PROBLEME ALESE

2006
2
Cuprins

3
4 CUPRINS
Capitolul 1

Algebră

1. Să se arate că mulţimea

n √
3
√
3
o
K = a + b 2 + c 4 / a, b, c ∈ Q
ı̂mpreună cu adunarea şi ı̂nmulţirea numerelor reale este un corp comutativ.
Soluţie. Se verifică uşor structura de inel comutativ (K, +, ·). Rămâne de
arătat că orice x ∈ K ∗ este√inversabil.
√
Fie x ∈ K r{0}, x = a+b 3 2+c 3 4, a, b, c ∈ Q, √ (a, b,√c) 6= (0, 0, 0). Numărul
3
x este inversabil dacă există y ∈ K, y = m + n 2 + p 3 4, astfel ı̂ncât xy = 1.
Cum
√3
√3
xy = (am + 2cn + 2bp) + (bm + an + 2cp) 2 + (cm + bn + ap) 4,
x ∈ K ∗ este inversabil dacă sistemul

 am + 2cn + 2bp = 1
bm + an + 2cp = 0
cm + bn + ap = 0


ı̂n necunoscutele m, n, p ∈ Q, are soluţie. Determinantul matricei sistemului

este
 
a 2c 2b
 
∆ =  b a 2c = a3 + 2b3 + 4c3 − 6abc =
c b a 
√ √
=α3 + β 3 + γ 3 − 3αβγ, unde α = a, β = 2b, γ = 4c.
3 3

Avem
∆ = 0 ⇔ α3 + β 3 + γ 3 − 3αβγ = 0 ⇔
(α + β + γ)(α2 + β 2 + γ 2 − αβ − βγ − γα) = 0 ⇔
(α + β + γ) (α − β)2 − (β − γ)2 − (γ − α)2 = 0
 

5
6 CAPITOLUL 1. ALGEBRĂ

Dacă α + β + γ = 0, rezultă x =
√ 0, absurd.
√
3 3
Dacă α =√ β = γ, rezultă
√ a = 2b = 4c, de unde a = b = c = 0 (ı̂n caz
contrar, 3 2 ∈ Q sau 3 4 ∈ Q !) şi din nou x = 0.
Prin urmare, ∆ 6= 0 şi sistemul are soluţie.

2. Fie A = {0, 1, a, b} inel cu 4 elemente. Sunt echivalente afirmaţiile:

i) A este corp;
ii) Există x ∈ A astfel ı̂ncât 1 + x = x2 .

Soluţie.
i) ⇒ ii)
(A, +) grup de ordin 4 ⇒ 1 + 1 + 1 + 1 = 0.
(1 + 1)(1 + 1) = 1 + 1 + 1 + 1 = 0 şi A corp ⇒ 1 + 1 = 0.
Demonstrez că ab = 1 :
ab = a ⇒ b = 1, absurd;
ab = b ⇒ a = 1, absurd;
ab = 0 ⇒ a = 0 sau b = 0, absurd.
Cum ab ∈ A, rămâne că ab = 1.
Demonstrez că a + 1 = b :
a + 1 = 0 ⇒ a + 1 + 1 = 1 ⇒ a + 0 = 1 ⇒ a = 1, absurd;
a + 1 = 1 ⇒ a = 0, absurd;
a + 1 = a ⇒ 1 = 0, absurd.
Rămâne că a + 1 = b.
Acum: 1 + b = ab + b = (a + 1)b = b2 .
ii) ⇒ i)
Deoarece 0 şi 1 nu verifică 1 + x = x2 , rămân a sau b care verifică această
relaţie. Fie, de exemplu, 1 + a = a2 . Atunci b + ab = a2 b.
Dacă ab = 0 ⇒ b = 0, absurd.
Dacă ab = a ⇒ b + a = a2 b ⇒ b + a = a2 ⇒ b + a = 1 + a ⇒ b = 1, absurd.
Dacă ab = b ⇒ b + ab = ab ⇒ b = 0, absurd.
Deci ab = 1. Din b + ab = a2 b rezultă b + 1 = a şi, ı̂nmulţind ultima relaţie
cu a, deducem ba + a = a2 , deci ba + a = 1 + a, adică ba = 1.
Prin urmare ab = ba = 1 şi A este corp.
 
a b
3. Fie A = ∈ M2 (R) cu a+d = 2. Să se arate că An 6= I2 , ∀n ∈ N∗ .
c d

O.N.M. - 1988, cl. a XI-a

 7

Soluţie. (v. ”O demonstraţie elementară pentru o teoremă a lui Frobe-

nius”, G.M. 11-12 / 1988)
Teoremă (Hamilton-Cayley). Orice matrice este rădăcină a
polinomului său caracteristic: pA (A) = 0, ∀A ∈ Mn (K), unde
pA (x) = det(xIn −A) = xn −(tr A)xn−1 +. . .+(−1)n det A ∈ K[x].
Teoremă (Frobenius). Fie K un corp de numere.
Pentru ∀A ∈ Mn (K), polinoamele pA şi mA admit aceiaşi divi-
zori ireductibili peste K.
Definiţie. mA , polinomul minimal al lui A, este polinomul de
grad minim, cu coeficientul dominant 1, din K[x], care admite pe
A ca rădăcină.
Presupunem
 n prin absurd că există n ∈ N∗ astfel ı̂ncât An = I2 . Rezultă
mA  x − 1 = (x − 1)(xn−1 + . . . + 1) şi grad mA ≤ 2. Sunt posibile numai
următoarele situaţii:
1) mA = x − 1 ⇒ pA = (x − 1)2 = x2 − 2x + 1 ⇒ a + d = 2, absurd;
2) mA = x + 1 ⇒ pA = (x + 1)2 = x2 + 2x + 1 ⇒ a + d = −2, absurd;
3) mA = (x − 1)(x + 1) = x2 − 1 ⇒ pA = x2 − 1 ⇒ a + d = 0, absurd;
4) mA = x2 + x + 1 ⇒ pA = x2 + x + 1 ⇒ a + d = −1, absurd.
În concluzie, An 6= I2 , ∀n ∈ N∗ .
4. Să se rezolve sistemul:
2 2 2
2x2 = x1 + ; 2x3 = x2 + ; . . . 2x1 = xn + .
x1 x2 xn
Examen grad II - 1985
Soluţie. (v. R.M.T. 2 - 1985)
Fie o funcţie f : E → E, E ⊆ R. Notăm
f1 = f, fn = f ◦ f ◦ . . . ◦ f .
| {z }
nori

P1. Dacă f (x0 ) = x0 , atunci fn (x0 ) = x0 , ∀n ∈ N∗ .

P2. Dacă f este contracţie (strictă), atunci fn este contracţie
(strictă), ∀n ∈ N∗ .
P3. Dacă o contracţie strictă are un punct fix, acesta este unicul
ei punct fix.
8 CAPITOLUL 1. ALGEBRĂ

Demonstraţie.
P1. Prin inducţie după n ∈ N∗ .
P2. Funcţia f se numeşte contracţie strictă dacă există α ∈ (0, 1)
astfel ı̂ncât |f (x) − f (y)| ≤ α|x − y|, ∀x, y ∈ E. Avem

|fn (x) − fn (y)| = |f (fn−1 (x)) − f (fn−1 (y))| ≤

α|fn−1 (x) − fn−1 (y)| ≤ . . . ≤ αn−1 |f (x) − f (y)| ≤
αn |x − y|, ∀x, y ∈ E.

Cum αn ∈ (0, 1), rezultă fn contracţie strictă.

P3. Fie x1 6= x2 puncte fixe pentru contracţia strictă f, deci
f (x1 ) = x1 , f (x2 ) = x2 . Din |f (x1 ) − f (x2 )| ≤ α|x1 − x2 |, rezultă
|x1 − x2 | ≤ α|x1 − x2 |, adică 1 ≤ α, absurd.

x 1
Considerăm funcţia f : (0, ∞) → (0, ∞), f (x) = + .
2 x
Demonstrăm că f este contracţie strictă.
1 1
Derivata lui f este f 0 (x) = − 2 , ∀x > 0.
2 x
Fie x, y > 0. Din teorema lui Lagrange rezultă că există ξ > 0 astfel ı̂ncât

1
|f (x) − f (y)| = |f 0 (ξ)| · |x − y| < |x − y|.
2
Deci f este contracţie strictă.
Sistemul se scrie

f (x1 ) = x2 ; f (x2 ) = x3 ; . . . f (xn ) = x1 ⇒

f1 (x1 ) = x2 ; f2 (x1 ) = x3 ; f3 (x1 ) = x4 . . . fn (x1 ) = x1 .

Deci x1 este punct fix pentru

√ fn . √Conform P2, fn este contracţie strictă,
iar f√(x) = x ⇔ x = 2. Deci 2 este punct √ fix pentru
√ f şi, conform
P1, 2 este punct fix√ şi pentru√ f n . Deci f n ( 2) = 2. √ P3 rezultă
Din
fn (x) 6= x, ∀x ∈ (0, 2) ∪ ( 2, ∞). Prin urmare, x1 = 2 este singura
valoare pozitivă a lui x1 care verifică ecuaţia fn (x1 ) = x1 . Mai departe,
√
x2 = f (x1 ) = x1 = 2
√
x3 = f2 (x1 ) = x1 = 2
...
√
xn−1 = fn−2 (x1 ) = x1 = 2
√
xn = fn−1 (x1 ) = x1 = 2.
 9
√ √ √
Deci ( 2, 2, . . . , 2) este singura soluţie pozitivă a sistemului.
Dacă x1 < 0 ⇒ x2 < 0 ⇒ x3 < 0 . . . ⇒ xn < 0.
Cu notaţiile yi = −xi , i = 1, n, sistemul se scrie:
2 2
2y2 = y1 + ; . . . 2y1 = yn + (yi > 0)
y1 yn
√
cu singura
√ soluţie
√ pozitivă
√ y i = 2, i = 1, n.
Deci (− 2, − 2, . . . , − 2) este a doua soluţie reală a sistemului dat.

5. Fie P ∈ R[X], P (X) = a4 X 4 + a3 X 3 + a2 X 2 + a1 X + a0 un polinom de

grad 4.
a) Dacă a23 − 2a2 a4 < 0, P are cel mult două rădăcini reale.
b) Dacă P are rădăcinile ı̂n progresie aritmetică, atunci şi P 0 are rădăcinile
ı̂n progresie aritmetică.

Examen titularizare - 1990

Soluţie.
a) Dacă un polinom din R[X] are toate rădăcinile reale, atunci şi derivata
lui, de orice ardin, are toate rădăcinile reale.
Presupunând că P are mai mult de două rădăcini reale, atunci el are toate
rădăcinile reale, deci P 00 are două rădăcini reale. Dar ∆ ≥ 0 contrazice ine-
galitatea a23 − 2a2 a4 < 0.

Altfel. Dacă P ar avea toate rădăcinile reale, atunci

X 2 X
0 ≤ x21 + x22 + x23 + x24 = x1 − 2 x 1 x2 =
 2
a3 a2
= − −2· ⇒ a23 − 2a2 a4 ≥ 0.
a4 a4
6. Pe mulţimea G = (0, ∞)r{1} se defineşte legea de compoziţie ”∗” astfel:
x ∗ y = xln y , ∀x, y ∈ G.
a) (G, ∗) este grup abelian iromorf cu grupul multiplicativ (R r {0}, ·).
b) Se consideră funcţia f : R → R,
(
1
√
2 ln(e ∗ 1 + x2 ), x 6= 0
f (x) = x1
2
, x = 0.

Arătaţi că F : R → R, F (x) = arctg x − xf (x) este o primitivă lui f.

2
c) Trasaţi graficul funcţiei g(x) = f 0 (x) + f (x), x ∈ R r {0}.
x
10 CAPITOLUL 1. ALGEBRĂ

Examen titularizare - 1990

7. Fie f ∈ R[X] cu grad f = n. Demonstraţi că D(k) f, k = 0, n, formează

o bază ı̂n spaţiul vectorial peste R al polinoamelor de grad cel mult n, cu
coeficienţi reali.
Justificaţi formula:

f 0 (a) f 00 (a) f (n) (a)

f (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + . . . + (x − a)n , a ∈ R.
1! 2! n!
Examen definitivat - 1986

Soluţie. Fie R[X](n) spaţiul vectorial din enunţ. {1, X, X 2 , . . . , X n } este o

bază a acestui spaţiu, deci dimensiunea sa este n+1. Rezultă că este suficient
să demonstrăm independenţa liniară a vectorilor D(k) f, k = 0, n.
Notăm fk = D(k) f, k = 0, n şi fie λ0 , λ1 , . . . , λn ∈ R astfel ı̂ncât

λ0 f0 + λ1 f1 + . . . + . . . λn fn = 0.

Presupunând că λi nu sunt toţi nuli, fie m = min {n/λn 6= 0}. Evident,
grad fk = n − k. Avem

λm fm + λm+1 fm+1 + . . . λn fn = 0,

absurd, pentru că ı̂n membrul stâng coeficientul lui X m este diferit de 0.
Deci λ0 = λ1 = . . . = λn = 0.
Pentru justificarea formulei, luăm f = (X − a)n . Există λi ∈ R, i = 0, n,
astfel ı̂ncât

f (x) = λ0 · D(0) f + λ1 · D(1) f + . . . + λn · D(n) f.

Coeficienţii λi se determină prin derivarea succesivă a acestei relaţii, făcând

x = 0 şi identificând coeficienţii.
Capitolul 2

Geometrie şi trigonometrie

1. Se consideră patrulaterul inscriptibil ABCD şi două cercuri variabile,

tangente exterioare, primul conţinând vârfurile A şi B, iar al doilea cerc
conţinând vârfurile C şi D.
Să se găsească locul geometric al punctului M de intersecţie a celor două
cercuri
G.M. 8 - 1988
Soluţie.

Fie E intersecţia dreptelor AB şi CD. Deoarece EB · EA = EC · ED =

ρ, rezultă că axa radicală a cercurilor (ABM ) şi (CDM ), adică tangenta
√
comună ı̂n M, trece prin E. Rezultă EM = ρ = const. Deci locul lui M este
√
arcul cercului cu centrul ı̂n E şi rază ρ, situat ı̂n interiorul patrulaterului
ABCD. Dacă AB k CD, locul lui M este ı̂nălţimea trapezului isoscel ABCD,
care trece prin mijloacele bazelor.

11
12 CAPITOLUL 2. GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
√
∗ π π n
2. Să se determine n ∈ N pentru care sin + cos = .
2n 2n 2
G.M. 2 - 1986
π n
Soluţie. Prin ridicare la pătrat rezultă 1 + sin = .
n 4
π n
Deci sin = − 1. Egalitate pentru n = 6.
n 4
π
Aceasta este singura soluţie, pentru că sin este stict descrecătoare pe
x
x
[2, ∞), iar − 1 este strict crescătoare pe [2, ∞).
4
n = 1 nu verifică.

3. Să se determine latura pătratului ABCD

√ ştiind că √
există un punct M ı̂n
interiorul său astfel ı̂ncât AM = 1, BM = 2, M C = 5.

G.M. 7 - 1989

Soluţie.

Fie M P ⊥ AB, M Q ⊥ BC. Notăm M Q = x, M P = y, AB = l. Teorema

lui Pitagora ı̂n triunghiurile M QC, M QB, M P A :

x2 + (l − y)2 = 5;
x2 + y 2 = 2;
y 2 + (l − x)2 = 1.

Înlocuind x2 + y 2 = 2 ı̂n celelalte două ecuaţii rezultă

l2 − 2ly = 3 şi 2lx − l2 = 1.

 13

l − 2y
Prin ı̂mpărţirea şi adunarea acestor relaţii deducem = 3 şi lx−ly = 2.
2x − l
Prin eliminarea lui l ı̂ntre aceste două ecuaţii se obţine 3x2 − 2xy − y 2 = 4.
Soluţia sistemului omogen
 2
3x − 2xy − y 2 = 4
,
x2 + y 2 = 2

3 1 2 √
convenabilă problemei, este x = √ , y = √ . Deci l = = 5.
5 5 x−y
x2 y 2
4. Fie ∆ tangenta ı̂n punctul (0, b) la elipsa de ecuaţie 2 + 2 − 1 = 0. Să
a b
se afle locul geometric al punctelor de unde se pot duce, la elipsa considerată,
tangente care determină pe ∆ (prin intersecţie) un segment de lungime dată.

Examen grad II - 1988

Soluţie.

y P(x̄, ȳ)

M1 M2

O x

Fie M1 (x1 , b), M2 (x2 , b) punctele de intersecţie dintre dreapta ∆ şi tangentele
la elipsă, duse din punctul P (x̄, ȳ). Folosim ecuaţia pătratică a tangentelor
care se pot duce din pinctul P (x̄, ȳ) exterior elipsei, la elipsă (v. ”Myller”):

(a2 − x̄2 )(y − ȳ)2 + 2x̄ȳ(x − x̄)(y − ȳ) + (b2 − ȳ 2 )(x − x̄)2 = 0.

Luând y = b ı̂n această ecuaţie, rezultă că x1 şi x2 sunt rădăcinile ecuaţiei:

(b − ȳ) (b + ȳ)x2 − 2bx̄x + (b − ȳ)a2 = 0.

 
(2.1)

Pentru ca ecuaţia de mai sus (ı̂n necunoscuta x) să aibă două soluţii x1 6= x2
trebuie ca:
ȳ 6= b ( adică P ∈ / ∆);
b + ȳ 6= 0;
x2 y 2
b2 x̄2 − (b2 − ȳ 2 )a2 > 0 ⇔ 2 + 2 − 1 > 0
a b
(adică P să fie ı̂n exteriorul elipsei).
14 CAPITOLUL 2. GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE

Din (??) rezultă

2bx̄ (b − ȳ)a2
x1 + x2 = şi x1 x2 = .
b + ȳ b + ȳ

kM1 M2 k = k > 0 ⇔ |x1 − x2 | = k ⇔ (x1 + x2 )2 − 4x1 x2 = k 2 ⇔

4b2 x̄2 + (4a2 − k 2 )ȳ 2 − 2bk 2 ȳ − b2 (4a2 + k 2 ) = 0,

deci locul lui P este o conică. Discuţie:

Ordonăm ecuaţia conicei după y,

(4a2 − k 2 )ȳ 2 − 2bk 2 ȳ + (4b2 x̄2 − b2 k 2 − 4a2 b2 ) = 0. (2.2)

Pentru k 6= 2a, din (??) rezultă

p
bk 2 ± 2b (k 2 − 4a2 )x̄2 + 4a2
ȳ(x̄) = . (2.3)
4a2 − k 2

2a2
1) Pentru k < 2a, ȳ ∈ R ⇔ |x| ≤ √ , deci (??) este elipsă cu centrul
4a2 − k 2
bk 2
 
0, 2 , din care se scot punctele cu ordonata ±b (trei puncte).
4a − k 2

2) Pentru k > 2a, făcând x → ±∞ ı̂n (??), se găsesc asimptotele funţiei

ȳ(x̄) :
±2b bk 2
y=√ x+ 2 .
k 2 − 4a2 4a − k 2
În acest caz, conica este o hiperbolă din care se scot aceleaşi puncte.

3) Pentru k = 2a, (??) este o parabolă. Se elimină aceleaşi puncte.

5. Dintr-un punct A exteroir uniu plan se duc perpendicularele AO şi oblicele

AB, AC faţă de acest plan, astfel ı̂ncât O, B, C nu sunt coliniare. Fie H, H 0
ortocentrele triunghiurilor ABC, respectiv OBC.
Să se arate că dreapta HH 0 este perpendiculară pe planul ABC.

O.M. republicană, 1986, cl. a VIII-a

Soluţie.
 15

AO ⊥ OC, AO ⊥ OB. Fie OR ⊥ BC, R ∈ BC. Cu teorema celor trei

perpendiculare rezultă AR ⊥ BC.
Fie BM, CP, respectiv BN, CQ, celelalte ı̂nălţimi ale triunghiurilor BOC,
respectiv ABC.
Din BM ⊥ AO, BM ⊥ OC rezultă BM ⊥ (AOC), deci BM ⊥ AC.
Dar, BN ⊥ AC. Rezultă AC ⊥ (BM N ).
Asemănător se arată că AB ⊥ (CP Q).
Deoarece HH 0 = (BM N ) ∩ (CP Q), deducem AC ⊥ HH 0 , AB ⊥ HH 0 , deci
HH 0 ⊥ (ABC).

6. Să se demonstreze că un triunghi este dreptunghic dacă şi numai dacă
cercul sau circumscris este tangent cercului lui Euler asociat triunghiului.

G.M. 1 - 1989

Soluţie.
16 CAPITOLUL 2. GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE

Notaţii: H - ortocentrul 4ABC; (E) - cercul lui Euler; (C) - cercul

circumscris; R - raza cercului circumscris; r - raza lui (E); O - centrul lui
(C); ω - centrul lui (E).
Folosim următoarele rezultate:
R = 2r,
O, ω, H sunt coliniare,
ωO = ωH,

deoarece (E) se obţine din (C) prin omotetia de centru H şi raport 1/2.
Să presupunem ^BAC = 900 . Atunci A este ortocentrul triunghiului ABC
şi O ∈ BC, BO = CO = AO = R. Cum ω este mijlocul lui AO, rezultă
ωO = AO − Aω = R − r, deci (E) este tangent la (C) ı̂n A.
R R
Invers, presupunem (E) tangent la (C). Rezultă ωO = R − r = R − = .
2 2
Deci OH = 2ωO = R, adică H ∈ (C). Ţinând seamă că ı̂n orice triunghi
simetricul ortocentrului faţă de oricare latură a triunghiului se află pe cercul
circumscris acelui triunghi, rezultă că H ∈ {A, B, C} şi triunghiul ABC este
dreptunghic.
(Dacă H ∈/ {A, B, C}, AB, BC, CA ar fi diametre ı̂n (C), absurd.)

7. Se consideră un triunghi echilateral ABC şi un punct M interior tri-

unghiului. Se notează cu D, E, F proiecţiile lui M pe laturile BC, AC, AB.
Arătaţi că AE + F B + DC este constantă.

Concurs titularizare - 1990

Soluţie. Fie l latura triunghiului ABC. Cu notaţiile din Figura 1, avem:

AE 2 + M E 2 = AF 2 + M F 2 = AM 2 , deci a2 + x2 = b2 + (l − y)2 .

Analog,

b2 + y 2 = c2 + (l − z)2
c2 + z 2 = a2 + (l − x)2 .

3l
Prin adunarea celor trei egalităţi, rezultă x + y + z = .
2
Altă soluţie. Arătăm că dacă M se deplasează pe o perpendiculară pe una
din laturile triunghiului ABC, ı̂n interiorul triunghiului, S(M ) = x + y + z
rămâne constantă.
Fie N ∈ M D ∩ Int(ABC). Avem EE 0 = F F 0 = M N · cos 300 .
Deci S(M ) = S(N ).
 17

Revenind la problemă, fie O centrul triunghiului ABC.

3l
Dacă M se află pe o ı̂nălţime a triunghiului ABC, S(M ) = S(O) = .
2
Dacă M nu se află pe nici o ı̂nălţime a triunghiului ABC, fie, de exemplu,
M ∈ Int(OBC). Perpendiculara ı̂n M pe BC taie fie pe (OB), fie pe (OC)
3l
ı̂ntr-un punct Q. Avem S(M ) = S(Q) = S(O) = .
2

 π
8. Arătaţi că pentru orice x, y, z ∈ 0, ,
2
sin(x + y) sin(y + z) sin(z + x) ≥ sin 2x sin 2y sin 2z.
Concurs titularizare - 1990
Soluţie. √ √
sin(x+y) = sin x cos y +sin y cos x ≥ 2 sin x cos x sin y cos y = sin 2x sin 2y
şi analoagele. Se ı̂nmulţesc membru cu membru.
9. Două cercuri se intersectează ı̂n punctele A şi B. O secantă variabilă
trecând prin A intersectează a doua oară cercurile ı̂n punctele M şi N.
Să se determine locul geometric al punctului P, care ı̂mparte segmentul M N
ı̂ntr-un raport dat k.
Soluţie.
18 CAPITOLUL 2. GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE

Ducem AA1 , AA2 diametre ı̂n cele două cercuri.

Punctele A1 , B, A2 sunt coliniare, iar A1 M ⊥ M N şi A2 N ⊥ M N.
QA1 PM
Fie Q pe A1 A2 astfel ı̂ncât = = k. Rezultă A1 M k QP k A2 N.
QA2 PN
Deci QP ⊥ M N. Cum A şi Q sunt fixe, iar ^AP Q = 900 , rezultă că locul
lui P este cercul de diametru AQ. Centrul acestui cerc se află pe O1 O2 şi
OO1
= k.
OO2

10. În triunghiul ABC se notează cu A0 punctul de tangenţă a laturii BC

cu cercul ı̂nscris ı̂n triunghi, M - mijlocul laturii BC, N - simetricul lui A0
faţă de M. Perpendiculara ı̂n M pe BC intersectează pe AN ı̂n P.
Arătaţi că lungimea lui P M este egală cu raza cercului ı̂nscris ı̂n triunghiul
ABC.

Soluţie. Fie A0 (0, 0) originea sistemului de coordonate, r raza cercului,

T1 (a1 , b1 ) şi T2 (a2 , b2 ) punctele de tangena̧ ale laturilor AB, AC cu cercul.
Ecuaŗia cercului este x2 + y 2 − 2ry = 0 şi, prin dedublare,

AB : a1 x + b1 y − r(y + b1 ) = 0
AC : a2 x + b2 y − r(y + b2 ) = 0.

Rezolvând sistemul format din ultimele două ecuaţii, rezultă coordonatele

lui A :
r2 (b2 − b1 ) r(a1 b2 − a2 b1 )
xA = , yA = ,
∆ ∆
unde ∆ = a1 b2 − a2 b1 − a1 r + a2 r 6= 0.
Abscisele punctelor C, B, M, N sunt:

rb1 rb2 r a1 b 2 + a2 b 1 r(a1 b2 + a2 b1 )

xC = ; xB = ; xM = · ; xN = ,
a1 a2 2 a1 a2 a1 a2
 19

iar ordonatele lor sunt 0.

Fie P 0 ∈ (M P astfel ı̂ncât M P 0 = r. Demonstrăm că A, P 0 , N sunt coliniare,
de unde va rezulta P = P 0 . Condiţia de coliniaritate este:

 
 r a1 b 2 + a2 b 1 

2 r 1 
 2 a1 a2

 r (b2 − b1 ) r(a1 b2 − a2 b1 ) 

 1 = 0 ⇔
 ∆
 r(a1 b2 + a2 b1 ) ∆ 

 0 1
 a1 a2
 a1 b 2 + a2 b 1
 

 1 1
 2a1 a2 
 r(b2 − b1 ) a1 b2 − a2 b1 ∆ = 0 ⇔
 
a b + a b 
 1 2 2 1
0 1 
a1 a2
 
 b1 b2
 

 + 1 0 
 2a1 2a2 
 rb2 − rb1 a1 b2 − a2 b1 ra2 − ra1  = 0 ⇔
 
 b
 1 + b2

0 1 
a1 a2
 
   
a1 b2 b2 a2 b 1 b1
−r + r− = 0.
a2 2 a1 2

a21 + b21 a2 + b22

Ţinând seamă că r = = 2 , această egalitate este adevărată.
2b1 2b2
20 CAPITOLUL 2. GEOMETRIE ŞI TRIGONOMETRIE
Capitolul 3

Analiză matematică

1. Să se arate că:

a) ex ≥ xe , ∀x > 0;
1
b) xα · | ln x| ≤ pentru 0 < x < 1 şi α > 0;
x
αe
c) e ≥ 1 + ln(1 + x), ∀x > −1;
ln x 1
d) ≤ √ , ∀x ∈ (0, 1) ∪ (1, ∞).
x−1 x

Soluţie.
ln x ln e
a) rezultă din ≤ , ∀x > 0.
x e
b) x ∈ (0, 1) ⇒ ln x < 0. Inegalitatea devine:

1
−xα ln x ≤ ⇔ −αe · ln x ≤ x−α ⇔ ln x−αe ≤ x−α ⇔
αx
e
−α −α
x−αe ≤ ex ⇔ x−α ≤ ex ,

iar această inegalitate rezultă din a) ı̂nlocuind x cu x−α .

Altfel. Demonstrăm că

1
f (x) = ln x + · x−α ≥ 0
αe
pentru x ∈ (0, 1). Avem:

f 0 (x) = x−1 − e−1 · x−α−1 = x−α−1 xα − e−1 ;

1
f 0 (x) = 0 ⇔ xα − e−1 = 0 ⇔ x = e− α ;
f 0 (x) > 0 ⇔ xα − e−1 > 0 ⇔ xα > e−1 ⇔ ln xα > ln e−1 ⇔
1
α ln x > −1 ⇔ x > e− α .

21
22 CAPITOLUL 3. ANALIZĂ MATEMATICĂ

Monotonia funcţiei f :
1
x 0 e− α 1
0
f (x) | −−− 0 +++ |
f (x) | & 0 % |
c) Folosesc ex ≥ x + 1, ∀x ∈ R (care rezultă din faptul că funcţia x 7→ ex
este convexă, deci graficul ei este situat deasupra oricărei tangente la grafic,
ı̂n particular deasupra dreptei x 7→ x + 1, care este tangentă ı̂n (0, 1)).
Pentru x > −1, din ex ≥ x + 1 ⇒ ln ex ≥ ln(x + 1) ⇒ x ≥ ln(x + 1). Deci
ex ≥ x + 1 ≥ ln(x + 1) + 1, ∀x > −1.
ln x 1 x−1
d) Fie x > 1. Inegalitatea ≤ √ este echivalentă cu ln x ≤ √ .
x−1 x x
Consider funcţia
x−1
f : [1, ∞) → R, f (x) = √ − ln x.
x
√
0
√
− 12
0 1 ( x − 1)2
Cum f (x) = x−x − = √ ≥ 0, ∀x ≥ 1, rezultă f
x 2 x
crescătoare. Deci f (x) ≥ f (0) = 0, ∀x > 1.
Cazul x ∈ (0, 1).
1
Notez y = , y ∈ (1, ∞). Inegalitatea din enunţ devine:
x
ln y −1 1 −y ln y √ ln y 1
≤ ⇔ ≤ y⇔ ≤√ ,
1 1 1−y y−1 y
−1 √
y y

unde y > 1, şi acest caz a fost demonstrat.

2. Fie 0 < a < b şi (xn )n∈N un şir recurent definit astfel:
1
x2n+1 + ab = (a + b)xn , ∀n ∈ N∗ ; x0 = (a + b).
2
Să se arate că acest şir este convergent şi să se determine limita sa.

G.M. 8 - 1988

Soluţie. x0 ∈ (a, b). Presupunem xn ∈ (a, b).

a < xn < b ⇒ (a + b)a < (a + b)xn < (a + b)b ⇒

a < (a + b)xn − ab < b2 ⇒ a2 < x2n+1 < b2 ⇒ a < xn < b.
2
 23

Deci şirul este mărginit, xn ∈ (a, b), ∀n ≥ 0.

r
a2 + b 2 a+b
x1 > x0 ⇔ > ⇔ (a − b)2 > 0
2 2
xn+1 > xn ⇔ x2n+1 > x2n ⇔ (a + b)xn − ab > x2n ⇔
(xn − a)(xn − b) < 0 ⇔ xn ∈ (a, b)

Prin urmare, şirul (xn ) este strict crescător.

Notăm l = lim xn şi, prin trecere la limită ı̂n relaţia de recurenţă, rezultă
n→∞
l2 + ab = (a + b)l, cu soluţiile l1 = a, l2 = b. Cum şirul este strict crescător,
l = b.

3. Se dă funcţia
2x
f : R → R, f (x) = .
1 + x2
Se notează fn = f ◦ f ◦ . . . ◦ f .
| {z }
n ori
a) Să se arate că există g : R → R astfel ı̂ncât ∀x ∈ R, lim fn (x) = g(x).
n→∞
b) Funcţia g este integrabilă
Z 1pe [−1, 1] ? Z 1
c) Să se decidă dacă lim fn (x) dx = g(x) dx.
n→∞ −1 −1

Examen grad II - 1985

Soluţie. a) Fie x0 ∈ R. Notăm

2an−1
a1 = f (x0 ), a2 = f2 (x0 ) = f (a1 ), . . . , an = fn (x) = f (an−1 ) =
1 + a2n−1 .

Este util să reprezentăm grafic funcţia f.

2(1 − x2 )
Derivata lui f este f 0 : R → R, f 0 (x) = , iar lim f (x) = 0.
(1 + x2 )2 x→±∞
Tabloul de variaţie a lui f :

x −∞ -1 0 1 +∞
f 0 (x) − − 0 + + + 0 − −
f (x) 0 & −1 % 0 % 1 & 0

Graficul funcţiei f :
24 CAPITOLUL 3. ANALIZĂ MATEMATICĂ

Avem
2x
f (x) > x ⇔ > x ⇔ x ∈ (−∞, −1) ∪ (0, 1).
1 + x2
Deoarece |f (x)| ≤ 1, ∀x ∈ R, rezultă |an | = |f (an−1 )| ≤ 1, ∀n ≥ 1. Deci
(an ) este mărginit.

I) x0 ∈ (0, 1). Rezultă f (x0 ) > x0 , deci a1 > x0 , de unde f (a1 ) > f (x0 ),
adică a2 > a1 . Deci 0 < a1 < a2 < 1. Presupunem 0 < ak < ak+1 < 1.
Atunci f (0) < f (ak ) < f (ak+1 ) < f (1), deci 0 < ak+1 < ak+2 < 1.
Şirul (an ) este strict crescător şi mărginit. Fie l = lim an . Trecând
n→∞
2an−1 2l
la limită ı̂n an = , rezultă l = , de unde l ∈ {−1, 0, 1}.
1 + a2n−1 1 + l2
Cum a1 > x0 > 0 şi (an ) strict crescător, l = 1.

II) x0 = 0 ⇒ an = 0, ∀n ∈ N∗ ⇒ an → 0.

III) x0 = 1 ⇒ an = 1, ∀n ∈ N∗ ⇒ an → 1.

IV) x0 ∈ (1, ∞). Acest caz se reduce la I), observând că odată cu f (x0 ) = a1
2x
avem şi f (x00 ) = a1 , x00 ∈ (0, 1), deoarece ecuaţia = a1 are două
1 + x2
soluţii pentru 0 < a1 < 1 :
q q
x0 = 1 + 1 − a1 ; x0 = 1 − 1 − a21 ; 0 < x00 < 1.
2 0

Deci l = 1 şi pentru x0 ∈ (1, ∞).

V) x0 ∈ (−∞, 0). Cum f este impară, fn sunt impare pentru orice n ∈ N∗ .

an = fn (x0 ) = −fn (−x0 ), iar −x0 ∈ (0, ∞). Deci fn (−x0 ) → 1, conform
cazurilor I), III), IV). Rezultă an = −fn (−x0 ) → −1.
 25

În concluzie, 
−1, x ∈ (−∞, 0)

g(x) = 0, x=0 .

1, x ∈ (0, ∞)


b) Cum g este monotonă şi mărginită pe [−1, 1], rezultă g integrabilă pe

[−1, 1].
Deoarece g nu are proprietatea lui Doarboux, g nu are primitive pe [−1, 1].
Z 1
c) Pentru că fn impară, fn (x) dx = 0, ∀n ∈ N∗ .
−1 Z 1
Deoarece g este impară şi integrabilă pe [−1, 1], rezultă g(x) dx = 0. Deci
Z 1 Z 1 −1

lim fn (x) dx = 0 = g(x) dx.

n→∞ −1 −1

4. a) Reprezentaţi grafic funcţia f : R → R,

2 2x
f (x) = arcsin .
π 1 + x2
b) Rezolvaţi inecuaţia:

2x π
arcsin 2
≤ x.
1+x 2
Examen definitivat - 1986

Soluţie. Funcţia este corect definită:

2
 
 2x 
  ≤ 1 ⇔ 2|x| ≤ 1 ⇔ |x| ≤ x + 1 , ∀x ∈ R.
 1 + x2  1 + x2 2

Deoarece f este impară, studiem numai restricţia lui f la [0.∞).

f (x) = 0 ⇔ x = 0;
lim f (x) = 0 ⇒ y = 0 asimptotă spre + ∞.
x→∞

Prima derivată:
 4
 , x ∈ [0, 1)
π(x2
+ 1)

f 0 : [0, 1) ∪ (1, ∞) → R, f 0 (x) = 4 .
−
 , x ∈ (1, ∞)
π(x2 + 1)
26 CAPITOLUL 3. ANALIZĂ MATEMATICĂ

A doua derivată:
 8x
−
 , x ∈ [0, 1)
π(x2
+ 1)2
f 00 : [0, 1) ∪ (1, ∞) → R, f 00 (x) = 8x .

 , x ∈ (1, ∞)
π(x2 + 1)2
Tabloul de variaţie a lui f :
x 0 1 ∞
0
f (x) ++++ |−−−−
f (x) 0 % 1 &
f 00 (x) −−−− |+++ +
Graficul funcţiei f :

b) Inegalitatea este echivalentă cu f (x) ≤ x, adică grficul lui f situat sub

prima bisectoare.
Folosind monotonia şi convexiatea lui f, rezultă x ∈ [−1, 0] ∪ [1, ∞).

5. Să se arate că pentru orice x ≥ 2 are loc inegalitatea

π π
(x + 1) cos − x cos > 1.
x+1 x
Admitere Fac. Matematică, Bucureşti - 1987

Soluţie. Considerăm funcţia

π
f : [2, ∞) → R, f (t) = t cos .
t
Prima derivată a lui f este
π π π
f 0 : [2, ∞) → R, f 0 (t) = cos + sin ,
t t t
 27

iar a doua derivată este

π2 π
f 00 : [2, ∞) → R, f 00 (t) = − 3
cos .
t t
Deoarece f 00 < 0, rezultă f 0 descrescătoare pe (2, ∞). Cum lim f 0 (t) = 1,
t→∞
deducem f 0 (t) > 1, ∀t ∈ (2, ∞). Aplicând teorema lui Lagrange funcţiei
f pe intervalul [x, x + 1], x > 2, rezultă că există ξ ∈ (x, x + 1) astfel ı̂ncât
f (x + 1) − f (x) = f 0 (ξ) > 1. Pentru x = 2, inegalitatea se verifică direct.