PREDICATUL VERBAL

Predicatul verbal este exprimat printr-un verb predicativ de obicei la un mod personal, o locuțiune
verbală, o interjecție predicativă sau un adverb predicativ. Lângă verbul predicativ (sau echivalentele
sale adverb sau interjecție) pot fi prezente complemente de obiect direct sau indirect, de agent, etc.

EXEMPLE

● El aleargă trei kilometri.

● Elevul este lăudat de către profesori.
● Maria se gândește la plecare.
● Haide mai repede!

PREPOZITIA

- partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau complement de partea de

vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu are un înțeles de sine stătător,
motiv pentru care nu are nici funcție sintactică. (de, la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)

- stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu despărțită de

partea de propoziție prin alte cuvinte.

● Am învățat să merg pe bicicletă.

● Am învățat să merg pe această bicicletă.

Clasificarea prepozițiilor

Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în, prin, pentru,
către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe la, de lângă, fără de, dinspre, despre, de
către).

O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul, împotriva, înaintea).
Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu substantive sau pronume în
genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ (deasupra mesei, înaintea lor, împotriva
noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt construite cu pronume personale neaccentuate
(împotrivă-mi).
ADJECTIVUL
- partea de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un
substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om
frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește (mașină

frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului
înaintea substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când
este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect (mândrul soare, dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe

care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are mai multe
adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de legătură între ele
sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor

După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău,
frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate prin
contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic,
multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic,
instructiv-educativ, alb-argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

● adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă
etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean)
● adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică
(franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americană); există câteva
excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte
(dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân)
● adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă)

După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile (bun, alb, negru, greu, lung,
cenușiu) și invariabile (cumsecade, ferice, asemenea, atare, așa).Două sau mai multe
cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv, formează locuțiunile adjectivale .

Gradele de comparație ale adjectivului si ale adverbelor

 Grad Exemple

Adjectiv Adverb
Pozitiv înalt, -tă, -ți, -te bine
Comparativ de superioritate mai înalt, -tă, -ți, -te mai bine
de egalitate la fel de / tot așa de / tot atât de înalt, -tă, la fel de / tot așa de / tot atât
-ți, -te de bine

de inferioritate mai puțin înalt, -tă, -ți, -te mai puțin bine
Superlativ relativ de cel mai înalt, cea mai înaltă, cei mai cel mai bine
superioritate înalți, cele mai înalte
de inferioritate cel mai puțin înalt, cea mai puțin înaltă, cel mai puțin bine
cei mai puțin înalți, cele mai puțin înalte

absolut de foarte înalt, -tă, -ți, -te foarte bine

superioritate
de inferioritate foarte puțin înalt, -tă, -ți, -te foarte puțin bine

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care
reprezintă însușiri care nu pot fi comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care
reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim).

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume

predicativ, complement circumstanțial de timp, complement indirect, complement
circumstanțial de cauză.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

● prin conversiune: substantiv, adverb

● cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb

NUMERALUL
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea obiectelor (al
doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un substantiv și stă
înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor

Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau

numărul obiectelor (unu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor
într-o înșiruire (întâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu, doi, patruzeci),
numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale multiplicative (îndoit, întreit,
dublu), numerale distributive (câte unul, câte doi), numerale adverbiale (o dată, de două
ori), numerale fracționare (jumătate, sfert).

Valorile numeralului

valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut adjectival,

complement direct, complement indirect, complement de agent, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial
de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv

INTERJECTIA
- parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească (ah!, vai!, uf!, oh!,
aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!, uite!, înainte!, liniște!), imitarea
unor sunete sau zgomote din natură – onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau!
cirip-cirip!), un mod de adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).

Funcțiile sintactice ale interjecției

În general interjecțiile nu au funcție sintactică. Cu toate acestea, există anumite

construcții în care interjecțiile pot avea funcție sintactică.

● Iată o pisică! (predicat)

● Deodată se aude în ușă: cioc! cioc! (subiect)
● Era vai de ea. (nume predicativ)
● În receptor, am auzit: alo, alo! (complement direct)
● Din colțul camerei se aude un sunet enervant: Bâz! Bâz! (atribut)
● Câinele lătra cât îl ținea gura: ham-ham-ham! (complement circumstanțial)

Valorile stilistice ale interjecției

-repetiția și enumerația

ADVERBUL

Adverbul este o parte de vorbire neflexibila care însoțește un verb, un adjectiv sau un
alt adverb și care exprimă: caracteristica unei acțiuni sau stări (Face bine ceea ce face.),
caracteristica unei însușiri (Are o mașină destul de mare.), împrejurarea în care se petrece
o acțiune (Va pleca acolo mâine-seară.). Cuvântul adverb provine din limba latină și este
compus din ad (pe lângă) și verbum (verb).

Reguli de recunoaștere a adverbelor

● orice verb poate primi un adverb (vine mâine-seară, doarme acolo)

● orice adjectiv poate primi un adverb (Are o față destul de plăcută)

Clasificarea adverbelor
După formă, adverbele pot fi de două feluri: adverbe simple (abia, așa, bine, destul, azi,
mâine, aici, acolo) sau adverbe compuse (azi-noapte, mâine-seară, ieri-dimineață, astă-vară,
după-masă).

După înțeles, adverbele se împart în trei categorii: adverbe de loc (acasă, aici, acolo,
deasupra, departe, aproape, împrejur, sus, jos, unde, undeva), adverbe de timp (acum, atunci,
astăzi, ieri, târziu, devreme, odată, îndată, totdeauna, când, deocamdată), adverbe de mod
(abia, așa, alene, astfel, bine, cruciș, cum, degrabă, românește, vitejește, uneori).

În funcție de substituirea unor cuvinte care exprimă împrejurările, adverbele pot fi:
adverbe demonstrative (aici, acolo, dincoace, dincolo, acum, atunci, atunci când, acolo unde),
adverbe nehotărâte (oriunde, undeva, oricând, cândva, oricum, oarecum, fiecum, cumva,
câtva, oricât), adverbe negative (niciodată, nicicând, nicăieri, nicicum, nicicât, nicicând),
adverbe interogative (unde, cum, când, cât).

Funcțiile sintactice ale adverbului

● Atribut adverbial
● Nume predicativ
● Complement circumstanțial de loc
● Complement circumstanțial de mod
● Complement circumstanțial de timp

Schimbarea valorii gramaticale a adverbului

Schimbarea valorii gramaticale a adverbelor are loc prin conversiunea substantivelor și

a adjectivelor.

Valorile stilistice ale adverbului

epitet, repetiție, enumerație

PRONUMELE
- partea de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și, de regulă, își schimbă
forma după gen, număr, caz și persoană.

Clasificare

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) (eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc),

pronume personal de politețe (dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc),

pronume reflexiv (îmi, mă, îți, ne, vă, ... etc) - Pronumele reflexiv ține locul unui substantiv
(obiect) asupra căruia se manifestă în mod direct sau indirect acțiunea verbului și are
forme doar pentru cazurile dativ și acuzativ.

pronume de întărire (însumi, însuți, însuși, ... etc) - Pronumele de întărire ține locul
unui substantiv și are rolul de a întări și de a scoate în evidență persoana la
care face referire.

pronume posesiv (al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc) - înlocuiește obiectul posedat și
numele posesorului obiectului. Prin formele pe care le ia, indică persoana și numărul
posesorului.

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci când este
analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:

pronume demonstrativ (acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți
... celălalt, ceilalți ...),

pronume nehotărât (unul, alții, toți, toate, oricare, orice ...),

pronume negativ (nimeni, nimic, niciunul, niciuna),

pronume interogativ (care, cine, ce, cât, câți, câte ...),

pronume relativ (care, cine, cât, câți, câtă, câte...).

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

● nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

● acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză,
nume predicativ, atribut prepozițional
● genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de
timp, complement circumstanțial de loc
● dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal, complement
circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp

Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui

Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:

● substantiv (nimic > nimicuri)

● adverb (ce > ce repede)
● adjectiv pronominal (același > același oraș)
● locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)