1

Începutul secolului al XVIII-lea o găseşte pe Franţa ca fiind

“obosită” parcă de austeritatea şi grandoarea obsedantă a artelor
impuse în perioada lui Ludovic al XIV-lea. Astfel, după o perioadă
de tranziţie numită Régence, artele se lasă seduse de un nou curent
şi se dezvoltă într-un noutate desăvârşită – Rococo. Acesta
întinereşte şi împrospătează decoraţia interioară şi în special
mobilierul.

Primii treizeci şi cinci de ani ai secolului al XVIII-lea vor fi

decisivi în evoluţia mobilierului. Este vorba nu numai de o
schimbare ornamentală, ci şi de una structurală, reflectând noul
entuziasm pentru comfort şi loisir, în locul grandorii şi solemnităţii
stilului oficial de la Versailles. Provincialul francez, cum mai era
denumit, ondulează toate liniile drepte. Practic, întregul veac este
considerat o epocă de continuă căutare a noului şi de permanentă
schimbare a mentalităţii unei societăţi care se vrea mai modernă,
mai relaxată, mai practică.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluţia barocului, dovadă fiind şi
numele (combinaţie lingvistică dintre cuvântul francez rocaille, adică scoică, şi cel italian
barocco, adică baroc), rococo-ul este caracterizat mai ales de bogăţia şi varietatea
detaliilor şi a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la
opulenţă. Totuşi, astăzi, rococo-ul este privit ca o perioadă relativ distinctă în evoluţia
artei occidentale, apropiindu-se sensibil de neoclasicism.

Arta obositoare a lui Ludovic Soare se transformă complet, începând de la arhitectură şi

până la cele mai mici detalii ale mobilierului. Arta practic se mută de la palatul regal,
optându-se acum pentru locuinţe mai mici în care domneşte comfortul, iar mobilierul nu
se mai desprinde acum din arhitectură, el fiind conceput conform cerinţelor locuinţei. Se
caută crearea unui ambient intim şi plăcut unde mobilierul proporţionat, redus şi delicat
devine mai ales domeniul doamnelor. Totul îşi pierde forma monumantală şi grandioasă
pentru a-şi asuma alta nouă ce înmoaie, rotunjeşte şi înnobilează. Totuşi, rotunjimea
arhitecturii interioare se regăseşte şi în mobilier, dominat din ce în ce mai insistent de
curbe şi contracurbe, de volute şi linii ondulate, de serpentine şi de galbarea tot mai
accentuată a picioarelor. De asemenea, interioarele sunt acum acoperite cu lambriuri
frumoase în noanţe de alb, auriu, culori pastelate în general, verniluri colorate etc.

În decorul caracteristic pentru mobilierul rococo se încadrează frunzele franjurite,

frunzele de acant, scoicile asimetrice, talpa de melc, decorul floral, influenţele orientale
fiind evidente prin reprezentările de flori exotice, dragoni, fluturi, păsări măistoase sau
peisaje. Toate acestea sunt realizate de meşteri pricepuţi şi nu de arhitecţi. Se foloseşte
lemnul preţios, precum mahonul sau trandafirul, dar şi esentele indigene sunt importante.
Dintre acestea putem aminti: stejarul, fagul, bradul şi plopul pentru schelet, iar pentru
marchetărie şi faţade se utilizează lemnul preţios, colorat sau pictat, lăcuit, iar pentru
protecţia pieselor marchetate se folosesc saboţi şi baghete din bronz. Marchetăria este
dominată de rozete, figuri geometrice, trofee de vânătoare, muzicale sau câmpeneşti,
scene cu personaje etc.

2
Scaunele Rococo sunt mai confortabile şi mai usoare, cu picioarele subţiri şi cambrate,
fără traverse de legatură. Trei tipuri de scaune reprezintă cel mai bine această perioadă:
Bergere sau scaunul cu spatele îndoit şi şezut scund, Marquise, a cărui principală
diferenţă faţă de anteriorul este lungimea şezului, mărit pentru a putea suporta două
persoane şi Canape, un scaun extrem de comod pe care se pot aşeza mai multe persoane.
Fotoliile au spătarele arcuite în formă de vioară, prevazute în partea de sus cu motive
ornamentale în formă de panglici, flori sau scoici. Braţele sunt bogat ornamentate. Apare
fotoliul de cabinet, precum şi mobila duchesse, compusă din două şezlonguri şi un
taburet. Toate acestea se adaptează parcă la corpul uman, având forme sinoase, iar
consola braţelor se retrage spre interior.

Masa din perioada rococo, mai lejeră şi uşor de manevrat, este lipsită de traverse de
legatura, asemeni şederilor. Ea primeşte mai multe functii şi astfel apar: masa de scris cu
sertare, masa de lucru de mâna, masa pentru cărţi de joc, masa de cafea cu platou de
marmură sau porţelan, masa de toaletă numită şi coiffeuse, cu oglindă mobilă. La toate
aceste măsuţe se foloseşte de obicei furnirul, bronzul pierzându-şi din importanţă. De
asemenea, apar birourile dreptunghiulare cu colţurile rotunjite; ele sunt prevăzute cu trei
sertare şi au picioarele ornate cu frunze din bronz aurit. Se remarcă modelul de birou
capucin, înzestrat cu ascunzatori, sertare şi cu două panouri mobile. Pentru birouri se
folosesc scaune rotative, cu şedere patrulateră şi spătar semicircular, capitonate cu piele.

Paturile din această perioadă menţin stilul precedent cu cei patru stâlpi ce susţin cerul
prin tablie, insă cerul este acum scurtat, el acoperind doar o parte din pat. Luxul şi
comfortul sunt redate prin acoperirea paturilor cu textile valoroase.

Comodele, unele suple, cu doua sertare şi picioarele cambrate, altele masive, cu picioare
scurte, prevăzute cu mai multe sertare) devin piesele de mobilier la modă încă din
perioada Régence, construite din nuc sau acaju, marchetate şi lustruite, acoperite cu
marmură ornată cu bronz aurit. Dulapul scade în dimensiuni, transformându-se într-o
mobilă mică, mai înalta decat o comodă, fiind foarte bogat decorat cu picturi chinezeşti
sau imita procedeele chinezeşti de pictură policromă sau patinarea cu aur, cu tonuri mai
deschise sau mai închise pe ornamente. Decoraţia sculptată este adeseori simetrică, iar
lemnul este tratat ca în perioada lui Ludovic al XIV-lea, când se folosea foarte mult auriul
şi argintiul. Decoraţiile de pe mobilă sunt în mare parte intarsia cu diferite fibre în diverse
culori. În continuare se evită construcţia mobilei foarte masive. Feţele şi părtile laterale
ale dulapurilor, de exemplu, sunt curbe atat în planul vertical cat şi pe direcţia orizontală
ceea ce făcea aplicarea furnirului sau a intarsie destul de dificilă.

Stilul rococo se afirmă cu mare uşurinţă în întreaga Europă, în contrast cu rococo-ul

francez. El poate fi uşor identificat în Anglia sau în Italia, unde primeşte denumirea de
baroquetto. Deşi popular, spre sfârşitul perioadei regelui Ludovic al XV-lea, mobila în
stil rococo devine, poate, prea decadentă având curbe peste tot, fără simetrie şi cu
decoraţiuni prea abundente. Acest lucru a catalogat rococo-ul în zilele noastre drept un
curent exuberant şi prea pretenţios.

3
 BIBLIOGRAFIE

Cismaru I., Cismaru M., Ghimpu R., Mobilă stil, editura Tehnică,
Bucureşti, 1993

Ionescu F. şi Nastase V., Proiectarea mobilierului şi a interioarelor,

Editura Tehnică, Bucureşti, 1970

Meyer, Franz Sales, Ornamentica, editura Meridiane, vol. II,

Bucuresti, 1988

Sassone A., Furniture from rococo to art deco, Editura Evergreen,

Koln, 1988

Sârbu R., Merceologie, Mărfurile din lemn: mobila, curs didactic

[Link]