ION

Liviu Rebreanu

Ion este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri narative, cu o intrigă complicată. Principalul mod de expunere
este narațiunea, iar personajele se conturează direct, prin descriere, și indirect, din propriile fapte,
gânduri și vorbe, cu ajutorul dialogului și al monologului interior.

Perspectiva temporală e reală și cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea

derulării lor, iar cea spațială reflectă un spațiu real, al satului Pripas, și unul imaginar închis, al
trăirilor interioare din sufletul și conștiința personajelor.

Romanul este structurat în două părți, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, având 13
capitole, care poartă titluri-sinteză: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Rușinea”,
„Nunta”, „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ștreangul”, „Blestemul”, „George” și „Sfârșitul”.

Romanul a fost publicat în anul 1920, tema fiind o monografie a realității satului
ardelean de la începutul sec. XX și ilustrând evenimente importante din viața omului, obiceiuri,
relații de familie etc.

Titlul este dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii prin
dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul în care îl obține.

Geneza romanului demonstrează apartenența operei la realism. Liviu Rebreanu a

mărturisit că în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important l-a avut emoția, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu țăranul care săruta
pământul, întâmplarea povestită de sora lui despre o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un
sărăntoc și bătută cumplit de tatăl său pentru că tânărul nu voia decât averea, precum și propria
experiență de ardelean, care a observat mentalitatea și obiceiurile țăranilor, viața lor dificilă,
cauzată de lipsa pământului.

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii din satul Pripas se
află la horă, în curtea Tudosei, văduva lui Maxim Oprea. (expozițiunea) Așezarea celor veniți la
horă reflectă relațiile sociale. Fruntașii satului, primarul și țăranii bogați discută separat de țăranii
mijlocași, așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa
demnității, fapt redat de atitudinea „sărăntocului”: „Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei,
trage cu ureche și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se
vâre între bogătași”. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, vin
să privească „petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.

Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă,
marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu (tatăl Anei) de la cârciumă la horă și
confruntarea cu Ion, pe care îl numește „hoț” și „tâlhar”, pentru că „sărăntocul” vrea să-i ia fata
promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Ion se va răzbuna
ulterior, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte nunta.

Bătaia de la cârciumă, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua
de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George. Incidentul provoacă dorința de
răzbunare a lui George; scena este construită în simetrie cu aceea de la sfârșitul romanului, când
George îl ucide pe Ion cu sapa.

Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după avere.

Pentru că dorește să obțină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile
Baciu să accepte căsătoria. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca
zestre, apoi se simte înșelat și începe s-o bată pe Ana. Femeia este alungată, pe rând, din casa
soțului și din cea a tatălui. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi țărani, în care „biata
Ana nu este decât o victimă tragică” (G. Călinescu). Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion
regrete, pentru că în Ana, iar apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății asupra
pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește să o caute pe Florica, măritată între timp cu
George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George, care-l lovește cu sapa pe Ion, nu
este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui
Ion revine bisericii.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea
condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru și
orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și
Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior dintre „glasul pământului” și „glasul iubirii”.

Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ sau
între Ion și George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și pământul-stihie este
provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ (scena în care Ion sărută pământul
este sugestivă) și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea
în această matrice universală.

Stilul narativ este neutru, impersonal, „stilul cenușiu” fiind specific prozei realiste
obiective, autorul respectă autenticitatea limbajului regional. Personajele realiste sunt tipice
pentru o categorie socială, „exponenți ai clasei și generației” (G. Călinescu), condiționate de
mediul în care trăiesc. Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului:
țăranul sărac, arivistul fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și
ambițiosul dezumanizat de lăcomie.

Concluzionând, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice,

ce are în centru „patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune” (N. Manolescu). Eugen
Lovinescu l-a considerat drept „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”.