5. Cum apreciaţi în general activitatea instituţiei respective?

6. Cum se compară instituţia X cu o instituţie ideală?

7. Aţi avut reclamaţii? (DA/NU)
8. Cum au fost acestea rezolvate?
Sursă: [Link], accesat la 15.04.2011

4.4 Interviul
Interviul este tot o metodă indirectă, în care nu avem acces la fenomenul studiat şi
încercăm să obţinem datele necesare întrebând persoanele care au anumite cunoştinţe despre
fenomenul care ne interesează – numiţi intervievaţi.
Interviul este o metodă de cercetare calitativă – folosim un număr mic de cazuri, dar
încercăm să obţinem informaţii cât mai bogate de la fiecare subiect. Metodele cantitative
încearcă să afle aceleaşi lucruri de la un număr cât mai mare de cazuri, rămânând la suprafaţa
fenomenului. În cazul metodelor calitative încercăm să mergem în adâncime, încercând să aflăm
cât mai multe lucruri de la fiecare subiect, surprinzând atât elementele specifice fiecărui caz cât
şi elementele comune tuturor.
Interviul este o încercare de a obţine informaţii prin intermediul unor întrebări şi
răspunsuri din cadrul unor convorbiri. Există multe exemple în viaţa de zi cu zi. Astfel, pentru a
obţine un loc de muncă, o etapă care prin care a trecut aproape orice angajat este cea a
interviului, în care angajatorul sau reprezentanţii săi au încercat să afle în ce măsură candidatul
este potrivit pentru postul vizat. În presă citim aproape zilnic interviuri cu o personalitate sau alta
prin care ziariştii încearcă să afle cât mai multe lucruri despre anumite probleme sau despre
personalitatea intervievatului. Unele talk-showuri pot fi considerate un alt tip de interviu, unul
care se desfăşoară în grup. În acest caz moderatorul este cel care pune o întrebare şi din diferitele
răspunsuri date de invitaţi şi din discuţiile acestora încearcă să obţină cât mai multă informaţie.
Există diferenţe între aceste tipuri de investigaţie şi interviul ca metodă calitativă de
cercetare. King şi Horrocks (2010) identifică următoarele caracteristici:
Caracteristicile Interviu de Interviu cu o Interviu la angajare Interviul ca metodă
interviului investigaţie (ex: cu celebritate de cercetare
un politician)
Modul de Interogativ şi Respect, se încercă Poate fi o Bazat pe întrebări
interogare confrontaţional convingerea provocare, dar lasă deschise,
intervievatului spre intervievatul să-şi nedirecţionate,
confidenţe prezinte atuurile încearcă să

137
 stabilească un
raport cu
intervievatul
Dinamica de O posibilă miză Intervievatul poate Puterea este în Balanţa trebuie să
putere mare pentru avea controlul; mâna fie echilibrată
intervievat şi întrebările pot fi intervievatorilor,
partidul său aprobate în avans în limita regulilor
Intervievatorul Intervievatorul din organizaţie
trebuie să poate avea nevoie
demonstreze că în continuare de
poate trece de invitat
barierele
interlocutorului
Vizibilitatea Mare Mare Detaliile sunt Grad mare de
confidenţiale, confidenţialitate,
rezultatul este anonimitatea
public răspunsurilor este
asigurată în
majoritatea
cazurilor
Tabelul 4-8 Caracteristicile diferitelor tipuri de interviuri

Există mai multe posibilităţi de clasificare a interviurilor:

- După genul de convorbire distingem interviuri faţă în faţă sau prin telefon (unii autori
consideră că există şi prin poştă, dar acest gen de interviu este propriu sondajului). Primul tip
este considerat a fi mai corect din punct de vedere ştiinţific, ştiindu-se ce importanţă au
componentele non-verbale într-o comunicare, în vreme ce al doilea tip are avantajul duratei
mai scurte şi a economiei de bani;
- După numărul de participanţi, putem avea interviu individual sau de grup;
- După gradul de structurare există interviuri structurate, în care avem practic de a face cu
aplicarea unui ghid de interviu asemănător unui chestionar, semi-structurate, în care avem
stabilite doar întrebările de bază care vor fi adresate şi nestructurate (sau discuţii informale),
în care discuţiile se poartă liber pe baza unei anumite tematici.

4.4.1. Interviul de grup

În cazul interviului de grup avem de a face cu o discuţie cu un grup de persoane care pot
interacţiona între ele. Există un avantaj – într-un sondaj de opinie sau într-un interviu individual
interlocutorul poate să spună ce doreşte, fără a fi contrazis sau criticat. Într-un interviu de grup
părerea emisă de fiecare participant poate fi contrazisă, sprijinită, completată de către ceilalţi.
Participantul care a emis o anumită părere poate să revină asupra ei, în funcţie de spusele
celorlalţi. Există acest aspect interactiv şi membrii grupului sunt din start conştienţi de acest

138
lucru. Vom obţine astfel altceva decât opinii individuale care pot fi exprimate doar în particular
ci opinii care sunt exprimate într-un cadru social, care printr-o discuţie se pot transforma (mult
mai asemănător cu ceea ce se întâmplă în realitate).
Un alt avantaj al interviului de grup este legat de costurile de timp şi bani – în loc să
intervievăm 10 persoane pe rând putem să le intervievăm în acelaşi timp.
În funcţie de componenţa grupului, putem avea:
- Interviul clasic de grup, în care grupul este unul natural (cum ar fi funcţionarii dintr-
un birou). Trebuie să evităm includerea într-un astfel de grup a unor persoane cu autoritate (cum
ar fi şeful de birou) – în loc să aflăm opinia grupului vom afla opinia şefului;
- Focus grupul este un interviu structurat aplicat asupra unui grup special constituit cu
ocazia interviului. Grupul respectiv trebuie să fie unul cât mai omogen pentru a evita dificultăţile
de interacţionare – dacă vrem să aflăm opiniile unor categorii mai largi vom efectua mai multe
focus-grupuri, pe grupuri cât mai omogene. Se foloseşte mult în domeniul marketingului, în care
se urmăreşte aflarea opiniilor despre anumite produse sau servicii.
- Paneluri de experţi – în care experţi din domeniu încearcă să identifice o soluţie sau
să evalueze un anumit obiect, program ş.a.
Dimensiunea grupului este între 8 şi 12 membri, durata tipică variază între o oră şi două
ore, rareori reuşind să ajungem la durata maximă.
Conducerea grupului este un lucru destul de dificil. O astfel de întâlnire de grup
presupune un set de probleme care trebuie atinse, dar altfel desfăşurarea este destul de liberă.
Conducătorul introduce temele de discuţie pe rând şi după aceea lasă fiecare participanţii să-şi
exprime liber părerile. Intervenţiile sunt rare doar atunci când discuţia se abate de la subiect,
când anumite opinii trebuie clarificate, când un participant monopolizează discuţia, când discuţia
trenează sau atunci când consideră că subiectul a fost epuizat şi ar trebui să se treacă la altă temă.
Conducătorul grupului trebuie să fie un bun ascultător, să-i sprijine pe participanţi să-şi
exprime opiniile, dar în acelaşi timp trebuie să aibă o bună capacitate de analiză astfel încât să-şi
dea seama pe care curs al discuţiei să-l încurajeze şi pe care să-l oprească, ce idei noi apar şi cum
pot fi aprofundate, să înţeleagă nu doar vorbele participanţilor, dar şi elementele de comunicare
non-verbală. El trebuie să posede o bună cunoaştere a subiectelor abordate. În plus, trebuie
evitată cu orice preţ influenţarea membrilor grupului într-o direcţie sau alta. În momentul în care

139
conducătorul grupului lasă să se înţeleagă că are anumite opinii despre o anumită problemă,
membrii grupului vor fi tentaţi să-i ofere ce doreşte acesta să audă.
Datorită timpului relativ limitat şi a numărului mare de participanţi numărul de întrebări
care poate fi adresat este unul redus, foarte rar reuşindu-se să se ajungă la 10 întrebări. Interviul
de grup se desfăşoară pe baza unui ghid de interviu în care sunt prezentate subiectele care trebuie
atinse pe parcursul conversaţiei, eventual şi informaţiile care trebuie obţinute pentru fiecare
dintre ele (astfel încât dacă anumite informaţii nu sunt furnizate voluntar să punem întrebări
suplimentare). În principiu trebuie să abordăm toate subiectele din ghidul de interviu. În cazul în
care ne apropiem de finalul întâlnirii fără a fi reuşit să abordăm toate subiectele şi ştim că nu
putem prelungi durata discuţiei este preferabil să ne limităm la subiectele cele mai importante.
Selectarea participanţilor la un interviu de grup este relativ simplă – fie luăm grupul
natural în întregime (cu excepţia discutată, cea a şefului), fie identificăm un număr de persoane
care îndeplinesc condiţiile dorite şi le invităm să ia parte la discuţie. Pentru a-i convinge să
participe la discuţie se practică oferirea unor stimulente, dar se recomandă ca acestea să fie de
valoare mică.

4.4.2. Ghidul de interviu

Pentru interviurile individuale putem avea interviuri structurate, semi-structurate sau
nestructurate (sau discuţii informale).
Diferenţele se văd în primul rând în ceea ce priveşte ghidul de interviu:
- interviurile structurate se bazează pe un ghid care va cuprinde toate întrebările
care vor fi puse pe parcursul unui interviu;
- interviurile semi-structurate – în ghid sunt precizate întrebările cele mai
importante, precum şi câteva posibilităţi de continuare, în funcţie de răspunsul intervievatului.
Intervievatorul pune fiecare întrebare din ghid, dar are libertatea ca în funcţie de răspunsul primit
să exploreze în adâncime problema în modul pe care-l consideră cuvenit;
- discuţia informală nu se bazează pe un ghid de interviu. Tot ce avem este o temă
pe care dorim să o discutăm cu interlocutorul nostru.
În alegerea gradului de structurare al interviului trebuie să luăm în considerare aspecte
cum ar fi:
- obiectivul cercetării (pentru o cercetare descriptivă putem folosi un ghid
structurat, pentru una explicativă ar fi bine să avem o anumită libertate);

140
 - măsura în care dorim să comparăm cazurile între ele (pentru aceasta trebuie să
punem aceleaşi întrebări);
- bogăţia informaţiei – un interviu informal ne furnizează informaţia cea mai
bogată, putând indica noi aspecte ale fenomenului studiat sau noi informaţii despre interlocutor;
- gradul în care stăpânim domeniul (cu cât ştim mai multe despre un domeniu, cu
atât suntem mai capabili să scriem un ghid mai structurat);
- capacităţile intervievatorului (pentru începători se recomandă folosirea unui ghid
structurat, o discuţie informală cere mai multă experienţă);
- particularităţile interlocutorilor – există persoane care prefera să se exprime liber,
fără a fi încorsetaţi de o anumită structură a discuţiei, dar şi altele care se simt ajutate de
existenţa unei structuri şi au nevoie de întrebări pentru a-şi putea exprima opiniile.
Întrebările folosite în interviuri
Din punct de vedere al subiectului lor întrebările pe care le punem în cadrul unui interviu
pot să fie legate de experienţele, comportamentele, opiniile, valorile, simţămintele, cunoştinţele
sau caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor.
Există întrebări principale, care se regăsesc în interviuri şi urmăresc să afle unele dintre
lucrurile de mai sus şi întrebări suplimentare prin care putem cere detalii suplimentare, explicaţii
sau completări.
Trebuie să fim atenţi la formularea întrebărilor. Ştim deja că modul de formulare al
întrebării poate influenţa opinia exprimată. Influenţa formulării se poate resimţi şi asupra
cantităţii de informaţie din fiecare răspuns.
Întrebările folosite trebuie să fie întrebări deschise. Folosim aici un sens mai larg decât
cel în care am definit întrebările deschise din chestionare. Nu oferim variante de răspuns, dar
trebuie să facem mai mult – să deschidem discuţia cât mai larg, invitând interlocutorul să ne
răspundă cât mai pe larg la întrebări.
Întrebarea „Cât de satisfăcut sunteţi de calitatea cursului de metode de cercetare?” pare
una deschisă, dar în realitate restrânge gama de răspunsuri – vom răspunde că suntem satisfăcuţi
într-o măsură mai mare sau mai mică. O întrebare cu adevărat deschisă ar suna „Care este
părerea ta despre cursul de metode de cercetare?”. O astfel de întrebare permite exprimarea de
păreri mai pe larg şi ne va furniza şi o mare varietate de răspunsuri care vor furniza informaţii
despre diferite aspecte ale acestui curs.

141
 Întrebările folosite în interviuri trebuie să respecte regulile menţionate pentru întrebările
din chestionar: să fie formulate într-un limbaj accesibil, să fie clare, să fie scurte, fără a conţine
negaţii şi duble negaţii, să fie formulate şi citite cât mai neutru cu putinţă, să nu fie întrebări
duble.
Nici într-un interviu nu trebuie să întrebăm subiecţii ce părere au despre ipotezele
noastre. Există un tip de întrebare care face referire la o posibilă relaţie cauzală – întrebarea „de
ce?”, care în diferite formulări se regăseşte ca , folosită ca întrebare principală sau întrebare
suplimentară în cazul multor ghiduri de interviu. Patton (1999) ne avertizează să folosim o astfel
de întrebare în forma aceasta doar cu mare grijă – numărul de răspunsuri poate fi foarte mare,
referindu-se la un număr prea mare de posibile cauze, alteori nici interlocutorul nu cunoaşte prea
bine cauza sau nu este capabil să o exprime. Recomandarea ar fi să formulăm întrebarea cât mai
specific. În plus, atunci când încercăm să găsim relaţii cauzale ar fi bine să le identificăm noi în
faza de analiză a datelor, decât să cerem interlocutorilor să le identifice.
Putem să întrebăm direct „Care sunt motivele pentru care ai obţinut o notă mai slabă la
examen?” – şi vom afla care sunt motivele cel mai importante în viziunea intervievatului. Ne
interesează părerea sa, dar ştim că orice părere poate fi subiectivă. Un fost coleg de liceu, în
prezent profesor la o universitate din Arabia Saudită, mi-a povestit că studenţii de acolo
consideră că o notă slabă denotă că l-au supărat cu ceva pe profesor. Un răspuns care ne oferă o
astfel de cauzalitate nu ne ajută să înţelegem motivul real pentru care nota la examen a fost mai
slabă.
Alte întrebări cum ar fi „Cum te-ai pregătit pentru examen?”, „Cum s-a desfăşurat
examenul?” ar putea să ne furnizeze informaţii din care să putem trage noi concluziile cele mai
potrivite. Nu trebuie doar să întrebăm care sunt cauzele, putem să întrebăm care au fost faptele şi
să încercăm să tragem noi concluziile.
În multe ocazii se recomandă ca întrebările să fie însoţite de anumite prefaţări: tema se
poate anunţa: „aş dori să vorbim despre modul în care s-a desfăşurat examenul”, introducerea
întrebării se poate face prin folosirea unor exemple „unii studenţi consideră că examenul la
metode de cercetare este diferit de alte examene. Tu ce crezi?” sau a unor controverse „unii spun
că examenul este foarte greu, altora li s-a părut uşor. Care este părerea ta?” sau prin inversarea
rolurilor „să presupunem că mâine ar trebuie să dau şi eu acest examen. La ce ar trebui să mă
aştept?”

142
Ghid de interviu semi-structurat

Scopul interviului este aflarea unor informaţii despre un anumit program de training aflat
în derulare. Interlocutorii vor fi persoane implicate în desfăşurarea programului.
Numele interlocutorului _____________________________________
Funcţia ___________________________
Data _____________________________

Bună ziua, numele meu este ____________.

Scopul acestui interviu este să aflăm părerea dumneavoastră despre acest program de training în
care sunteţi implicat. Sunt interesat în special de problemele pe care le-aţi întâmpinat şi de
recomandările pe care le aveţi.
Dacă sunteţi de acord, voi înregistra această convorbire, pentru a putea evita orice denaturare a
conversaţiei noastre. Tot ce vom vorbi aici rămâne confidenţial, doar un rezumat al părerilor
tuturor persoanelor implicate în program, fără referinţă la numele acestora, va fi făcut public.
Pentru început vă rog să ne spuneţi ce responsabilităţi aveţi în acest program. (Notă: în funcţie de
răspuns se pot adresa alte întrebări pentru clarificare).
Aveţi cunoştinţă să fi existat probleme în selecţia participanţilor în program? (Notă: dacă da, se
continuă cu întrebări cum ar fi: Care au fost acestea?, Ştiţi de ce au apărut?, Cum au fost
rezolvate? Sau Ce sugestii aveţi pentru rezolvarea unor astfel de probleme?).
Cum s-au luat deciziile referitoare la conţinutul trainingului? (Notă: se poate continua cerând
informaţii despre persoanele care au avut un cuvânt de spus, despre aportul instructorilor sau
cel al participanţilor, despre modul în care aceştia au fost implicaţi).
Ce s-a întâmplat în timpul sesiunilor de lucru? (Notă: după ce se primeşte răspunsul se poate
continua cu întrebări cum ar fi: Cum aţi aprecia prestaţia instructorilor?, Cum au fost
prezentările?, A fost încurajată participarea activă?, Pe ce s-a pus accentul, pe teorie sau pe
practică?).
Au existat probleme legate de materialele şi echipamentele necesare pentru curs? (Notă: se vor
cere detalii şi explicaţii).
Ce alte probleme au mai existat? (Notă: se vor cere detalii şi explicaţii).

143
Care ar fi elementele pozitive ale acestui program? De ce credeţi acest lucru? (Notă: se va insista
pe explicarea motivelor pentru care acestea au fost menţionate).
Ce părere aveţi despre întregul program? (Notă: se va insista pe aspectele care nu au apărut mai
devreme în discuţie).
Ce alte lucruri ar merita ştiute despre program? (Notă: se vor cere detalii şi explicaţii).

4.4.3. Rolul intervievatorilor

Intervievatorii (sau operatorii de interviu) sunt elementul cheie în succesul unui interviuri.
Lucrurile menţionate în cazul operatorilor de sondaj sunt valabile şi pentru intervievatori, rolul
acestora din urmă fiind chiar mai important.
Rolul lor este important încă din momentul în care subiecţii sunt abordaţi – modul în care
fac acest lucru precum şi aspectul lor general poate să determine acceptarea discuţia sau refuzul.
Pe parcursul discuţiei intervievatorii trebuie să stabilească o relaţie de încredere între ei şi
intervievaţi, astfel încât aceştia din urmă să fie dispuşi să răspundă cât mai complet şi cât mai
sincer la întrebări.
Cercetătorul trebuie să transmită interlocutorilor faptul că ascultă activ (prin mimică şi
gestică, prin expresii care denotă interesul) şi să-i încurajeze să continue. Trebuie să gestioneze
cu grijă cursul discuţiei, evitând pe cât posibil devierile de la subiect (folosind maximum de
tact).
În plus faţă de operatorii de sondaj un bun intervievator trebuie să înţeleagă ce i se spune şi
să fie capabil să identifice cele mai bune modalităţi de aprofundare a informaţiilor primite.
Simplificând am putea spune că operatorul trebuie să-i „tragă de limbă” pe subiecţi într-un
mod cât mai discret. Pentru aceasta trebuie să posede calităţile necesare – acestea pot fi
îmbunătăţite prin exerciţiu.
Intervievatorul este responsabil şi cu notarea răspunsurilor. Dacă interlocutorul este de
acord interviul poate fi înregistrat (audio sau audio-video). În caz contrar poate să ceară voie să
noteze răspunsurile (care trebuie notate cât mai fidel cu putinţă şi evidenţiind şi elementele
relevante de limbaj non-verbal. Dacă nu primeşte permisiunea pentru aşa ceva va trebuie să dea
dovadă de o memorie cât mai bună pentru a nota ulterior convorbirea (deşi în acest caz
informaţiile vor fi mult mai sărace şi „contaminate” de personalitatea operatorului). În cazul
înregistrării audio elementele de limbaj non-verbal trebuie să fie reţinute cât mai fidel pentru a fi

144
ulterior incluse în contextul discuţiei. Chiar dacă discuţia a fost înregistrată se recomandă
transcrierea ei în vederea analizei datelor.
Transcrierea discuţiei trebuie să fie cât mai fidelă celor spuse şi să cuprindă toate
elementele de limbaj non-verbal relevante. Transcrierea începe prin descrierea interlocutorului, a
caracteristicilor mediului în care se desfăşoară interviul (important mai ales în cazul în care
mediul este unul familiar subiectului – casa sa, locul de muncă, camera de cămin, şcoala sa, barul
preferat ş.a.), precizând data desfăşurării interviului şi modul în care a fost selectat interlocutorul.
Doar după aceea se trece la prezentarea integrală a discuţiei avute.
Extras din transcrierea unui interviu
Întrebare: Unii studenţi consideră că examenul la metode de cercetare este diferit de alte
examene. Tu ce crezi?
Răspuns: (nervos) Nu ştiu cine poate să spună că a fost uşor. Poate pentru tocilari. Când
am citit subiectele am crezut că am nimerit la alt examen (râde). Am citit suportul de curs… o
dată sau de două ori dar nu ştiu ce legătură are cu subiectele astea. Cel puţin la punctul 3 (ezită
un moment) sau era 4, mă rog, un tabel plin de cifre, n-am ştiut ce să fac cu ele. Am tot făcut
calcule cu regula de trei simplă de am mâzgălit toată ciorna, dar nu a ieşit nimic. O fi avut
dreptate profu’ când zicea că ar trebui să ştim mate ca să ne descurcăm la MTCS, dar eu am fost
la umanist. (se scarpină în cap). Nu-i vorbă că nici X (o altă studentă) care a fost la info n-a
făcut mare brânză. (resemnat) Ne-au zis ăia din anul trei că o să dăm examenul ăsta de cinci,
şase ori…Poate că dacă îmi pica fisa cum era treaba cu experimentul mai făceam ceva.(dă din
umeri) Asta e!

4.4.4. Selectarea cazurilor

Pentru selectarea cazurilor putem folosi toate metodele aplicabile unui număr mic de
cazuri prezentate în tabelul 3.2. – avem 16 posibilităţi. Vom folosi metoda de selectare cea mai
potrivită pentru a atinge obiectivele cercetării. Dacă dorim să descriem un fenomen am putea să
alegem cazuri tipice, omogene, stratificate sau bazate pe teorie. Dacă dorim să generăm o teorie
putem încerca să maximizăm variaţia sau să căutăm cazuri critice. Dacă dorim să verificăm o
teorie vom căuta cazuri extreme sau deviante, cazuri confirmatoare sau neconfirmătoare, cazuri
în care avem o anumită intensitate sau putem să selectăm cazurile pe baza teoriei. Dacă nu
cunoaştem populaţia putem apela la metoda bulgărelui de zăpadă.

145
 Trebuie să alegem persoanele care ne pot furniza informaţiile cele mai bune despre
subiectul care ne interesează. Nu vom afla prea multe despre ce s-a întâmplat în meciul de aseară
dacă întrebăm pe cineva care nu l-a văzut. Cel mai bun informator în acest caz ar putea fi un
jucător (care are informaţiile din participarea directă la joc), un spectator (a văzut meciul, s-ar
putea să fie obiectiv şi are şi informaţii legate de atmosfera în care s-a desfăşurat meciul) sau
cineva care s-a uitat la meci la televizor (a putut fi mai detaşat, a văzut şi o serie de reluări ale
fazelor de joc). În funcţie de informaţiile care ne interesează (şi de posibilităţile pe care le avem)
putem alege subiecţii noştri din una sau mai multe dintre categoriile menţionate.
În general trebuie să avem în vedere că putem înţelege mai bine un fenomen dacă ne este
prezentat din mai multe puncte de vedere. Dacă vrem să înţelegem ce se întâmplă într-un
program din învăţământul superior ar fi bine să vedem perspectiva studenţilor, a profesorilor,
eventual cea a secretariatului. Chiar dacă aceste perspective ar putea să fie contradictorii putem
continua cu interviurile până când reuşim să înţelegem cum funcţionează programul (sau măcar
cum şi-au format profesorii şi studenţii păreri atât de diferite despre programul respectiv).
Câte cazuri ar trebui să selectăm? Răspunsul este – atâtea de câte avem nevoie pentru a
ne atinge obiectivul. Dacă după 5 cazuri am reuşit să descriem, să evaluăm sau să explicăm
fenomenul care ne interesează putem să ne oprim, dacă suntem convinşi că noi cazuri nu ne-ar
aduce informaţii noi. Altfel trebuie să continuăm până reuşim. Dacă numărul de cazuri devine tot
mai mare şi tot nu am reuşit poate ar trebui să ne gândim că nu am ales metoda sau chiar tema
potrivită şi ar trebui să căutăm o altă metodă sau o altă temă de cercetare.
Interviul în administraţia publică
Interviul poate fi folosit în toate domeniile menţionate în cazul sondajului de opinie.
Informaţiile provenite din sondajul de opinie nu au aceeaşi validitate ca şi cele provenite printr-
un sondaj de opinie, dar sunt deseori mai bogate şi sunt obţinute cu un cost redus.
În momentul în care dorim să lansăm un nou serviciu pentru cetăţeni am putea organiza
focus-grupuri ca să vedem care sunt aşteptările faţă de acest serviciu şi care gradul în care un
astfel de serviciu ar avea succes. În evaluarea programelor interviurile (individuale şi de grup)
sunt folosite cu succes pentru a aduna date exploratorii, a îmbunătăţi activităţile programului,
evaluarea unor programe complexe, validarea sau punerea în context a rezultatelor altor evaluări
(Wholey, 2004). În activitatea de zi cu zi funcţionarii publici se întâlnesc cu cetăţeni care îşi
exprimă doleanţele faţă de instituţiile respective sau pot să desfăşoare activităţi de verificare sau

146
control (anchete sociale, controale la firme, ş.a.) cu un înalt grad de interacţiune, în care
metodologia specifică interviului poate să fie folosită.

4.5 Analiza documentelor

Documentele în accepţiunea ştiinţelor sociale semnifică un obiect sau un text care oferă o
informaţie despre un fenomen social. Metoda analizei documentelor încearcă să rezolve
problema obţinerii datelor în cazul în care nu putem urmări fenomenul care nu ne interesează şi
nu avem posibilitatea să interogăm persoane care cunosc fenomenul. Vom cerceta subiectul
folosind urmele lăsate de către acesta (urme directe sau obiecte sau urme indirecte – texte în care
este reflectat subiectul nostru). Metoda mai este folosită pentru verificarea şi completarea datelor
obţinute prin alte metode.
În funcţie de modul de aplicare metoda poate fi folosită pentru colectarea de date
cantitative şi calitative. În funcţie de documentele disponibile putem folosi metoda pentru a face
cercetări cu obiective extrem de diverse, acoperind toate obiectivele posibile. Metoda este una
discretă, în care nu întâmpinăm probleme de reactivitate.
Avantaje ale analizei documentelor sunt:
 Este mult mai ieftină;
 Se poate acoperi o arie geografică sau temporală mai mare;
 Se pot face studii la nivel naţional cu un buget mic.
Dezavantajele metodei sunt:
 Documentele au fost întocmite cu alte scopuri decât cele ale cercetării noastre. De
aceea se poate întâmpla să avem la dispoziţie doar o parte din informaţia de care
avem nevoie şi într-un format care s-ar putea să nu fie cel dorit;
 Informaţiile despre modul în care au fost întocmite documentele este în general
redusă;
 Documentele sunt la fel de bune ca şi cei care le-au produs – putând reflecta în mod
incorect, incomplet sau subiectiv fenomenul prezentat;
 Situaţia se poate să se fi modificat între timp. Dacă folosim mai multe seturi de astfel
de documente, provenind din perioade diferite de timp s-ar putea să nu putem să le
coroborăm chiar dacă provin din perioade apropiate. (multe situaţii s-au modificat
semnificativ de la un an la altul);

147