Introducere

Pentru a defini randamentul scolar, literatura stiintifica face referire la doi poli in functie
de care este evaluata situatia scolara a elevului, adica succesul sau insuccesul scolar. De aceea,
succesul scolar poate fi definit ca “obtinerea unui randament superior in activitatea instructiv-
educativa, la nivelul cerintelor programelor si al finalitatilor invatamantului” (Salavastru, 2004a,
p 230). La celalalt pol, insuccesul scolar ne trimite cu gandul la “ramanerea in urma la invatatura
sau la neindeplinirea cerintelor obligatorii din cadrul progresului instructiv-educativ, fiind
efectul discrepantei dintre exigente, posinilitati si rezultate” (Popescu, 1991, p.24). Opinia
domnului Salavastru (2004b, p230), spunea ca “notiunile de success si insucces scolar, nju sunt
atemporale, ci impuse de istoria sociala”. Astfel, ne fondam informatiile despre succes si
insucces tinand cont de niste norme pedagogice si exigente sociale existente intr-un cadru legal
bine definit.
Conceptul de invatare a fost, de-a lungul timpului, abordat de un numar mare de
cercetatori. In mod mai restrains amintim de psihologia educatiei, care priveste invatarea din
contextual instruirii. Prin urmare. învățarea este „o activitate sistematică, dirijată, desfășurată
într-un cadru organizat (instituții specializate de instruire și educație), orientată în direcția
asimilării de cunoștințe și a formării structurilor psihice și de personalitate” (Sălăvăstru, 2004, p.
14). Desfasurandu-se intr-un sistem de invatamant, conceptul a capatat denumirea de invatare
scolara.
Invatarea scolara avea ca prima directiva reusita scolara, resimtita prin randamentul
scolar.
Putem defini conceptul de succes scolar prin raportarea la totalitatea rezultatelor elevilor,
atât din privinta nivelului de pregătire științifică (acumularea cunoștințelor și formarea
competențelor), cât și din privinta dezvoltarii capacității intelectuale, formarii unor trăsături de
personalitate, a interesului și motivației pentru învățare. Succesul școlar se concretizeaza în
rezultatele elevilor si reprezintă o realitate școlară complexă ce include: cunoștințe, capacități
intelectuale formate, abilități de aplicare a cunoștințelor, trăsături non-cognitive de personalitate;
în același timp, succesul școlar înglobează și reușita elevilor în activitatea postșcolară.
O condiție a reușitei școlare este adaptarea școlară – „o caracteristică proprie oricărui
sistem dotat cu mijloace de autoreglare, care are mecanisme specifice de realizare, niveluri
diferite de complexitate, tipuri distincte (senzorială, nervoasă, socială etc), durate variabile de
stabilitate a procesului și o anumită polaritate (pozitivă, negativă)” (Jigău, 1998c, p. 8).
Adaptarea este „o modalitate de a răspunde armonios condițiilor unui mediu determinat sau unor
experiențe noi” (Sutter, 1987, p. 49).
In adaptarea școlară, cei mai important factori de care trebuie sa se tina cont sunt:
aptitudinea elevului de a-și însuși informațiile transmise, capacitatea de relaționare cu grupul
școlar; interiorizarea unor norme școlare și valori sociale acceptate.
Eșecul școlar este definit ca o neconcordanța între cerințele școlare si performanțele și
eficiența activității de învățare. De Landsheere definea eșecul școlar drept „situația în care un
obiectiv nu este atins”. Rudica (1998) impartea esecurile in mai multe categorii: eșecul de tip
cognitiv care inseamna nerealizarea sarcinilor școlare cauzate de un nivel scăzut de aspirații și
experiențe; posibilități voluntare reduse în lupta cu obstacolele; absența deprinderilor de muncă
sistematică; deficiențe la nivelul operațiilor logic-abstracte ale gândirii, etc; eșecul de tip
necognitiv. Acesta consta in esuarea elevului de a se adaptat la exigențele învățământului din
teamă sau repulsie, dezechilibru emoțional, autism, impulsivitate etc., care îl determină să caute
un mediu mai puțin coercitiv sau îl conduc la abandon școlar.
Riviere (1991) identifică o serie de indicatori ai eșecului școlar, acestia erau impartiti in:
indicatori proprii instituției de învățământ: cu rezultate reduse la examene și concursuri școlare;
repetenția declarată în urma evaluărilor curente, care atestă niveluri scăzute de competență;
indicatori externi instituției școlare: tipul de orientare după terminarea școlarității obligatorii
(întreruperea studiilor apare ca o formă de eșec); rata ridicată de șomaj printre tinerii sub 25 de
ani; rata de analfabetism. indicatori referitori la efectele eșecului în plan individual: rata de
abandon școlar și absenteism; trăirea subiectivă a eșecului.
Succesul scolar, asa cum credeau si cercetatorii, reprezinta recunoasterea capacitatii de
exprimare, raportata la performantele invatarii, valorificandu-se la maximum capacitatile si
disponibilitatile biopsihice. Succesul scolar se manifesta prin rezultate maxime la examene,
concursuri, olimpiade. Succesul scolar presupune obligatoriu conduita scopului, cunoasterea de
sine, constientizarea fortelor, mobilizarea in depasirea obstacolelor, perseverenta in depasirea lor.
Lupta cu sine, conflictele interioare, invingerea propriilor limite fac parte din lupta pentru succes
este uneori mai grea competitia eu tine insuti decat cu altii.
Totusi, in spatele succesului scolar se afla renuntari la activitati placute, nelinistea si
teama de nereusita, spectrul esecului. De exemplu şcoala are grijă să le ofere elevilor munţi de
informatii, stres si confuzie, problemele emoţionale fiind lăsate la urmă. De cele mai multe ori
aceștia sunt mustrați, atât în timpul orelor, cât și acasă. Din aceste motive, odată ajunși la
facultate, tinerii pot întâmpina nenumărate probleme. Elevii nu sunt învăţati cum să facă faţă
unui eşec, cum să interacţioneze eficient cu ceilalţi şi cum să îşi exprime punctul de vedere, ceea
ce în cadrul unei şcoli le este restricţionat. Ajung la facultate, într-un mediu nou și nu au
strategiile potrivite să gestioneze emoțional ceea ce li se întâmplă. Astfel fie renunță, fie se
deprimă, fie sunt extrem de anxioși, lucru precizat de nenumăraţi psihologi. Un profesor
universitar afirmă chiar că tinerii au dificultăţi în ceea ce priveşte strategia de învăţare. Nu ştiu să
înveţe, să îşi selecteze informaţiile sau să îşi organizeze timpul. Atunci când dau de volumul
mare de informatii pe care îl primesc în cadrul universităţiilor, clachează. În şcoală, cei mai mulţi
dintre ei învaţă pentru note, memorează, fiindcă li se induce ideea de a fi competitivi, mai ales
din cauza comparaţiilor dintre elevi generate de parinţi, respectiv profesori.
De cele mai multe ori elevii ies din şcoală ştiind doar cum să repete după profesori fără
sa cunoască în profunzime cum sa îşi exprime sau sa îşi formeze propriile opinii, iar acest lucru
le este detrimental pe viitor. În Finlanda, educatia fiecarui copil înseamnă o investiţie de
200.000 de euro din partea statului, de la grădiniţă până la absolvirea unei universităţi. Statul
finlandez ştie că aceasta este cea mai bună investiţie pe care o poate face. Investeşte în viitor.
Şcoala finlandeza încurajeaza gândirea critică şi libera exprimare, orele sunt bazate pe dialog,
clasele sunt de maxim 12 elevi. Astfel, elevii învaţă să fie corectaţi sau apreciaţi.
 Emoţia înseamnă, pe de altă parte, creativitate. Există numeroase studii de specialitate,
printre care, cele ale lui Ken Robinson, cele mai notorii, care demonstrează că școala nu dezvoltă
suficient creativitatea elevilor, artele de care sunt pasionaţi şi care trebuie sa le studieze acasă, în
cazul în care au timp, având timpul încărcat cu teme. Şcoala ne pregătește destul de puțin pentru
rezolvarea problemelor de viață, fiindcă fiecare materie e în cutiuța ei. Nu învățăm să conectăm
lucrurile, să le vedem prin prisma mai multor perspective. Nu stim sa filtrăm informaţiile sau să
reactionam din punct de vedere social sau emoţional.
În al doilea rând, şcoala nu îi ajută pe elevi să devină indivizi care posedă cunoştiinţe
aprofundate în domeniile în care vor să lucreze şi, aşa cum arată ea în momentul acesta, nu îi
pregăteşte pentru “ce îi aşteaptă”. Aşteptările absolvenţilor, imediat dupa facultate, devin, astfel,
nerealiste. Sistemul de învăţământ din ţara noastra promoveaza mentalitatea concurenţiala, astfel
elevul este dispus să înveţe nişte informaţii irelevante pentru el, din cauza faptului că nu doreşte
a le înţelege, ci doar a le memora.
Acest obicei al tinerilor din ziua de azi devine o problemă în integrarea tinerilor în
piaţa muncii. Însă, înainte să le reproşăm tinerilor că nu sunt suficient de pregătiţi, ar trebui să ne
gândim la sistemul de învăţământ din România. Examenele sunt bazate, în general, 80% pe
teorie şi doar 20% pe practică, fiind foarte greu să ieşi gata eficient de pe băncile facultăţii într-
un astfel de context. De exemplu, cursurile dintr-o facultate cu profil economic, ar trebui predate
de oamenii de afaceri din România, cei care au succes şi, prin urmare, pot da un exemplu pozitiv
viitorilor angajaţi sau posibililor viitori antreprenori. Universităţile, în orice domeniu ar fi ele, ar
trebui să includă stagii de practică obligatorii, internshipuri, după modelul altor ţări europene.
Astfel, studenţii pot afla ce aşteaptă angajatorii de la ei, pentru o poziţie anume, ce cunoştinţe
practice ar trebui sa aibă şi cum îşi pot crea propria carieră, fără să sară peste etape. Iar
angajatorii, la rândul lor, să afle ce nevoi au ei şi să se poată pregăti din timp.
În România, conform legislaţiei în vigoare “copilul are dreptul de a primi o educaţie
care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi a personalităţii
sale”, însă distanţa dintre sistemul educaţional finlandez sau francez şi cel român este
considerabilă. În Finlanda, spre exemplu, examenul are loc pe trei niveluri: începător,
intermediar şi avansat, iar fiecare candidat poate alege ce nivel de dificultate doreşte la cele patru
materii, cu condiţia că măcar la una dintre ele să susţină examenul la nivel avansat, ceea ce îl
face pe copil să se focalizeze pe materia care îl atrage într-un mod special. În România încă
există însă probleme legate de subfinanţare, slabă calitate a actului educaţional sau egalitatea de
şanse pentru cei din mediul rural. Elevii sunt nevoiţi să memoreze informaţii inutile doar pentru a
satisface printr-o notă un părinte, un profesor sau propriul orgoliu, însă care nu îi vor fi de folos
mai târziu din cauza intervenţiei uitării.

BIBLIOGRAFIE:
1. Ciofu, C. (1989). Interacțiunea părinți-copii, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

2. Gherasim, L. (2013). Performanța școlară, Iași: POLIROM.

3. Gherguț, A. (2013). Sinteze de psihopedagogie specială, Iași: POLIROM.

4. Joubrel, H. (1968). Dicționar al educației în familie” București: Editura Didactică și

5. Miron, I. (2005). O psihologie pe înțelesul tuturor, Piatra-Neamț: S.C. BIBLIOPROD.

6. Moisin, A. (1996). Caracterul la elevi, București: Editura Didactică și Pedagogică.

7. Monteil, J. (1997). Educație și formare, Iași: POLIROM.

8. Neacșu, I. (1990). Instruire și învățare, București: Editura Științifică.

9. Neacșu, I. (2010). Introducere în psihologia educației și a dezvoltării, Iași: POLIROM.

10. Nicola, I. (1980). Pedagogie școlară, București: Editura Didactică și Pedagogică.

11. Radu, N. (1976). Învățare și gândire, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

12. Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educație, Iași: POLIROM.

13. Vicent, R. (1972). Cunoașterea copilului, București: Editura Didactică și Pedagogică.