RUGĂCIUNEA LUI DANIEL

Daniel Bănulescu reuşeşte – fără aparenţa efortului – să fie (să rămână !)

original într-un peisaj poetic parcă tot mai divers, aproape îmbâcsit de cele
mai variate resuscitări şi revizitări (diferit convingătoare), agitat de cele mai
pestriţe şi neaşteptate „invenţii“ (variabil elocvente, şi acestea, fireşte).
Într-un tărâm ticsit, se instalează într-o enclavă pustie, ca „agent“ izolat.
Reinventează rugăciunea.
Pe la sfârşitul verii trecute, a intrat în circulaţie un ciudat volum, un
caiet imprimat, pe a cărui copertă pastelat-zmeurie, ori mai degrabă liliachie,
e de găsit doar titlul – Daniel, al rugăciunii – şi identitatea editorului –
Editura Muzeului Literaturii Române – , nu şi numele vreunui autor. Că
autorul este Daniel Bănulescu, cititorul o află totuşi din menţiunile juridice şi
tehnico-biblioteconomice, obligatorii, din pagina 2 ( © şi „Descrierea CIP a
Bibliotecii Naţionale…“), ca şi din postfaţa, simpatetică, semnată de celălalt
alcătuitor al unui deja mitificat tandem de dioscuri nouăzecişti, Radu
Aldulescu.
Ciudatul volum liliachiu conţine – format din secţiuni ori capitole
(corespunzând fiecare uneia din primele şase luni ale anului), la rândul lor
articulate din versete (corespunzând, fiecare, câte unei zile), şi dotat cu un
original sistem de „trimiteri interne“ asupra căruia voi reveni – un amplu
poem.
Poem care nu e propriu-zis epic, dar e suficient de „epicizat“ ca să poată
fi (spre scandalizarea previzibilă a puriştilor „critici ai criticii“), dacă nu
propriu-zis „povestit“, atunci survolat rapid, într-un sinopsis ultraconcentrat.
Textul începe printr-o „artă poetică“, de fapt o fantasmă destrămată a unui
ideal existenţial: autorul se credea destinat ca, asemenea unui pliculeţ de
ceai, „scufundat în lumea fierbinte“, să-i „îndrepte“ culorile. Urmează o
viziune sumbră asupra destinului („…acum ştiu/ că fusesem sortit să crap pe
nişte grămezi de gunoaie“). Lumea, vieţuirea, e înregistrată ca o cursă
crâncen-promiscuă (într-un autobuz etc.), ca o competiţie fără cruţare,
„darwiniană“, cu eliminarea sângeroasă a celor mai neajutoraţi
(„[ OSPĂŢUL DE CANIBALI ]“, sub imperiul unei puteri necurate,
diavoleşti. Protagonistul – în fine, enunţătorul poemului, „eul liric“ – e
ispitit, se dedă desfrâului, e ispitit iarăşi şi iarăşi, e cât pe ce să fie despărţit
de Dumnezeul său – care e Dumnezeul adevărat, cel „dezvăluit de Biblie“,


Titlul complet este, de fapt, pe copertă, Daniel, al rugăciunii [prima jumătate a anului]*,
asteriscul trimiţând la precizarea anului în chestiune, imprimată tot pe copertă, în partea de
jos: „*2002“; pe pagina de titlu (p. 3), titlul este grafiat după cum urmează: Daniel, al
rugăciunii (…prima jumătate a anului)
pe când cel al partenerei de eros e unul fals, un demon malefic. „Băştinaşii“
– filistinii, cei robiţi simţurilor şi lăcomiei, cei neîndumnezeiţi, care „din
batjocură îşi pleznesc bucile“, canibalii care „cu jugulara celui nevinovat îşi
sorb (…) heleşteiele de alcooluri“ – şi femeile lor îl ispitesc, îl vulnerează. Îl
agresează şi îl dispreţuiesc, respectiv îl târăsc în dezmăţ. Îi pun la încercare
credinţa („ – Unde este, băiete, Dumnezeul tău ?“). Vieţuirea în „sălbăticie“,
în mijlocul „băştinaşilor“, e descrisă în tonuri coşmareşti, cu recuzită post-
apocaliptică, în peisaje de SF „negru“ şi utopie negativă („ Când,
nedezminţit, trebuie să cutreier poteca îngustă/ dintre magazinele cu vitrinele
smulse.// Pe cornierul cărora / Îşi reascut muşcătura şi urşii cavernelor, şi
marile carnasiere. // Sunt recunoscut şi înconjurat imediat de acei băştinaşi. /
Ce rânjesc. Şi din batjocură îşi pleznesc bucile.“ etc.). Toate acestea, de până
aici, în „versetele“ corespunzând zilelor lunilor ianuarie-martie. Capitolul
APRILIE: Daniel şi Brunhilda schimbă total „locaţia“ (cum zic unii, în
ultima vreme, în loc de „loc“ !) şi atmosfera: Daniel (cel din poem, Daniel al
Rugăciunii, la fel ca şi Daniel Bănulescu „cel-din-viaţă“ mai acum câţiva
ani) se află la Berlin, cu prilejul unei burse literare. Din sejurul berlinez e
evocată compătimirea cu delirul unei tinere nebune, pensionară a unui
ospiciu, apoi un intermezzo aşa-zicând „turistic“ (Daniel cutreierând
muzeele, se confruntă cu vestigii ale marilor civilizaţii străvechi, pe
divinităţile cărora – „zeităţi demonice“ – le repudiază), o rugăciune fierbinte
către Dumnezeu pentru vindecarea prietenei bolnave, în fine – în preajma
plecării – întâlnirea cu tânăra, între timp vindecată. Urmează, în MAI, noi
dezvoltări pe tema situării faţă de Dumnezeul său, pe care, la început, l-a
iubit numai din spaimă de moarte, şi care, mai târziu l-a hărăzit cu puterea
credinţei şi l-a învăluit cu binecuvântarea Lui. L-a dăruit cu putere de tigru.
Au loc noi întâlniri cu „băştinaşii“, în „sălbăticie“, şi lui Daniel îi este pusă,
de trei ori la rând, întrebarea dacă Dumnezeul lui este cel al unei forţe
pustiitoare (care, de pildă, „…ridică şi coboară acum. / Cu scrâşnet de
lanţuri. / Ghergheful canalizărilor oraşului, omizile tramvaielor şi grohotişul
de automobile…“), iar răspunsul este, statornic, : „Nu.“; aflat la îndemâna
oricui, la „nici o lungime de braţ“, Dumnezeu nu se lasă cunoscut de inimile
învolburate de trufie ale „băştinaşilor“. Poetul – personajul poemului, de fapt
– are o viziune revelatoare, în doi timpi, o viziune („de provenienţă
omenească“) straniu „elaborată“ şi totodată de o pronunţată concreteţe : mai
întâi, i se arată, într-un cadru de junglă decorativ-fabuloasă, în genul celor
închipuite de pânzele lui Henri Rousseau („Vameşul“), o mulţime infinită de
cameleoni care îşi schimbă, simultan şi la unison, culoarea în ritmul
loviturilor de tobă ale unui ciudat toboşar întruchipând Timpul, şi care se
poartă în levitaţie pe deasupra frunzişurilor, iar apoi îl re-vede pe acel
toboşar plutitor (de data asta în plin Bucureşti real, deasupra Cişmigiului)
reglând cu ritmul bubuiturilor îmbătrânirea precipitată şi trecerea în moarte a
omenirii mişunânde pe străzi. Scăpat de sub puterea propriei viziuni, Daniel
caută să se întoarcă la realitatea obişnuită. Aparenţa lui e de sănătate, de
vigoare, însă e doar aparenţă. Păcatul originar i-a damnat pe toţi oamenii,
muritori. Moartea răpăie, seceră, decimează vertiginos („Trei sferturi din
oamenii pe care i-am cunoscut în copilăria mea (…) deja au murit“, între ei ,
prieteni apropiaţi, precum marii poeţi „Virgil“ [Mazilescu] şi „Cristi“[an
Popescu], dar şi „administratorul blocului din Maşina de Pâine“ , vecini de
palier, rude, etc.). Poetul îşi înalţă din nou rugăciunea. Singura nădejde în
faţa spaimei de moarte e instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Am recurs înadins la acest gen de narare „aplatizantă“, de tipul celei
utilizate cu maliţie, cândva, de I. Barbu aflat în dispoziţie antiargheziană
(„Poetul sapă odaia.“ etc.). Am făcut-o ca să dau de înţeles că nu prea s-ar şti
de ce e atât de original, poetul nostru, dacă ar fi să ne luăm numai după ce
„zice“. Că are o viziune asupra ritmurilor existenţiale ? Că se teme de
moartea obştească şi caută cu ardoare credinţa ? Bine, dar astea atâţia le-au
(s)pus în poezie, în fel şi chip ! Păi, desigur că tocmai felul şi chipul sunt
importante. Cum anume (s)pune poetul, în poezie, cele ce le are de (s)pus:
asta, într-adevăr contează. Şi că poezia lui chiar e poezie, deşi – ori, poate,
tocmai pentru că ? – tinde să se sustragă zonei monden-profesionale a
„literarului“ şi să se autorecomande ca (un nou fel de) rugăciune.
Spuneam că Daniel Bănulescu îşi afirmă originalitatea, şi o repet,
subliniind că impresionează puternic într-un context aglomerat. Dacă vrem
să desluşim câteva din temeiurile acestei performanţe, probabil că e oportun
să procedăm apofatic. Să remarcăm, de pildă, că poetul nu vântură imagini
pletorice, sufocant-invadatoare, comasate ori compactate. Şi că nici nu se
abandonează meşteşugului versificaţiei, freneziei enunţării, „măiestriei“
captaţiei imediate prin cuvânt, iscusinţei de a „gâdila în mod plăcut“. Să
băgăm de seamă că nu aduce în prim-plan sordidul, derizoriul, trivialul
proliferat peste măsură, şi de aceea necreditabil, tocmai datorită evidenţei
efortului de a frapa peste măsură.
Nu face toate acestea, şi totuşi, de fapt…le face. (Mă contrazic, s-ar
părea, însă de fapt nu, sau nu de tot, şi iată de ce:)Le face – cât le face – cu o
extraordinar de oportună, pentru sensibilitatea de azi , măsură , cu o salutară
(adică: salvatoare…) parcimonie şi reţinere, exact atât cât trebuie ca să fie
bine, cu adevărat frapant, cu adevărat copleşitor.
Nu prin energie „anecdotică“ şi, mai ales, nu prin cantitate verbală
frapează Daniel, al rugăciunii. Cantitativ , textul e chiar – relativ – „puţin“
(despuiat de tehnoredactarea lui dichisită şi de mulţimea de „trimiteri“,
cules la rând, ceva mai înghesuit şi cu un corp de literă mai mic, s-ar putea
ca întregul poem să încapă pe vreo 10-15 pagini…dar ar fi păcat !), ceea ce-i
conferă poemului capacitatea de a „răsuna“, într-adevăr, foarte tare.
Amestecul, caracteristic, de băşcălie şi smerire îl descoperisem în
poemele mai vechi ale lui Daniel Bănulescu, dar şi – mai ales – în romanele
lui (unde, acolo foarte darnic în materie de „masă textuală“, construia
fantasmagorice bufonade grav-groteşti de o extremă culoare, „mântuite“, în
ultimă analiză, de fiorul „smeririi“, grijuliu disimulat până la tergiversata lui
revelare peremptorie). Formula ne apare acum modificată: băşcălia e pusă în
surdină (practic, absentă, ori redusă la o cvasi-imperceptibilă mustăceală,
refugiată în subtext), smerirea mult mai manifestă. Manifestă, însă
nicidecum convenţional-„confecţionată“ : cât se poate de convingătoare.
Printre însuşirile forte ale poetului, o cunoşteam pe cea manifestată în
„instinctul“ dozării întotdeauna oportune a contrariilor, al oportunei
cumpăniri între artificiu şi autenticitate, între verbozitate şi tăcere, între umor
şi tragism, între nonşalanţă şi disperare, între stăpânire de sine şi explozie
(aceasta din urmă nu histrionică, nu „construită“ sau provocator
„exhibiţionistă“, ci, simplu, ne-înăbuşită). Oricare vor fi fiind „modurile de
operare“ intime – deci, prin definiţie, în veci insesizabile – ale „distileriilor“
ori „rafinăriilor“ poietice ale acestui poet atât de original, oricum vor fi
funcţionând ţevăriile prin care se face circulaţia subtilă de fluide ideatice,
semantice, senzoriale, afective (incomunicabile ca atare) între trăire şi text,
efectul final e fericit, poemul are valoare, iar aceasta se impune cu
naturaleţea lucrului parcă aşa „sortit“ să fie.
Pare nepotrivit să cauţi să depistezi în Daniel Bănulescu artizanul
iscusit, meşteşugarul. Deşi „meşteşug“, fără îndoială, există, la el. Însă acea
naturaleţe autoritar-familiară, omniprezentă (chiar şi aici, într-un text învestit
cu o solemnitate perceptibilă, cu siguranţă voită), face să treacă pe un plan
secund – şi legitimează totodată – „logistica“ şi „meseria“. Se cuvine
semnalat – în legătură cu amplificarea neţărmurită a conotaţiei unui limbaj
voit „sărac“, amplificare la care contribuie decisiv – originalul sistem de
„trimiteri interne“ cu care e dotat textul poemului. În fiecare „verset“, unele
cuvinte poartă câte un indice, marcat cu tot felul de simboluri, mai mult sau
mai puţin „ciudate“ într-o carte de poezie (alături de mai familiarele * şi **
apar şi semne ca Δ‚ ΔΔ, □, # ş.a.), iar la sfârşitul versetului, indicii respectivi
trimit la unul sau mai multe alte versete din corpul poemului. Sistemul de
trimiteri a fost inspirat în mod evident de ediţiile curente ale Bibliei. Dar e
„legitim“, nu e vorba de o parodiere ieftină a procedeului. Urmărind
trimiterile, cititorul găseşte întotdeauna evidente omologii, convergenţe,
reiterări semnificativ modulate, potriviri semantice, „sinonimii“ (parţiale).
Astfel, anumite segmente ale poemului (vocabule, dar, prin ele, situaţii,
stări…) se susţin reciproc, „con-sună“ explicit, intră în rezonanţă şi se
„îmbogăţesc“ unele pe altele. Sistemul de trimiteri instituie o structură
tridimensională a sensurilor, o spaţialitate (a textului), o simultaneitate, o
reverberaţie generală a conotaţiilor. Trimiterile amintite oferă link-uri, cum
se spune în jargonul internauţilor, a căror activare actualizează, în orice
moment, practic întregul poem, pornind de la un cuvânt oarecare. Urmărirea
trimiterilor mai provoacă, inevitabil, şi o (oportună) reluare, productiv
încetinită, a parcurgerii textului. După lectura-şnur, de primă instanţă,
cititorul e tentat să reia lectura, urmărind trimiterile, astfel încât originalul
„aparat critic“ determină o scandare a textului, echivalează cu o enunţare
lentă şi apăsată, care ghidează ritmul lecturii. Îndeamnă la re-citiri tot mai
minuţioase şi mai „aprofundate“. Astfel, un artificiu aparent „de editare“ –
şi, poate, pentru unele puncte de vedere, discutabil – duce la un spor de
consistenţă a sensului. De aceeaşi procedare ţine şi Îndrumar-ul din finalul
volumului, care înlesneşte(-recomandă) recitirea unor fragmente ale
poemului în anumite împrejurări, de pildă atunci când „Ţi-e frică de moarte“,
ori „Crezi că eşti destinat să realizezi lucruri importante, fără însă a te întâlni
cu speranţa“, ori „împreună cu mulţimea, eşti supus unor influenţe nevăzute
şi rele“ ş.a.m.d. Fapt este că – lucru cu adevărat important ! – prin rostirea
(relativ) puţină şi „reţinută“ poemul tinde vertiginos către conotaţie maximă.
„Maximă“ nu în sensul polisemiei indecidabile, a arbitrariului decodării
infinite, ci ca pondere în actul lecturii. „Cantitatea“ de conotaţie e suscitată
nu prin încifrare, obscuritate, metaforizare dificultos descifrabilă, prin
cultivarea vagului sau a opacului, ci prin rostire aşa-zis simplă, dar lacunară,
a unor mari adevăruri şi zbuciumuri existenţiale. „Învelite“ pilduitor într-o
ademenitoare concreteţe.
Postmodernismul lui Daniel Bănulescu – dacă e (şi dacă mai e nevoie,
sau cazul, să tot vorbim de postmodernism) – se manifestă prin întoarcerea
la „viaţă“ . (E şi asta o iluzie perpetuă a literaturii, dar asta o ţine pe ea,
literatura, în viaţă.) D. B. apare de data aceasta, mai mult decât oricând– o
afirm fără nici un fel de ironie ! – în postură „angelică“. Prezentând, „în
direct“, un adevărat happening cu sine, pus în scenă cu histrionism grav – şi
cu nu puţină, chibzuită, „organizare“ –, se re-creează în personaj. Poemul
(volumul !) acesta ni se arată în faţă mai mult ca o experienţă vitală, decât ca
un „cântec pe liră“. Un „model“ posibil al ciudatei tentative („ciudată“
contextual: cine mai face acum asemenea lucruri ? puţini !) ar fi în Vieţile
sfinţilor. O „Viaţă“ care ar fi redactată chiar de protagonist. Religiozitatea
acestuia nu este una de recuzită, de convenienţă conformistă, ci, redusă la
esenţial („primitivă“, în sensul nepeiorativ al cuvântului), e experienţa unei
ultime căutări de sine.
Informaţia – pe care o găsim în amintita postfaţă a lui Radu Aldulescu –
cum că poetul afirmă că după acest poem nu va mai scrie, în toată viaţa lui,
decât încă unul, unul singur (ne putem gândi: poate că întregirea acestuia, „a
doua jumătate a anului“?), ce va fi publicat tot aşa, cu smerire de sine, fără
menţionarea numelui autorului , ei bine, informaţia aceasta (despre viitor,
„profeţia“ aceasta autoreferenţială) ne pare întru totul credibilă. Ori poate că
D. B. (Daniel, al rugăciunii: titlul e şi un fel de pseudonim, iar colofonul
volumului e semnat „d.a.r.“) va mai scrie, dar cu totul altceva decât s-ar
putea bănui, în cu totul alt fel (nu putem şti cum , putem doar anticipa că
într-un chip surprinzător, oricum ar fi el, fiindcă asta e „marca fabricii“, la D.
B. :la fiecare ivire, surprinde – confirmând).
Parcă uneori conceptele profesoral-didactic-universitare dau buzna să
ronţăie literatura actuală de prea aproape… Există reflexul (desigur că foarte
util aşa, în general, şi chiar în majoritatea cazurilor, dar nu chiar în toate…)
etichetării şi clasării imediate a scriitorilor. Uneori e preferabil „reculul“ ori
expectativa. Greu de ataşat automat vreunui „-ism“ oarecare, îngust, Daniel
Bănulescu e, pe frontul literar, un trăgător izolat. Şi, între altele, chiar de
aceea un poet important. Inapt repartizării în formaţiuni gregare.
Un ultra-tânăr critic – pe care competenţa deja mai mult decât evidentă,
gustul sigur şi independenţa de spirit îl recomandă ca pe, într-adevăr, o mare
speranţă a criticii noastre –, Mihai Iovănel, aşeza recent, fără ezitare,
volumul Daniel, al rugăciunii alături de Levantul şi de Arta Popescu, printre
culmile poeziei româneşti din ultimul deceniu. Mi se pare foarte probabil că
are perfectă dreptate să o facă.
Se vădeşte tot mai limpede că pe acest om şi scriitor, Daniel Bănulescu,
care în „viaţa civilă“ e văzut ca un veşnic combinator de „proiecte“ şi
„programe“ (nu întru îmbuibare meschină, ci în beneficiul literaturii, şi dând
dovadă, pentru urmărirea acestui nobil scop, de o admirabilă adaptabilitate,
pe care nu are nimeni a i-o reproşa, şi e simptomatic – şi savuros ! – că, aşa
cum a debutat în „Convingeri comuniste“ fără să fi fost vreun comunist
convins, acum, în spiritul vremii, fără să fie cine ştie ce „capitalist“
performant ori „manager“ profesionist, a izbutit să scoată cartea de care
vorbim ca parte a unui, bineînţeles, „program“, conform noului limbaj de
lemn, dotându-se, evident, în prealabil, şi cu „fundaţia“ necesară !), îl
interesează nu „literatura“ (fie la modul artizanal, fie monden-mediatic, fie
istorico-literar: priorităţi, originalităţi, precedenţe şi preeminenţe, „Puterea“
în tabloul valoric „oficial“ al vremurilor de azi şi de apoi…), ci adevărul
literaturii sale.
Firile sceptice, nereligioase, „pozitive“, liber-cugetătoare, nu pot rămâne
indiferente la fiorul de devoţiune – muncită, autentic construită, „cucerită“,
cu aplomb şi candoare – de „Daniel al rugăciunii“.
Nicolae Bârna