

Textele trinitare ale Noului Testament pot fi împărțite în trei categorii:

- Trinitatea persoanelor în unitatea finite
- Existenta a trei Persoane reale şi deosebite între ele
- Unitatea în Trinitate sau unitatea Ființei celor trei Persoane

1
 Treimea în unitate
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19)2. Acesta este unul din clasicele texte ale doctrinei
trinitare deoarece aici sunt amintite cu nume toate cele trei Persoane dumnezeiești. Cuvintele
Tatăl şi Fiul înseamnă totdeauna persoane, iar cuvântul Sfântul Duh pus alături de celelalte două
Persoane, nu se poate referi decât tot la o persoană. Faptul că sunt Persoane cu adevărat mai
reiese şi din faptul că citim „... în numele...”. Expresia aceasta nu e folosită decât în raport şi
adresata unor persoane şi nicidecum lucrurilor ori altor entităţi.
Ele sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru că Tatăl este Principiul în Divinitate, El are
ființa divină în Sine şi nu a primit-o de la nimeni; a doua Persoană are ființa Sa din Tatăl, prin
nașterea eternă, de aceea ea se numește Fiu; a treia i-şi are ființa tot din Tatăl, dar prin purcedere
eternă şi se cheamă Sfântul Duh. Ființa tuturor este una singură şi aceeași. Este unică. Ea exista o
singură dată în cele trei Persoane. Expresia „în numele” arata că cele Trei Persoane au o singură
autoritate și o singură ființa.

Trei Persoane

a) „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui
Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema” (Lc. 1,35). Din cuvintele îngerului deducem existenta a trei Persoane reale şi deosebite
între ele.
b) „Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui
Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri
zicând: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit". (Mt. 3, 16-17). Aici avem
revelaţia efectiva a celor trei Persoane. Fiecare e înfățișată ca persoană reală şi deosebită de alta.
Glasul Tatălui se adresează Fiului numindu-l Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt în chip de
porumbel se coboară asupra Fiului.
c) „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul
Adevărului „(În. 14, 14-16); „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de
la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (În. 15,
26). La fel ca mai sus, şi în această cuvântare de despărțire întâlnim cele trei Persoane pe Tatăl,
Fiul şi Mângâietorul adică Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl.

2
 d) „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Cor 13, 13). Sfântul Pavel se arată un
cunoscător şi un propovăduitor al dreptei credințe în Sfânta Treime, identificând cu adevărat trei
Persoane distincte dar unite în ființa, şi că din partea fiecărei persoane izvorând câte un dar. Tatăl
da darul pe care Fiul îl merită şi Duhul Sfânt îl împărtășește.
În afară de versete şi trimiteri în care se vorbește despre Taina Treimii şi despre cele trei
Persoane concomitent, mai găsim totuşi şi locuri în care este revelata fiecare Persoană în parte.
Astfel Sf. Ev. Matei vorbește despre Persoana Tatălui „Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru
Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Tot Tatălui atribuindu-i rațiune (Mt. 6, 32); voința (În. 5, 30); iubire
(În. 5, 20) etc.
Persoana Fiului. Are rațiune (Mt. 11,27) întrucât cunoaşte în mod direct pe Tatăl; are
voința (În. 17, 24); iubește pe oameni şi lucrează pentru binele lor, jertfindu-şi chiar viața pentru
ei.
Persoana Sfântului Duh. El e trimis pe pământ în locul Domnului, ca Mângâietor al
Sfinților Apostoli, şi al omenirii (În. 14,26; 15,26). Misiunea Lui va fi şi de a învăța pe Sfinții
Apostoli ce să vorbească, atunci când vor fi persecutați (Lc. 12,12) Aceasta înseamnă că El are
rațiune, voința şi iubire faţă de oameni, deci proprietăți ce numai o persoană le poate avea.

Unitatea în Treime

Cele trei Persoane au unitate de ființa, de atribute şi de activitate. Ființa lor este unică şi
nu este multiplicata în Persoanele Sfintei Treimi şi trebuie înțeleasa ca o unitate numerică
absolută, de aceea şi este Un singur Dumnezeu. Pentru ca atributele țin de ființa, tocmai de acea
şi atributele lor sunt comune.
1) Unitatea ființei Fiului şi a Tatălui o arată Hristos când spune:” Eu şi Tatăl Meu
una suntem” (În. 10,30) sau „Tatăl este întru mine şi eu intru Tatăl” (În. 10, 38). Deci se
observa că nu e vorba doar de relații morale ci de unitatea ființei Fiului şi a Tatălui.
2) Unitatea fiinţei Sfântului Duh cu a Tatălui se vede din versetul: „Căci cine
dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu,
nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.” (1 Cor 2,11). De aici vede ca Duhul Sfânt
are o cunoștința perfectă despre Tatăl cum numai Dumnezeu poate avea
3) Unitatea tuturor ființelor dumnezeiești se vede printre altele din explicarea pe care
o dau Sf. Apostoli textului din profetul Isaia 6, 1-10. Isaia vede pe Domnul Savaot (pe Tatăl)
stând pe un tron înalt şi zicând către el: „Şi El a zis: "Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul
veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea” (Îs. 6,9). Sf. Ioan
Apostolul referindu-se la același loc, zice că Isaia când a văzut pe Domnul Savaot a văzut de fapt
pe Fiul:” Zis-a Isaia acestea, fiindcă a văzut slava Lui (a Fiului) şi a grăit despre El. Deci după
aceste exegeze rezulta că Isaia a văzut pe Dumnezeu cel unul în ființa şi întreit în Persoane.
Ortodoxia învață „două dogme” comune principale: dogma despre Sfânta Treime
(Triadologia) și dogma despre întruparea și Răscumpărarea lui Iisus Hristos (Iconomia). Tradiția
răsăriteană n-a separat teologia de oikonomia.
Este doctrina fundamentală a creștinismului, mărturisită în Simbolul de credință (381); nu
e vorba de un singur nume, ci de trei nume.

Doctrina despre Trinitate are mai multe afirmații:

a) Unicitatea lui Dumnezeu, Care Se descoperă că Unul, deci există un singur

Dumnezeu pentru că există un singur Tată, căci Tatăl este originea Ființei, Fiul Cel Care Se naște
din Tatăl, iar Duhul este Cel Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul. Astfel, unitatea
divină este trinitară, iar trinitatea este una;
b) Consubstanțialitatea Treimii este afirmată de Sinodul I ecumenic (325), care
folosește termenul homoousios. Treimea are o singură ființă, iar persoanele nu împart ființa
divină;
c) Dumnezeirea unică subzistă în trei Persoane distincte, adică: Tatăl Care e
nenăscut și fără de început; Fiul Care Se naște numai din Tatăl; și Duhul Care purcede numai din
Tatăl. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu sunt simple nume ale Ființei divine, ci sunt deosebite prin
relațiile lor de origine. Fiul nu e Tată, Tatăl este Cel Care naște, Fiul e născut, Duhul e purces, iar
Fiul nu naște pe Duhul și nici nu-L purcede;
d) În unitatea de ființă, Persoanele își manifestă distincțiile personale în raport cu
Tatăl, adică în relațiile care există între Ele;
 e) Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt au aceeași adorare și slavă „Cred în Duhul Sfânt... Cel
Ce cu Tatăl și cu Fiul este împreună adorat și împreună mărit...”;
f) În relație cu iconomia sau cu „pogorârea”, Cele trei Persoane operează, în mod
personal, ca trei actori: în raport cu creația, Tatăl este Creatorul; Fiul este cauza; iar revelația lui
Dumnezeu s-a făcut prin Fiul în Duhul. Așadar, Treimea are o singură natură și o singură lucrare,
dar și personală, deoarece fiecare lucrează opera comună, după proprietățile personale;
g) Sfinții Părinți folosesc diverse formule pentru a exprima această lucrare trinitară
(de la, prin, în, din, în afară, ș.a.);
h) „Însușirile ipostatice sunt indicate în Dumnezeu, fiind într-un raport unele cu
altele, căci ipostasurile se deosebesc între ele, dar nu după ființă” (Sf. Grigorie Palama -Tomul
aghioritic-, 132, Filocalia VII, p. 514);
Teologia trinitară susține că, atât existența ipostatică a Persoanelor treimice, cât și
comuniunea interpersonală în sânul tatălui sunt cu putință deoarece Dumnezeu este iubire.
Caracterul trinitar al Bisericii și al Tainelor merită să fie subliniat. Biserica este una în Hristos
(Gal. 3, 28), ca un trup cu multe mădulare, ca un templu zidit din multe „pietre vii”.
O înțelegere adecvată a creștinismului presupune nu numai acceptarea și mărturisirea
doctrinei despre Treime, ci și transpunerea ei în practică, în cult și într-un mod de viață trinitară.
Astfel Liturghia înnoiește ființa Bisericii după chipul Sfintei Treimi.
Învățătura despre Sfânta Treime are o însemnătate deosebită pentru viața duhovnicească a
credincioşilor. Așa cum Persoanele Sfintei Treimi există una în alta și din alta, într-o unitate
ființială, tot așa creștinii formează o unitate și o comuniune de credință, de nădejde și de iubire în
Dumnezeu. Controversele trinitare, ca și cele hristologice au fost animate și de faptul că circulau
multe ambiguități ți confuzii în legătură cu termenii folosiți pentru sistematizarea doctrinei
ortodoxe (ousia și hypostasis; substantia și persona).

Stabilirea dogmei și a terminologiei trinitare

Trebuie să precizăm de la început că singurul loc în care apare termenul ousia (lat.
substantia) în Noul Testament este Lc 15,12, şi desemnează averea pe care o împarte tatăl celor
doi fii. Mai mult, în limba ebraică nu avem un termen echivalent pentru grecescul physis, iar
termenii apropiaţi ca sens sunt folosiţi în legătură cu oameni şi cu lucruri, şi foarte rar cu
Dumnezeu. De fapt physis nu apare în Septuaginta, ci doar în apocrife, în care nu este folosit
niciodată în asociere cu Dumnezeu . Departe de a-L prezenta pe Dumnezeu, folosind expresii
abstracte, Vechiul Testament abundă în expresii antropomorfice, prin care se arată cum
Dumnezeu este viu şi prezent nemijlocit în istoria poporului Israel cu care are un legământ.
Antinomia dintre unicitatea lui Dumnezeu şi revelarea Sa plină de har, dintre transcendenţa Sa
ascunsă şi imanenţa Sa copleşitoare, reprezintă cei doi poli care se întâlnesc în înţelegerea vechi-
testamentară a lui Dumnezeu. La tetragrama sacră se face referire numai în Exod 3,14-15, unde
pare a se face un joc de cuvinte pe baza verbului „a deveni”, prin care se sugerează că identitatea
lui Dumnezeu va fi revelată în cursul intervenţiei Sale istorice în numele lui Israel. Pentru a nu
împieta asupra numelui sacrosanct, s-a folosit apelativul „Domn” ( Ynda), redat apoi în limba
greacă prin Kyrios. În Septuaginta, Kyrios a devenit numele lui Dumnezeu, şi acest uz se reflectă
şi în IIPetru, mai ales în 2,9,11 şi 3,8-15.
În fixarea dogmei și a terminologiei trinitare, Ortodoxia a avut contribuția unor
personalități și a unor gânditori de o mare autoritate teologică: Atanasie de Alexandria, Grigorie
de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Vasile de Cezareea, Chiril al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului,
Ioan Hrisostom, ș.a.
1. Sfântul Vasile de Cezareea a scris „Împotriva lui Eunomie” (3 cărți) și „Despre
Duhul Sfânt”, contribuind la popularizarea termenilor trinitari prin textele de cult. El a combătut
opinia care pretindea că Duhul este o creatură. El susține dumnezeirea și
consubstanțialitatea Tatălui și a Fiului, inclusiv, homoousios. El nu numește Duhul
homoousion, ci homotimon.
2. Sfântul Grigorie de Nazianz, cunoscut, mai ales, pentru „Cuvântări teologice”,
scrise pentru a combate părerile anomeienilor, ale eutihienior și ale pnevmatomahilor. Distincţii
în ceea ce privește modul de ființare personal al Persoanelor Sfintei Treimi sunt: nenașterea
pentru Tatăl; nașterea pentru Fiul; purcederea pentru Duhul Sfânt. Doctrina de la Niceea trebuie
înțeleasă în același sens: o singură ființă - substanță în trei ipostase - persoane. Teologia trebuie
să recunoască Tatălui atributul de principiu, de origine a Fiului, prin naștere, iar a Duhului, prin
purcedere.
3. Sfântul Grigorie de Nyssa, încearcă o sistematizare a credinței, folosind însă
afirmațiile teologice ale celorlalți capadocieni. El l-a influențat, cu teologia să mistică, pe autorul
„Scrierilor areopagitice” (texte atribuite lui Dionisie Areopagitul). În lucrarea sa „Despre Sfânta
Treime”, Grigorie respinge ideea că în Treime ar fi trei dumnezei.
Cu Părinții capadocieni doctrinele fundamentale ale creștinismului, ca și terminologia
trinitară, sunt definitiv stabilite și organizate, folosindu-se argumente sistematice.

Sfânta Treime - Taina supremei iubiri

[Link] Sfintei Treimi în iubirea divină

Iubirea presupune mereu două eu-uri care se iubesc sau un eu care dăruieşte. Iubirea şi un
altul care o primeşte, fiind conştiente într-o reciprocitate ambele eu-uri de iubirea celuilalt. Cele
două eu-uri nu se confundă deoarece asta ar însemna distrugerea iubirii. Iubirea uneşte fără să
confunde eu-urile, dar oferă totodată unitate maximă între ele. Iubirea îşi are modelul în Iubirea
eternă şi desăvârşită a Persoanelor divine.
Teologia catolică spune că această iubire produce Persoanele divine, dar nu e aşa, ci Le
presupune. Iubirea presupune o fiinţă comună în trei persoane.
Iubirea noastră imită iubirea Treimică, datorită creării noastre după chipul Sfintei Treimi.
Chiar dacă ştim faptul că Dumnezeu este esenţă subzistând în trei Persoane, neexistând
corespondent lumesc al acesteia, ori chiar de ar fi, trebuie totuşi să nu ne înşelăm că am fi
pătruns astfel în taină, deoarece asta ne-ar duce spre idolatrie, şi ar opri mişcarea spiritului nostru
spre misterul plenitudinii vieţii mai presus de înţelegere.
Sf. Dionisie Areopagitul - numai un Dumnezeu Care este Tată şi Fiu ar putea explica
toată filiaţia şi paternitatea pământească.
Formula dogmatică a Dumnezeirii unice în fiinţă şi întreite în Persoane delimitează
învăţătura creştină despre Dumnezeu faţă de altele, în sensul că o astfel de Dumnezeire este
singura mântuitoare, ca baza a comuniunii iubitoare cu noi în eternitate.
[Link] Areopagitul - afirmă certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane
divine în unitatea fiinţei, cât şi caracterul de taină al acesteia:, cele comune ale întregii
Dumnezeiri sunt, cum am arătat... suprabunătatea, supraesenţa... şi toate ale negaţiei prin
depăşire... iar cele distincte, numele şi calitatea mai presus de esenţă ale Tatălui, ale Fiului şi
ale Sfântului Duh, care nu admit nici o schimbare între ele şi nici o confuzie.
 2. Sfânta Treime, baza mântuirii noastre

Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea e baza

mântuirii. Numai existând un Dumnezeu întreit, Una din Persoanele dumnezeieşti Se întrupează,
punând pe toţi fraţii Săi întru umanitate în relaţia de fii faţă de Tatăl ceresc, sau pe Tatăl de
Părinte cu toţi oamenii.
Prin Întrupare intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui,
rugându-ne ca nişte fii. Duhul se identifică prin har cu noi, pentru ca noi să ne identificăm cu El.
Prin har se elimină distanţa eu-urilor, creând prin har între noi şi Tatăl aceeaşi relaţie pe care El o
are după fiinţă cu Tatăl. Dacă în Fiul am devenit fii prin har, în Duhul dobândim conştiinţa şi
îndrăzneala de fii.
Prin Întrupare, este mărturisită dragostea Fiului faţă de Tatăl, ca Tată; Tatăl mărturiseşte
pe Fiul în calitatea lui de Fiu întrupat, şi prin El nouă iubirea Sa de Tată; iar Duhul
spiritualizează umanitatea, asumată de Fiul, îndumnezeind-o, făcând-o aptă de participarea la
iubirea Ipostasului divin al Fiului faţă de Tatăl lui.
Un dumnezeu întrupat care n-ar fi Fiul unui Tată nu s-ar menţine ca persoană prin relaţia
faţă de altă persoană egală cu ea. Umanitatea asumată de el s-ar cufunda în el ca într-un abis
impersonal, neparticipând la iubirea Fiului faţă de Tatăl.
Raţiunea s-a obişnuit să unească principiul distincţiei şi al unităţii în înţelegerea realităţii
în aşa măsură, încât nu-i mai este deloc greu să vadă modul antinomic de a fi al întregii realităţi.
Azi înţelege că pluralitatea nu sfâşie unitatea, neanulându-se în reciprocitate, menţinându-se una
pe cealaltă, slăbirea uneia sau a alteia echivalând dispariţiei vieţii sau existenţei unei entităţi
oarecare. Ceea ce părea cândva iraţional este azi recunoscut ca indicând o treaptă firească spre
care trebuie să tindă raţiunea.
Azi pluralitatea creaţiei este văzută în tot felul de trinităţi. Bernhard Philibert:, întreaga
creaţie este un reflex întreit al Treimii”.
Cel mai apropiat chip al Sfintei Treimi e unitatea de fiinţă şi distincţia de persoană a
oamenilor. Puterea Ei întăreşte în noi unitatea, fără a ne slăbi în vreun fel ca persoane, făcându-
ne a înţelege tot mai mult o asemenea unitate supremă între persoanele care devin neconfundate.
Contra triteismului ca răspuns la înţelegerea greşită a oamenilor cum că aşa cum oamenii
formează o singură umanitate, fiind totuşi mai mulţi, trebuie să admitem şi existenţa a trei
dumnezei, Sfântul Grigorie de Nazianz, spunea:, dar aici (la oameni) comunul înfăţişează
unitatea numai contemplării minţii. Căci cele singulare sunt divizate foarte mult între ele prin
timp, prin afecte, prin putere... dar pentru noi Dumnezeu unul este, pentru că una este
Dumnezeirea şi toate cele din El se referă la această unitate, chiar dacă e crezut întreită. Căci
nu e Unul mai mult Dumnezeu şi Altul mai puţin. Nici Unul mai întâi şi Altul mai târziu. Nici nu
se taie prin voinţă, nici nu se divizează în putere, nici nu e neîmpărţită în cele deosebite... E ca o
unică şi indistinctă lumină în trei sori într-o interioritate reciprocă. Când privim spre
Dumnezeire şi spre prima cauză şi spre unicul principiu, cugetăm pe Unul. Dar când ne aţintim
spre Cei în Care este Dumnezeirea, şi spre Cei ce sunt din prima cauză în mod netemporal şi de
slavă egală, trei sunt Cei închinaţi.’’
Sf. Ioan Damaschin: „Cei trei sori care se compenetrează sunt o singură lumină’’
„O Dumnezeire în trei străluciri’’ (Slujba înmormântări)
Sfântul Vasile cel Mare:, cugetarea nu redă nici o gradaţie, care să fie ca un spaţiu între
Tatăl şi Fiul şi Duhul. Pentru că nu e nimic care să se intercaleze în mijlocul Lor, nici un alt lucru
subzistent, afară de firea dumnezeiască, încât să o poată împărţi prin inserarea a ceva străin, nici
golul vreunei existenţe fără subzistenţă, care ar produce o fisură în întregul fiinţei divine,
întrerupând continuitatea prin intercalarea golului.
Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, revelându-Se în lume şi lucrând în oameni şi între
oameni, manifestă unitatea desăvârşită faţă de celelalte două Persoane prin fiinţa şi prin iubirea
desăvârşită faţă de Ele. Iubirea noastră nu e desăvârşită, deoarece nici unitatea de fiinţă dintre noi
nu este, noi fiind chemaţi spre a creşte în iubirea desăvârşită între noi şi faţă de Dumnezeu, prin
energiile necreate, care reprezintă unitatea de fiinţă a lui Dumnezeu adusă între noi, şi mărind
unitatea fiinţei noastre umane.
S-ar putea concretiza continuitatea naturii umane, subzistentă concret în multe ipostasuri,
ca un fir pe care apar, unul după altul, ipostasurile ca diferite noduri. Între ele nu este un gol
total, ci o subţiere a naturii care apare în ele îngroşată, sau în actualitatea tuturor virtualităţilor ei.
Fără continuitatea dintre persoanele umane, prin firul subţiat al naturii, nu s-ar putea înţelege,
nici menţine diversele ei concretizări în persoane. Firul şi nodurile există simultan, firul fiind
modul de aducere la existenţă a unor noi noduri prin comunicarea nodurilor deja existente. Astfel
fiecare ipostas este legat ontologic. Aceasta le dă caracterul de persoane şi adevărata dezvoltare
constă în dezvoltarea lor ca persoane, printr-o şi mai strânsă comunicare între ele.
 Bunele relaţii duc la îngroşarea firului, iar cele potrivnice duc la subţierea lui până la
rupere, sfâşiind natura umană nu ca unitate ontologică, ci ca unitate de voinţă.
Sf. Maxim Mărturisitorul:, noi am fost creaţi la început într-o unitate a firii, dar diavolul
ne-a despărţit între noi şi de Dumnezeu şi a împărţit firea în multe opinii şi închipuiri, folosindu-
se de alegerea voinţei noastre.’’
Prin firul subţiat au loc schimburi - o primire a uneia în alta -, firul nefiind liniar, ceea ce
ar însemna relaţionarea directă cu o singură persoană, ci de fapt de la fiecare persoană duc fire
directe la o alta, fiecare persoană fiind centrul unor raze asemănătoare stelelor. Legătura lor este
asemenea unei plase cu ochiuri, razele realizând comunicarea - plase de ochiuri se îmbogăţeşte
constant prin părţi care le oferă şi altele pe care le primeşte, ca într-o sferă de ochiuri tot mai
dese.
Deci nici deofiinţimea umană nu constă numai în identitatea unei naturi posedate de
persoane distanţate; ci, într-o unică fiinţă purtată de toate ipostasurile într-o solidaritate, deşi
unele persoane se mântuiesc covârşite de Duhul lui Hristos, altele nu.
Calcedon - Hristos este de o fiinţă cu noi după umanitate
Ipostasurile Sfintei Treimi nu sunt unite în aceeaşi natură numai prin firele subţiate care
Le unesc, dar Le şi despart în oarecare măsură. Toate trei sunt în mod desăvârşit Unul în Altul,
posedând împreună întreaga natură divină şi Toate posedă în mod comun întreaga fire.
Trebuie să ne raportăm la natura divină ca la ceea ce este, anume, în întregime spirituală,
şi de o spiritualitate mai presus de oricare alta cunoscută. Deci, Ipostasurile divine sunt total
transparente Unul Altuia şi în interioritatea iubirii desăvârşite. Deofiinţimea lor nu se menţine şi
nu se dezvoltă prin firele subţiri care le-ar uni ca purtătoare ale aceleiaşi fiinţe, precum la
oameni, ci Fiecare poartă în mod comun cu Celelalte întreaga fire, fiindu-şi astfel deplin
interioare. Infinitatea Fiecăruia nu lasă posibilitatea subţierii naturii divine dintre Ele.
Sf. Părinţi le aseamănă cu trei sori supraluminoşi ce poartă aceeaşi lumină infinită
întreagă (In. 14,9,11), iar Sf. Vasile cel Mare spunând: cine cugetă la chipul Fiului şi-a întipărit
în sine pecetea Ipostasului părintesc... contemplând frumuseţea nenăscută în cea născută.
Fiecare transpare ca purtător al aceleiaşi lumini infinite prin Celelalte două, fiind interior Lor şi
avându-Le interioare pe Acelea.
Faptul că vorbim de Ipostasurile divine ca subiecte nu înseamnă că reducem natura divină
la o realitate nesubiectivă. Esenţa spirituală subzistentă numai în subiect implică totdeauna o
relaţie conştientă între subiecte, deci o ipostaziere a ei în mai multe subiect, într-o compenetrare
şi transparenţă reciprocă perfectă, în ceea ce a numit Sf. Ioan Damaschin perihoreză.
Sf. Atanasie:, A spune de Fiul că putea şi să nu fie, e o impietate şi o îndrăzneală ce
atinge fiinţa Tatălui; căci putea ea să nu fie ceea ce e propriu ei? Aceasta e asemenea cu a zice:
putea să nu fie bun Tatăl. Dar precum Tatăl e bun veşnic prin fire, aşa e născător veşnic prin fire.
Iar a zice: Tatăl voieşte pe Fiul şi Cuvântul voieşte pe Tatăl nu arată o voinţă antecedentă
(naşterii) ci indică autenticitatea aceleiaşi firi şi calitatea şi identitatea fiinţei”.

Deşi Dogmaticile de şcoală socotesc bunătatea ca însuşire a fiinţei divine, Sfinţii Părinţi
nu cugetă fiinţa separat de Persoană. Bunătatea fiinţei se arată în relaţia dintre Persoane, fără a
confunda prin aceasta Persoanele, pentru că naşterea este o proprietate incomunicabilă a Tatălui,
însă în actul naşterii se manifestă în acelaşi timp, într-un anumit fel personal, însuşirea fiinţei
divine de a fi bună. Plenitudinea existenţei, proprie fiinţei divine, nu poate fi trăită de un singur
eu. Bucuria de unul singur nu-i o bucurie deplină, nici o plenitudine de existenţă, iar bucuria dă
existenţa comunicată de un eu altui eu, trebuie să fie în cel ce o primeşte tot aşa de deplină ca şi
în cel ce o dăruieşte. În iubire deplină persoanele nu se dăruiesc şi nu se acceptă numai reciproc,
ci se şi afirmă reciproc şi personal, se pun în existenţă prin dăruire şi primire.
Iubirea divină este atoteficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea
integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl din veci continuu ca Tată, prin faptul că Se acceptă ca pus
în existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Afirmându-se reciproc în
existenţă în distincţia lor, prin iubirea perfectă actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din
veci şi au un caracter de acte cu totul personale, deci sunt acte în care Persoanele divine sunt
împreună active.
În Dumnezeu trebuie să fie Tată, Fiu şi Duh Sfânt, iar raportarea lui Dumnezeu trebuie să
aibă loc în El însuşi, dar totuşi între eu-uri deosebite, pentru ca raportarea şi deci iubirea să fie
reală. Raportarea este comună în Dumnezeu, deşi fiecare Persoană are altă poziţie în acest act
comun al raportării:, Subiectul adevărat este o raportare a Celor trei, dar o raportare care apare ca
o esenţă, o raportare esenţială.”
După Sfinţii Părinţi, Sinea Tatălui nu S-ar cunoaşte pe Ea însăşi dacă nu ar avea în
oglinda conştiinţei Sale pe Fiul ca o altă conştiinţă a Sa. Aceasta nu înseamnă că Fiul Îi aduce
Tatălui din afară cunoaştere de Sine, ci că Tatăl numai întrucât e subzistenţa esenţei divine ca
 Tată, deci întrucât e născător al Fiului, se cunoaşte pe Sine. Cu alte cuvinte, esenţa divină numai
întrucât subzistă real ca trei Ipostasuri e lumină; sau faptul că e lumină se arată în aceea că
subzistă în trei Ipostasuri ce se cunosc împreună.

Terminologia trinitară

a) Esență/ousia exprimă fondul. Baza unei realități- esența omului de a fi animal rațional.
b) Substanța este considerată o bază pe care stau sau în care sunt înrădăcinate însușirile.
c) Natura este ceva comun tuturor indivizilor din aceeași speciae.
d) Ipostasul este o substanță idividuală completă, existând în sine și pentru sine. Acesta
exprimă felul de a fi al naturii. Ipostasul esre proprietarul, subiectul sau purtătorul
naturii. Pentru Sf Vasile cel Mare și alți Sfinți ai Bisericii din Răsărit, acest termen este
echivalent cu personă(prosopon)

e) Persoana (prosopon) înțelesul originar al termenului este față/mască. Aceasta este un

ipostas de natură rațională sau o substanță individual de natură rațională. Persoana este
pentru ipostasurile rationale. Persoana cuprinde în sine ca elemente fundamentale
individualitatea și raționalitatea. Persoana se deosebește de natură prin aceea că are
principii individuale de existență. Dumnezeu este asemănător naturii și persoanei dar
într-un mod absolut fără a se vorbi despre imperfecțiune. Ființa dumnezeiască este o
substanță individual eternă.
- Termenul de intersubiectivitate pune accentul pe comuniunea pozitivă ce are loc între
Persoanele Sfintei Treimi între actul nașterii și purcederii. Toată esența divină, e subiectivată
sau întreit subiectivizată.

- Comuniunea deplină se realizează numai între persoanele care sunt și care se fac transparente ca
subiecte pure. Caracterul pur al Subiectelor divine implică o intersubiectivitate a lor, de aceea
se vorbește de un unic Dumnezeu și de trei Eu-ri. Fiecare trăiește și modurile Lor de trăire a
ființei divine, dar nu ca ale Sale ci ca ale Lor.
- Tatăl născând etern pe Fiul nu-L face pe acesta în oarecare privință obiect al Său. Nașterea Fiului
din Tatăl exprimă poziția Tatălui ca dătător și a Fiului ca primitor. Ambii trăiesc acest act
etern într-o intersubiectivitate care nu-I confundă.

- Teologiei ortodoxe îi este străină terminologia catolică despre generatio activa (atribuită
Tatălui) și generațio passiva (atribuită Fiului). Duhul este într-o mișcare eternă de purcedere
din Tatăl cum este și Fiul într-o mișcare eternă de naștere. Purcederea Duhului din Tatăl e și ea
un act de pură intersubiectivitate a Tatălui și a Duhului fără să Se confunde între Ei

- În Dumnezeu fiecare EU este și cuprinde totul, dar fericirea Lui perfectă stă în faptul că fiecare
EU care e totul cuprinde celelalte Eu-uri care sunt și El totul, Fiecare fiind totul în această
reciprocă cuprindere
- La Dumnezeu, un EU Îl socotește continuu pe Celălalt ca înlocuitor al Său. Fiecare Se vede
numai în relație cu Celălalt, sau se vede în Celălalt. EU-l Tatălui e afirmat de Fiul, Care la rândul
Său nu Se știe decât împlinind voia Tatălui. Sfântul Vasile cel Mare zice: ,,Vezi că uneori
Tatăl descoperă pe Fiul, alteori Fiul pe Tatăl. Deci toată Dumnezeirea ți se arată uneori în
Tatăl, alteori în Fiul și în Duhul Sfânt”

- Păcatul individualismului ne împiedică să înțelegem deplinătatea iubirii și a unității Sfintei

Treimi. Datorită iubirii fiecare atrage pe aproapele prin voință la sine și-l preferă sieși atât de
mult, pe cât îl respingea înainte și râvnea să fie înaintea lui
- Nu există o unitate fără o distincție în ea. Dumnezeu e în mod eminent UNU și TREI: ,,Căci Eu
sunt Dumnezeu primul și Eu după aceea” (Ieșire 44,6). Numărul care reprezintă prin excelență
distincția înt unitate, sau unitatea explicate este trei.

- Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria și de sensul existenței. Duhul Sfânt e
semnul iubirii depline în Sumnezeu. Numai al treilea implică eliberarea deplină a iubirii de
egoism.

- Prin Duhul Sfânt iubirea Treimii se dovedește sfântă. Numai pentru că este un al treilea, cei doi
pot deveni simultan unul nu numai prin reciprocitatea iubirii ci prin uitarea comună a ambilor în
 fața celui de al treilea. Numai existența unui al treilea în Dumnezeu explică crearea unei lumi
numeroase de eu-ri și ridicarea lor la nivelul de parteneri îndumnezeiți ai Sfintei Treimi

- Duhul Sfânt reprezintă putința întinderii iubirii dintre Tatăl și Fiul la alte subiecte și în același
timp dreptul unui al treilea la dialogul iubitor al celor doi.
- Tatăl Se bucură de Fiul, dar bucuria aceasta vrea să Și-o comunice unui al treilea ca să fei
deplină. În acest sens, Tatăl purcede pe al treilea Subiect, Care e îndreptat împreună cu Tatăl în
întregime spre Fiul.
- Duhul Sfânt face legătura între Tatăl și Fiul fără să înceteze să fie Persoană distinctă și fără să
purceadă și de la Fiul. Duhul nu este El însuși bucuria ci Cel care participând la bucuria Tatălui
de Fiul și a Fiului de Tatăl, arată în plinătatea ei bucuria Unuia de Celălalt.

- Învățătura ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl spre Fiul implică faptul că FIUL
și TATĂL nu Se confundă, nici nu Se separă. Prin faptul că este purces, Duhul Sfânt aduce
bucurie fiecărei Persoane.

- Duhul Sfânt prilejuiește în mod special comuniunea: ,,Harul Domnului nostru Iisus Hristos și
dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți” (2. Cor. 13,13 )

- Duhul ne ferește de singurătatea ucigătoare de aceea este Mângâietorul. Mereu Acesta oferă
comuniune, în El oricine găsește o mângâiere. Dumnezeu e sălășluit în noi prin Duhul ca dar al
Lui.

Raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Perihoreză şi apropriere
- Conţinutul dogmei Sfintei treimi, exprimat în formula scurtă: Dumnezeu este unul în Fiinţă şi
întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, are o densitate şi o adâncime tainică fără egal în
credinţa noastră.

- Dumnezeu este unul după Fiinţă şi întreit în Persoane, ceea ce înseamnă că Fiinţa nu se împarte
în trei, ci există întreagă şi cu toate perfecţiunile dumnezeieşti în fiecare Persoană, fără ca
prin aceasta să Se confunde Persoanele, Ele distingându-Se ca Persoane şi fără ca însuşirile
personale, distinctive, să despartă Persoanele între Ele, ceea ce ar însemna spargere a unităţii
dumnezeieşti.

- Dumnezeirea Tatălui nu este contestată de nimeni dintre cei ce cred, chiar şi eretici fiind, Tatăl
fiind general afirmat ca Dumnezeu, „atotţiilorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor
tuturor şi nevăzutelor”, şi aşa în toate mărturisirile de credinţă, în cult şi în rugăciuni, ca Tată al
tuturor. Mântuitorul Însuşi Îl declară pe Tatăl ca singur Dumnezeu adevărat: „Viaţa veşnică
aceasta este: ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu” (In 17,3).

- În multe locuri ale Sfintei Scripturi, Tatăl este numit Dumnezeu (In 3,16; Rm 1, 7; 1 Co 1,3; Ga
1,3 etc.). Uneori textul Sfintei Scripturi poate da impresia că Tatălui I se atribuie o întâietate în
Sfânta Treime, căci El naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfâjt, dar aceasta se datoreşte
imposibilităţii exprimării omeneşti de a afirma altfel unitatea de principiu a Sfintei Treimi, Tatăl
neavând întâietate existenţială faţă de Fiul şi de Duhul Sfânt, deşi este Născător şi Purcezător:
„Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (In 20,17),
„Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei” (Ef 1,17).

- Dumnezeirea Fiului, ca Persoană deosebită de Tatăl, numit fiind Fiu, este afirmată în multe
locuri, fie direct, fie indirect. Direct: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps 2,6); „Din
pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut” (Ps 109,3); „astăzi” şi „înainte de luceafăr”
însemnând veşnicia. La Botez, Tatăl Îl numeşte „Fiul Meu iubit” (Mt 3,17); în faţa lui Caiafa,
Hristos Se recunoaşte ca Fiu al lui Dumnezeu (Mt 26, 63-64); Hristos este: „Fiul lui Dumnezeu
Celui viu” (Mt 16,16); Apostolul Toma îl numeşte „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28).

- Indirect, dumnezeirea Fiului ca Persoană deosebită de Tatăl se afirmă atribuindu-I-se însuşiri

dumnezeieşti, ca: veşnicie (In 17,5), atotputernicie (In 1,3; Mt 28,18), omniprezenţă (Mt 18,20);
Lui i se cuvine adorare dumnezeiască (In 5,23) şi altele. Iar locurile scripturistice în care se
găsesc expresii ca „Tatăl este mai mare decât Mine” In 14,28), „Iar despre ziua aceea şi ceasul
acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mc 13,32), ele se referă la
Hristos numai ca om, pe de o parte, iar pe de alta au ca scop să arate că nu orice este menit să se
descopere, ci numai ceea ce este conform cu divina hotărâre a Sfintei Treimi, ca fiind folositor
pentru mântuire, iar cunoaşterea zilei sfârşitului lumii nu este.
- Dumnezeirea Duhului Sfânt este afirmată cu claritate, direct sau rezultând din context. Astfel,
„celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta” (Lc 12,10). Duhul Sfânt este
„Mângâietorul… Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede” (In 15,26), având deci natură
 dumnezeiască; dine minte „Duhului Sfânt” nu minte „oamenilor, ci lui Dumnezeu” (FA 5,3-4);
Duhul are însuşiri dumnezeieşti, este „alt Mângâietor” (In 14,16), este atotştiitor, învaţă
„toate”(In 14,26), este atotputernic, participând la creaţie (FA 1,2; Ps 32,6); botezul se face şi în
numele Duhului Sfânt (Mt 28,19), egal fiind cu Tatăl şi cu Fiul; prin Duhul Sfânt vine mântuirea
prin naştere „din apă şi din Duh” (In 3,5).
- Mărturiile Sfintei Tradiţii sunt clare cu privire la dumnezeirea Duhului Sfânt, mărturii încă de
dinaintea Sinodului II ecumenic în care s-a formulat dogma despre dumnezeirea Duhului Sfânt.
Aşa sunt: vechile simboluri de credinţă, doxologia mică, rugăciunea de seară „Lumină lină”,
săvârşirea Botezului în numele celor trei Persoane dumnezeieşti, ca şi mărturiile Părinţilor
bisericeşti din acea vreme.
- Această împreună-existenţă, coexistenţă a Persoanelor dumnezeieşti, împreună-locuire în
înţelesul de a fi una în alta, fiecare în celelalte, fără amestecare, teologia o numeşte perihoreză
(gr. perihorisis), care înseamnă înconjurare reciprocă sau, mai potrivit, întrepătrundere
reciprocă, numire pentru veşnicia perihoreză treimică.

- Perohoreza exprimă atât unitatea, cât şi trinitatea lui Dumnezeu. Unitatea, pentru că Tatăl, Fiul
şi DuhulSfânt au aceeaşi Fiinţă, una şi unică, identică, neîmpărţită şi neîmpărţibilă între
Persoane; Trinitatea, pentru că Fiinţa cea una şi neîmpărţibilă este afirmată ca subzistând, adică
menţinându-Se întreagă nu într-o singură Persoană, ci în trei Persoane reale, deosebite ca
Persoane, deşi fără a se împărţi sau repeta de la o Persoană la alta.

- Astfel, dată fiind identitatea de fiinţă neîmpărţibilă, cele trei Persoane care o au întreagă fiecare
nu pot fi cugetate altfel decât existând în perihoreză, adică întrepătrunzându-se.

- Fără perihoreză, Persoanele divine ar fi concepute ca existând alături una de alta, ca în lumea
umană, despărţite, şi, drept concluzie, s-ar afirma trei Dumnezei; şi mai departe, fiind trei şi deci
limitându-se reciproc, nici unul n-ar mai fi desăvârşit, adică Dumnezeu.

- În cugetarea teologică asupra raportului dintre Persoanele Sfintei Treimi, perihoreza corect
înţeleasă se impune ca factor explicativ fără de care se cade în erezii antitrinitare (gnosticism,
tetrateism, triteism, sabelianism).
- Modul de existenţă perihoretic al Persoanelor divine îşi are temeiul în faptul că una dintre
Persoane, Tatăl, împărtăşeşte veşnic celorlalte două Persoane, Fiului şi Duhului Sfânt, întreaga
Sa Fiinţă, întreagă fiecăruia, Fiului prin naştere şi Duhului Sfânt prin purcedere, fără ca El să
rămână fără integritatea Fiinţei şi fără ca celelalte Persoane să primească doar o parte, ci fiecare
primind-o întreagă.

- De altfel, împărtăşirea în parte ori în părţi a Fiinţei dumnezeieşti este absolut imposibilă, dată
fiind spiritualitatea Ei absolută, deci simplitatea absolută. Perihoreza însă nu alterează Fiinţa şi
nu stă în opoziţie cu simplitatea absolută. Nici fiinţa Tatălui care împărtăşeşte sau comunică
Fiinţa, nici Persoanele divine care o primesc nu au nici o lipsă, fiecare este şi rămâne desăvârşită,
în perihoreză, fără să se restrângă, să se confunde sau să se amestece, ci păstrându-şi intacte
însuşirile dumnezeieşti şi rămânând veşnic absolut egale în perfecţiuni, cu aceeaşi măreţie şi
 demnitate dumnezeiască, atât împreună, cât şi fiecare Persoană în parte, fără vreo prioritate reală
una în raport cu alta.
- Un alt aspect important al raportului dintre Persoanele Sfintei Treimi este cel numit apropriere,
numire care se referă la faptul că, uneori, se atribuite unei persoane divine o însuşire sau o
lucrare externă care aparţine, real şi deplin, şi celorlalte două Persoane, dar este afirmată ca
şi cum i-ar fi proprie Persoanei Căreia i se atribuie. Atribuirea aceasta, adică aproprierea, nu se
face prin excluderea celorlalte Persoane de la ceea ce se atribuie uneia dintre Ele, fără ca prin
această atribuire să înceteze de a fi şi rămâne comun.

- Dacă, de pildă, Tatălui I se atribuie puterea, Fiului adevărul, Duhului Sfânt harul, nu înseamnă că
numai Tatăl este puterea, numai Fiul adevărul şi numai Duhul Sfânt harul, ci că toate acestea, ca
şi celelalte atribute, sunt comune Persoanelor dumnezeieşti şi nedespărţite.

- În genere, toate însuşirile fiinţiale pot fi atribuite, apropriate, unei Persoane, după cum şi o
însuşire sau o lucrare poate să fie atribuită celor trei Persoane împreună, întrucât datorită unităţii
fiinţiale nu este rezervată numai unei Persoane.

- De pildă, Revelaţia este, desigur, nu în acelaşi mod, şi a Tatălui, şi a Fiului, şi a Duhului Sfânt.
Tot aşa, creaţia lumii: Tatălui I se atribuie hotărârea dimpreună cu planul; Fiului, executarea;
Duhului Sfânt, plinirea sau desăvârşirea, sau lucrarea dumnezeiască în lume; Tatăl este
Creatorul, Fiul – Mântuitorul, Duhul Sfânt – Sfinţitorul. Toate acestea se petrec aşa fiindcă
„Dumnezeu toate le face prin Fiul în Duhul Sfânt” (Sf. Atanasie cel Mare, după Sf. Ap. Pavel,
Rm 11,36).

- Referitor la numirile date Persoanelor divine: Tatălui I se atribuie numele de Dumnezeu, Fiului
Domn şi Duhului Sfânt Duh, fără ca prin aceasta să fie despărţiţi şi nici amestecaţi, ci de aceeaşi
Fiinţă şi putând fiecare în parte să fie numit Dumnezeu, Domn şi Duh.

- Tot cu privire la raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi, anume la distincţia dintre Ele, se
cuvine să se sublinieze că însuşirile personale interne, anume proprietăţile (Tatăl nenăscut şi
nepurces, Fiul născut, Duhul Sfânt purces), nu se pot comunica de la o Persoană la alta.

- Toate aceste precizări premergătoare ne ajută în cunoaştere, anume pentru o mai mulţumitoare
caracterizare a Persoanelor Sfintei Treimi, având permanent o deosebită grijă să nu se strecoare
nici o confuzie între numirile de atribute, precidate, proprietăţi, aproprieri, şi să nu rezulte nici o
concluzie care ar putea altera sau păgubi sub orice formă conţinutul credinţei dreptmăritoare,
ortodoxe.