Atributiva
Atributiva constituie, în frază, o realizare propozițională a atributului.
Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?.
Regentul unei propoziții subordonate atributive poate fi:
un substantiv comun sau propriu:
Scriitorii1/pe care i-am citit2/ m-au impresionat.1/
Lucian Blaga,1/ care este un poet modern,2/ a scris despre frumusețea umană1./;
un pronume:
Acela1/ care vorbește2/ a câștigat un premiu de poezie.1/;
un numeral cu valoare pronominală:
Dintre acele fete, a treia,1/ care nu participă la discuție,2/ scrie compuneri
frumoase.1/
Elementele de relație prin care poate fi introdusă propoziția atributivă
sunt:
pronume relative în nominativ, acuzativ, dativ, genitiv (Poezia1/ pe
care ai citit-o2/ este frumoasă.1/);
adjective pronominale relative (Hotărârea1/ ce cărți să citim2/ ne
aparține.1/);
pronume și adjective pronominale nehotărâte (Plăcerea1/ oricui scrie
poezie2/ este de a avea cititori.1/);
adverbe relative (Momentul1/ când ne vom întâlni2/ l-am stabilit deja.1/);
conjuncții subordonatoare (Nu ascundea dorința1/ să meargă la un
spectacol.2/).
! Când introduce o atributivă, conjuncția compusă subordonatoare ca ...
să se folosește numai disociată de alte părți de propoziție
Dorința profesorului1/ ca toți elevii să ia note mari2/ este puternică.1/
! În limbaj popular, atributiva poate fi introdusă prin pronumele relativ
invariabil de: Omul1/ de- l vezi2/ e tatăl meu.1/
!!! Expansiunea constă în transformarea unei părți de propoziție în
propoziția subordonată corespunzătoare, cu păstrarea intactă a sensului. Se
opune contragerii.
Contragerea constă în transformarea unei propoziții în partea de
propoziție corespunzătoare, cu păstrarea intactă a sensului.