VOINTA

I. DEFINIREA SI CARACTERIZAREA VOINTEI

M. Golu este de parere ca vointa apartine acelor fenomene

psihice care nu si-au gasit un loc bine precizat in dinamica si
complexitatea psihicului uman. De aici si varietatea punctelor de
vedere exprimate in incercarea de a defini ce este vointa. Pe de o
parte, vointa a fost interpretata ca o entitat 111j93b e distincta
acordandui-se locul central in cadrul psihicului, iar pe de alta parte, la
polul opus, vointa este desfiintata ca entitate distincta, fiind inclusa in
cadrul proceselor biologice.

Primele opinii vizand vointa au fost emise dinpre domeniul

filosofiei (pentru Nietzsche, Schopenhauer esenta fiintei umane nu sta
in rationalitate ci in vointa). Si aici parerile au fost impartite: pe de o
parte, vointa a fost considerata o forta divina care situeaza omul
deasupra si in afara situatiilor externe concrete, iar pe de alta parte ca
o tendinta interna de opunere la aceste influente, de contracarare a lor
si de autodelimitare si autodeterminare. Astfel s-au impus doua
perspective in interpretarea vietii in general: determinismul,
fatalismul, destinul / libertatea, liberul arbitru. Determinismul postula
subordonarea neconditionata a omului unor cauze independente de
individ. Daca aceste cauze isi gasesc locul in structura interna
profunda a individului in forma destinului , se ajunge la fatalism: in tot
ceea ce face si spre ce se indreapta omul, el se supune fortei
destinului. De pe cealalta pozitie, libertatea exprima posibilitatea
omului sa actioneze independent de spatiul existential, potrivit
dorintelor personale. In acest context, vointa apare ca o forta
individuala care permite omului sa se manifeste liber. Absolutizarea
acestei forte interne a dus la impunerea conceptului de liber -arbitru -
comportamentul uman este determinat exclusiv de vointa si prin
aceasta el devine independent de conditiile externe.

Vointa reprezinta capacitatea si procesul psihic de conducere a

activitatii sub toate aspectele ei. C. G. Jung considera ca vointa
presupune o organizare culturala si rationala a energiilor, fapt ce
constituie "o cucerire tarzie a umanitatii si de care primitivii nu erau
capabili". O mai clara expunere o intalnim la J. Piaget care spune: "Noi
spunem ca este vointa, in cazul in care se prezinta urmatoarele doua
conditii: prima conditie -conflict intre doua tendinte; o singura tendinta
nu genereaza un act voluntar, .a doua conditie -cand cele doua
tendinte dispun de forte inegale, una cedand celeilalte, -rar prin actul
de vointa are loc o inversare, ceea ce era mai slab devine mai puternic
iar ceea ce era originar mai puternic este invins de ceea ce era mai
slab." Tot pe aceasta linie, H. Peack arata ca un act este cu atat mai
voluntar cu cat poate raspunde mai puternic la proprietatile slabe,
discrete ale stimulului, lasand fara raspuns insutirile puternice,
evidente.

DEFINITIE: proces psihic de reglare/ autoreglare a conduitei a

carui rol principal consta in optimizarea comportamentelor orientate
spre atingerea unui anumit obiectiv cu valoare adaptativa. In cadrul
vointei ca mecanism reglatoriu putem delimita doua niveluri
functionale calitativ diferite si anume:

      Nivelul involuntar: se caracterizeaza prin lipsa intentionalitatii si

declansarea automata a actiunii ca reactie de raspuns la actinuea
stimulilor. Exemplu tipic al regarii involuntare il constituie actele
reflexe care stau la baza homeostaziei fiziologice a organismului
(reflexele de orientare, reflexul clipirii, reflexele de aparare, etc).
De asemenea, nivelul involuntar al activitatii poate fi delimitat in
cadrul actelor automatizate, de genul priceperilor si deprinderilor,
care au facut candva obiectul controlului voluntar ( deprinderea
scris -cititului, deprinderea de a sofa, deprinderea de a innota etc).
Nivelul involuntar al conduitei umane este prezent si in cadrul
diferitelor etape ale proceselor psihice particulare: in perceptie,
imaginea stimulului se formeaza independent de vointa noastra (in
perceptie stimulul ni se impune ca un dat obiectiv, existand
indiferent de dorintele, nevoile noastre actuale); in reprezentare,
caracterul fluctuant este determinat tocmai de nivelul involuntar
( reprezentarile apar in mintea noastra fara ca noi sa ne fi propus
acest lucru); in memorie ni se fixeaza uneori informatii, idei,
fenomene fara ca noi sa ne fi propus acest lucru (vezi memorarea
involuntara!), etc.

      Nivelul voluntar: se subordoneaza din punct de vedere structural

functiei reglatoare a constiintei, iar din punct de vedere
instrumental, se conecteaza la subsistemul motivational, favorizand
si optimizand finalizarea motivului in scop. Elemetele esentiale ale
nivelului voluntar sunt: intentionalitate (ne propunem o activitate
urmarind un scop clar definit), analiza prealabila a conditiilor de
 activitate, a raportului dintre scop si mijloace, efortul implicat in
atingerea scopului propus.

Prin mobilizarea si canalizarea selectiva a energiilor necesare

activitatii si prin directionarea lor spre atingerea scopurilor propuse,
vointa devine o conditie subiectiva esentiala a succesului si a inaltelor
performante in orice activitate. Presupunand un insemnat consum
energetic, actul voluntar duce si la fenomenul de oboseala (musculara,
neuropsihica), a carui amplitudine depinde de intensitatea si durata
efortului si de tipul de sistem nervos al subiectului (vezi structura
temperamentala!). De aceea, efortul voluntar trebuie incadrat in
anumite limite, pentru a putea preveni acumularea in timp a efectelor
oboselii zilnice, ce pot deveni daunatoare starii de sanatate
(surmenajul, astenia si chiar declansarea unor boli psihice grave).

Reflectand obstacolele ce se interpun intre motiv si scop si

structurandu -se pe baza lor, mecanismele reglajului voluntar trebuie
sa se moduleze si sa se adapteze dupa specificul acestora. Astfel,
efortul trebuie sa fie proportional cu intensitatea obstacolului. Aceasta
presupune ca in componenta sistemului volitional sa existe operatori
speciali de comparare si evaluare. Cu cat acestia vor fi mai bine
elaborati, cu atat efortul voluntar va fi mai adecvat si invers, cu cat ei
vor fi mai slab structurati, cu atat vor aparea discordante mai mari,
in hiper (efort mai mare de cat este obiectiv necesar) sau in hipo (efort
mai mic decat este obiectiv necesar).

Vointa se manifesta nu numai in pregatirea, declansarea si

coordonarea actiunilor, ci si prin amanarea sau retinerea, blocarea lor,
in pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior (rezistenta la
tentatii sau abtinerea de a riposta agresiv la o insulta sau jignire). Ea
este orientata nu numai spre exterior, spre invingerea dificultatilor din
afara noastra, ci si spre interior, spre stapanirea si controlul propriilor
noastre porniri impulsive, stari afective, stari de motivatie activate a
caror satisfacere in momentul sau situatia dati nu este posibila.

Formarea si dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt

impuse si de necesitatea punerii si tinerii in acord a comportamentului
propriu cu exigentele si normele vietii sociale. Constituirea schemelor
functionale ale vietii are la baza interiorizarea comenzilor si
consemnelor formulate de catre mediul social prin intermediul familiei,
al scolii, al diferitelor organizatii si institutii cu care relationeaza
individul in perioadele esentiale de structurare a personalitatii.
 Pe masura constituirii sale, vointa se impune ca modalitate
principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlate
procese si stari psihice. Gratie integrarii dimensiunii volitionale, omul
trece din ipostaza de instrument al dinamicii spontane a pulsiunilor, a
tendintelor si a starilor interne in cea de stapan si monitor al lor,
dobandind efectiv atributul eului. Ca nucleu central al structurii
personalitatii, eul este practic de neconceput fara latura sa volitiva,
care -i confera pregnanta, rezistenta si forta actionala in raporturile lui
cu lumea externa, in general, cu mediul social, in particular.

Intre cele doua niveluri ale vointei se stabilesc raporturi

complexe de interconditionare, de interdependenta. Astfel, in orice
activitate voluntara, exista momente sau secvente involuntare,
neintentionale, cu rol facilitator (operatiile de acomodare, explorare,
fixare in perceptie) sau perturbator (oscilatiile atentiei datorita
incapacitatii de concentrare ). Pe de alta parte, orice act involuntar o
data declansat, poate intra in sfera de influenta a mecanismelor
voluntare.

II. STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR

Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop: la

baza actiunii voluntare sta intotdeauna o stare de necesitate care se
condenseaza in forma motivului. In functie de specificitatea
motivului se stabileste un scop ce trebuie atins si planul necesar
atingerii acestuia. Acest plan dobandeste caracterul unei stari
psihice interne, subiective care va determina intrarea in functiune a
celorlalte procese psihice necesare elaborarii drumului ascendent
spre finalizarea, materializarea scopului.

Analiza si lupta motivelor, compararea si evaluarea alternativelor

prezente la momentul dat in campul constiintei: nu de putine ori la
nivelul constiintei se activeaza mai multe motive care orienteaza
subiectul spre stabilirea scopurilor diferite. Dar, dupa cum se stie,
nu pot fi realizate doua activitati in acelasi timp. Aparitia mai multor
motive la un moment dat este un fapt de viata curent, ceea ce
implica o ierarhizare a lor, stabilirea unei prioritati in functie de care
subiectul se va angaja la un moment dat intr-o activitate data.
Aceasta activitate de ierarhizare si analiza a motivelor implica
procesele de gandire, motivatia, cu analiza si interpretarea
intereselor, preocuparilor, domeniului de activitate etc. Nu de
putine ori imposibilitatea de a stabili o ierarhie a motivelor ce se cer
a fi satisfacute la un moment dat, reprezinta una din principalele
cauze ale esecului (scolar, profesional, social etc).
Deliberarea sau luarea hotararii: acesta etapa este concretizata in
alegerea unui singur motiv care va determina stabilirea scopului
care va fi atins printr-o activitate adecvata. Hotararea, rezultat al
deliberarii si deciziei, este un moment esential in dinamica actului
voluntar, ea marcand o noua reorganizare functionala in sistemul
personalitatii (atingerea unui scop dat presupune o adaptare a
personalitatii la specificul activitatii, extragerea din sistemul
personalitatii a acelor cunostinte, abilitati necesare indeplinirii
sciopului, activarea anumitor procese sau inhibarea activismului lor
etc), orientandu -l spre un scop ce se cere a fi satisfacut, indeplinit.
Hotararea poate consta, fie in a intreprinde o actiune, fie in a te
abtine de a actiona la o anumita provocare sau tentatie, care in
mod natural, incita la actiune.

Executarea hotararii: prin aceasta etapa, a executiei, se transforma

hotarirea in act, in actiune constructiva. Actiunea se poate
desfasura in plan intern -actiune mintala -atunci cand scopul il
constituie rezolvarea unei probleme sau efectuarea unui proces de
invatare, sau in plan extern -atunci cand realizarea scopului implica
operarea asupra unor obiecte sau situatii din afara noastra. De cele
mai multe ori acesta etapa presupune un consum energetic ( psihic,
fizic) sustinut tocmai pentru a putea depasi diferitele obstacole care
pot aparea in calea atingerii scopului sau pentru a putea ramane
implicati in activitate pana la finalizarea ei. Sunt foarte multe
situatii in care, desi actiunea este declansata, sa se opreasca la un
moment dat tocmai datorita faptului ca subiectul nu dispune de
calitatile necesare vointei (forta, intnsitatea, perseverenta) care sa
il sustina in ceea ce intreprinde.

Evaluarea rezultatelor (feed -back -ul ): evaluarea rezultatelor se

poate face atat secvential, cat si global. Evaluarea secventiala se
realizeaza dupa executarea fiecarei secvente dintr-o activitate data,
asigurand astfel inlaturarea din mers a diferitelor greseli care pot
aparea sau acomodarea stategiei de lucru in functie de rezultatele
obtinute dupa fiecare etapa. Evaluarea globala se realizeaza la
finalizarea actiunii prin care ne-am propus atingerea unui scop.
Acesta forma de evaluare are caracter de feed -back, informandu-
ne in ce masura scopul a fost atins si in ce masura activitatea
selectionata se dovedeste a fi utila in rezolvarea scopurilor de un
anumit fel. (Exemplificati fazele actului voluntar printr-un exemplu
particularizat! !)
 III. CALITATILE VOINTEI

Vointa ca modalitate superioara de organizare functionala a

personalitatii umane, se impune prin cateva calitati si anume:

      Forta exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a

mobiliza si concentra energia neuropsihica si musculara in vederea
asigurarii rezistentei la presiunea pulsiunilor interne si a stimulilor
din afara. Putem spune ca o persoana are o vointa cu atat mai
puetrnica cu cat ea poate sa-si stapaneasca trebuintele sau starile
interne bulversante sau daca poate depasi obstacole de intensitate
foarte mare. Forta vointei se dobandeste prin educatie, incepand
din familie, unde copilul ia contact pentru prima data de
semnificatiile lui trebuie / nu trebuie, se poate / nu se poate,
drept / obligatie etc. si unde i se creeaza acele situatii -obstacol,
care sa-l determine la efort, la automobilizare si autocontrol, si
continuand apoi in cadrul celorlalte sisteme de socializare.

      Perseverenta consta in mentinerea efortului voluntar la nivel optim

atat timp cat este necesar pentru atingerea scopului, in pofida
diferitelor piedici ce pot aparea in calea tingerii unui obiectiv.
Perseverenta se poate masura dupa numarul tentativelor pe care un
subiect le face pentru a indeplini o activitate care presupune multe
obstacole. Ca si in cazul fortei, perseverenta este un rezultat al
educatiei, imbinat cu rezervele energetice de care dispune
persoana. In cazul pasionatilor de anumite activitati se poate
ajunge la hiperperseverenta (una din cele 10 dimensiuni ale
personalitatilor accentuate. K, Leonhard, Personalitati accentuate in
viata si in literatura). Opusul perseverentei este delasarea sau
"lenea".

      Consecventa se exprima in stabilitatea scopului si a liniei de

conduita, in concordanta dintre convingeri si actiune, dintre vorba si
fapta. Ea se integreaza si ca o dimensiune in structura caracterului,
fiind o trasatura importanta a personalitatii umane mature. Opusul
consecventei este inconsecventa, care sta la baza fluctuatiilor si
instabilitatii deciziilor, a hotararilor si scopurilor.

      Fermitatea indica stabilitatea operational -instrumentala a deciziilor

si hotararilor luate in diferite situatii, in pofida tentativelor
potrivnice ale celor din jur, de a ne determina sa revenim asupra
lor, spre a le modifica sau anula. Opusul fermitatii este
influentabilitatea, comportamentul devenind oscilant si fluctuant,
 persoana fiind ghidata, nu atat de convingerile proprii, cat de
influentele celor din jur.

      Independenta exprima capacitatea unei persoane de a-si organiza

si duce viata pe cont propriu, pe baza hotararilor si scopurilor
formulate in mod independent. Opusul ei este dependenta, care
consta in absenta unui orizont si a unor repere existentiale clare, in
dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotarare sau de a trece la
actiune fara un sprijin din partea altcuiva.

Calitatile vointei se afla intr-o permanenta relatie de

interdependenta si conditionare reciproca. Intre ele se constata
existenta unei corelatii pozitive semnificative, astfel ca daca una are
valori ridicate si celelalte vor tinde sa ia valori proportional mari, si
invers. Se pare ca trasatura bazala in jurul careia graviteaza celelalte
este forta sau taria vointei.

IV. DEZVOLTAREA ONTOGENETICA A VOINTEI

Vointa reprezinta o forma superioara de autoreglare a

comportamentului si activitatii, bazata pe mobilizarea si directionarea
constienta, intentionata, deliberata a efortului psihic si fizic, pentru
surmontarea obstacolelor si realizarea scopului propus.

La nastere, copilul dispune doar de scheme functionale de tip

involuntar, reflex -neconditionate, ce se pun in miscare in mod
automat, fie la actiunea unui stimul extern (clipitul la o sursa puternica
de lumina) , fie a unuia intern (trebuinta fiziologica de foame
declanseaza un comportament specific de cautare, si exteriorizat prin
plans).De asemenea, miscarile haotice, dezorganizate ale sugarului au
un caracter involuntar fiind provocate de descarcarile neurale spontane
la nivelul centrilor motori subcorticali sau de semnalele proprioceptive
care se activeaza la nevoia de a-si modifica pozitia corpului sau de
miscare. Reflexul circular (la 4 luni) pe care l-a descris J. Piaget (vezi,
J. Piaget, Psihologia inteligentei) si care consta in apucarea repetata a
obiectului pe care adultul i-l da copilului, poate fi considerat ca o prima
veriga in constituirea schemelor de tip voluntar. Apucarea si aruncarea
repetata a obiectului determina la nivelul copilului o anumita satisfactie
pe care el tinde sa o mentina, deoarece atunci cand parintele nu-i mai
ofera obiectul placerii acesta semnalizeaza prin plans.
 Al doilea moment in elaborarea autoreglarii voluntare este
reprezentat de constituirea "schemei permanente a obiectului" (8
luni),marcand inceputul constituirii reprezentarii -atat ca produs
(imagine), cat si ca proces, actiune.

Al treilea moment il reprezinta formare, dupa 10 -12 luni, a

legaturilor selective si stabile dintre miscare si efectul adaptativ, dintre
miscare si caracteristicile fizice ale obiectelor. Actiunea sistematica a
copilului cu obiectele in plan extern devine principalul factor de
stimulare si modelare a efortului, de constientizare a raportului dintre
dorinta si posibilitate si de diferentiere si cristalizare a trasaturilor
particulare ale vointei. Acesta etapa este treptat integrata in joc, care
dobandeste caracterul unei activitati orientate spre scop.

Al patrulea moment important in formarea sistemului generalizat

al autoreglajului voluntar este reprezentat de achizitionarea mersului
biped (12 -14 luni), care -si consolideaza schemele functionale
neuronale in jurul varstei de 3 ani. Acesta, pe langa faptul ca asigura
autonomia comportamentala in spatiu, devine si principalul mijloc prin
care copilul isi exteriorizeaza finalitatea actiunilor si implinirea practica
a dorintelor.

Al cincilea moment in dezvoltarea mecanismelor autoreglajului

voluntar il reprezinta instituirea, incepand cu varsta de 1, 6 -2 ani a
controlului cortical asupra sfincterelor si apoi, asupra trebuintelor
fiziologice primare. Pe baza intaririlor pozitive si negative pe care le
aplica parintii, copilul invata treptat sa reziste presiunii trebuintelor
interne si sa amine satisfacerea lor.

Momente importante in dezvoltarea reglajului voluntar sunt

reprezentate, pe de o parte de dezvoltarea gandirii -de la gandirea
senzorio -motorie pana la gandirea formala, abstract -logica, iar pe de
alta parte de achizitia si dezvoltarea limbajului in toate formele sale.
Nivelul integrator central in constelatia componentelor autoreglajului
voluntar il reprezinta formarea constiintei de sine, componenta
centrala in determinarea structurii eului.

Intregul proces al formarii si dezvoltarii vointei depinde de

situatiile externe, de natura si caracterul sarcinilor si solicitarilor la
care este supus copilul, de tactul cu care adultul internive asupra
copilului, de consensul solicitarilor din partea adultilor, cat si de
particulatitatile individuale ale celui in [Link]
individuale determinate genetic vizeaza: tipul general de sistem nervos
( puternic -slab, echilibrat -neechilibrat, mobil -inert), sensibilitatea
emotionala ( crescuta -scazuta), tipul de deschidere (introvertit -
extrovertit) etc. In functie de interactiunea si ponderea diferitilor
factori, vointa cunoaste patru tipuri de integrare: a) tipul simetric -
puternic se caracterizeaza prin dezvoltarea optima a vointei, atat in
raport cu actiunea asupra situatiilor externe, cat si in raport cu
actiunea asupra eului intern; b) tipul asimetric intern se caracterizeaza
prin dezvoltarea puternica a vointei in raport cu sine si slaba vointa in
raport cu realitatea externa; c) tipul asimetric extern se caracterizeaza
prin dezvoltarea puternica a vointei in raport cu situatiile externe si
slaba vointa in raport cu sine; d) tipul simetric slab se caracterizeaza
prin dezvoltarea sub medie a vointei, atat in raport cu sine, cat si in
raport cu realitatea externa.

V. BIBLIOGRAFIE:

Adler, A., Cunoasterea omului, Ed. IRI, Bucuresti, 1996;

Ey, H., Constiinta, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983;

Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundatiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2002;

Ribot, Th., Vointa si patologia ei, Ed. IRI, Bucuresti, 1997;

Schiopu, U., Verza, E., Psihologia varstelor, Ed. Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1993.
VOINTA
DEFINITIA SI FORMELE VOINTEI.

NATURA OBSTACOLELOR

Psihologii care au studiat vointa si-au pus diferite intrebari, ca de exemplu:

intotdeauna avem nevoie de vointa pentru a face ceva?

prin ce se caracterizeaza actiunile care necesita mai multa / mai putina vointa?

Actiunile foarte simple, automatizate se pot realiza si fara depunerea unui efort voluntar. Avem nevoie de vointa atunci
cand efectuam actiuni complexe, dificile, care implica un mare efort fizic sau intelectual, sau dimpotriva,  actiuni care nu
ne intereseaza, ne plictisesc. Cu ajutorul vointei ne mobilizam ca sa infrangem obstacolele existente. Exista si situatii in
care avem nevoie de vointa tocmai ca sa nu facem anumite actiuni. De ex. daca cineva ne jigneste sau ne nedreptateste,
avem nevoie de vointa sa nu facem ceva nepotrivit.

!! Vointa este functia psihica prin care omul isi mobilizeaza resursele fizice si psihice in vederea atingerii
scopurilor pe care si le-a propus si in vederea infrangerii obstacolelor care apar in calea realizarii acestor
scopuri.

In unele cazuri vointa este necesara pentru inceperea unei actiuni si continuarea ei in ciuda obstacolelor care apar, pana
la atingerea scopului. In aceste cazuri vorbim despre vointa activa sau pozitiva.

In alte cazuri vointa este necesara pentru amanarea sau oprirea unor actiuni care ar avea consecinte nedorite. Prin vointa
ne mentinem calmul, ne autocontrolam. Aceasta forma a vointei se numeste vointa inhibitoare sau negativa.

Obstacolele care pot sa apara in timpul activitatii pot fi de natura externa sau interna. Cele de natura  externa se
datoreaza persoanelor sau evenimentelor din jur (in timp ce invatam cei din camera discuta sau cineva ne invita la o
plimbare). Cele interne pot fi oboseala, boala, plictiseala, lipsa de motivatie, lipsa deprinderilor necesare.

Obstacolul are un caracter relativ. Ceea ce pentru un om este un obstacol de netrecut, pentru altul nu este un obstacol.
Marimea obstacolului depinde de relatia dintre posibilitatile omului si conditiile activitatii.

Daca doua persoane doresc sa cumpere acelasi obiect, pentru unul pretul ar putea reprezenta un obstacol, iar pentru
celalalt nu.

Reusita intr-o activitate depinde de masura in care ne-am mobilizat fortele pentru a face fata solicitarilor. Dar intensitatea
mobilizarii depinde de modul in care anticipam marimea obstacolelor cu care ne vom confrunta in timpul actiunii.
Daca obstacolul este subapreciat, atunci nu vom fi suficient de mobilizati, nu vom depune efortul necesar si putem avea
un esec. Daca obstacolul este supraapreciat, mobilizarea va fi prea mare, vom fi supramotivati, exagerat de incordati,
ceea ce va ingreuna concentrarea atentiei, va duce la agitatie, dezorganizare si esec (aceasta relatie este cunoscuta in
psihologie sub denumirea de legea Dodson-Yerkes si va fi prezentata in capitolul urmator). Intr-o situatie de acest fel nici
succesul nu mai produce satisfactie. Deci, pentru succesul actiunii, este foarte important ca obstacolul sa fie apreciat
relativ corect.

Din aceste motive, la scoala profesorul trebuie sa informeze corect elevii despre gradul de dificultate al temelor, lucrarilor
pe care le vor da. Daca profesorul spune ca problema va fi foarte grea, dar in realitate este usoara, ar fi posibil ca elevii
sa nu observe metodele simple de rezolvare, pentru ca se gandesc numai la metode complicate. Daca procedeaza invers,
elevii nu vor acorda suficienta atentie pregatirii pentru lucrare.

2. CALITATILE SI DEFECTELE VOINTEI

Despre unii oameni spunem ca au o vointa puternica. Ei sunt activi, au initiativa, sunt independenti, adica actioneaza in
conformitate cu convingerile personale si nu se lasa influentati de altii fara motive serioase. Acesti oameni au incredere in
capacitatile proprii, de aceea in situatii dificile pot lua repede o decizie. Oamenii cu vointa puternica sunt perseverenti, ei
pot urmari timp indelungat scopul pe care si l-au propus fara sa se lase descurajati de greutati. O alta caracteristica a
acestor oameni este aceea ca nu se lasa condusi de impulsuri momentane. Ei aleg dintre toate actiunile care pot fi
realizate la un moment dat pe cea care are o semnificatie mai mare, chiar daca  aceasta este mai dificila sau mai
neplacuta (Copilul cu vointa mai puternica renunta la joaca pentru a face lectia).

Oamenii cu o vointa slaba dimpotriva, sunt pasivi, nu au initiativa, sunt dependenti, au mereu nevoie de ajutor, de

sfaturi pentru ca nu se descurca singuri. Sunt influentabili, nu au pareri personale si de aceea adopta cu usurinta parerile
altora. Ei nu sunt perseverenti, abandoneaza actiunea inceputa la primele greutati. Vointa slaba se poate manifesta si
prin nehotarare, capacitate redusa de a lua decizii, oscilatii indelungate si nejustificate intre diferite scopuri.

Dintre defectele vointei fac parte opozitionismul, incapatanarea si impulsivitatea.

Opozitionismul sau negativismul este exagerarea independentei si consta in opozitia neintemeiata fata de orice sugestie
venita din partea altora. Copilul opozitionist spune "nu" orice ii propun parintii, fara sa se gandeasca la importanta
propunerii.

Incapatanarea este exagerarea perseverentei. Cel incapatanat urmareste un scop, chiar daca nu exista sanse de reusita.

Impulsivitatea se manifesta printr-o capacitate redusa de autocontrol. Oamenii impulsivi se lasa condusi de dorintele

momentane si nu se gandesc la consecintele actiunilor lor. Ei fac multe fapte pe care apoi le regreta. Impulsivii pot avea
manifestari agresive sau autoagresive, lovesc pe cineva sau se automutileaza, fac tentative de sinucidere din motive
minore. Unii dintre ei simt nevoia irezistibila de a consuma cantitati foarte mari de alcool, de a pleca de acasa si de a
vagabonda, de a fura, de a incendia etc.

3. ROLUL VOINTEI. EDUCAREA VOINTEI

Rolul vointei. Vointa este necesara pentru realizarea actiunilor dificile sau neatractive. Atunci cand pentru reusita
actiunii trebuie sa depunem un anumit efort voluntar, spunem ca actiunea are un caracter voluntar. Capacitatea de a
depune efort voluntar depinde atat de educatie cat si de unele particularitati ale sistemului nervos central. (De ex. unele
leziuni ale lobului frontal sunt urmate de diminuarea initiativei).

Cineva da dovada de vointa puternica in activitate daca motivatia sa este buna, daca este constient de importanta
scopului urmarit si daca are incredere in sine. Educarea vointei trebuie sa puna accentul pe aceste aspecte: intarirea
motivatiei (care se poate face prin acordarea unor recompense sau pedepse - care la inceput vor intari motivatia
extrinseca), sublinierea importantei scopului, incurajarea copilului. Vointa nu se poate dezvolta prin discursuri tinute de
catre parinti sau profesori despre importanta vointei. Vointa se dezvolta numai prin atragerea copilului in diferite actiuni
care necesita efort voluntar. Daca copilul este ajutat sa infranga greutatile si sa aiba succese el va aborda actiunile
asemanatoare cu mai multa incredere in sine si cu mai multa perseverenta (Popescu-Neveanu, 1997, p. 128).