UNIVERSITATEA “OVIDIUS ” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

PROGRAMUL DE LICENȚĂ: ASISTENȚĂ SOCIALĂ
Anul 1

Conceptul de politici publice

Student,

Rotariu Ionela-Ruxandra

Iun 2020
 Ce sunt politicile publice?

Domeniul politicilor publice (cercetarea şi analiza în domeniu) cuprinde studiul

deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare,
de know-how, simbolice).

Politicile publice reprezintă acţiuni realizate de către autorităţi (centrale sau locale) ca
răspuns la problemele care vin dinspre societate. Cu alte cuvinte, se poate vorbi despre politici
publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, îşi propune, cu ajutorul unui
program de acţiune coordonat, să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

La nivel naţional, politicile publice pot să apară dinspre oricare dintre instituţiile majore
ale Statului (Parlament, Preşedinte, Guvern, autorităţi centrale sau locale). Pentru a se înţelege
mai bine acest termen, câteva definiţii suplimentare:

 Thomas Dye: Politicile publice sunt „tot ceea ce un guvern decide să facă sau să
nu facă” .
 William Jenkins: Politicile publice sunt „un set de decizii interrelaţionate, luate
de un actor politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri şi
mijloacele necesare pentru a le atinge într-o situaţie dată.”
 James Anderson: Politicile publice sunt „un curs al acţiunii urmat de un actor sau
mai mulţi actori politici, cu un scop, în încercarea de a rezolva o problemă”.

Aceste definiţii concordă totuşi asupra unui aspect esenţial: politicile publice sunt efectul
deciziilor luate de guvernanţi, subliniind elementele cheie ale analizei politicilor publice,
respectiv, decizia politică, luată de actorii politici, de a utiliza anumite mijloace pentru a rezolva
o problemă.

Procesul de elaborare a politicii publice se caracterizează prin faptul că reprezintă, pe de-

o parte, un proces analitic (rezolvarea unei probleme), iar pe de altă parte, un proces politic.

Din perspectiva procesului analitic, elaborarea politicilor publice reprezintă identificarea

de soluţii pentru problemele existente, făcând apel la raţionalitate în vederea îndeplinirii
scopurilor publice. În acest caz, cheia procesului de elaborare a politicii constă în definirea
corectă a problemei, identificarea şi analiza unui set de soluţii adecvat, selectarea alternativei
care rezolvă cel mai bine problema.

Din perspectiva procesului politic, în procesul de elaborare a politicii publice accentul

cade asupra conflictelor şi dezacordurilor pentru a se controla procesul de luare a deciziei,
urmărindu-se interesul propriu grupului politic care controlează acest proces.

Concluzionând, procesul de elaborare a politicilor publice constă într-o succesiune de

activităţi specifice care au ca finalitate elaborarea unor acte normative adoptate în şedinţe de
guvern, propuse ulterior validării forului legislativ al Parlamentului.

Elementele care dau consistenţă unei politici publice:

− O politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanţă
politicii publice.

− O politică publică se bazează pe decizii, ca forme de alocare a resurselor, a căror natură este
mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă.

− O politică publică se înscrie într-un cadru general de acţiune, ceea ce permite distincţia între o
politică publică şi simple măsuri izolate.

− O politică publică are scopuri şi obiective precizate, stabilite în funcţie de valori, norme şi
interese.

− O politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de
deciziile luate în politica publică în cauză.

Procesul politicilor publice cuprinde trei faze:

 Elaborarea
 Implementarea
 Evaluarea

Fiecărei faze îi corespund o serie de etape specifice, fragmentarea procesului pe etape

permiţând identificarea acelor cauze care pot contribui la un eventual eşec / blocaj al politicilor
publice sau la obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare în raport cu obiectivele propuse.
 În general, procesul de realizare a unei politici publice sau ciclul politicilor publice
cuprinde şase etape:

1. Identificarea problemei – are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup

reuşesc să atragă atenţia asupra unei probleme, în vederea soluţionării, prin intervenţia puterii
publice.

2. Stabilirea agendei de politică publică – este faza în care problema identificată este
luată în consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate
ajung şi pe agenda politică.

3. Formularea cadrului de politică publică – atunci când o anume problemă ajunge să fie
considerată de către oficiali nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o
anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la soluţionarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice – eforturile necesare pentru ca un anume program să fie
adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere,
dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei politici publice.

5. Implementarea unei politici publice – este un stadiu critic de realizare a unei politici
publice. Aici rolul administraţiei este decisiv.

6. Monitorizarea şi Evaluarea de politici publice –are ca scop determinarea eficienţei unei

politici publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea
scopurilor propuse iniţial.

Politica este sinonimă într-o societate democratică cu un complex de reguli şi proceduri

folosite pentru a asigura reprezentarea legală şi armonizarea intereselor, folosindu-se
mecanismele democraţiei reprezentative.

Principalii actori ai procesului politic sunt partidele politice şi politicienii, membrii aleşi
ai parlamentului şi autorităţile locale, precum şi oficialii numiţi pe criterii politice la nivelul
executiv al administraţiei – miniştrii, secretari de stat etc.

Politica publică este celălalt set de reguli şi proceduri de la nivelul executiv al

administraţiei publice, prin care se asigură realizarea scopurilor şi priorităţilor convenite la nivel
politic, şi care permit dezvoltarea tuturor sectoarelor esenţiale ale vieţii societăţii.
 Linia de demarcaţie între politică şi politica publică este asigurată de mandatul decizional
stabilit prin alegeri şi prin mecanismul de împărţire a puterilor în stat.

Există două abordări principale în formularea politicilor publice:

“Politicile axate pe scopuri” – care privesc aspectele strategice la nivel înalt sau
domeniile de politici în general. Aceste politici vizează probleme generale şi complexe şi
stabilesc o serie de obiective de dezvoltare pe termen mediu. În dezvoltarea şi implementarea
unor astfel de strategii este necesar să fie implicate mai multe instituţii. Iată câteva exemple de
astfel de politici: Planul Naţional de Dezvoltare, Strategia de Dezvoltare Durabilă, Programul de
Reducere a Sărăciei, Politica de Dezvoltare Rurală etc.

“Politicile axate pe probleme” – se axează pe anumite probleme sau aspecte specifice

care trebuie soluţionate şi care ţin de o anumită zonă a politicilor. De regulă, titlul documentului
de politică indică pe ce anume se concentrează acesta (ex: îmbunătăţirea sistemului de licenţiere
a universităţilor, reducerea ratei şomajului în rândul populaţiei Roma din mediul rural, reducerea
numărului de evadaţi din închisori, soluţionarea problemelor cu grădiniţele din noile zone ale
oraşelor etc.).

Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile administraţiei publice – centrale şi locale – se implică din ce în ce mai

activ în promovarea de politici publice. În fiecare an, adevărate volume de legi şi ordonanţe,
hotărâri de consilii locale / judeţene sunt adoptate de organismele legislative statale şi locale.
Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile tradiţionale de intervenţie guvernamentală, cum ar fi
politica externă, transporturile, educaţia, protecţia socială, respectul legii, reglementarea relaţiilor
comerciale şi de muncă, relaţiile internaţionale, cât şi în domenii precum stabilitatea economică,
protecţia mediului înconjurător, egalitatea de şanse, îngrijirea medicală, energia nucleară şi
protecţia consumatorilor, până acum 20-30 de ani puţin reglementate.

Definirea puterii publice

În încercarea de a clarifica esența și conținutul noțiunii de putere publică, menționăm că

în literatura de specialitate sunt înaintate diverse viziuni privind elementele esențiale ale puterii
publice. În unele cazuri puterea publică este indentificată exclusiv cu puterea de stat, iar în altele
se menționează puterea politică care include în sine toate atributele și manifestările puterii
[Link]ă situație se datorează interpretării noțiunii „publică”, care alături de alte noțiuni
(admistrație publică, autoritate publică, drept public, interes public) își croiesc greu drumul în
circuitul științific.

[Link] consideră ca puterea publică este „o formă a puterii sociale, cu carater

normativ,de continuitate și permanență, care are drept scop realizarea intereselor întregii
societăți, fiind organizată într-un mecanism special, numit mecanismul de start”.În opinia sa
„rolul major al puterii publice în societate este motivat prin mai multe argumente:

a) Lipsa unei conformități a indivizilor față de reguli și legi, puterea fiind necesară
pentru a le face respectate.

b) Toate societățile au nevoie de o orientare spre anumite scopuri, puterea având

funcția de a le dirija și menține în stare de funționare.

c) Competiția politică între indivizi și grupuri sociale poate genera instabilitate,

puterea fiind mijlocul de menținere a coeziunii societății și ordinii stabilite.

d) Existența în plan economic a inegalităților și a injustiției sociale obligă puterea să

intervină pentru a păstra anumite proporții și a împiedica creșterea peste anumite limite a
disimetriilor.

e) Fiecare societate are relații cu alte societăți, prietene sau ostile, puterea fiind
necesară pentru apărarea împotriva unei agresiuni posibile, dar si pentru a desfășura relații
politice, economice, culturale reciproc avantajoase”.

Potrivit opiniei lui [Link], puterea publică se dinstinge de alte forme ale puterii
inclusiv de cea politică, prin trăsături specifice pe care le posedă și anume:

a) „Puterea publică este o putere juridică, deoarece cei care o exercită sunt impuși să
exercite puterea prin eleborarea și aplicarea normelor de drept.

b) Puterea publică deține calități de continuitate și permanență, deoarece

prerogativele sale aparțin autorităților publice și nu guvernamentale.
 c) Puterea publică pretinde să exprime interesul întregii societăți, cu toate că uneori
se află în serviciul unei clase sociale sau a unui grup social restrâns.

d) Puterea publică este o putere organizată într-un mecanism numit mecanismul de

stat, elementele căruia sunt bine structurate și echilibrate, sunt constituite dintr-un grup special
de persoane investite cu atribuții deosebite, mai ales cu posibilitatea de a recurge la forța de
constrângere și sunt formate în modul prevăzut de legislația statului respectiv”.

[Link] consideră că noțiunea de putere politică este mai largă ca volum decât cea de
putere publică.

De foarte multe ori puterea publica este identificată cu puterea [Link] general,se poate
constata că studierea puterii publice a fost eclipsată de studierea puterii statale.În literatura de
specialitate,destul de frecvent puterea statală este numita și putere publică, astfel considerându-le
[Link] exemplu, [Link]ș analizand legatura indisolubilă între elementele constitutive ale
statului menționa că un „element definitoriu al statului îl reprezintă forța publică, puterea publică
sau puterea de stat.”

Noțiunea de putere politică este folosită cel mai des, considera [Link] ca „sionim al
puteri de stat”,menționând că „spre deosebire de mediul natural (populatia si teritoriul),statul a
fost creat prin aplicarea forței de convingere si constrângere, care după făurirea lui s-a
transformat din forma politică a puterii sociale în putere publică sau de stat”.

Puterea publică sau Autoritatea publică este un termen folosit în științele politice pentru
desemnarea întregului ansamblu de putere al Statului, în toată dimensiunea lui (dimensiune
definită de Max Weber drept monopolul violenței).

În sensul abstract al expresiei, înțelegem acest termen, „putere”, ca facultatea de a

comanda și de a fi ascultat, și înțelegem termenul public ca pe activitate de Stat. Puterea publică
este capacitatea statului de a obliga pe cineva să efectueze un anumit act.

Puterea publică este necesară pentru bună funcționare a grupurilor sociale care au
confluență într-un spațiu fizic oarecare. Este nevoie de o ordine și de stabilirea de reguli care să
permită conviețuirea umană, nevoie care se traduce în actul de exercitare a puterii.
 În toată societatea, se conformează grupuri care, într-un fel sau altul crează un centru de
putere, centru care-și iradiază acțiunile în cele mai diverse direcții, cum ar fi în direcțiile: religie,
economie, cultură, sau cum spune Pierre Bourdieu, Societatea este un adevărat "Stat constelație",
mai ales în dimensiunea ei constrângătoare, ca ceva căreia ii corespunde uzul legitim al violenței
(în termenii lui Max Weber, monopolul violenței).

Într-un sens material al acestei expresii, termenul puterea publică (deși este folosit de
obicei la plural ca: "puterile (autoritățile) publice") înseamnă un ansamblu de organisme și de
instituții ale respectivului Stat.

Constituie o capacitate juridică legitimă care dispune de cele trei puteri ale Statului
pentru ași exercita într-un mod eficient, prin utilizarea constrângerii, acțiuni, și îndatoriri care ii
sunt conferite de Constituția (sau altfel spus, Legea fundamentală) a respectivului Stat.

Puterea (Autoritatea) se naște ca o necesitate de a asigura coexistența umană, prin

urmare, dacă nu există ordine și autoritate, se auto-distruge posibilitatea de a coexista și a
interacționa într-o societate capabilă să atingă categoria de Stat.

Puterea publică este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul prerogativelor

(drepturi speciale, exorbitante) cu care este înzestrată o autoritate publică, în scopul de a
reprezenta şi apăra interesul public (general), care trebuie să prevaleze în faţa interesului
individual. Aşadar, ea este specifică autorităţilor publice din sfera celor trei puteri statale
(legislativă, executivă şi judecătorească) şi rezultă în principal din Constituţia României, precum
şi dintr-o serie de legi organice.

Specific autorităţilor din sistemul administraţiei publice le este faptul că, pe acest temei,
adoptă în mod unilateral acte administrative de autoritate, care au caracter executoriu din oficiu,
cu alte cuvinte se pot executa în mod direct, la nevoie apelându-se la forţa de constrângere a
statului. Spre deosebire de celelalte organe ale statului, organele administrative pot aplica ele
însele aceste măsuri de constrângere, prin propriile organe, chiar dacă ele s-au stabilit de către
instanţele judecătoreşti, prin sentinţele definitive şi irevocabile.

Acest lucru, nu trebuie însă să ne conducă la concluzia că regimul de putere publică

permite autorităţilor administrative săvârşirea unor excese de putere în dauna celor administraţi.
Dimpotrivă, într-un stat de drept, democratic, cetăţenii beneficiază de protecţia legii împotriva
eventualelor abuzuri ale administraţiei, fiindu-le acordate diferite căi de atac împotriva
administraţiei. Iată de ce, printre altele, a fost creat contenciosul administrativ, instituţie de
protecţie a particularului, care trebuie privit ca fiind o componentă a regimului de putere publică
şi nu ca un element exterior acestuia.

Aplicarea legii presupune din partea autorităţilor administrative desfăşurarea unor

activităţi laborioase, şi anume:activităţi de organizare, de pregătire a executării, care constă în
activităţi de dispoziţie, materializate prin adoptarea de acte normative (ordonanţe şi hotărâri ale
guvernului, hotărâri ale consiliilor locale şi judeţene, dispoziţii ale primarilor, etc.);activităţi de
executare în concret a legii, concretizată prin acte administrative cu caracter individual,
efectuarea de operaţiuni tehnico-materiale, încheierea unor contracte etc.

Astfel cum este acreditat în literatura de specialitate, noţiunile de ordine publică,

securitate publică, interes public, servicii publice etc. au semnificaţii diferite, sensul lor fiind
stabilit de factorul politic din societate, în funcţie de interesul acestuia la un moment dat.

Prin interes public trebuie să înţelegem „acele activităţi ce sunt necesare pentru
satisfacerea unei nevoi sociale, apreciate ca atare de puterea politică”, care constituie însăşi
raţiunea de a fi a administraţiei publice.

Scopul sistemului de autorităţi ce aparţin administraţiei publice nu poate fi altul decât

satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, altfel spus, satisfacerea interesului general (public),
spre deosebire de cel al organizaţiilor private care urmăresc realizarea profitului. Se impune însă
precizarea că nu orice activitate, deşi utilă, este de interes public. Acreditarea unei nevoi sociale
la „rangul” de interes public implică în mod obligatoriu şi o reglementare legislativă pentru a
permite acţiunea administraţiei.

Aşadar, atâta vreme cât nu există o minimă reglementare legală, nu ne vom găsi în
prezenţa interesului public şi, în consecinţă, autorităţilor administraţiei publice nu le incumbă
nici o obligaţie juridică.

Concluzionăm prin a releva faptul că interesul public variază prin conţinutul său în raport
de voinţa politică la un anume moment dat.