CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 5.
PRIMA MARE FORŢĂ ÎN PSIHOLOGIE:
PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI SAU PSIHOLOGIA ABISALĂ

V.1. PREDECESORII LUI S. FREUD

Nici o şcoală psihologică nu datorează atât de mult întemeietorului ei ca psihanaliza. Freud a

devenit un personaj aproape legendar şi de multe ori pentru omul obişnuit numele lui este sinonim cu
psihologia. De o mare popularitate în rândul publicului se bucură şi termenul de psihanaliză, deşi teoria
lui Freud este cunoscută cel mai adesea doar superficial. Deşi unii dintre discipolii lui au afirmat că
maestrul lor nu a avut predecesori, există cel puţin două surse majore care teoretic l-ar fi putut influenţa
pe Freud. Una dintre ele ar fi speculaţia filosofică asupra naturii fenomenelor psihologice inconştiente,
iar cea de a doua, descoperirile realizate de psihopatologie înainte de apariţia psihanalizei.
În secolul al XVIII-lea, filosoful GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716), în teoria sa numită monadologie,
avansa ideea existenţei unor grade diferite de conştiinţă. Monadele au fost socotite de către Leibniz ca
fiind elementele ultime ale realităţii, ale Universului, un fel de atomi, dar care nu au o consistenţă
materială, ci sunt entităţi psihice fără extensiune. Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele
mentale provenite din activitatea monadelor, diferă în ceea ce priveşte gradele de conştiinţă de la
complet inconştiente până la nivelul cel mai înalt de conştientizare.
Un secol mai târziu, JOHANN HERBART (1776-1841), preia ideea de inconştient de la Leibniz dar,
pentru el, deosebirile dintre inconştient şi conştient nu mai sunt minore, graduale, ci sunt accentuate
îndeosebi deosebirile de esenţă dintre aceste două “compartimente” ale psihicului uman. Pentru ca o
idee să apară la nivelul conştient ea trebuie să fie compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente
în conştiinţă. Ideile incongruente nu pot exista decât în inconştient şi pe acestea Herbart le-a numit idei
inhibate. Cea mai apropiată idee de doctrina lui Freud este încă aceea a luptei dintre ideile inhibate
pentru ajungerea la conştiinţă.
Teoria filosofică a lui ARTUR SCHOPENHAUER (1788-1860), prezintă însă cele mai mari similitudini
cu teoria psihanalitică. În opera lui principală, “Lumea ca voinţă şi reprezentare” terminată în 1842,
Schopenhauer consideră că principala forţă care se manifestă atât la nivelul formelor elementare cât şi
la nivelul vieţii conştiente este voinţa oarbă. Adevărata forţă internă care determină viaţa psihică a
omului este voinţa, a cărei natură este inconştientă.
După Schopenhauer, intelectul nu este decât un accident al fiinţei noastre şi nu poate determina
în nici un fel voinţa. Mai mult, voinţa hotărăşte şi forţează intelectul să o asculte. Asemănarea cu
concepţia freudiană este adeseori frapantă. Cităm: “Adeseori nu ştim ce dorim sau de ce ne temem.
Putem avea ani de zile o dorinţă fără a o recunoaşte faţă de noi înşine sau chiar fără a o lăsa să
pătrundă în conştiinţa lucidă, pentru că intelectul nu trebuie să ştie nimic despre ea de vreme ce buna
noastră părere despre noi înşine ar avea neapărat de suferit de pe urma ei. Dar dacă dorinţa este
îndeplinită, ajungem să ştim datorită bucuriei noastre, nu fără un sentiment de jenă, că asta doream,
bunăoară moartea unei rude apropiate ai cărei moştenitori suntem.” Schopenhauer aseamănă relaţia
dintre voinţa inconştientă şi intelect cu imaginea unui orb puternic cărând în spate un schilod cu vedere.
Această analogie ne aduce aminte de metafora calului plin de forţă nestăpânită care încearcă mereu să
scape de călăreţul incomod aşezat în şa, metaforă utilizată de Freud pentru a explica relaţia dintre
Inconştient şi Eu.
Freud a susţinut întotdeauna că nu a citit opera lui Schopenhauer decât târziu, şi nu avem de ce
să nu-l credem. Cel mai important discipol al lui Freud, Carl Gustav Jung confirmă că Freud l-a citi pe
Schopenhauer de abia în 1914, când psihanaliza era de mult constituită.
Totuşi este important de amintit că acelaşi Jung consideră că citindu-l pe Schopenhauer, Freud
n-a rămas neinfluenţat de acesta, ci a simţit nevoia de a introduce un nou principiu alături de cunoscutul
principiu al plăcerii (Lustprinzip, Eros), şi anume principiul morţii (Thanathos).

338
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

O altă influenţă majoră asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut că
viaţa psihică poate fi explicată printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul plăcerii. Freud va
împrumuta de la Fechner atât acest concept cât şi pe cel al energiei mentale, ambele de o importanţă
majoră pentru psihanaliză.
De asemenea, sugestia lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare
parte este ascunsă sub apă şi că el este influenţat de forţe inobservabile, a avut o mare influenţă
asupra lui Freud. Alţi autori consideră că doctrina principiului plăcerii a fost preluată de Freud de la
teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul. În ceea ce priveşte conceptul de
determinism psihic se consideră că a fost formulat sub influenţa ideilor mecaniciste promovate de câţiva
fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui Freud.
Cunoscute de timpuriu, încă din timpul studenţiei, nici ideile evoluţioniste ale lui Darwin n-au
rămas fără ecou aspra teoriei lui Freud. Evoluţia psihică a omului este privită de psihanaliză ca o
continuă încercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instanţe psihice, ca o
permanentă orientare spre echilibrare şi adaptare.
Dincolo însă de influenţa certă pe care au exercitat-o unele teorii filosofice şi ştiinţifice asupra
concepţiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influenţată
de psihopatologie, adică de către concepţiile privind înţelegerea şi tratarea bolilor mentale. Şi pentru că
în secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominată de şcoala somatică care punea accent pe factorii de
natură organică şi îndeosebi pe leziunile creierului în apariţia comportamentului anormal, psihanaliza
s-a dezvoltat ca o faţetă a revoltei împotriva acestei orientări somatice.
Din perspectiva psihanalizei, rolul principal în apariţia bolii mentale îl joacă conflictul intra-psihic şi
stresul emoţional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol în descoperirea
de către Freud a existenţei acestui conflict, chiar dacă, mai târziu, Freud va renunţa total la hipnoză,
considerând că este o metodă ineficientă de cercetare a inconştientului.

V.2. FREUD, PĂRINTELE PSIHANALIZEI

Încă din copilărie, Freud a beneficiat din partea părinţilor săi de o grijă deosebită şi de o educaţie
atentă. Deşi săraci, părinţii lui Freud i-au rezervat o cameră separată pentru studiu şi au mers cu
sacrificiul până acolo încât au renunţat la pianul la care sora lui Freud lua lecţii numai pentru ca acesta
să nu fie distras de la studiu. Astfel, nu este de mirare faptul ca Freud a fost tot timpul un elev eminent
şi că a putut să spere în mod legitim la o carieră de excepţie.
Deşi va urma cursuri de anatomie şi fiziologie la Viena, Freud va afirma că nu a simţit o atracţie
deosebită pentru poziţia de doctor ci doar o imensă dorinţă de cunoaştere, dar nu orice fel de
cunoaştere. Freud a respins cunoaşterea prin speculaţie proprie filosofiei şi, într-o oarecare măsură, şi
teologiei, optând pentru cunoaşterea naturii, îndeosebi a complexei naturi umane.
Faţă de profesorii întâlniţi la facultate Freud a avut o interesantă atitudine ambivalentă. Spre
exemplu, deşi a lucrat sub îndrumarea lui Carl Claus două sezoane în laboratorul de biologie marină de
la Triest disecând răbdător ţipari pentru a găsi dovezi care să infirme ipoteza hermafroditismului lor, nu
va găsi loc pentru acest profesor în amintirile sale. În schimb, Ernst Brücke, profesor sub îndrumarea
căruia Freud va descifra tainele sistemului nervos, va deveni una din primele figuri paterne faţă de care
Freud va dezvolta puternice sentimente filiale.
La moartea lui, în 1892, Freud va pune numele Ernst celui de-al patrulea copil al lui. De altfel,
Freud a decis să pună nume copiilor lui după numele oamenilor care l-au susţinut şi pe care i-a admirat.
Primul copil, Matilde, a primit numele după cel al soţiei lui Breuer, protectorul lui timp de mai mulţi ani,
cel de-al doilea, Martin, după numele marelui psihiatru francez Charcot, etc.
Am accentuat pe ambivalenţa atitudinii lui Freud faţă de oamenii cu care a venit în contact pentru
a sublinia complexitatea personalităţii părintelui psihanalizei. Firea lui Freud pare să fi fost una a

339
CĂTĂLIN DÎRŢU

contrastelor. El însuşi afirma că pentru buna desfăşurare a vieţii lui emoţionale a avut întotdeauna
nevoie de un prieten intim pe care să-l iubească necondiţionat şi de un duşman pe care să-l urască.
Dacă nu vrem să facem apel la prea bine cunoscuta relaţie a lui Freud cu Jung, care s-a
transformat în doar câţiva ani dintr-o relaţie aproape filială, (Jung a fost numit deseori „prinţ moştenitor”
al psihanalizei) într-una de contestare reciprocă puternică, putem aminti aici relaţia mai puţin cunoscută
cu Wilhelm Fliess.
Acest obscur medic specialist în bolile nasului, gâtului şi a urechilor a fost pentru Freud timp de
14 ani confidentul cel mai apropiat, cel căruia i-au fost împărtăşite gândurile cele mai intime legate de
naşterea psihanalizei. Pentru Freud, Fliess a fost un Alter-Ego, numit cu duioşie, „Celălaltul meu”. Atât
de apropiată şi necesară a fost relaţia cu Fliess încât Freud a mers şi mai departe şi a recunoscut
existenţa unor sentimente aproape homosexuale faţă de Fliess.
Cu toate acestea, a fost de ajuns ca Fliess să dovedească neglijenţă la o operaţie făcută unei
paciente a lui Freud pentru ca relaţia dintre cei doi să se destrame rapid şi în locul prieteniei intime
iniţiale să se instaureze o stare de conflict deschis. Freud n-a suportat niciodată să fie dezamăgit de cei
ce-i erau apropiaţi, şi aceasta se poate observa şi din analiza evoluţiei relaţiilor ulterioare cu mulţi dintre
discipolii săi cărora nu le-a putut ierta nici o tendinţă de contestare a ceea ce el a statuat cu fermitate ca
fiind „principiile psihanalizei”.

Jung, ca unul care a fost nevoit la rândul lui să rupă relaţia cu Freud pentru a deveni
independent, a afirmat mai târziu că Freud nu s-a comportat faţă de discipolii săi ca un autentic om de
ştiinţă ci, mai degrabă ca un preot întemeietor de religie, gata să-şi apere adevărurile de credinţă cu
orice mijloace.
După ce şi-a luat diploma în 1881, din cauza sărăciei şi a dorinţei de a se putea căsători, (a
trebuit să aştepte patru ani departe de logodnica sa), Freud trebuit să renunţe nu fără regrete la
atmosfera confortabilă a laboratorului de cercetare neurologică a lui Brücke şi, la sfatul acestuia, a
ocupat în 1882 un post inferior la Spitalul General din Viena, etapă necesară în pregătirea pentru
practica privată.
La Spitalul general a rămas trei ani, timp în care a urcat încet treaptă cu treaptă de la Aspirant
(asistent clinic), la Secund, apoi Secund senior pentru a ajunge în final la titlul de Privatdozent. Ultimul
grad era onorific, nu aducea bani, dar permitea practica privată şi o carieră didactică în viitor.
Un eveniment deosebit de important în viaţa lui Freud şi în procesul de constituire a psihanalizei
l-a constituit prietenia cu Josef Breuer (1842-1925), un psihiatru adept al hipnozei ca mijloc de tratare a
bolilor psihice. În 1882, Breuer i-a vorbit pentru prima oară lui Freud despre un caz deosebit de
interesant, cazul Anna O., caz de care Breuer s-a ocupat timp de un an şi jumătate.
Simptomele acestei paciente s-au declanşat în condiţiile îmbolnăvirii grave a tatălui ei. Dacă până
în momentul acestei îmbolnăviri pacienta era o tânără plină de viaţă, după acest eveniment, au apărut
simptome bizare: dificultăţi de vorbire, halucinaţii pe teme de coşmar, perioade de somnolenţă şi de
pierdere a memoriei şi chiar dezvoltarea a două personalităţi distincte.
Putem spune că importanţa cazului Anna O. pentru psihanaliză se datorează în mare măsură şi
faptului că pacienta, (o tânără cu o cultură deosebită şi cu un simţ al auto-observaţiei) nu a avut un rol
pasiv în timpul tratamentului ci a făcut ea însăşi descoperiri importante legate de posibilităţile de
vindecare, intuiţii pe care mai târziu Freud le va valorifica la maximum.
Spre exemplu, pacienta a observat rolul benefic al conversaţiilor cu Breuer, considerând că
tratamentul poate fi numit „cura mea verbală” sau, cu mai mult umor, proces de „curăţare a hornului”.
Mai târziu Freud va vorbi de efectul de catarsis, de purificare prin aducere la nivelul conştiinţei al
dorinţelor interzise ce tulbură echilibrul psihic.
Un exemplu ilustrativ al importanţei acestui proces de purificare prin conştientizare este legat de
apariţia unui simptom de hidrofobie (incapacitate de a bea apă) pe care pacienta nu l-a putut depăşi
decât în momentul în care, sub hipnoză şi în urma unui proces de regresie în timp, ea şi-a reamintit un
episod neplăcut din copilăria sa, episod în care o guvernantă pe care nu o putea suferi i-a dat să bea

340
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

apă câinelui ei dintr-un pahar. Odată ieşită din starea de hipnoză şi după ce i-a fost reamintit acest
episod, simptomul deosebit de chinuitor a dispărut.
Freud va recunoaşte de multe ori importanţa discuţiilor cu Breuer şi a intuiţiilor apărute în urma
familiarizării cu acest caz pentru conturarea primelor cadre teoretice şi practice ale psihanalizei. Din
păcate, relaţiile cu Breuer s-au răcit după ce au publicat împreună în 1895 volumul “Studii asupra
isteriei”, în condiţiile în care Freud a ajuns să insiste din ce în ce mai mult.
Ajuns în Franţa în 1885 cu o bursă de cinci luni, Freud va lucra timp de 6 săptămâni în
Laboratorul de Patologie de la Salpêtrière al lui Charcot, pe probleme de paralizie cerebrală infantilă şi
afazie, dar interesul lui pentru cercetarea neurologică s-a dovedit a fi în descreştere. Freud a încercat
să trezească interesul lui Charcot pentru cazul Anna O., dar acesta, având proprii lui pacienţi cu
simptome ciudate a rămas indiferent.
Mult mai interesat a fost Freud de ideile lui Charcot privind separarea bolilor mentale de maladiile
fizice. Cu foarte mult curaj, Charcot a considerat isteria o veritabilă suferinţă şi nu un refugiu pentru
bolnavii închipuiţi cum se credea în acel timp. Mai mult, credea Charcot opunându-se unei alte opinii
generale, isteria nu afectează doar pe femei ci, în egală măsură şi pe bărbaţi. Considerând-o o boală
reală şi nu una închipuită, Charcot propunea şi o metodă de vindecare, susţinând că există posibilitatea
ca simptomele isterice să fie tratate direct prin hipnoză.
Dovedindu-se a fi un contestatar al vechilor concepţii privind originea nevrozelor, Charcot şi-a
atras admiraţia lui Freud devenind o altă figură paternă, un alt model pentru acesta. Un serios motiv de
admiraţie l-au constituit şi discursurile lui Charcot urmărite de o foarte numeroasă asistenţă, discursuri
construite atent ca nişte mici opere de artă în care expunerea sinceră a propriilor gânduri făcea ca
distanţa dintre auditoriu şi profesor să devină aproape insesizabilă.
Cu egală atenţie Freud a urmărit şi cercetările efectuate asupra hipnozei de Şcoala de la Nancy
reprezentată de Liébeault şi Bernheim, şcoală rivală celei de la Salpêtrière reprezentată de Charcot.
Rivalitatea era alimentată de viziunea complet diferită a celor două şcoli asupra caracterului general sau
parţial al hipnozei ca fenomen psihic. În timp ce Charcot considera că numai bolnavii isterici pot fi
hipnotizaţi, Şcoala de la Nancy afirma că hipnoza nu este un fenomen psihic posibil de a fi indus doar
nevroticilor ci, ea poate fi indusă şi oamenilor normali deoarece nu este decât o formă extremă a
fenomenului psihic normal de sugestie.
Interesul egal al lui Freud pentru ambele puncte de vedere asupra hipnozei s-a tradus în efortul
lui de a traduce lucrările reprezentative ale ambelor şcoli în germană. Astfel, Freud a avut importantul
rol de a populariza ideile psihiatrilor francezi într-o lume teutonică profund ostilă şi închisă oricăror idei
provenite de pe tărâm francez.
Cu tot acest interes timpuriu pentru hipnoză, după câteva încercări neconcludente de utilizare a
hipnozei în tratarea bolilor psihice, Freud va renunţa la această metodă în favoarea dezvoltării propriei
lui metode de tratament, metoda asociaţiei libere.
La iniţiativa lui W. Stekel, în 1902 au început întâlnirile periodice ale unui grup de medici tineri cu
Freud. Astfel a luat fiinţă ceea ce biografii lui Freud au numit „Societatea psihanalitică de miercuri
seara”, după ziua şi ora târzie la care obişnuiau să aibă loc aceste întâlniri. Unii dintre membrii acestui
grup au fost membrii fondatori ai Societăţii Psihanalitice Vieneze înfiinţată în 1908, transformată apoi în
1910 în Asociaţia Psihanalitică Internaţională.
Organizarea treptată a acestor asociaţii corespundea dorinţei lui Freud de răspândire pe de o
parte a ideilor psihanalitice şi, pe de altă parte, necesităţii de a apăra aceste idei de neînţelegeri şi, mai
ales, de tot mai desele atacuri venite dinspre detractorii psihanalizei. Dar, fără ca Freud să poată
anticipa aceasta, cele mai puternice atacuri şi contestări au venit din interiorul acestor societăţi,
mişcarea psihanalitică fiind supusă unor schisme mai mari sau mai mici, dar periodice.
Primul care a trebuit să părăsească Societatea Psihanalitică Vieneză fost A. Adler în 1911,
acuzat de către Freud că a modificat nepermis ideile psihanalitice şi că, formând un grup în interiorul
societăţii a declanşat o „competiţie ostilă” vizând în cele din urmă preluarea controlului Societăţii şi

341
CĂTĂLIN DÎRŢU

utilizarea prestigiului ei în scopuri proprii. Considerând că a fost dur, dar nu injust, Freud va provoca
demisia forţată şi îndepărtarea lui Adler şi a şase adepţi ai ideilor lui.
După eliminarea fără probleme a lui W. Stekel, un psihanalist fără strălucire, unitatea mişcării
psihanalitice a fost pusă la grea încercare de conflictul deschis dintre Freud şi Jung, acutizat în 1913 şi
manifestat deschis în 1914. Eliminarea lui Jung n-a mai fost aşa de uşoară cum a fost cea a grupului lui
Adler, deoarece Jung era din 1910 preşedintele Asociaţiei Psihanalitice Internaţionale şi, după Freud,
era cel mai cunoscut adept al ideilor psihanalitice.
Criza declanşată de Jung în interiorul mişcării psihanalitice a fost atât de îngrijorătoare pentru
adepţii fideli lui Freud, încât aceştia au simţit nevoia de a organiza un Comitet secret de loialişti care, cu
acceptul ulterior al lui Freud, a avut funcţia de a-l apăra pe părintele psihanalizei de atacurile lui Jung şi
de a proteja Asociaţia de disoluţie.
După demisia lui Jung din funcţia de preşedinte al Asociaţiei, s-a văzut că temerile loialiştilor
erau oarecum întemeiate, deoarece imediat ce Jung s-a delimitat ferm de psihanaliză renunţând la rolul
central al sexualităţii, la complexul lui Oedip sau la teoria asupra sexualităţii infantile el a dobândit
numeroşi adepţi care până atunci nu acordaseră suficient credit psihanalizei tocmai din cauza
accentului prea mare pus de Freud pe problema sexualităţii.
Schismele din interiorul societăţilor psihanalitice l-au forţat pe Freud să-şi apere cu foarte mare
atenţie ideile şi au grăbit într-o mare măsură procesul de maturizare a psihanalizei. Până la sfârşitul
vieţii (1939) el a rămas înconjurat de mulţi adepţi, dar nici unul de talia rebelilor Jung sau Adler.

ACTIVITATE

Pe baza indicaţiilor bibliografice, familiarizaţi-vă cu cazul Anna O. şi încercaţi să descoperiţi şi alte

cauze care au făcut ca acest caz să fie unul din cele mai importante pentru psihanaliză. Ce idei
importante pentru psihanaliză consideraţi că a extras Freud din analiza acestui caz?

V.3. EVOLUŢIA VIEŢII PSIHICE DIN PERSPECTIVA PSIHANALIZEI

Vom încerca în cele ce urmează să surprindem câteva din sensurile unora dintre cele mai
importante concepte ale psihanalizei privite din perspectiva unei evoluţii în timp a vieţii psihice.
În concepţia lui Freud, viaţa oricărei persoane începe cu o mare traumă: actul naşterii. Adultul
(mama), trece destul de uşor de acest moment deoarece are dezvoltate deja suficiente mecanisme de
apărare, dar acest lucru nu este valabil şi în cazul noului născut. Majoritatea oamenilor, crede Freud,
nu i-au în calcul suferinţa acestuia şi mai ales faptul că micuţul nu este deloc pregătit pentru această
suferinţă.
Actul naşterii se suprapune perfect mitului alungării lui Adam din Rai. Prin actul naşterii copilul
părăseşte o lume edenică în care totul era într-un echilibru perfect, iar siguranţa afectivă maximă,
pentru a intra într-o lume în care echilibrările se dobândesc cu mult efort, unde intri într-o competiţie în
care dacă nu te adaptezi foarte rapid eşti ameninţat cu extincţia.
Reacţia nou născutului la trecerea din lumea edenică la cea dominată de lupta pentru existenţă
se fixează în inconştientul lui, crede Freud, sub forma unei anxietăţi de bază, primare. Această
anxietate primară va fi sursa şi suportul unor nenumărate alte anxietăţi specifice. Existenţa unei
continue nostalgii după „paradisul pierdut” poate fi observată în multe din miturile şi ritualurile
popoarelor, dar şi mult mai concret în poziţia cu genunchii la piept pe care mulţi copii anxioşi o adoptă
în timpul somnului.
Această concepţie freudiană despre anxietatea de bază a inspirat pe filosofii existenţialişti
francezi precum Sartre sau Camus să considere omul o fiinţă „aruncată în lume” şi „condamnată să fie
liberă”.

342
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Pornind de la existenţa acestei prime traume psihice, viaţa psihică a individului devine o luptă
continuă. Este normal în concepţia lui Freud ca forţele psihice să poată fi privite ca o armată în continuu
avans şi pregătită mereu de luptă. Eul nostru, a cărui principală funcţie este una adaptativă şi anume
aceea de a ne ţine permanent în contact cu realitatea obiectivă şi cu legile ei, este cea mai vulnerabilă
instanţă a psihicului nostru. El este prins la mijloc între puternicele forţe ale Inconştientului care nu are
limite atunci când este vorba de „a dori” şi la fel de puternicele forţe ale Supra-Eului, zonă psihică în
care au fost interiorizate toate interdicţiile de provenienţă socială.
Provocările importante ale vieţii şi, îndeosebi interdicţiile care se opun manifestărilor energiei
psihice vitale de sorginte sexuală, libido-ul, duc la conflicte psihice importante între Inconştient şi Supra-
Eu care pot devasta teritoriul Eu-lui, al conştiinţei. Urmele acestor bătălii cumplite determinate de
evenimentele majore care ne marchează viaţa poartă în teoria psihanalitică numele de fixaţii. Fixaţiile
imobilizează şi reţin importante forţe psihice întreţesute cu amintirea evenimentului major care a
provocat conflictul.
Înţelegerea conţinutului termenului de fixaţie se poate face cel mai bine utilizând aceeaşi referire
la situaţia unei armate care, în urma unor lupte grele ajunge să cucerească o cetate importantă dar
care, pentru a putea înainta în continuare pe teritoriul inamic, trebuie să lase în urmă o garnizoană
numeroasă pentru a preîntâmpina pierderea greu cuceritului punct strategic.
Există însă cazuri când armata este prea epuizată pentru a continua înaintarea sau, mai grav,
este înfrântă într-o nouă bătălie importantă. În acest caz, singura soluţie, consideră Freud este o
retragere strategică pe poziţiile greu cucerite în bătălia anterioară. Această retragere forţată a energiilor
psihice înfrânte ale Eului este numită în teoria psihanalitică regresie.
Situaţiile în care forţele Eului nostru sunt depăşite nu sunt deloc rare. În timpul somnului dorinţele
interzise ţinute în frâu în timpul zilei tind să invadeze locul în care energiile Eului se refac dar sunt
contrate de forţele (acum insuficiente) ale Supraeului care încearcă să le cenzureze.
Din încleştarea acestor două forţe se naşte în urma unui armistiţiu visul, un compromis a cărui
funcţie este de a proteja somnul atât de necesar organismului şi psihicului. Visul este considerat de
Freud o realizare iluzorie a dorinţei deoarece dorinţelor interzise din inconştient le este barat accesul în
lumea realului, (excepţie făcând coşmarul, caz extrem când funcţia visului nu se poate realiza şi ne
trezim), dar le este în schimb permisă manifestarea camuflată sub aspectul straniu, incoerent, greu de
interpretat raţional al fenomenului oniric.
În timpul zilei, două sunt cazurile în care Eul nostru este neputincios. O situaţie, normală până la
un punct, este reprezentată de existenţa actelor ratate, (lapsusuri, inversiuni şi omisiuni de cuvinte,
fenomene de uitare a numelor de persoane, oraşe etc.) care ne semnalează (uneori, din păcate le
semnalează şi altora) existenţa unor conflicte latente între ceea ce facem şi ceea ce dorim cu adevărat.
Credinţa lui Freud a fost că nimic din ceea ce se întâmplă în psihicul uman nu este rodul
întâmplării, ci totul are o cauză, este perfect determinat. Omul, obişnuia Freud să afirme, nu poate ţine
nici un secret. Dacă gura lui nu va vorbi, va vorbi cu ochii, cu mâinile sau chiar cu alte părţi ale corpului.
Ascunderile Inconştientului nostru se manifestă continuu în formă camuflată astfel încât este nevoie de
cunoaşterea principiilor psihanalitice, de atenţie şi de multă experienţă pentru a interpreta corect
semnificaţiile actelor noastre.
Cea de a doua situaţie în care propriile acte depăşesc puterea de înţelegere a conştiinţei
reprezintă şi cazul cel mai grav: boala psihică. Simptomul este forma în care boala psihică îşi face
simţită prezenţa şi este, ca şi visul, un compromis realizat de Inconştient şi Supra-Eu fără participarea
sau avertizarea Eului. Nevroticul ajunge să realizeze acte pe care nu şi le poate explica, nu-i fac plăcere
atunci când le realizează, dar nu se poate abţine, nu poate evita înfăptuirea lor.
Soluţia pentru aducerea la normalitate a vieţii psihice în aceste cazuri extreme depinde după
Freud de capacitatea psihanalistului de a descoperi în asociaţiile libere pe care este încurajat pacientul
să le facă a acelor cauze profunde, a acelor dorinţe inconştiente care au dus la dezechilibrul psihic
manifestat în simptome. Travaliul psihanalitic nu este unul facil, el implicând puternice rezistenţe din

343
CĂTĂLIN DÎRŢU

partea pacientului, rezistenţe care parţial pot fi mai uşor controlate dacă psihanalistul reuşeşte să
realizeze un transfer afectiv.

ACTIVITATE

Prin consultarea operelor lui Freud recomandate în bibliografie încercaţi să explicaţi ce este
transferul afectiv, rolul lui în tratamentul psihanalitic şi care sunt caracteristicile principale ale
metodei asociaţiilor libere.

V.4. MARII DIZIDENŢI: C.G. JUNG ŞI A. ADLER

V.4.1. Psihologia analitică

CARL GUSTAV JUNG (1875-1961), elveţian de origine, a fost fiul unui pastor. Copilăria lui nu a fost
una lipsită de probleme, de aceea Jung va acorda perioadei copilăriei o atenţie cel puţin la fel de mare
ca şi Freud. Conflictele repetate dintre părinţi urmate de o suficient de lungă şi neaşteptată internare a
mamei într-un spital, urmată de rămânerea lui în grija tatălui, un om cu un psihic slab, l-au făcut pe Jung
să nu mai aibă mult timp încredere în mamă şi, prin generalizare, în femei.
Un alt eveniment pe care micul Jung l-a resimţit acut la o vârstă ceva mai mare a fost pierderea
de către tată a credinţei în existenţa lui Dumnezeu. Conflictul dintre slujba tatălui (pastor) şi pierderea
de către acesta a credinţei a făcut ca Jung să se îndepărteze de religia creştină şi să se apropie în timp
de concepţia despre Dumnezeu pe care o pun în joc teoriile gnostice, oculte.
Un al treilea eveniment important întâmplat în copilărie i-a relevat lui Jung pentru prima oară
potenţialul distructiv dar şi vindecător al autosugestiei. Lovit de un alt copil, Jung s-a lovit cu capul de o
piatră şi instantaneu a gândit că nu va mai trebui să meargă la şcoală. Manifestarea unei reale
slăbiciuni psihice şi fizice l-au convins pe tatăl lui Jung că fiul lui nu va mai putea merge la şcoală.
Această stare de lucruri s-a menţinut un timp, până când Jung l-a auzit pe tatăl lui spunându-i unui
prieten că este îngrijorat de soarta care-l aşteaptă pe copilul lui, deoarece el nu este un om bogat şi în
condiţiile în care nu frecventează şcoala, fiul lui nu are nici un viitor.
În acel moment, îşi aminteşte viitorul psihiatru, speriat de spusele tatălui, Jung decide că boala
trebuie alungată. Se retrage în cameră şi încearcă să citească, leşină, încearcă din nou, iar leşină, până
când starea de slăbiciune va dispărea definitiv. Regăsim în acest eveniment timpuriu, curajul de mai
târziu cu care Jung, asemenea lui Freud, va începe o îndelungată muncă de autoanaliză.
Jung va atrage atenţia asupra pericolelor reale pe care le presupune un astfel de proces de
autoanaliză care cere sondarea unor adâncimi ale inconştientului ce pot afecta normalitatea psihică a
celui care se încumetă la acest lucru.
A urmat cursurile facultăţii de medicină fiind atras în aceeaşi măsură şi de ştiinţele naturii. Când
întâmplător a citit o carte de psihiatrie, i-a devenit clar că în efortul de cercetare a complexităţii psihicului
uman pot fi reunite atât interesul lui pentru medicină cât şi cel pentru ştiinţele naturii.
După absolvire a lucrat sub conducerea cunoscutului psihiatru Bleuler la sanatoriul de la
Burghölzli. Interesat de ideile psihanalitice, Bleuler l-a însărcinat pe Jung să facă o prezentare a cărţii lui
Freud „Interpretarea viselor” pentru personalul spitalului. Fascinat de cartea de vise a lui Freud, Jung va
deveni într-o primă fază un adept fidel al psihanalizei şi preferatul lui Freud.
Deşi în 1911 Bleuler, şeful lui Jung a renunţat dezamăgit la statutul de membru al Societăţii
Psihanalitice considerând că Freud duce o politică de tipul „Cine nu e cu noi este împotriva noastră” mai
potrivită pentru o grupare religioasă sau politică decât adecvată scopurilor ştiinţifice, Jung a rămas fidel
lui Freud.
În 1912 însă diferenţele dintre teoria lui Jung şi cea a lui Freud au fost atât de clar exprimate în
lucrarea lui Jung “Transformări şi simboluri ale libidoului” încât ruptura definitivă din 1914 a fost
inevitabilă. Jung a renunţat la teoria instinctualistă freudiană, dând conceptului de libido o accepţiune
mult mai largă decât era permisă în cadrul strict al psihanalizei.

344
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Noua psihologie propusă de Jung după despărţirea de Freud a primit numele de psihologie
analitică şi este una din cele mai interesante şi esoterice teorii psihologice. În încercarea de a înţelege
marele mister al vieţii şi al formei cele mai avansate de manifestare a ei, psihicul uman, Jung a citit
imens din domenii care aparent nu au nici o legătură cu psihologia: arheologie, istorie, filozofie,
alchimie, literatură, biologie etc.
Afirmam mai sus că Jung a dat conceptului de libido alte dimensiuni. Ca principală energie
psihică libidoul nu mai este conceput ca o energie ce are drept sursă instinctul de perpetuare a speciei
ci provine din conflictele intrapsihice care pot fi nenumărate. Imediat ce energia este creată de conflicte
ea se poate manifesta pe diferite căi, subordonându-se principiului echivalenţei conform căruia dacă o
cantitate de energie este cheltuită o aceeaşi sau o altă formă de energie va apărea în locul ei.
Dar principala diferenţă faţă de teoria freudiană provine din modul în care Jung a conceput
structura psihicului. Inconştientul personal acceptat în teoria psihanalitică este dublat în teoria lui Jung
de un inconştient colectiv, mai profund decât cel personal şi în care regăsim forme psihice apriori
(arhetipuri) ce sunt o moştenire primită de fiecare individ de la înaintaşii umani şi chiar non-umani.
Aceste arhetipuri precum persona, umbra, sinele, animus şi anima au un caracter universal, iar
manifestările lor sunt greu de înţeles raţional, căci exprimarea lor este preponderent prin intermediul
imaginilor însoţite de afecte. Este motivul pentru care Jung a considerat că există vise ale
inconştientului personal, determinate de dorinţe, dar că visele cele mai importante sunt cele care
încearcă să ne pună în legătură cu acele conţinuturi arhaice ale inconştientului colectiv.
Acest tip de vise nu încearcă să-şi ascundă mesajul cum afirma Freud despre toate visele,
dimpotrivă, ele încearcă să transmită un mesaj dintr-o lume aproape inaccesibilă, dar nu în forma
raţională cu care suntem mult prea obişnuiţi. Miturile sunt o altă formă în care arhetipurile îşi manifestă
existenţa şi universalitatea.
Interesul lui Jung pentru cercetarea arhetipurilor manifestate în mituri explică şi interesul lui
pentru călătoriile efectuate în mijlocul indienilor americani sau în Africa. De asemenea, interesul pentru
cercetarea vechilor tratate de alchimie şi a scrierilor de filozofie ocultă pot fi interpretate din aceeaşi
perspectivă a căutării formelor diferite de manifestare a arhetipurilor în cultură.
Una din contribuţiile importante a lui Jung în psihologie este legată de impunerea termenilor de
introversiune/extraversiune care exprimă tendinţele energiilor psihice fie de a se rupe de obiect şi de a
se orienta spre sine (introversiune), fie de a se ataşa de obiect neglijând subiectivitatea (extraversiune).

ACTIVITATE

Lecturaţi cartea lui Jung „Amintiri, vise reflecţii” şi încercaţi să explicaţi pe baza cazurilor de
nevroză descrise de Jung, pe ce se întemeiază diferenţele dintre Freud şi Jung în problema
tratării bolilor psihice.

V.4.2. Psihologia individuală

ALFRED ADLER (1870-1937) a fost ca mulţi alţi discipoli ai lui Freud, medic. Printre pacienţii lui s-au
numărat destul de mulţi artişti şi acrobaţi care i-au mărturisit că şi-au dobândit extraordinarele abilităţi
datorită efortului de a depăşi diferite handicapuri fizice manifestate în copilărie. Aceste mărturisiri au
făcut ca el să fie de acord cu Freud şi Jung în privinţa rolului important al primilor ani de viaţă în
formarea personalităţii.
Nu a fost niciodată în relaţii foarte apropiate cu Freud datorită tendinţei lui de a pune sub semnul
întrebării concepte şi principii ale psihanalizei pe care Freud şi ceilalţi discipoli le considerau clare şi de
necontestat. Reproşându-i deschis lui Freud că-l obligă să-şi desfăşoare activitatea în umbra lui, Adler
va fi eliminat în 1911 din Societatea Psihanalitică împreună cu întreg grupul lui de adepţi.
După despărţirea sa de Freud, Adler îşi va intitula propria teorie psihologie individuală şi va
contesta rolul dominant al energiilor sexuale în viaţa psihică.

345
CĂTĂLIN DÎRŢU

O primă diferenţă faţă de psihanaliză este legată de ideea că adevăratele forţe determinante
responsabile de evoluţia psihică a individului sunt considerate a fi forţele sociale. O altă diferenţă faţă
de psihanaliză este dată de renunţarea lui Adler la a concepe personalitatea ca fiind alcătuită pe nivele
complet diferite de organizare. Individul, considera Adler, trebuie privit ca o fiinţă unică, indivizibilă care
nu poate fi înţeles în afara colaborării lui cu ceilalţi membri ai societăţii.
Comportamentul omului este orientat spre viitor, susţinea Adler, şi este determinat nu de instincte
biologice, ci de scopuri. Scopul ultim spre care tind toate fiinţele umane este obţinerea superiorităţii
personale. Pentru atingerea acestui scop individul încearcă să-şi dezvolte continuu potenţialul său unic
dar întreg acest efort poate fi direcţionat nu numai într-un sens constructiv, ci şi într-un sens distructiv,
dacă persoana angajată în acest efort urmăreşte exploatarea şi dominarea celorlalţi.
După Adler, numai persoanele nevrotice aleg această cale de obţinere a superiorităţii personale.
Oamenii normali urmăresc dezvoltarea potenţialului lor nu profitând de ceilalţi ci pe baza cooperării cu
ceilalţi, contribuind la realizarea binelui comun. Necesitatea cooperării este impusă de însăşi evoluţia
speciei. Simpatizant al ideilor marxiste, Adler a crezut în tendinţa ultimă a speciei umane de a crea o
societate perfectă.
Doctrina supracompensării elaborată de Adler se referă la tendinţa indivizilor care au suferit un
handicap de a depune un efort disproporţionat de mare pentru depăşirea acelui handicap.
Supracompensarea este legată strâns de conceptul de protest masculin prin care Adler descrie
comportamentul de compensare legat prin tradiţie de comportamentul masculin caracterizat de
independenţă, forţă, dominanţă.
La polul opus, introducând termenul de inferioritate organică, Adler a avut în vedere
comportamentul de renunţare, submisiv, pasiv şi dependent legat de comportamentul feminin. Simpla
prezenţă a unui handicap nu reprezintă şi garanţia apariţiei unui comportament de compensare sau
supracompensare, deoarece nu handicapul este cel ce produce prin el însuşi energie pentru procesul
de compensare, ci atitudinea faţă de handicap este cea care determină declanşarea procesului.
Individul poate la fel de bine să-şi ignore handicapul sau la fel de bine poate să-şi dorească depăşirea
lui.
Implicând forţele sociale în determinarea evoluţiei psihice a individului, teoria lui Adler a mai fost
numită şi psihanaliză socială.

V.5. O ALTĂ PSIHANALIZĂ: PSIHANALIZA SOCIO-CULTURALĂ A LUI HORNEY

Născută în 1885 în Germania, K. Horney a avut un tată autoritar care nu era dispus să
cheltuiască bani pentru educaţia unei fete. Din fericire, mama a protejat-o şi a încurajat-o să studieze
medicina, visul ei de la 13 ani. În studenţie, Horney a avut o proastă imagine de sine considerându-se
urâtă. În consecinţă a decis să compenseze acest neajuns prin implicarea ei în studiu devenind o
studentă eminentă.
După absolvire şi căsătorie, problemele care au apărut în viaţa ei au determinat-o să apeleze la
psihanalistul Karl Abraham, discipol al lui Freud. Nemulţumită de rezultatul tratamentului, Horney a
devenit interesată ea însăşi să cunoască bazele psihanalizei, devenind membru al Institutului
Psihanalitic e la Berlin, condus de Abraham.
Curând Horney va începe să critice teoria psihanalitică. Ca mai toţi contestatarii lui Freud, şi ea
va considera că psihanaliza accentuează prea mult pe factorul sexual. Nevrozele nu se datorează în
principal incapacităţii de a controla impulsul sexual ci sunt cauzate de relaţiile umane inadecvate.
Mai mult, Horney considera că fiecare cultură generează propriile interdicţii care produc angoase
printre membrii ei. Unii oameni au probleme cu adaptarea la condiţii de deşert, alţii sunt terorizaţi de
eminenţa unor mari cutremure, alţii trăiesc cu frica incursiunilor unor comunităţi războinice etc. A fi o
persoană normală, considera Horney, înseamnă să te adaptezi cel mai bine la condiţiile specifice ale
culturii în care trăieşti.

346
 ISTORIA PSIHOLOGIEI

Astfel, în teoria psihanalitică propusă de Horney, rolul principal în evoluţia psihică a individului
este deţinut de procesul de socializare, condiţiile socioculturale având un rol determinant. Nevroticul are
nevoie recunoaştere şi prestigiu social, de admiraţie şi independenţă. Principala cauză a nevrozelor nu
e reprezentată de intervenţia factorilor biologici, sexuali, ci de lipsa de afecţiune şi aprobare.
În 1932 Horney emigrează în America, devenind director asociat al Institutului Psihanalitic din
Chicago, iar doi ani mai târziu se mută la New York unde are întâlniri cu psihologi marcanţi precum Eric
Fromm, H. S. Sullivan sau sociologi precum Margaret Mead. Din păcate, faptul că a contestat unele din
ideile importante ale lui Freud, îndeosebi cele privind rolul femeii în societate a deranjat pe psihanaliştii
ortodocşi şi i-a adus excluderea din rândul membrilor Institutului Psihanalitic din New York. A murit de
cancer în 1952.

347