Universitatea de stat din RM
Facultatea Istorie si Filosofie
Specialitatea Istoria și Cultura Religiilor
REFERAT
Tema: ,, Cruciadele creştinătăţii şi djihadul al islamului’’.
Disciplina: Politică si islam la nord de Dunăre: Ţările române şi
Imperiul Otoman în secolele XV-XIX
Coordonat: Eremia I.
Elaborat: Petic I.
Chisinau 2022
1
Introducere
Dreptul conflictelor armate îşi are rădăcinile în practicile cutumiare, care sau constituit de-a lungul
secolelor pe toate continentele. Legile şi obiceiurile războiului – dacă este să folosim denumirea
tradiţională a acestei ramuri a dreptului, nu erau aplicate la fel de toate armatele sau faţă de toţi
inamicii. Se observă totuşi o anumită coerenţă, marcată de limitele unui comportament admis faţă
de combatanţi şi populaţia civilă, care se baza pe onoarea soldatului.
Reglementările se refereau în general la interdicţia comportamentelor considerate crude sau
dezonorante şi s-au format nu numai în interiorul armatelor, dar şi sub influenţa particularităţilor
culturale, ale tipului de educaţie şi scrierilor religioase.
Civilizaţia occidentală şi cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părţi sub forma
unui trecut al conflictului şi al cruzimii. Din cauza ignoranţei şi prejudecăţilor, acestea nu au reuşit
să se înţeleagă reciproc, iar extremismul şi superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme
de cele mai multe ori în conflict.
Consecinţa acestei situaţii face ca şi în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment
de furie şi umilinţă. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul foloseşte un standard dublu
al democraţiei şi drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizaţii,
creând astfel terenul propice pentru apariţia fundamentalismului Islamic.
Dialogul dintre creştini şi musulmani reprezintă prin urmare o necesitate vitală de care depinde
însuşi viitorul omenirii. Prezentarea şi înţelegerea semnificaţiei conceptelor de cruciadă şi jihad
reprezintă o contribuţie în acest sens.
2
Cruciadele „războaiele sfinte” ale creştinătăţii
Privite în contextul lor adecvat, cruciadele au reprezentat un capitol medieval al unei îndelungate
interacţiuni dintre Est şi Vest, pentru care războaiele troiene şi cele persane ale Antichităţii au fost
un preludiu, iar expansiunea imperialistă modernă a Europei Occidentale, ultima etapă. Diferenţa
geografică dintre Est şi Vest a devenit semnificativă doar prin prisma diferenţelor religioase,
etnice şi lingvistice.
Etimologic cruciada reprezintă numele dat expediţiilor militare de colonizare, întreprinse de
feudalii din Europa occidentală, între anii 1096 şi 1270 în Orientul Apropiat, sub pretextul
eliberării mormântului lui Hristos de sub turci.
Cruciadele au reprezentat reacţia Europei creştine împotriva Asiei islamice, aflată în ofensivă din
anul 632 nu numai în Siria şi Asia Mică, dar şi în Spania şi Sicilia. Printre alte antecedente, trebuie
să menţionăm tendinţele migratoare şi militare ale triburilor teutone, care au schimbat harta
Europei din momentul în care au intrat pe scena istoriei; distrugerea (1009) de către al-Hakim a
Bisericii Sfântului Mormânt, loc de pelerinaj pentru mii de europeni, ale cărei chei îi fuseseră
trimise (800) lui Carol cel Mare în semn de binecuvântare din partea patriarhului Ierusalimului şi,
nu în ultimul rând, dificultăţile întâmpinate de pelerini în Asia Mică islamică.
Declanşarea cruciadelor a fost determinată de apelurile repetate (1095) adresate de împăratul
Alexios Comnenul către papa Urban II, ale cărui domenii asiatice fuseseră ocupate de selgiukizi.
În faţa ameninţării care se apropia de Constantinopol, este posibil ca papa, să fi considerat că ar
putea avea ocazia să reunifice Biserica greacă cu cea romană, a cărei schisma se produse-se între
1009 şi 1054. S-a lansat astfel prima cruciadă, numită aşa datorită semnului distinctiv de pe
hainele luptătorilor care se şi numeau cruciaţi.
Împărţirea categorică a cruciadelor în şapte până la nouă nu este satisfăcătoare pentru mulţi
cercetători ai fenomenului. Procesul a fost mai mult sau mai puţin continuu, fără o linie de
demarcaţie clară între cruciade. Împărţirea pe perioade ar fi mai adecvată. Prima perioadă de
cuceriri durează până la aşa numita a doua cruciadă (1147-1149), a doua perioadă, este aceea a
reacţiei musulmanilor, începând cu acţiunile lui Zanghi şi culminând cu victoriile lui Saladin şi o a
treia perioadă, de războaie locale, încheiată în 1291, când cruciaţii sunt definitiv înfrânţi în
interiorul Siriei. În această a treia perioadă una din cruciade a fost îndreptată împotriva
Constantinopolului (1202-1204), două împotriva Egiptului (1218-1221), fără un rezultat notabil, şi
una chiar împotriva Tunisiei.
3
Prezintă interes pentru studiul nostru relaţiile paşnice dintre occidentali şi localnici. Creştinii
veniseră în _ara Sfântă convinşi că sunt superiori populaţiilor de aici, considerând că acestea sunt
idolatre şi că îl divinizează pe Mahomed. Primule contacte au reprezentat însă o mare dezamăgire.
Cât despre impresia musulmanilor despre cruciaţi cuvintele lui Usama, un conducător musulman,
sunt elocvente. El îi consideră „animale curajoase şi bătăioase, dar nimic altceva”.
4
Jihadul „războiul sfânt” al islamului
Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenţiei în analizele islamologilor din cele mai
diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de referinţă
cruciadaeste sursa majorităţii punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată de istorici,
jurişti, sociologi, teologi, dar şi de politicieni şi ideologi, fapt pentru care există o mare diversitate
de opinii. Printre autorii cu o contribuţie reprezentativă şi în parte obiectivă, Viorel Panaite
menţionează pe următorii: Ahmed Refik, Cl. Huart, O. Huades, [Link], Louis Massignon, A.K.S.
Lambton, Bernard Levis, [Link], M. Canard, Emmanuel Sivan, [Link] ş.a.
Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuţi înainte de toate. În Coran, termenul de
jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe
drumul credinţei. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea
statului musulman, la începutul dinastiei abbaside. De atunci, în teologia islamică sunt vehiculate
cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) şi de expansiune ( ofensiv ) în scopul
propagării credinţei islamice.
Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva
agresorilor şi care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forţei minime
necesare sau respectarea dreptului la viaţă al populaţiei non-combatante. Cu toate acestea, în
prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică a jihadului defensiv.
Naşterea ideii de jihad a avut loc în vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la Profetul
avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineză
622-632). La Mecca, pentru a face prozeliţi, Mahomed a practicat, în exclusivitate, metoda
convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepţi-n.n.), ca să reziste cu
răbdare şi îngăduinţă la violenţele duşmanilor – afirma W. Irving – aproape că rivalizau cu
preceptul blând al Mântuitorului nostru potrivit căreia, dacă te-au lovit pe un obraz, întoarce-l şi pe
celălalt”. Apariţia ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când
s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toţi aceia care
nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimţeau să plătească tributul, semn al supunerii
lor”.
Versetele din Coran reflectă o dualitate a metodelor folosite de Mahomed pentru răspândirea
islamului, „paşnice”, care s-a cristalizat în perioada meccană şi altele „războinice”, afirmate după
hegira (622 d. H.) la Medina.
5
Pe cale de consecinţă, se considera că una din principalele obligaţii ale califului era de a extinde
mereu teritoriul islamului (dar al-islam). Împărţirea lumii într-un ţinut al păcii şi unul al războiului
este oarecum similară celei din teoria comunistă a Rusiei Sovietice. În ultimii ani, jihadul are tot
mai puţini adepţi în lumea musulmană, în special din cauza divizării şi controlului exercitat în
multe regiuni de către diferite guverne străine.
În scrierile juridico-religioase musulmane, se regăsesc numeroase încercări de a elabora construcţii
teoretice, care urmăresc sistematizarea conceptului de jihad. Astfel, Muhammed Şevkânî (m.
1250/1834) distingea patru feluri de jihad: jihadul cu propria persoană (care presupunea învăţarea
şi aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar şi acordarea de sprijin semenilor în acest sens);
jihadul cu diavolul (care înseamnă, în esenţă, respingerea viciilor lumeşti); jihadul cu
necredincioşii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea şi cu mâinile); jihadul cu
păcătoşii (dus cu inima şi cu mâinile). În acelaşi demers de teoretizare, Alfred Morabia îşi
structura analiza noţiunii de jihad pornind de la două mari încrengături: jihadul extern dus
împotriva infidelilor din „Casa războiului” şi jihadul intern dus în limitele „Casei islamului”. La
rândul său, jihadul intern presupunea trei aspecte: jihadul coercitiv şi defensiv (împotriva
schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), jihadul moral şi jihadul spiritual.
Jihadul nu reprezintă o obligaţie individuală, cum sunt celelelte prevederi ale islamului, ci o
datorie a întregii comunităţi, care trebuie să lupte cu necredincioşii şi să răspândească islamismul.
Cel ce moare într-un astfel de război va ajunge în rai,
fără să mai aştepte judecata de apoi. Acest aspect explică în parte avântul în luptă şi
atitudinea războinică în unele perioade a statelor, care şi-au stabilit ca obiectiv promovarea
islamului.
În spatele ideii de jihad, ca expediţie militară, se afla o puternică tradiţie războinică. Practic,
jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând odată cu
apariţia statului islamic toată această energie distructivă internă spre exteriorul proaspetei
comunităţi, în interesul statului islamic care se năştea. „În acest context – susţin unii istorici – se
poate specula că jihad-ul este parţial o raţionalizare ideologică a raziei”. În ţinuturile deşertice,
unde dispoziţia belicoasă era o stare mentală normală, razia reprezenta una din puţinele ocupaţii
masculine.
În război musulmanii se conduceau după reglementările stabilite în cărţile războiului, precum şi
după unele reguli cutumiare.
6
Vom observa în exemplele următoare că aceste reguli erau stricte şi ofereau şansa cruţării vieţii
adversarului, doar în condiţiile stabilite de învingător. Un aspect important îl reprezenta
declanşarea ostilităţilor. Astfel, necredincioşii trebuiau mai întâi să fie instruiţi şi apoi invitaţi să
adere la islamism. Dacă refuzau, se pornea război împotriva lor. Capitularea acestora fără
convertire se încheia cu un tratat în virtutea căruia învinşii îşi păstrau bunurile, religia şi
obiceiurile lor, dar plăteau o anumită taxă. Dacă opuneau rezistenţă şi apoi erau învinşi, deveneau
proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii puteau să-i omoare, să-i transforme
în sclavi, să le răpească femeile şi copii etc.
Reguli precise erau stabilite cu privire la prada de război. Patru cincimi revenea luptătorilor
musulmani învigători, iar o cincime „lui Allah”, adică Profetului şi membrilor familiei lui, precum
şi ajutorării orfanilor, nevoiaşilor şi călătorilor.
Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul şi să creeze două
imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab şi Imperiul otoman. În
prezent, obligaţia „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru statele moderne
musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioşilor” a generat încă de la
începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de fundamentalismul islamic.
Musulmanii subliniază, în acelaşi timp, că islamismul este, înainte de orice, o religie a păcii.
Atacurile sinucigaşe asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001, i-au determinat pe mulţi
nemusulmani să se arate sceptici cu privire la afirmaţia de mai sus. În replică musulmanii răspund
că în toate religiile există extremişti, dar că acţiunile acestora nu trebuie să fie considerate
standardul după care să fie judecate preceptele vreunei credinţe. Acest aspect este sursa
controverselor, cu privire la faptul că în Coran ar exista prevederi care ar susţine masacrarea
necredincioşilor.
Nemusulmanii susţin că jihadul reprezintă un mijloc exclusiv violent, în timp ce autorii
musulmani prezintă jihadul doar ca un instrument defensiv, de apărare a lumii musulmane, sau, cel
mult, ca un instrument de propagare a islamului pe cale paşnică.
Autorii musulmani susţin dimpotrivă, că războiul trebuie văzut numai ca o stare temporară apărută
în cazuri de necesitate, pacea fiind adevărata raţiune de a fi a islamului, promovată de acesta ca
stare normală şi permanentă în relaţiile dintre state.
În concluzie la cele menţionate, situarea pe poziţii diametral opuse poate conduce la exagerări. De
aici, nu mai există decât un pas până la o interpretare extremistă şi o exagerare, care poate îmbrăca
7
forma unor acuzaţii radicale cum ar fi aceea că doar creştinătatea ar fi vinovată de statuarea
războiului ca stare normală în relaţiile cu musulmanii. Caracterul fals al acestei dispute, rezultat în
ambele cazuri din lipsa unei analize din „perspectivă evolutivă”, istorică, nu mai trebuie
demonstrat.
Relaţiile dintre musulmani şi nemusulmani au fost cu mult mai complexe în practică, decât în
teorie. În fapt nici războiul, contrar opiniei multor istorici şi jurişti occidentali, dar nici pacea,
contrar majorităţii specialiştilor musulmani, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală şi
permanentă între islam şi creştinătate.
Conceptul de jihad în sensul cel mai larg are sensul de protejare a civilizaţiei islamice ( Dar al-
Islam) de invazia „infidelilor”. Războaiele purtate în numele islamului, în era timpurie a acestei
religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei,
chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau
ameninţate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor şi a
continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariţia colonialismului şi perceperea acestei
ameninţări ca fiind la adresa lumii islamice.
Există punte de vedere în accepţiunea musulmanilor potrivit cărora, jihadul ar fi o poruncă a lui
Allah, iar cuvintele Profetului (hadith) ar glorifica jihadul:„Omul ce va participa la războiul sfânt
pentru slăvirea lui Allah şi nu-l mână nimic altceva decât credinţa în Allah, va fi răsplătit de Allah,
fie cu răsplată, fie cu pradă de război sau va fi primit în Paradis. Dacă nu le-ar fi greu urmaşilor
mei (fără mine?!), nu aş ezita nici un moment să pornesc războiul sfânt şi mi-ar place să fiu martir
pentru cauza lui Allah, apoi să fiu înviat şi martirizat pentru cauza lui”.
Aceste aprecieri pot conduce la concluzia că proclamarea jihadul în prezent nu reprezintă o
întelegere greşită a Coranului. Chiar „dacă doctrina coranică a jihadului nu este în mod
fundamental războinică, este totuşi clar că, încă de la origini, războiul a fost un element constitutiv
al primei comunităţi islamice întru credinţă… războiul dus pe calea Domnului, este deci
considerat ca o operă pioasă şi merituasă”. Altfel spus dimensiunea războinică a religiei islamice
nu este condamnată „nici de revelaţia coranică, nici de faptele Profetului. Nu numai că Mahomed
nu a respins folosirea violenţei ci chiar a predicat-o şi nu a ezitat să-i asasineze pe câţiva dintre
adversarii săi”.
Legitimitatea jihadului în lumea islamică, raportată la conotaţiile sale religioase, nu poate fi însă
decisă de o moralitate abstractă şi nici nu este tributară unei anume ideologii sau doctrine politice.
8
Declanşarea jihadului are loc doar în urma unei analize atente a învăţaţilor musulmani (ulama),
proclamată printr-un decret religios ( fatwa), conform legii islamice (sharia).
Fundamentalismul islamic şi jihadul
În prezent, noţiunea de jihad este reinventată, personalizată şi transformată în instrument politic.
Grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanşării jihadului ca îndatorire
permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului. După războiul
din Afganistan de la sfârşitul anilor 1980, arată Gilles Kepel, cultura jihadului a devenit globală.
Mutaţia survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci şi într-o transformare ideologică (de
la comunism la anti-modernism, a se citi anti-occidentalism) şi strategică (de la războiul de gherilă
pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupaţia unor forţe militare străine la atentate
teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob). Oliver Roy explică impactul doctrinei jihad-
ului ca „o reacţie la schimbările sociale şi economice generate de modernismul globalizant”.
Pentru justificarea acţiunilor, grupările fundamentalist musulmane caută să identifice în istoria şi
gândirea islamică elemente doctrinare care să sprijine ideologia violenţei politice împotriva
civilizaţiei occidentale. Au găsit acest sprijin în conceptul religios de jihad. Prin promovarea
acestui punct de vedere cu atentate sinucigaşe, grupările fundamentalist islamice au reuşit să
reducă percepţia Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică
monolitică cu caracter violent, retrograd şi anti-modernist.
Unul dintre obstacolele majore în înţelegerea corectă a religiei islamice este legat de folosirea
frecvent eronată a cuvântului obişnuit jihad în înţelesul iniţial atribuit acestuia.
Cea dintâi asociere a acţiunii militare cu cuvântul jihad s-a petrecut la distanţă de secole după
moartea profetului Mahomed şi chiar acea utilizare tardivă era o extindere a unui concept mai
profund, de o importanţă esenţială pentru credinţă, un concept care guvernează şi astăzi
semnificaţia cuvântului.
Terorism – fundamentalist religios
Realitatea confirmă că în categoria „motivaţiei ce stă la baza acţiunii teroriştilor sunt şi motive de
ordin cultural”. Valorile culturale tradiţionale pot motiva acţiunile unor persoane într-o manieră de
neconceput pentru un observator extern. În societăţi în care oamenii se identifică în termenii
apartenenţei la un anumit grup (familie, clan sau trib), poate exista o dispoziţie către autosacrificiu
rar întâlnită în alte comunităţi.
9
O determinare majoră a terorismului pe baze religioase este percepţia „intruşilor” şi anticiparea
unei ameninţări la adresa supravieţuirii unui grup etnic. Teama de a fi exterminat din punct de
vedere cultural sau religios, conduce uneori la o violenţă care, pentru o persoană care nu a trecut
printr-o experienţă similară, poate părea iraţională. Toate fiinţele umane sunt sensibile în faţa
ameninţărilor la adresa valorilor cu care acestea se identifică. Din aceste valori fac parte limba,
religia, apartenenţa la un grup, ţară sau teritoriu natal. Pericolul de a pierde una dintre aceste valori
poate determina reacţii de apărare, şi nu de puţine ori, acţiuni xenofobe.
Religia poate fi una dintre cele mai volatile valori în acest sens. O ameninţare la adresa religiei
unei persoane pune în discuţie nu numai prezentul, dar şi trecutul şi viitorul acelei persoane. Multe
religii, inclusiv creştinismul şi islamismul, sunt într-atât de încrezătoare în justiţia lor încât au
utilizat forţa pentru a obţine adepţi.
Terorismul în numele religiei poate fi în mod special violent. Ca de altfel toţi teroriştii, cei care
sunt motivaţi religios, îşi văd acţiunile în mod sigur morale şi chiar ca sancţiuni divine. Terorismul
de nuanţă fundamentalist-religioasă sau terorismul religios, foloseşte violenţa pentru a îndeplini
ceea ce susţinătorii numesc obiective ordonate de divinitate. Studii recente evidenţiază că, în
prezent, „organizaţiile teroriste de esenţă fundamentalist-islamică sunt cele mai active şi cele mai
dăunătoare actualului mediu de securitate”.
Multitudinea organizaţiilor teroriste, în special de sorginte islamică pare greu de înţeles şi explicat
atunci când islamul, prin esenţa lui, este o religie a milosteniei şi prin urmare nu permite
terorismul. În Coran spre exemplu, se menţionează: „Allah nu vă opreşte să faceţi bine acelora
care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, şi nu v-au alungat din căminele voastre, ba
din contră, să fiţi foarte buni şi drepţi, căci Allah îi iubeşte pe cei drepţi”
Crima este considerată al doilea păcat major şi Profetul avertizează că, în Ziua Judecăţii, primele
cazuri care vor fi judecate între oameni vor fi acelea de vărsare de sânge, adică de omor şi rănire.
Luând în considerare cele de mai sus, precum şi prevederile altor legi islamice între care incitarea
la acte de terorism, distrugerea clădirilor şi proprietăţilor, bombardarea şi mutilarea oamenilor
nevinovaţi, toate sunt acte detestabile şi inacceptabile în islam şi pentru musulmani. Musulmanii
urmează o religie a păcii, milosteniei, iertării şi marea majoritate a musulmanilor nu are de-a face
cu evenimentele violente care le sunt asociate. Dacă un musulman comite vreun act de terorism,
atunci se face vinovat de violarea legilor islamice.
10
Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic îşi propune „să distrugă toate statele şi
guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei şi doctrinei islamice, tot ce nu ţine cont de naţiunea
care-l guvernează”. Percepţia răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii
şi purităţii religioase, cu rădăcini într-un „trecut imaginat” (califatul islamic mondial) sau cu unul
dintre rarele mijloace de activism politic al civilizaţiei islamice, în vederea restaurării acelui trecut
glorios, poate fi fundamentată sau invalidată prin studierea rădăcinilor istorice ale fenomenului.
Folosirea unui vocabular fanatico-religios precum: „infideli”, „adoratori de idoli”, „cruciaţi”,
„martiri”, „războaie sfinte”, „pământ sfânt”, „inamici ai islamului”, „partidul lui Dumnezeu” şi
„marele Satan” denotă natura violentă a fundamentalismului islamic, o provocare totalitară atât
faţă de islamul tradiţional cât şi faţă de democraţia modernă.
Epoca post-modernă a fost martora destrămării civilizaţiei şi instituţiilor islamice, a dezintegrării
fundamentului moral ceea ce generează un sentiment de instabilitate, de anomie în lumea
musulmană. În acest context ideologic trebuie plasat Osama bin-Laden, care propovăduie
musulmanilor o versiune universală, pură a religiei islamice, despuiată de sfinţii săi, de obiceiurile
şi tradiţiile locale. În accepţiunea fundamentaliştilor, islamul nu se va conforma obiceiurilor şi
tradiţiilor sociale alogene, credinţa în Coran fiind considerată singura cale demnă de urmat.
Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul
fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care ţin de cultura şi istoria lumii
musulmane. Astfel tradiţiile islamice, precum obligaţia fiecărui musulman de a purta un „război
sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar şi prin atentate sinucigaşe, sunt
aduse în prim plan pentru a legitima activităţile teroriste, în timp ce concepte precum toleranţa,
egalitatea şi pluralismul, deşi sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate.
În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică îşi arogă dreptul de a declara
„război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susţine
terorismul.
Cuvântul jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalităţii între acest concept şi
terorism. Totuşi, trebuie menţionat că interpretarea jihadului ca „război sfânt” nu este o
caracteristică definitorie doar religiei islamice. Din perspectivă istorică, după cum s-a arătat deja,
„războiul sfânt” a fost caracteristic perioadei medievale a creştinismului pentru legitimarea
cruciadelor împotriva „păgânilor”otomani. Este posibil ca, în prezent, jihadul să reflecte, printre
altele, şi frustrarea musulmanilor faţă de pericolul pierderii identităţii culturale şi a independenţei
11
politico-economice, din cauza incapacităţii de a se apăra împotriva competiţiei agresive a
Occidentului într-o lume a globalizării. Faptul negativ din perspectiva dreptului internaţional
umanitar, este acela că practicile teroriste dau o puternică lovitură acestui domeniu deoarece
teroriştii nu respectă nici o regulă umanitară. _intele lor sunt alese în aşa fel încât să producă
teroare şi să aibă un impact cât mai mare asupra opiniei publice.
12
Concluzii
La începuturile lor ambele religii, erau animate de simţul privilegiului şi misiunii divine pe care le
aveau de îndeplinit. Deşi din punct de vedere istoric este de dată mai recentă, islamul a reuşit ca
până la sfârşitul Evului Mediu, să depăşească substanţial creştinismul în ceea ce priveşte punerea
în practică a aspiraţiilor expansioniste. Religia creştină în pofida ţelurilor şi pretenţiilor sale de
salvatoare a lumii, a rămas în principal europeană, iar cruciadele care au reprezentat aşa numitele
„războaie sfinte” ale creştinătăţii, au avut drept scop doar apărarea sau recucerirea unor foste
teritorii creştine. Cu toate acestea vărsările de sânge pricinuite de creştini nu au fost mai puţin
grave decât cele care au însoţit violenţele comise de musulmani.
Deşi situaţia este asemănătoare în ceea ce priveşte vinovăţia adepţilor lor, cele două crezuri
religioase se diferenţiază:„războiul sfânt în numele lui Allah va fi întotdeauna o faptă exemplară
pentru un musulman în vreme ce violenţa exercitată în numele evangheliei creştine este
condamnată de conştiinţa credincioşilor
Se vorbeşte în prezent despre existenţa unui „război cultural”. Acest tip de război, departe de a
reprezenta ceea ce Samuel P. Huntington definea ca fiind un război al civilizaţiilor, este în fapt o
confruntare pe piaţa culturală, sub forma războiului economic, dar cu unele aspecte oarecum
diferite de politica producţiei culturale. Aceasta vizează dominanţa culturală, adică punerea în
opoziţie şi crearea unor ierarhii şi unor suporturi care să justifice alte acţiuni. Este vorba, de fapt,
de constituirea unui suport pentru interesele care se confruntă, iar conceptul de „valoare” şi cel de
„sistem de valori” sunt cât se poate de potrivite pentru astfel de diversiuni. Acest tip de război este
folosit din ce în ce mai mult ca expresie a conflictului etnic sau religios, a intoleranţei etnice
Bibliografie
Constantin Gheorghe Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la începutul
secolului XXI, Editura [Link], Bucureşti, 2006, p.221
Coran, Capitolul Celei Incercate, Sura, 60: 8
A la Maududi, Sayyeed Abdul: Jihad în islam, [Link]
Ladan Boroumand, Terror, Islam,and Democracy, [Link]
the Future, November 2, [Link]
13