UNITATEA DE ÎNVĂȚARE X

POLITICA FINANCIARĂ PUBLICĂ

Cuprins
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Subiecte de studiu
10.3.1. Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare
10.3.2. Domenii şi coordonate ale politicii financiare
[Link]. Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice
[Link]. Politica financiară în domeniul veniturilor publice
[Link]. Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar
[Link]. Politica financiară în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale
[Link]. Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi
răspundere civilă
[Link]. Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al creditului
10.4. Rezumat
10.5. Test de autoevaluare
10.6. Concluzii
10.7. Bibliografie obligatorie

10.1. Introducere
Asigurarea funcţionalității mecanismului financiar se realizează prin
intermediul politicii financiare, iar punerea în aplicare a deciziilor de politică
financiară se realizează printr-un ansamblu de instituții cu sarcini în domeniul
financiar. Această unitate de studiu vine să clarifice aspecte legate de ce este politica
financiară, care sunt domeniile acesteia,

Cunoştinţe preliminare: legi, instituții, politică

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

obligatorie; acces la internet;

Durata de învăţare: 120 de minute

10.2. Obiective

Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind politica

financiară și aparatul financiar

157
Obiectivele operaționale
Dupa parcurgerea conținutului, toți studentii vor putea:
- Să definească politica financiară, cadrul normative al activității financiare,
aparatul financiar;
- Să enumere domeniile politicii financiare;
- Să enumere aspectele la care trebuie să răspundă politica financiară în
domeniul veniturilor publice, al cheltuielilor publice și al echilibrului;
- Să argumenteze opțiunile politicii în domeniul veniturilor publice, al
cheltuielilor publice, al echilibrului financiar public, al asigurărilor, în
domeniul monetar, valutar și de credit.

10.3. Subiecte de studiu

10.3.1. Conţinutul şi sfera de cuprindere a politicii financiare

Politica (denumită în continuare politică publică) exprimă manifestările şi

orientările definite de autorităţile statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru
domenii sau activităţi esenţiale ce se desfăşoară fie la nivelul naţional, fie la niveluri
administrativ-teritoriale. Punerea în aplicare a politicii se realizează în special de
partidele de guvernământ, iar modul de punere în aplicare este evidenţiat de
programul de guvernământ. Programul de guvernare este un document de importanţă
naţională, ce prezintă viziunea partidelor de guvernământ asupra viitorului ţării, iar
din acest document decurg politicile, obiectivele, strategiile şi tacticile care ghidează
drumul spre analize, decizii, acţiuni şi monitorizări ale sectoarelor vieţii economico-
sociale1. Realizarea politicilor şi atingerea obiectivelor necesită importante resurse
financiare din partea statului, iar uneori utilizarea pârghiilor economico-financiare, a
unor instrumente administrative, a unor instituţii, organisme.
Politica generală a statului reprezintă un sistem de politici specifice, destinate
domeniilor vieţii economico-sociale, prin care se urmăresc obiective specific, politici
care, prin intercondiţionările existent şi a efectelor generate, conduc la realizarea
scopului urmărit de politica general a statului2.
Politica economică este o componentă esenţială a politicii generale a statului
întrucât prin realizarea sa se asigură susţinerea celorlalte politici publice.
Politica financiară este o formă a politicii economice a statului. Politica
financiară presupune o anumită concepţie asupra conducerii domeniului financiar,
având în vedere strategii diferenţiate pe domenii de aplicare. Conţinutul economic al
politicii financiare a statului este dat de metodele şi mijloacele concrete utilizate
pentru procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi de instrumentele,
instituţiile şi reglementările financiare, utilizate de către stat pentru influenţarea
proceselor economice si/sau a raporturilor sociale într-o etapă determinată de timp.

1
[Link], [Link]., pag. 87
22
[Link]şcu, [Link]., pag. 167

158
 Politica financiară face parte din politica generală a statului, iar rolul său este
de a traduce în practică obiectivele de politică internă şi externă prevăzute prin
programul de guvernare. Pe de altă parte, politica financiară are şi o independenţă
relativă faţă de politica generală a statului din alte domenii ale vieţii economico-
sociale. Această independenţă relativă se concretizează în formularea unor obiective
proprii, precum şi în utilizarea unor metode, procedee, instrumente, instituţii şi
reglementări specifice pentru realizarea obiectivelor prestabilite. Soluţiile propuse
spre realizare trebuie să fie dinamice şi mereu perfectibile, iar instrumentele folosite -
flexibile.
În plus, politica financiară trebuie astfel concepută încât să asigure
funcţionalitatea mecanismului financiar, să creeze cadrul adecvat pentru ca acesta să
îşi manifeste capacitatea de autoreglare şi să exercite o influenţă favorabilă asupra
funcţionării mecanismului economic de ansamblu3.
Politica financiară acţionează în sfera repartiţiei PIB, asupra relaţiilor care iau
naştere în procesul de formare şi dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în
vederea satisfacerii nevoilor de fonduri financiare pentru înfăptuirea obiectivelor
stabilite. Modul de înfăptuire a repartiţiei, concretizarea sa în fonduri de dimensiuni şi
destinaţii diferite, obiectivele urmărite în mod obiectiv şi sistematic de politica
financiară evidenţiază influenţa pe care politica financiară o are nu numai asupra
procesului de repartiţie, ci şi asupra celorlalte faze ale reproducţiei sociale: producţia,
schimbul şi consumul.
Politica financiară include în sfera sa operaţii multiple şi complexe privind4:
- precizarea ohiectivelor proprii în fiecare etapă în raport cu şi pe baza
obiectivului strategic fundamental;
- formularea unor soluţii strategice posibile, specifice fiecăruia din
domeniile sale, precizarea opţiunii spre una sau alta dintre ele., formularea
principiilor, metodelor, instrumentelor şi adoptarea cadrului normativ de folosire,
inclusiv a atribuţiilor şi competenţelor instituţiilor şi organelor specializate;
- cuantificarea eforturilor şi efectelor, fundamentarea indicatorilor financiari
şi înscrierea lor în programele şi bugetele de finanţare pe termen lung şi pe termen
scurt şi crearea condiţiilor pentru ca raţiunile de ordin financiar să contribuie la
optimizarea sarcinilor şi obiectivelor programelor economice;
- elaborarea deciziilor tactice şi operaţionale prin care obiectivele strategice
se transformă în acţiuni concrete prin desfăşurarea corespunzătoare a activităţii
financiare practice şi respectarea întocmai a disciplinei financiare.
Politica financiară a statului diferă şi în funcţie de interesele grupurilor
sociale reprezentate de partidele la guvernare, de puterea grupurilor de interese din
cadrul ţării sau cu influenţă asupra autorităţilor ţării, de condiţiile interne şi
internaţionale. În plus, politica financiară diferă şi de la o ţară la alta în funcţie de
potenţialul economic, de gradul de dezvoltare economică, de resursele naturale de
care dispune, de metoda de conducere a economiei, etc5.

3
C. Tulai, [Link]., pag. 85
4
M.A. Georgescu, [Link]., pag. 55
5
I. Văcărel, [Link]., pag. 111

159
 10.3.2. Domenii şi coordonate ale politicii financiare

Politica financiară a statului se manifestă în următoarele domenii ale

finanţelor:
- cheltuielile publice şi în special cele bugetare;
- în domeniul resurselor financiare publice, indiferent dacă este vorba de
venituri ordinare sau extraordinare;
- în domeniul asigurării echilibrului financiar la nivel macroeconomic;
- în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale a cetăţenilor;
- în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere
civilă;
- în domeniul monetar, valutar şi al creditului.
Aceste domenii sunt strâns legate între ele şi se întrepătrund completându-se
reciproc. În politica financiară promovată de către stat nu se poate face abstracţie de
existenţa finanţelor private, de complementaritatea dintre sectorul public şi cel privat.

[Link]. Politica promovată de stat în domeniul cheltuielilor publice

Aspectele la care trebuie să răspundă politica promovată de stat în domeniul

cheltuielilor publice sunt următoarele:
- fundamentarea mărimii, destinaţiei şi structurii cheltuielilor publice;
- definirea obiectivelor ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii
de cheltuieli şi estimarea eficienţei acestora;
- precizarea şi fundamentarea căilor, metodelor şi instrumentelor ce trebuie
folosite pentru ca obiectivele prestabilite să se realizeze cu un minim de efort
financiar.
Dimensionarea cheltuielilor publice, şi a celor bugetare în special, presupune
stabilirea mărimii lor absolute evaluate în monedă naţională, precum şi a mărimilor
relative a acestora în raport cu o serie de indicatori, cum ar fi6: PIB, nivelul
cheltuielilor din anul precedent, numărul de locuitori, diferiţi indicatori specifici
anumitor categorii de cheltuieli (elevi sau studenţi şcolarizaţi, numărul de paturi de
spital, numărul de bolnavi în ambulatoriu, etc.).
O preocupare importantă a organelor de decizie din domeniul politicii
financiare o constituie încadrarea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi
mobilizate pe plan naţional, în condiţiile unei fiscalităţi normale, acceptabile pentru
majoritatea subiecţilor productivi din economie la un moment dat.
În privinţa destinaţiilor cheltuielilor publice, stabilirea acestora trebuie să
pornească de la nevoile sociale indispensabile şi cu caracter imediat. În acest scop,
nevoile vor fi ierarhizate şi acoperite mai întâi la nivelul lor minim, iar în situaţia
existenţei unor resurse ordinare suplimentare, se va proceda la suplimentarea
fondurilor destinate diferitelor domenii, în funcţie de priorităţi. Ca urmare, o decizie

6
A se vedea şi Belean P, Anghelache G., Finanţele publice ale României, Editura Economică,
Bucureşti, 2005, pag. 61

160
de prim ordin este stabilirea corectă a opţiunilor şi priorităţilor, aceasta depinzând
esenţial de situaţia economică, financiară şi socială pe termen mediu şi lung a statului.
Cu prilejul stabilirii destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se asigure 7:
- realizarea obiectivelor de politică economică;
- realizarea obiectivelor de politică socială;
- asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor responsabile cu ordinea
publică, apărarea ţării, siguranţa naţională;
- asigurarea unui raport judicios între cheltuielile pentru consum şi
formarea brută de capital, între investiţiile cu caracter productiv şi cele cu destinaţie
neproductivă, între consumul individual şi cel social.
Întrucât resursele financiare au un caracter limitat, iar destinaţia lor este
concurenţială, trebuie ca utilizarea acestor sume să se facă în condiţii de maximă
eficienţă. Ca atare, trebuie să se analizeze multitudinea soluţiilor posibile, iar dintre
acestea să se aleagă varianta optimă, adică cea care conduce la obţinerea rezultatelor
prestabilite cu un consum minim de resurse sau cea care conduce la obţinerea unui
rezultat maxim cu un consum dat de resurse.
În vederea realizării eficienţei utilizării fondurilor publice se pot utiliza
diferite metode de finanţare şi gestionare care să conducă la stimularea beneficiarilor
de fonduri.
Metodele de finanţare ce se întâlnesc în practică sunt:
- finanţarea integrală cu titlu definitiv din fonduri bugetare sau extrabugetare
după principiul bugetului brut, adică toate cheltuielile se fac exclusiv din credite
bugetare, iar eventualele venituri se varsă integral la buget;
- finanţarea pe baze mixte, adică completarea resurselor bugetare cu resursele
proprii;
- autofinanţarea din resursele proprii cu completarea acestora pe baza
creditului bancar.

[Link]. Politica financiară în domeniul veniturilor publice

În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară promovată de

stat trebuie să stabilească:
- volumul resurselor financiare publice;
- provenienţa resurselor financiare publice;
- numărul şi tipul canalelor de prelevare a contribuţiei la fondurile publice;
- instrumentele (pârghiile financiare) de influenţare a proceselor economice;
- veniturile care provin de la sectorul public.
Volumul de resurse financiare publice se stabileşte în baza a două opţiuni:
- în funcţie de cheltuielile publice aferente fiecărei perioade;
- în funcţie de capacitatea contributivă a plătitorilor şi atragerea de venituri
complementare pentru a putea face faţă cheltuielilor totale.
În realitate, în practică opţiunea a doua este cea utilizată.
Astfel, volumul de resurse financiare publice depinde în special de:

7
[Link], [Link]., pag. 60

161
 - nivelul de dezvoltare economică a ţării, care influenţează puternic mărimea
produsului intern brut, ca sursă de bază a formării fondurilor publice;
- doctrina preferată de guvernanţi, care influenţează soluţiile adoptate de
autorităţile publice cu privire la modul de satisfacere a nevoilor sociale şi de finanţare
a cheltuielilor pe care le antrenează.
În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare publice, opţiunile
organelor de decizie au în vedere determinarea raportului optim între folosirea
resurselor interne (procurate pe plan naţional) şi apelul la resurse externe (din afara
ţării). În practică, toate ţările se bazează în special pe resursele interne şi numai în
subsidiar pe resurse străine, întrucât a se baza exclusiv pe resurse externe nu
constituie o opţiune. Resursele financiare publice interne provin, în proporţii diferite,
de la sectoarele public, privat sau de la populaţie. Decizia de procurare de venituri
din străinătate trebuie să se motiveze în mod riguros, pentru a se evita îndatorarea
excesivă a ţării, în special pentru scopuri neproductive.
O altă opţiune în ceea ce priveşte provenienţa veniturilor se referă la raportul
dintre veniturile provenite din sectorul public şi veniturile provenite din sectorul
privat, însă contribuabilii trebuie trataţi în mod egal, în conformitate cu principiile
unei fiscalităţi echitabile şi raţionale, precum şi prin prisma universalităţii impunerii 8.
O altă opţiune în domeniul provenienţei veniturilor are în vedere
determinarea raportului dorit între veniturile fiscale şi veniturile nefiscale. În ceea ce
priveşte veniturile fiscale, trebuie să se decidă asupra unor probleme cum sunt:
sursele de impozitare şi ponderea acestora la formarea veniturilor statului, tendinţa
impozitelor, mărimea presiunii fiscale şi a suportabilităţii acesteia, impactul stabilirii
impozitelor asupra claselor şi categoriilor sociale, facilităţile acordate.
O altă problemă de politică financiară are în vedere numărul şi tipul
canalelor (modalităţilor) de prelevare a contribuţiei la fondurile publice.
Din punct de vedere teoretic a fost argumentat de către unii autori instituirea
unui unic canal de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului, însă în
practică se utilizează mai multe canale.
În ceea ce priveşte tipul de canale (instrumentele) de prelevare utilizate,
contribuţia poate îmbrăca forma:
- impozitelor şi taxelor stabilite în mod individual pe persoane fizice şi
juridice, în funcţie de venit (profit), avere (activ net) sau de alte criterii, şi percepute
la termene stabilite dinainte;
- impozitelor şi taxelor percepute la vânzarea de bunuri, la prestările de
servicii, la importul sau exportul de produse etc., fără ca acestea să fie nominalizate
pe suportator.
Cele două tipuri de impozite sunt dimensionate şi percepute în mod diferit şi
produc efecte diferite atât asupra plătitorilor individuali, cât şi asupra economiei în
ansamblu.
Impozitele şi taxele constituie nu numai canale de prelevare a unor resurse
financiare la fondurile publice, ci şi instrumente (pârghii financiare) de influenţare a
proceselor economice. Astfel, ele trebuie concepute încât să incite agenţii economici
la efectuarea de investiţii productive în anumite ramuri (subramuri) economice, la
crearea de noi locuri de muncă, la ridicarea nivelului calitativ şi al competitivităţii

8
P. Belean, G. Anghelache, [Link]., pag. 116

162
produselor, să stimuleze producătorii agricoli să crească producţia agricolă pentru
acoperirea nevoilor pieţei interne şi pentru export, să frâneze acţiunile nedorite de
către stat şi care ar afecta interesul naţional, la stimularea muncii de către persoanele
fizice.
Politica financiară în domeniul veniturilor presupune stabilirea orientării în
ceea ce priveşte tratarea identică sau diferenţiată a anumitor categorii de contribuabili.
Astfel, statul poate promova o politică financiară care să trateze identic pe toţi agenţii
economici, indiferent de forma de proprietate, sau pot promova o politică financiară
preferenţială, care să favorizeze o anumită formă de proprietate.
Diferenţierea contribuţiei persoanelor fizice se face, de obicei, în funcţie de
diferite criterii, cum ar fi: puterea contributivă a plătitorului, situaţia personală a
plătitorului, capacitatea de muncă a plătitorului, grupa socio-profesională căreia îi
aparţine. O diferenţiere insuficientă a contribuţiei populaţiei la formarea fondurilor de
natură financiară în funcţie de capacitatea de plată sau ignorarea acesteia poate
conduce la privilegierea unor categorii sociale şi la defavorizarea altora, fapt ce poate
conduce la înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale unor categorii sociale, la tensiuni şi
convulsii sociale9.

[Link]. Politica financiară în domeniul echilibrului bugetar

În cadrul politicilor publice referitoare la echilibrarea bugetului, decidenţii au

următoarele alternative10:
- asigurarea unui buget echilibrat;
- realizarea unui buget excedentar;
- acceptarea deficitului bugetar şi soluţionarea acoperirii acestuia.
Asigurarea unui buget echilibrat presupune ca, în baza veniturilor ordinare ale
bugetului, să poată fi acoperite cheltuielile acestuia. Realizarea unui astfel de
deziderat se poate face fie prin majorarea veniturilor ordinare (ceea ce este o acţiune
dificilă, presupunând acţiuni de reducere a evaziunii fiscale, majorarea bazei de
impozitare sau a cotelor de impozitare în situaţia unor impozite, acţiuni care însă pot
produce efecte adverse), fie prin diminuarea cheltuielilor bugetare, fie prin acţiunea
concomitentă asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Realizarea unui buget excedentar este o excepţie în practică, o astfel de
soluţie fiind nedorită.
Acceptarea unui buget deficitar presupune acceptarea motivelor care conduc
la apariţia acestuia, mărimea deficitului ce trebuie finanţat, luarea măsurilor de
acoperire a deficitului bugetar.
Acoperirea deficitului bugetar se poate face prin două modalităţi:
-contractarea unor împrumuturi interne sau/şi externe, ca soluţie pentru
acoperirea deficitului;
- emiterea de monedă.

9
Gh. Bistriceanu, Finanţele publice ale României, vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2006, pag. 61
10
I. Tulai, [Link]., pag. 90

163
 În cazul împrumuturilor publice interne, este necesar să subliniem că, având
ca sursă de creditare aceleaşi disponibilităţi ca şi împrumutul privat, autorităţile
publice centrale sau locale intră în concurenţă pentru disponibilităţile băneşti
temporar libere în economie.
Acoperirea prin emisiune monetară a deficitelor bugetare, deşi este o
variantă simplă de finanţare extraordinară a statului, măreşte masa monetară în
circulaţie şi, în măsura în care creaţia monetară a statului nu are acoperire în
economia reală, provoacă inflaţie şi cauzează serioase dezechilibre şi distorsiuni în
economie.

[Link]. Politica financiară în domeniul asigurărilor şi protecţiei

sociale

În ceea ce priveşte politica în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale,

aceasta are în vedere în principal două aspecte:
- participanţii la alimentarea fondurilor, categoriile de venituri supuse
preluării şi mărimea aportului acestora;
- categoriile de drepturi de asigurare şi protecţie socială care se pot acorda
prin intermediul fondurilor publice, condiţiile de acordare şi factorii de care depinde
mărimea acestor drepturi.
În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie să se aibă în vedere care categorii de
persoane vor contribui la aceste fonduri, care sunt veniturile asupra cărora se vor
aşeza contribuţiile, precum şi modalitatea de determinare a acestora în cazul fiecărei
persoane fizice sau juridice contributoare.
Un alt aspect important în domeniul politicii din domeniul asigurărilor şi
protecţiei sociale este reprezentat de stabilirea categoriilor de drepturi ce pot fi
acordate, în practică întâlnindu-se ţări cu o gamă largă de beneficii de asigurări şi
protecţie socială (spre exemplu, ţările Europei de Nord), dar şi ţări cu o sferă restrânsă
de acordare a acestor drepturi (spre exemplu, Statele Unite ale Americii). Alături de
stabilirea categoriilor de drepturi, este necesar să se stabilească şi condiţiile ce trebuie
îndeplinite de potenţialii beneficiari pentru a beneficia de aceste drepturi.

[Link]. Politica financiară în domeniul asigurărilor de bunuri,

persoane şi răspundere civilă

În domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, politica

financiară se concretizează în decizii asupra următoarelor aspecte:
- realizarea acestor categorii de asigurări pe baza monopolului statului sau pe
baze mixte sau private;
- impunerea obligativităţii anumitor categorii de asigurări, precum şi decizia
privind tarifarea unitară sau diferenţiată în cazul acestora;
- modul de selecţie şi combinare a riscurilor;
- condiţiile de acordare a despăgubirilor şi a sumelor asigurate şi factorii ce
determină mărimea acestora.

164
 [Link]. Politica financiară în domeniul monetar, valutar şi al
creditului

În acest domeniu, politica financiară are în vedere următoarele aspecte11:

- delimitarea atribuţiilor Băncii Centrale, ca bancă de emisiune, de cele ale
băncilor comerciale;
- rolul şi limitele acţiunilor de supraveghere exercitate de Banca Centrală;
- modalităţile de atragere a resurselor de creditare, locul şi rolul capitalului
propriu şi a rezervelor obligatorii;
- condiţiile de acordare a creditelor, politica ratei de refinanţare;
- condiţiile atragerii împrumuturilor externe pe baze bi- sau multilaterale şi
ale garantării acestora de către stat;
- politica ratei de politică monetară;
- modalitatea de stabilire a cursului valutar oficial.

10.4. Rezumat

Politica financiară face parte din politica generală a statului, rolul său fiind
de a pune în practică obiectivele de politică internă şi externă din programul de
guvernare. Politica financiară presupune o anumită concepţie asupra conducerii
domeniului financiar, având în vedere strategii diferenţiate pe domenii de aplicare.
Conținutul său este dat de politica în domeniul cheltuielilor publice şi în special a
celor bugetare, politica în domeniul resurselor financiare publice, indiferent dacă este
vorba de venituri ordinare sau extraordinare, politica în domeniul asigurării
echilibrului financiar la nivel macroeconomic, politica în domeniul asigurărilor şi
protecţiei sociale a cetăţenilor, cea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor de
bunuri, persoane şi răspundere civilă, respectiv cea în domeniul monetar, valutar şi al
creditului. Aceste domenii sunt strâns legate între ele şi se întrepătrund completându-
se reciproc.

10.5. Test de autoevaluare

1. În cadrul domeniilor de activitate ale politicii financiare nu se include:

a) domeniul cheltuielilor publice;
b) domeniul veniturilor publice;
c) domeniul asigurărilor de bunuri;
d) domeniul de integrare a instituţiilor de stat în cadrul agenţilor economici privaţi.
2. Politica financiară în domeniul cheltuielilor publice nu vizează:
a) mărimea cheltuielilor publice;
b) destinaţia cheltuielilor publice;
c) sursele de finanţare ale cheltuielilor publice;
d) determinarea obiectivelor ce trebuie atinse.

11
I. Tulai, [Link]., pag. 91

165
3. Politica financiară în domeniul veniturilor publice nu cuprinde stabilirea:
a) volumului veniturilor;
b) destinaţiei veniturilor;
c) provenienţei veniturilor;
d) numărului şi tipului canalelor de prelevare.

10.6. Concluzii
Această unitate de studiu a prezentat conținutul politicii financiare, care se
concretizează în decizii legislative privind cheltuielile publice, resursele financiare
publice, echilibrul financiar, asigurările şi protecţia socială, asigurările şi reasigurările
de bunuri, persoane şi răspundere civilă, domeniul monetar, valutar şi al creditului.

10.7. Sarcină de învățare

Să se comenteze următoarele texte:
“…. cu toate limitele observate, fiecare dintre aceste definiții ajută la conturarea în
linii mari a definiției politicilor publice. Ele ilustrează faptul că studiul politicilor
publice într-un anumit domeniu este o sarcină dificilă. Aceasta nu poate fi realizată
doar prin parcurgerea registrelor oficiale care consemnează procesul de decizie al
organelor administrației publice sub formă de legi, decrete, regulamente și
proclamații. Deși acestea sunt o sursă vitală de informțtii, politicile publice se extind
dincolo de înregistrarea alegerilor concrete pentru a cuprinde domeniul alegerilor
potențiale sau al alegerilor încă nefăcute. Înregistrările deciziilor nu reflectă voința
nelimitată a factorilor de decizie în aceeași măsură ca înregistrarea interacțiunii acelei
voințe cu constrângerile existente în anumite conjuncturi istorice, politice sau
sociale.” (Michael Howlett, M. Ramesh, Studiul politicilor publice, Editura Epigraf,
Chișinău, 2004, pag. 15)

“Grupurile de interese speciale pot fi destul de puternice încât să distorsioneze forțele

pieței, dar nu sunt suficient de cuprinzătoare încât să internalizeze efectele propriilor
acțiuni, ceea ce înseamnă că efectele negative ale cartelizării vor depăși efectele
pozitive ale coordonării. Există căi diferite spre succes: politicile similare pot produce
efecte diferite în contexte diferite, motiv pentru care politicile trebuie să se
potrivească cu modelul instituțional din țara respectivă (Calmfors și Drifill, apud
Alber, 2006). Problema potrivirii dintre tipul de politici care se dorește a fi
implementat și particularitățile societății este foarte importantă atunci când se decide
să se apeleze la un transfer de politici. Deseori, printre decidenți există tentația de a
importa modele de politici care au funcționat în alte țări, fără să se țina cont de
particularitățile țării în care le aplică. Există posibilitatea ca politicile care au avut
succes în rezolvarea anumitor probleme în anumite contexte să nu aibă rezultate la fel
de bune în contexte diferite (Dolowitz și Marsh, 2000).” (Șerban Cerkez, Grupurile
de interese și politicile publice, Editura Polirom, Iași, 2010, pag.96)

“Grupurile de interese care influențează decisiv politicile publice sunt acelea care au
capacitatea de a deține atât resursele necesare pentru negociere, cât și puterea de

166
blocare a implementării politicilor. Puterea de blocare a activității de implementare a
politicilor guvernamentale este cu atât mai mare cu cât oprirea activității într-un
domeniu afectează un număr mai mare de indivizi. La nivelul societății, atât
sindicatele, cât și patronatele au capacitatea de a bloca implementarea politicilor
guvernamentale. …. Cu cât domeniul în care un anumit grup poate exercita activitatea
de blocare este mai important, cu atât mai mare este vizibilitatea (publicitatea)
acțiunilor și revendicărilor grupului și cu atât este mai probabil ca guvernul să
analizeze cererile grupurilor de interese fără să fie nevoie de blocarea efectivă a
implementării politicilor.” (Șerban Cerkez, Grupurile de interese și politicile
publice, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 70-71)

10.8. Bibliografie obligatorie

1. Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura

Economică, Bucureşti, 2003
2. Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad,
Alba Iulia, 2001
3. Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2016, 2018
4. Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru
seminar, Editura Universitară, București, 2008
5. Vasile R., Moneda și politica fiscală, Editura Uranus, București, 1994
6. Văcărel I., ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007

167