CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Unitatea de învățare 7.
METODE DE CUNOAŞTERE – METODE CALITATIVE

1. OBIECTIVELE METODEI ŞTIINŢIFICE

Scopul ultim al demersului ştiinţific este înţelegerea totală a universului în care trăim. Nu este
vorba de identificarea doar a unor aspecte cauzale subdiacente ale fenomenului, ci de obţinerea unei
descrieri şi a unei explicaţii complete a fenomenului, pentru a-i putea prezice apariţia, în majoritatea
cazurilor în care el se produce. După Christiansen (1977) sunt patru obiective ale ştiinţei: descrierea,
explicaţia, predicţia şi producerea fenomenelor.
Primul se referă la descrierea cu mare precizie a fenomenului studiat. Este o etapă
indispensabilă. În mare, descrierea unui fenomen constă în identificarea componentelor sale şi, dacă
este posibil, a gradului lor de importanţă. Pe locul doi se plasează explicaţia apariţiei fenomenului, ceea
ce presupune că va trebui să determinăm cauza acestei apariţii. Este important să cunoaştem condiţiile
necesare de apariţie ale fenomenului. Deoarece, în multe cazuri, mai multe cauze simultane pot explica
această apariţie este prudent să revizuim explicaţia dată pe baza unor noi fapte observate sau pe baza
unor noi condiţii prealabile care pot fi puse în evidenţă. Al treilea obiectiv este orientat spre posibilitatea
de anticipare a apariţiei fenomenului sau de predicţie. Această anticipare se face pe baza cunoaşterii
exacte a condiţiilor care favorizează apariţia fenomenului. Al patrulea obiectiv este cel de producere a
fenomenului. Pentru a produce un fenomen trebuie să punem în practică, prin voinţa noastră, factorii
sau condiţiile care fac posibilă apariţia acestuia. Producerea este posibilă numai dacă cunoaştem
condiţiile apariţiei fenomenului. Acest obiectiv presupune o cunoaştere foarte aprofundată a
fenomenului.

2. METODE ŞTIINŢIFICE DE ACHIZIŢIONARE A CUNOŞTINŢELOR

Există mai multe criterii de clasificare a metodelor în ştiinţă. Orice tentativă de clasificare
presupune şi o parte de arbitrar. Tot timpul, gradul de control exercitat asupra situaţiei de cercetare, sau
asupra fenomenului studiat constituie un criteriu de clasificare la care aderă majoritatea cercetătorilor.
La o extremă a unui continuum definit prin gradul de control se plasează metoda istorică, care cuprinde
observarea detaliată, dar nu totdeauna sistematică, a comportamentelor de-a lungul unei perioade de
timp. La cealaltă extremă se află metoda experimentală prin care cercetătorul controlează la maximum
situaţia de cercetare punând în practică una sau mai multe variabile şi neutralizându-le pe celelalte.
Între aceste două extreme se inserează metodele descriptive, care includ, printre altele, observaţia
sistematică cu ajutorul căreia cercetătorul înregistrează diverse comportamente obişnuite cu scopul de
a obţine date normative. În cadrul metodelor descriptive figurează metoda corelaţională, prin care
diverse fenomene sunt puse în relaţie.
Înaintea prezentării unor metode specifice psihologiei, se impun câteva precizări în legătură cu
posibilitatea cunoaşterii psihologice.
a. În primul rând se impune să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistă, iar prin
cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, ci este doar o cunoaştere probabilistică. Din
această cauză în domeniul psihologic nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar un prognostic,
care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate evoluţiei în timp a
subiecţilor, modificările, uneori spectaculoase, determinate de multitudinea şi complexitatea factorilor
implicaţi în schimbare.
Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată, precizia în măsurare fiind mult mai
mare faţă de alte aspecte ale personalităţii în care nu putem fi siguri de autenticitatea reacţiilor
persoanei. Când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, de exemplu, subiecţii activează

58
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile autentice. Pentru
evitarea acestor neajunsuri s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii imaginate, pentru a releva
aspecte ale personalităţii fără ca aceştia să conştientizeze scopul urmărit. În acest fel au apărut şi s-au
dezvoltat testele proiective, majoritatea bazându-se pe concepţii psihanalitice.
Dar, şi aceste instrumente prezintă dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată corespondenţă
dintre manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală, iar interpretarea presupune o teorie
elaborată asupra motivaţiei şi a modului în care ea se exprimă (A. Cosmovici, 1972, 1985).
b. Există divergenţe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu
valoarea acestora. Fără a intra în analiza acestor puncte de vedere subliniem faptul că tendinţa unanim
acceptată este de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode clinice (observaţia,
convorbirea, metoda biografică) şi metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi
chestionarul).
Diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcţie de scopul urmărit,
a gradului de precizie şi obiectivitate în cunoaştere.
Din punct de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât mai amănunţită a
persoanei, şi explicaţia evoluţiei sale, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre stabilirea
rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. Aceasta face ca orientarea
predominantă în cazul metodelor clinice să fie cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice
interpretarea predominant cantitativă.
În legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice folosind verificări
statistice riguroase, sunt mult mai exacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare. Metodele
clinice prezintă un grad de obiectivitate şi precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criterii precise de
interpretare, această depinzând de subiectivitatea celui care face analiza.
În psihologia aplicată se manifestă tot mai mult tendinţa de apropiere a celor două metode,
îmbinarea ambelor categorii şi evitarea unilateralităţii, care nu poate fi decât dăunătoare. Interpretarea
cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute prin metode psihometrice oferă atât posibilitatea ierarhizării
subiecţilor în funcţie de performanţă, cât şi explicarea modului de obţinere a performanţei. Metodele
clinice s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de standardizare a interpretărilor şi comparaţii în condiţii
mai exact determinate.
c. În cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei informaţiei obţinute, dacă aceasta
reprezintă esenţialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale şi diferenţierea
acestora. Pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri empirice, realizată în timpul activităţilor cotidiene,
utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, există şi o cunoaştere sistematică, realizată cu
mijloace ştiinţifice, mult mai obiective (observaţie explicită, convorbirea, anamneza, ancheta,
chestionarul, testele etc.).
d. Cunoaşterea trebuie să se realizeze urmărindu-se atât evoluţia în timp a subiectului, cât şi
nivelul de reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. În primul caz organizarea investigaţiei
se va realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă), în cel de-al doilea caz
metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice), (I. Holban, 1978). Îmbinarea celor două forme
de abordare în cunoaştere, oferă psihologului posibilităţi de intervenţie eficientă şi eliminarea multor
erori posibile în evaluarea elevilor.

a. Metodele istorice
Metodele istorice cuprind cercetările istorice şi studiul de caz.
Cercetarea istorică. Atunci când scopul cercetătorului este să obţină date despre evenimente
trecute, sau să studieze problemele actuale, examinând antecedente istorice, metoda utilizată în acest
caz va fi cercetarea istorică.
Propriu-zis, studiul problemelor istorice constă în a porni de la evenimente cunoscute pentru a
formula ipoteze şi a încerca să le verifice procurându-se date suplimentare. Dacă, studierea acestor
informaţii nu este fructuoasă, cercetătorul nu va respinge numaidecât ipoteza (aşa cum se procedează

59
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

în cazul altor metode), mai ales când datele care permit punerea în practică a ipotezei sunt absente sau
pierdute, şi dacă vom regăsi aceste date putem uşor să le verificăm.
Cercetarea istorică poate ajuta la rezolvarea unor probleme actuale prin examinarea a ceea ce
s-a produs în trecut. Cel mai frecvent prin această metodă se recenzează informaţiile referitoare la
problema studiată inventariind datele descriptive şi experimentale. Scopul urmărit înainte de a începe
cercetarea constă în a verifica dacă problema nu a fost deja rezolvată sau nu s-au emis alte ipoteze cu
privire la ea. Când această etapă preliminară este depăşită, metoda poate fi utilizată pentru a verifica în
ce măsură evenimentele prezente pot să se compare cu cele trecute, petrecute în situaţii similare.
Limitele acestui tip de cercetare constau în faptul că este imposibil să certifici, în mod absolut,
că cele două aspecte comparate (evenimente prezente şi trecute) sunt perfect asemănătoare şi este
dificil de a stabili posibilitatea ca elementele prin care, la început, evenimentele prezente şi trecute se
diferenţiau, să fi produs efectele observate.
Cu ajutorul acestei metode pot fi decelate numai efectele foarte pronunţate. Pentru că uităm
inconvenientele avem tendinţa de a generaliza abuziv rezultatele obţinute dincolo de limitele acceptate.
Cercetătorul nu are nici un indiciu în legătură cu cantitatea datelor pe care trebuie să le acumuleze
pentru a trage concluzii.
b. Studiul de caz este adesea asociat metodelor istorice, însă poate fi apropiat şi de metodele
descriptive. Studiul de caz constă în a studia în mod intensiv un singur subiect, dar adesea acest
subiect unic poate să nu corespundă unei singure persoane. În alt plan, studiul de caz este considerat
de unii ca fiind inutil în comparaţie cu cercetările care folosesc eşantioane de subiecţi şi un tratament
statistic al datelor. În opoziţie, alţii susţin că recurgerea la un număr mare de subiecţi şi la analiza
statistică nu va duce la obţinerea unor rezultate valabile

Avantaje:
1. Este o sursă de idei şi de ipoteze extrem de importantă;
2. Este, într-un mare număr de cazuri, prima metodă utilizată, când este vorba să se exploreze un nou
domeniu;
3. Deoarece nu izolează doar câteva caracteristici măsurabile, studiul de caz permite abordarea
detaliată a mai multor aspecte ale unui caz particular, motiv pentru care oferă explicaţii mai
profunde asupra naturii comportamentului uman decât celelalte metode;
4. În comparaţie cu alte metode, fiind bazat, mai mult, pe descrieri şi date calitative, decât pe
măsurători şi date cantitative, prin intermediul studiului de caz se pot aborda şi aspecte mai greu
măsurabile ale comportamentului.

Dezavantaje:
1. Marele dezavantaj decurge din ineficacitatea sa când trebuie să se studieze un domeniu bine
structurat ale cărui elemente pertinente sunt deja cunoscute. Trebuie să se verifice dacă principiile
de bază ale acestei metode sunt respectate. De exemplu, un principiu stipulează că toate
experienţele trecute ale unui individ au contribuit la situaţia prezentă. Dar, foarte adesea, o parte din
datele adunate nu sunt cu adevărat pertinente în raport cu problema studiată. Aceste date trebuie
să fie eliminate;
2. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că studiul de caz recurge şi la relatări obţinute de la alte
persoane, care nu au fost direct implicate în situaţie şi că aceste date pot suferi modificări în funcţie
de felul în care persoanele au perceput situaţia relatată;
3. Studiul de caz fiind în general consacrat unui caz problemă se poate ajunge în situaţia de se pune
accent mai mare pe aspectele negative ale problemei, limitând în acest fel posibilitatea de
generalizare a observaţiilor la situaţii normale;
4. Datele acumulate prin studiul de caz sunt deseori incomplete şi greu de comparat de la un studiu la
altul;

60
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

5. Generalizarea nu este posibilă, deoarece studiul de caz abordează situaţii individuale. Rezultatele
sunt valide numai dacă sunt aplicate cazului respectiv. Extinderea lor la cazuri similare poate fi
interesantă, dar trebuie făcută cu multă atenţie. Apoi se pune întrebarea la ce se rezumă această
similaritate?
6. Studiile de caz sunt subiective. Ele se bazează mai mult pe analize calitative, decât pe analize
cantitative.
Inconvenientele menţionate nu elimină câştigul enorm pe care-l aduce această metodă în
cercetările exploratorii. Totuşi atunci când dorim să obţinem concluzii inatacabile, trebuie să facem apel
la alte metode.

Metodele descriptive
Trăsătura esenţiala a metodelor descriptive este capacitatea acestora de a furniza o imagine
precisă a unui fenomen sau a unei situaţii particulare
Există patru metode descriptive: observaţia sistematică, metoda corelaţională, metoda utilizată în
studiile genetice şi metoda utilizată în studiile ex post facto.

d. Metoda observaţiei una din cele mai vechi metode utilizate în cunoaşterea psihologică constă în
urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza aspectele sale
caracteristice. Observaţia psihologică are două forme, introspecţia (observaţia internă) şi extrospecţia
(observaţia externă).

DEFINIȚIE
Introspecţia este observaţia atentă a propriilor trăiri şi a fost considerată mult timp singura metodă a
psihologiei deoarece psihicul fiind in interiorul persoanei numai persoana poate avea acces la această
realitate pentru a o cunoaşte. Introspecţia este posibilă datorită posibilităţii de dedublare a subiecţilor,
adică posibilitatea de a trăi o stare şi de a fi în acelaşi timp conştienţi de ea.

Cu toate că introspecţia a utilizată timp îndelungat pentru cunoaşterea psihologică au fost

evidenţiate şi multe limite ale acestei metode:
a. Constatăm că nu există de fapt introspecţie ci doar retrospecţie deoarece subiectul nu poate analiza
propriile trăiri în momentul desfăşurării acestora, ci post-hoc, după ce un anumit proces psihic s-a
produs. De exemplu, în cazul unei emoţii foarte puternice subiectul nu analizează starea sa în timpul
producerii emoţiei, ci după ce se linişteşte şi iese din starea de şoc.
b. Introspecţia oferă informaţii incomplete deoarece subiectul nu reţine toate amănuntele din timpul
desfăşurării unui proces psihic, iar unele aspecte din viaţa psihică sunt inconştiente.
c. Introspecţia este individuală deoarece nimeni nu poate verifica veridicitatea afirmaţiilor subiecţilor,
nimeni nu poate avea acces direct la procesele psihice pe care un subiect le reproduce.
d. Introspecţia este subiectivă deoarece relatările subiecţilor sunt puternic influenţate de mediul socio-
cultural, de mentalitate, de ideile preconcepute ale acestora.
Deşi aceste limite ale introspecţiei sunt incontestabile nu se poate renunţa la această metodă
deoarece fără ea nu s-ar putea investiga aspecte legate de motivaţia reală, atitudinile aspiraţiile
subiecţilor. Din această cauză metoda a fost reconsiderată şi folosită cu succes în timpul convorbirilor
sau a aplicării chestionarelor.

61
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

DEFINIȚIE
Extrospecţia (observaţia externă) presupune urmărirea manifestărilor exterioare ale subiecţilor. Paralel
cu desfăşurarea activităţilor curente avem posibilitatea realizării unor observaţii spontane, sesizând
calitatea prestaţiilor, greşelile cele mai frecvente care apar în rezolvarea unor probleme, manifestările
de neatenţie sau indisciplină etc. Noi trăim înconjuraţi de oameni, şi îi observăm constant, având câteva
idei despre modul cum aceştia reacţionează în unele situaţii. Interesant şi atractiv este faptul ceea ce se
constată se potriveşte cu ceea ce observatorii ştiu deja din propria experienţă şi le este uşor să se
exprime în legătură cu aceste constatări încă de la început. Dezavantajul constă în faptul că adesea se
crede că ştim deja multe despre un domeniu, că cercetarea nu mai este necesară pentru că faptele sunt
evidente sau că o cunoaştere particulară este greşită pentru că nu este în concordanţă cu propria
experienţă.

Dar, experienţă personală nu este totdeauna un bun indicator. Observaţiile noastre sunt de
obicei întâmplătoare, nu suntem sistematici, nu notăm fiecare incident, şi nu-l descriem într-un mod
obiectiv, imparţial. Noi ne formăm impresii despre cum se comportă oamenii, ceea ce este uneori
corect, uneori incorect. Observaţiile ocazionale ne conduc frecvent la concluzii greşite. Uneori suntem
părtinitori şi interpretăm greşit ceea ce se întâmplă. Uneori observăm corect dar ne amintim greşit sau
doar parţial; sunt momente când observăm un fapt, o situaţie sau un grup neobişnuit. Din aceste cauze
observaţiile ocazionale, chiar şi la cei mai grijulii oameni, nu pot înlocui observaţiile sistematice prin care
se urmăreşte identificarea fiecărei surse de eroare. Simpla percepţie a faptelor trebuie prelungită prin
stabilirea semnificaţiilor pe care acestea le poartă. În consecinţă observatorul trebuie să clasifice şi să
încadreze informaţia în anumite concepte ştiinţifice.
Trecerea de la observaţia spontană la cea sistematică presupune respectarea unor condiţii care
vor asigura o precizie şi exactitate mult mai mare a înregistrărilor.
a. Orice observaţie sistematică debutează cu stabilirea cu stabilirea cât mai exactă a scopului
propus, ce urmărim să observăm, care sunt aspectele comportării care interesează, în ce situaţii sau
momente specifice ele se manifestă. Observarea elevilor în timpul desfăşurării activităţilor şcolare este
dificilă şi consumă mult timp. Prima sarcină este de a decide ce trebuie înregistrat. Uneori este uşor să
înregistrezi cum vorbeşte un elev, ce spune, dar fiecare act al vorbirii implică o înlănţuire de cuvinte, o
viteză a pronunţării, un ton folosit, un număr de pauze între cuvinte etc. În consecinţă, cercetătorii care
studiază vorbirea analizează ore întregi două-trei minute de conversaţie. În timp ce discută subiecţii
folosesc o varietate de gesturi şi expresii mimice sau alte manifestări emoţionale.
Pentru a realiza o observaţie reuşită este important să decidem ce aspecte ne interesează mai
mult, şi apoi să stabilim o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat. Realizarea unei
grile de observaţie, a unei liste de rubrici care să faciliteze înregistrarea şi clasificarea datelor va
contribui decisiv la selectarea unor aspecte semnificative. De exemplu, în legătură cu atenţia unui elev,
putem stabili iniţial o listă de aspecte: capacitatea de concentrare sau de fluctuaţie, mobilitatea sau
inerţia, volumul etc. Pe baza acestei grile de observaţie simpla constatare a faptelor este urmată de un
proces de conceptualizare care va înlesni o integrare corectă a acestora într-un sistem de interpretare.
b. Contactul prelungit cu subiecţii oferă profesorului posibilitatea realizării unor observaţii
numeroase în condiţii cât mai variate. În acest fel se evită atribuirea unor trăsături pe baza unor
observaţii întâmplătoare, ocazionale, şi ne putem lămuri asupra constanţei acestora. Nu este acelaşi
lucru dacă un elev manifestă ocazional o atitudine agresivă faţă de un coleg sau un profesor pentru că
s-a simţit frustrat într-o situaţie de joc sau de evaluare, sau dacă atitudinea se manifestă frecvent în
majoritatea situaţiilor cu care acesta se confruntă. În primul caz putem vorbi de manifestări pasagere,
care depind în mare măsură de situaţie, în cel de-al doilea caz de manifestări constante determinate de
structura sa psihologică.

62
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

IMPORTANT
Constanţa comportamentului într-o mare varietate de situaţii reprezintă aspectul important care trebuie
reţinut pentru interpretare.

c. În orice observaţie trebuie să notăm cât mai exact faptele şi să le separăm de eventualele
interpretări. Noi trăim într-un univers al semnificaţiilor şi avem tendinţa involuntară de a aprecia
conduitele altora pornind de la sine utilizând măsuri proprii de evaluare. Acest aspect devine evident
atunci când îi apreciem pe alţii prin contrast. De exemplu, o persoană foarte meticuloasă şi ordonată
vede prin contrast absenţa acestor însuşiri la ceilalţi, le exagerează importanţa şi semnificaţia lor reală.
d. Se recomandă ca persoana observată să nu-şi dea seama de aceasta pentru a reacţiona cât
mai firesc, mai natural.
Este important să se stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat
iar observatorii trebuie să fie în acord cu ceea ce se întâmplă. De exemplu, categoria “prietenie” nu este
prea folositoare pentru a fi observată, pentru că adesea este dificil să decizi dacă un act este sau nu
prietenesc. Din această cauză observatorii vor folosi mai ales categorii specifice, cum ar fi “zâmbetul
adresat unei persoane”, “oferta de a împrumuta anumite obiecte” etc. Pe baza lor ei pot decide mai
târziu dacă acestea sunt sau nu indicatori ai prieteniei.
Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor, ci ea continuă cu interpretarea acestora
pentru a diferenţia aspectele caracteristice de cele aparente, neesenţiale. Interpretarea corectă se va
putea realiza numai prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. În
interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seamă de situaţie, de atitudinile subiectului, pentru a nu
scăpa motivaţia actelor de conduită. Pentru clarificare, informaţii utile aduce metoda convorbirii.

e. Convorbirea este o conversaţie între două persoane, desfăşurată după anumite reguli
metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană în legătură cu o
temă fixată anterior.
De la început vom preciza că pentru a fi metodă ştiinţifică de cunoaştere, convorbirea trebuie să
fie premeditată, să aibă un scop bine precizat care să vizeze obiective psihologice şi să respecte
anumite reguli.
Convorbirea se poate desfăşura liber, fără o formulare anterioară a întrebărilor, sau
standardizat, când întrebările sunt fixate dinainte şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei. Indiferent
de forma sa convorbirea trebuie să vizeze evidenţierea unor detalii referitoare la interesele şi aspiraţiile
elevilor, trăirile lor afective, motivaţia diferitelor conduite, trăsăturile de personalitate ale acestora.

IMPORTANT
Sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci când utilizăm convorbirea, pentru a se
asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute:
 câştigarea încrederii subiecţilor, eliminarea oricăror suspiciuni, care depinde de tactul profesorului,
de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri, iar colaborarea nu poate fi decât benefică;
 menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea
relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare;
 să existe o preocuparea permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor, deoarece subiecţii
manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună într-o lumină favorabilă;
 în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului ceea ce va permite
decodificarea sensului afirmaţiilor, şi sinceritatea răspunsurilor;
 se va evita adresarea unor întrebări sugestive, care influenţează rezultatele în vederea obţinerii
unor răspunsuri dorite;

63
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

 trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de încredere
reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii care este o piedică importantă, mai ales atunci când
se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei;
 înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie, putându-se folosi diferite mijloace de
înregistrare, însă se preferă notarea manuală, cât mai fidelă, pentru a nu determina anumite reţineri
în relatare.

Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică în dirijarea conversaţiei şi de

cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Interpretarea rezultatelor nu ridică
probleme deosebite dacă convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată.

f. Metoda biografică sau anamneza constă în analiza datelor privind trecutul unei persoane şi
a modului ei actual de existenţă.
Metoda poate fi utilizată cu succes în cunoaşterea psihologică a elevilor fiind o radiografie a
dezvoltării psihice a copilului, în care sunt evidenţiate cele mai importante momente din viaţa acestuia,
aspecte care îşi pun amprenta asupra evoluţiei sale. Biografia pune în valoare specificul unei persoane,
orientările sale, sensurile particulare pe care la capătă diversele momente ale existenţei (A. Cosmovici,
1977). Investigaţia biografică oferă o mare obiectivitate informaţiilor, acestea fiind oferite de subiect sau
de persoane apropiate acestuia. Examinarea modului concret de reacţie a unui subiect în condiţiile vieţii
obişnuite oferă o imagine corectă asupra specificului său, “nedistorsionat de ambianţă artificială a
examenului psihologic” (A. Cosmovici, 1996).
Există mai multe procedee specifice metodei biografice: analiza unor documente (documente
şcolare, fişe medicale etc.), analiza produselor activităţii (caiete de teme, desene, produse realizate în
cadrul activităţilor practice etc.), la care H. Thomae adaugă analiza cursului vieţii (povestirea de către
subiect în întregime a vieţii sale) şi analiza unor microunităţi biografice (descrierea activităţilor unei zile
de muncă, a unei zile libere, sau a unei zile de vacanţă).
Indiferent de tehnica folosită pentru achiziţionarea informaţiilor, acestea trebuie consemnate cu
precizie şi vor viza câteva aspecte importante: starea civilă a copilului şi părinţilor, antecedentele mamei
şi tatălui, numărul copiilor, rangul copilului în familie, situaţia materială, atmosfera familiară, antecedente
fiziologice ale copilului (naştere, alimentaţie, dezvoltare psihomotorie, boli etc.), studiul cronologic al
vieţii (comportarea în familie, şcoală, bilanţul achiziţiilor şcolare, preocupările din timpul liber etc.).
Pentru a se evita omisiunile, a apărut necesitatea elaborării unui ghid de anamneză care să
indice toate datele care trebuie cunoscute pentru a ne forma o imagine cât mai completă asupra
subiectului.1
Problema centrală a metodei biografice nu este obţinerea datelor, ci interpretarea acestora.
Psihanaliza, în încercarea de a interveni în ajutorul individului prin reconstituirea trecutului său,
apelează la anamneză însă interpretările sale sunt reducţioniste, oferind explicaţii numai prin prisma
unor conflicte de natură sexuală. Au existat şi alte încercări de valorificare a datelor anamnezei însă un
model sistematic de interpretare este realizat de profesorul german H. Thomae. Acesta schiţează 29 de
categorii care pot fi utilizate în analiza materialului biografic printre care: categorii formale (referitoare la
forma exterioară a comportamentului), categorii cognitive (care se referă la modul de percepere a lumii),
tematici ale existenţei (care se referă la direcţiile orientării persoanei), tehnici ale existenţei (moduri de
reacţie la solicitările ambianţei).
În concluzie, subliniem resursele bogate ale metodei biografice cu ajutorul căreia putem culege
date referitoare la motivaţia subiectului, modul de reacţie, temperament. Dificultatea metodei constă în
obiectivitatea cotării şi a sesizării esenţialului, fiind utilă în diagnosticul psihopedagogic numai dacă
datele furnizate de ea vor fi supuse interpretării.

                                                            
1Profesorul A. Cosmovici a publicat un ghid de anamneză detaliat care poate fi utilizat pentru studierea elevilor. Vezi A.
Cosmovici şi M. Caluschi (1985), Adolescentul şi timpul său liber, Junimea, Iaşi p. 73-74.

64
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

g. Metoda corelaţională
Dacă prin metoda observaţiei sistematice cercetătorul poate descrie în detaliu comportamentele
persoanei observate, cu ajutorul metodei corelaţionale el poate stabili relaţii între elementele pe care le
măsoară. Cercetarea corelaţională este o dezvoltare a observaţiilor sistematice care constă în a
determina dacă există o legătură între două evenimente şi de a exprima această relaţie într-o manieră
cantitativă prin diverse prelucrări statistice. Ceea ce aduce în plus cercetarea corelaţională faţă de
observaţia sistematică constă în faptul că se limitează la două aspecte specifice ale fenomenului studiat
şi evidenţiază în ce măsură apariţia unuia este urmată de apariţia celuilalt.

EXEMPLU
Corelaţia între numărul de ţigări fumate şi posibilitatea de a face un cancer pulmonar sau între
coeficientul intelectual şi succesul şcolar.

Cercetătorul nu intervine în mod direct asupra situaţiei pentru a provoca schimbări. El poate
doar să declanşeze apariţia unui fenomen dat pentru a-l putea pune în relaţie cu altul. Astfel, dacă vrem
să studiem relaţia dintre coeficientul intelectual şi reuşita la un test de creativitate, cercetătorul se va
interesa de diferitele aspecte ale inteligenţei. Acţiunea principală este de a selecta evenimente şi nu de
a modifica un eveniment particular, cum se întâmplă în cazul metodei experimentale.
Metoda prezintă dificultăţi relative în interpretarea şi explicarea rezultatelor. Trebuie să ţinem
seama de direcţia de interpretare şi de intervenţia posibilă a unei a treia variabile.
În legătură cu problema direcţiei trebuie să ne punem problema interpretării acesteia. Existenţa
unei corelaţii între două variabile indică doar că există o legătură între ele sau că ele au tendinţa de a
varia simultan. Niciodată corelaţia nu indică dacă una din aceste variabile este responsabilă de variaţia
manifestată de cealaltă şi invers. Astfel, este posibil să existe o corelaţie pozitivă între rezultatele
şcolare şi perseverenţă. O interpretare ipotetică a acestei relaţii poate consta în a spune că o foarte
mare perseverenţă în clasă creşte eficacitatea învăţării şi duce la obţinerea de note mari. O a doua
ipoteză la fel de plauzibilă, dar opusă primei, poate sugera că rezultatele şcolare bune îi fac pe cei care
le-au obţinut să asiste mai frecvent la cursuri.
Obţinerea unei corelaţii între variabilele A şi B nu ne permite să facem o inferenţă logică,
indiferent de natura acestei inferenţe. A şi B variază concomitent dar nu putem afirma că A este cauza
lui B şi nici B cauza lui A. Metoda corelaţională nu permite să concluzionăm pe baza unei explicaţii
cauzale. Această eroare de interpretare este foarte răspândită, mai ales în ziare. Să presupunem că
punem în evidenţă o corelaţie pozitivă între absorbţia de marijuana şi absorbţia unui drog mai puternic,
heroina. Va fi nejustificat să credem că absorbţia de marijuana este factorul cauzal, responsabil de
absorbţia altor droguri. Folosită fără discernământ şi fără a se ţine seama de limitele ei, metoda
corelaţională poate să ne conducă la concluzii absurde ca aceea că un consum mare de cartofi duce la
creşterea criminalităţii, deoarece un studiu aspra alimentaţiei marilor asasini a evidenţiat că cei mai
mulţi dintre ei consumau cartofi cu regularitate. Pe de altă parte este posibil să existe o adevărată
legătură de cauzalitate între cele două variabile studiate. Cu toate acestea o simplă estimare a corelaţiei
nu poate decât să sugereze această legătură. Existenţa ei reală nu va putea fi confirmată sau infirmată
decât cu ajutorul tehnicilor de analiză statistică mult mai rafinate sau pe baza metodelor experimentale.
A doua problemă legată de interpretarea unei corelaţii este aceea a intervenţiei posibile a unei
a treia variabile care poate fi responsabilă de schimbările manifestate de cele două variabile implicate în
calculul corelaţiei.

65
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

EXEMPLU
Dacă reluăm exemplul corelaţiei ipotetice între absorbţia de marijuana şi cea de droguri mai puternice,
s-ar putea să existe un al treilea factor exclus din calculul corelaţiei, care să fie elementul cauzal şi
determinant al absorbţiei celor două substanţe. Acest al treilea factor ar putea fi alcătuit din variabile de
personalitate sau din variabile socio-economice. Dar să apelăm la un alt exemplu mult mai relevant. Un
cercetător obţine o corelaţie pozitivă ridicată între numărul de biserici construite într-un oraş şi numărul
crimelor comise în acel oraş. El nu poate să concluzioneze că practica religioasă îi face pe oameni să
devină criminali, dar nici că activitatea criminală îi face pe oameni să devină religioşi. Relaţia obţinută
poate fi uşor atribuită unei a treia variabile - numărul locuitorilor din oraşul respectiv. Cu cât populaţia
dintr-un oraş este mai numeroasă şi numărul bisericilor este mai mare dar şi numărul crimelor comise
este mai mare.

Metoda corelaţională în sine nu permite să se stabilească în sine relaţii de cauzalitate. Va trebui

să folosim metoda experimentală pentru a determina aceste relaţii.

e. Studiile genetice
În psihologie, studiile genetice constau în analizarea dezvoltării conduitei la diferite vârste, la
aceiaşi subiecţi, printr-o abordare longitudinală, sau la aceeaşi vârstă, la subiecţi diferiţi printr-o
abordare transversală.
Interesul particular al acestei metode provine din faptul că compararea subiecţilor de vârste
diferite duce la stabilirea unei corelaţii între vârstă şi un comportament oarecare, enunţarea unui verdict
asupra ordinei de apariţie a comportamentelor, a ierarhizărilor acestora, şi asupra transformărilor
conduitelor în timp. Studiile genetice analizează deci formele cele mai simple ale comportamentului care
preced în mod invariabil formele mai evoluate şi mai complexe construite pe baza acestora. Vârsta
serveşte ca punct de reper al evoluţiei comportamentelor subiectului.
Prin compararea datelor obţinute pe baza abordării longitudinale şi transversale putem ajunge
uneori la rezultate contradictorii, ceea ce a provocat numeroase discuţii cu privire la valoarea relativă a
acestor abordări.

f. Studiile ex post facto În cazul acestor studii variabilele care-l interesează pe cercetător nu
pot face obiectul unei intervenţii directe, dar ele pot fi alese post factum. În general aceste studii sunt
realizate pe teren , dar şi în laborator.
Cercetătorul selectează două sau mai multe grupe de subiecţi, care diferă deja printr-o variabilă
precisă, asupra căreia nu este posibilă nici o intervenţie (băieţi-fete, negri-albi). Diferenţele iniţiale dintre
subiecţi determină stabilirea cu uşurinţă a grupului de apartenenţă, astfel încât grupele experimentale
pot fi uşor stabilite.
Construirea grupelor experimentale pornind de la rezultatele obţinute reprezintă tot o cercetare
ex post facto. Astfel, subiecţii pot fi repartizaţi în grupe în funcţie de performanţe şi cercetătorul poate
verifica ulterior dacă ei diferă în funcţie de alte criterii, sau alte rezultate. Este posibil ca rezultatele
diferite să fie greşit atribuite, de o manieră cauzală, dihotomiei artificial create de situaţia post factum.
Acesta este unul din riscurile acestui tip de cercetare.

IMPORTANT
Acest tip de studiu are trei limite principale: imposibilitatea de a produce variabile, dificultatea de a
repartiza subiecţii prin hazard şi riscul unei interpretări false.

66
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Cu alte cuvinte ceea ce caracterizează în mod esenţial acest tip de cercetare este lipsa de
control. Deoarece decizii importante, ca cea referitoare la selecţia grupelor, sunt luate prea târziu şi nu
sunt în mod obişnuit exprimate sau orientate prin ipoteze, unele concluzii rapide cu privire la relaţiile
cauzale sunt probabil prea uşor acceptate. A face astfel de cercetări, fără suportul ipotezelor, care
decurg dintr-un studiu aprofundat al ansamblului de probleme, poate duce la obţinerea unor diferenţe
care sunt datorate hazardului şi care nu se vor mai produce în mod necesar.
Totuşi multe variabile nu se pretează la un tratament experimental. Este important ca
cercetătorul să vizeze determinarea efectelor variabilelor sex, inteligenţă, educaţie. Deoarece probleme
sociale şi educative nu pot fi abordate experimental, un număr mare de studii ex post facto au dus la
obţinerea unor rezultate interesante.

67