ARGUMENT
Se poate spune că interesul manifestat de oameni față de plante este la fel de vechi ca și
existența oamenilor pe Pământ. Mii de ani plantele au constituit principala sursă de tratament pentru
numeroasele boli care au afectat omenirea. De-a lungul secolelor, oamenii au știut să dezvolte
cunoașterea, înțelegerea și stăpânirea calităților extraordinare pe care le posedă plantele medicinale.
Natura este foarte generoasă cu noi, ne oferă sprijin și ne ajută să păstrăm și să obținem starea de
sănătate normală, cu ajutorul plantelor medicinale - medicamentele verzi. Medicamentele sunt
făcute de mâna omului, în timp ce plantele au harul divin. O diferenţă care spune totul şi încă ceva
în plus: că nu existăm şi că nu vom exista decât prin natură.
Astăzi, în era antibioticelor, a hormonilor și a altor medicamente de sinteză, oamenii
apelează din ce în ce mai des la terapiile cu plante medicinale, atât pentru prevenirea, cât și pentru
ameliorarea și tratarea diferitelor boli. Plantele medicinale conțin principii active, substanțe care au
un grad ridicat de afinitate cu celulele și țesuturile umane, afinitate de care medicamentele de sinteză
nu beneficiază.
Din nefericire, destul de des medicamentele de sinteză sunt considerate ca fiind opuse
fitoterapiei. În realitate, și pentru unele, și pentru altele, există un loc complementar în arsenalul
terapeutic de care dispunem astăzi. Chiar dacă farmacia clasică a fost în prim plan timp de o
jumătate de secol datorită rezultatelor excelente pe care le-a obținut în numeroase domenii, efectele
secundare ale acestor tratamente îndeamnă la prudență. De-a lungul anilor s-au făcut numeroase
încercări de micșorare a nocivității terapiilor specifice medicinei clasice, oferindu-se terapii
alternative. Fitoterapia se adresează întregului organism și nu numai unui organ anume, cu alte
cuvinte se adresează bolii și nu bolnavului.
Putem spune că în prezent există două tipuri de medicamente: medicamentele “de boală”
(chimice, de sinteză), a căror acțiune rapidă și puternică este utilă în afecțiuni acute, și
medicamentele “de sănătate”, produse ale fitoterapiei, a căror acțiune mai blândă permite o utilizare
prelungită, evitând o parte din efectele nedorite ale medicamentelor alopate.
Am ales tema “Utilizarea în terapeutică și în alimentație a ceaiului verde” deoarece ceaiul
verde este o plantă surprinzătoare, având foarte multe proprietăți curative, fiind din ce în ce mai
frecvent consumat și la noi în țară. Scopul acestei lucrări este de a evidenția puterea vindecătoare
care se găsește într-o ceașcă de ceai verde.
De-a lungul timpului, ceaiul verde a fost asociat cu o stare de sănătate bună, fiindu-i atribuite
puteri vindecătoare în multe afecțiuni. Forța vindecătoare a ceaiului verde este dată de puterea
antioxidantă excepțională pe care o are. Poate fi folosit în tratarea unei palete largi de afecțiuni
datorită proprietăților sale terapeutice și are o contribuție majoră în prevenirea efectelor îmbătrânirii
și în menținerea unei stări de sănătate bune. Este utilizat cu succes și din ce în ce mai mult în
domeniul cosmetic, iar în alimentație este consumat în combinații diverse cu fructe și cu alte plante
ca și o băutură plăcută și revigorantă, dar și în prepararea mâncărurilor și a dulciurilor, conferindu-le
o savoare aparte.
Efectele pozitive ale ceaiului au fost înțelese de sute și mii de ani. Un proverb japonez
spunea: “Dacă omul nu consumă ceai, el este incapabil de a înțelege adevărul și frumusețea.”
Ceaiul verde trezește spiritul și inspiră gândurile înțelepte. Lu Yu, un înțelept chinez
spunea: “Ceaiul temperează spiritul și armonizează mintea, risipește lenea și ameliorează oboseala,
trezește gândirea și previne somnolența”.