Instrumente optice

Instrumente care formează imagini reale: Ochiul, aparatul fotografic, aparatul de

proiecție

Instrumente care formează imagini virtuale: Lupa, luneta astronomică, microscopul

Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se

compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri
nervoase.
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din mai
mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea
imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin
intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă,
gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un
mușchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
Vederea la om
Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se
găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Între cornee și
iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare
neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte
puternică, pupila se contractă (și prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este
întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția
de lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană
numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a ochilor. O membrană subțire
transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o parte din sclerotică.
 Formarea imaginii
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca
razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea
de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o
distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai
mare procentaj din procesul de refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în
cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și cristalin)
si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului.
Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane
de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

Aparatul fotografic este dispozitivul cu care se poate înregistra o imagine statică din

mediul înconjurător, imaginea obținută numindu-se fotografie.

Aparat fotografic Hasselblad cu rolfilm cu lățimea de 60 mm

Aparate foto cu film perforat: Zenit (lățime 35 mm) și Meopta-Mikroma II (lățime 16

mm)

Se compune dintr-o carcasă închisă camera obscură propriu-zisă, pe care se află montate

elementele principale ale aparatului fotografic.
 Elementele principale ale aparatului fotografic sunt:
1. obiectivul, care este un ansamblu de lentile cu ajutorul cărora se obține o
imagine reală fără aberație pe o placă fotografică, peliculă sau hârtie, toate cu o emulsie
fotosensibilă.
2. culoarul peliculei (rama de fixare a plăcii) aflat într-un plan perpendicular pe axul
optic,
3. fereastra de expunere,
4. materialul fotosensibil pe suportul său în funcție de tipul aparatului,
5. bobine debitoare sau receptoare în cazul peliculei fotosensibile,
6. diafragma variabilă sau irisul necesar modificării diametrului util al obiectivului,
7. sistemul de obturare care face reglarea timpului de expunere,
8. sistemul de reglaj al aducerii imaginii în planul materialului fotografic (peliculă, placă
fotografică sau hârtie fotografică).
9. sistemul de antrenare al peliculei după fiecare expunere și totodată de armare pentru
a declașa următoarea expunere,
10. sistemul de vizare.
Tipuri de obiective la aparatele foto și filmat

Obiectiv cu distanță focală fixă

Obiectiv cu distanță focală scurtă (grandangular) - 20, 30, 40 mm. Acesta are un unghi
de cuprindere mare, o mare claritate în profunzime și mărește efectul de adâncime.

Obiectiv cu distanță focală normală (standard) - 50 mm. Obiectivul "vede" ca un ochi

uman.

Obiectiv cu distanță focală lungă (teleobiectiv) - 45–400 mm. Acesta creează un unghi

foarte îngust de cuprindere, îmbrățișează un câmp mic, obiectivul ocupând toată fotograma.
Profunzimea este slabă și apare fenomenul de aplatizare a imaginii (se turtește relieful).

Aparatul de proiectie 
Diaproiectoarele proiecteaza pe un ecran imaginile aflate pe un support transparent. Spre
a obtine imagini cat mai luminoase, proiectoarele sunt prevazute cu becuri foarte puternice a
caror supra-incalzire este eviatata printr-o instalatie de racire. Pentru o iluminare uniforma a
diafilmului sau a foliei lumina retroemisa a lampii este focalizata cu ajutorul unei oglinzi
concave, iar apoi este transformata in fascicul paralel utilizand o lentila condensor. Unele
diaproiectoare permit asezarea orijontala a foliei : in fata lentilei obiectiv, razele sunt deviate cu
90º cu ajutorul unei oglinzi.
 Rolul unui sistem de proiectie este acela de a da o imagine marita si reala a unui obiect.
Un aparat de proiectie este format, in principal, din urmatoarele parti:

- sursa de lumina S , foarte intensa (bec electric de putere 500-1000 W sau arc electric, ca in cazul cazul
aparatului cinematografic);
- o oglinda sferica M, asezata in spatele sursei S, care reflecta lumina catre obiectul O ;
- condensorul C, care reprezinta un sistem de lentile de distanta focala mica. Ele se asaza foarte aproape
de sursa de lumina, astfel incat intregul obiect de proiectat sa fie bine iluminat.

Deoarece pe condensor cade un fascicul larg de lumina, el trebuie corectat foarte bine de
aberatia de sfericitate. Din acest motiv, el se construieste din doua lentile plan convexe asezate
ca in figura;
- obiectivul de proiectie Ob care formeaza imaginea obiectului pe ecran si care, de asemenea,
trebuie sa fie corectat de aberatii. Un obiectiv de proiectie bun se apropie in ceea ce priveste
caracteristicile sale de un obiect fotografic.

Daca aparatul realizeaza proiectia unui obiect transparent (diapozitive, diafilme) el se

numeste diascop, iar daca proiecteaza obiecte opace (asezate pe o suprafata), el se numeste
episcop. Aparatul care indeplineste ambele functii poarta numele de epidiascop.

Lupa
O lupă este o lentilă biconvexă (care are ambele feţe bombate către exterior) ce produce o
imagine mărită a obiectului observat. În funcţie de poziţionarea lupei, imaginea virtuală a
obiectului este mai mică sau mai mare.
Motivul pentru care o lupă poate produce o imagine mărită a unui obiect este acela că o
lentilă biconvexă are proprietatea de a curba traiectoria rezelor de lumină ce o traversează.
Lumina reflectată de obiect intră în lentilă în linii drepte. La ieşirea din aceasta, rezele de lumină
(ce suferă o deviere a direcţiei de deplasare, refracţie) sunt concentrate într-un punct numit focar
(care este situat, la o lentilă banală, de citit, la aproximativ 25 de centimetri). Această capacitate
a lentilei de a concentra lumina aţi folosit-o probabil în copilărie când, focalizând razele
Soarelui, aprindeaţi bucăţi de hârtie.
 Imaginea reală este inversată după pătrunderea razelor de lumină în ochi. Pentru cei care
nu ştiu acest lucru, trebuie menţionat că acesta este modul în care ochiul uman funcţionează.
Creierul face inversarea imaginii răsturnate, în aşa fel încât lucrurile să ne pară în poziţia corectă.
La schimbarea distanţei lupei faţă de obiect se poate observa cum imaginea virtuală îşi
schimbă la rândui ei dimensiunile. Odată cu depărtarea lupei de obiect, acesta pare mai mare;
este ca şi cum obiectul ar fi mai aproape de dumneavoastră, ca şi cum o fotografie a obiectului se
apropie sau de depărtează de ochi.
În realitatea, există o limită a depărtării lupei de obiect şi, prin urmare, a capacităţii lupei
de a mări obiectul. Dacă îndepărtaţi prea mult lupa de obiectul observat, imaginea va deveni
neclară şi nu veţi mai putea vedea nimic.

Luneta
Este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la observarea
biectelor îndepărtate.
Ca orice instrument optic în care se privește direct, luneta deviază razele de lumină
paralele care sosesc de la obiect, acestea fiind focalizate pe retina ochiului observatorului. Cu cât
această schimbare de direcție (unghi) a razelor paralele prin sistemul lenticular al lunetei este mai
mare, în același raport crește imaginea obiectului vizat în lunetă, și cu cât densitatea razelor de
lumină ajunse pe retină e mai mare, cu atât imaginea va fi mai luminoasă.
Galilor Galilei a introdus utilizarea lunetei în astronomie. Cu luneta construită de el în
1609, savantul italian a descoperit munții de pe Lună , natura stelară a Căii Lactee, patru sateliți
ai lui Jupiter și petele de pe Soare.
De la apariția și perfecționarea lunetei, au contribuit mai mulți inventatori ai epocii, mai
ales că instrumentul era deja cunoscut și utilizat într-o formă primitivă în Olanda și în Franța.
Luneta se caracterizează prin:
- factorul de apropiere (sau grosismentul), desemnat printr-un multiplicator (20x, 30x,
etc.). Cu cât acest factor este mai mare, cu atât vederea obiectului aflat la distanță va fi mai
apropiată, adesea în detrimentul câmpului vizual și al luminozității.
- diametrul obiectivului său: cu cât diametrul lentilei obiectivului este mai mare, cu atât
luneta va capta mai multă lumină și va oferi, prin urmare, o imagine mai luminoasă. În general
modelele cu diametru mare sunt mai grele, mai incomode și, de obicei, mai scumpe.
Unele modele pot primi un adaptor special pentru aparatul de fotografiat.
Există versiuni publice de lunete / ocheane: instalate pe situri turistice, și în general cu
plată, ele permit observarea peisajelor și monumentelor.
Tipuri de lunete
Luneta astronomică
Aspectul unei lunete kepleriene cu vizor
Luneta astronomică este un aparat optic, care are rolul de a mări unghiul sub care se vede
un obiect îndepărtat, astfel încât să se distingă mai multe detalii ale acestuia.
Este un sistem optic afocal (telescopic), având distanța focală infinită.
 Luneta este compusă din două elemente optice convergente centrate: obiectivul și
ocularul, astfel montate încât focarul imagine al obiectivului (F) să coincidă cu focarul obiect (-
F) al ocularului.
Pentru determinarea grosismentului lunetelor se folosește un aparat optic numit
dinametru.

Lunete terestre
Lunetele militare;
Lunetele instrumentelor pentru măsurători în geodezie și topografie;
Lunete pentru biologi (ornitologie) și vânători;
Binoclu are un sistem de prisme de refracție cu focar mai scurt ca luneta, dar oferă o
imagine mai largă și profundă, vizarea fiind făcută cu amândoi ochii;
Luneta lui Kepler este monoculară, are o distanță focală mai scurtă, dar, în comparație cu
luneta astronomică, realizează o imagine de perspectivă.

Binoclu
Contrar lunetei astronomice și telescopului, luneta terestră trebuie să ofere o imagine
dreaptă.
Lunete cu lentile și telescoape cu oglindă
Pot fi folosite cu scop vizual sau și fotografic.
O imagine vizuală este realizată prin vizare directă cu ochiul. În astronomie, aceasta se
face numai cu un ocular, deoarece binoclurile nu sunt adecvate pentru depărtări
astronomice. Imaginile astronomice au de aceea o perspectivă redusă.
Există totuși binocluri care sunt folosite de unii astronomi amatori, unele din aceste
ajutând la descoperirea unor comete sau asteroizi. Astfel astronomul amator japonez
Yuji Hyakutake, folosind un binoclu de 25×150, a descoperit două comete: C/1991 Y1 (prima
cometă Hyakutake) în decembrie 1995 și C/1996 B2 (a doua cometă Hyakutake, cea mai
cunoscută dintre ele) la data de 30 ianuarie 1996.

Microscopul (grec. mikrós, „mic”; skopein, „a se uita la”') este un instrument optic

care transmite o imagine mărită a unui obiect observat printr-un sistem de lentile. Cel mai
răspândit tip de microscop este microscopul cu lumină artificială, inventat prin anii 1600.În anul
1679, unul din pionerii microscopului, Antoni Van Leeuwenhoek, a comunicat Societății Regale
din Londra că numărul de "animale mici" (spermatozoare) pe care le-a detectat în lapții unui
cod —150 de miliarde — era cu mult mai mare decât numărul total de oameni pe care planeta l-
ar putea suporta. La două secole distanță, în secolul al XIX-lea, puterile de mărire și de rezoluție
a microscoapelor au crescut, lentilele nemaiavând distorsiuni cromatice și sferice.

Principalele părți componente ale unui microscop optic sunt:

 Ocularul
 Turelă rotativă
 Lentile obiectiv
 Butoane de reglaj (reglaj grosier)
 Reglaj fin
 Platformă
 Iluminator sau oglindă
 Diafragma și condensorul
 Cleme de poziționare
 Constructie

Lentila (convexă sau concavă) reprezintă elementul de bază al tuturor instrumentelor optice.

Această bucată de sticlă sau de mase plastice cu suprafețele curbate modifică traiectoria razelor
de lumină care o traversează. Lentila redirecționează razele de lumină, venind de la obiect și
formând o imagine.

Cel mai simplu microscop este format din două lentile convexe suprapuse, ocular și obiectiv.
Obiectul care trebuie observat este puternic iluminat și privit din transparență. Lentila convexă a
obiectivului produce o imagine a obiectului, care este la rândul ei mărită de lentila convexă a
ocularului. Cele două lentile își însumează puterile de mărire, ceea ce produce în final o imagine
foarte mărită a obiectului respectiv.

Pentru ca imaginea rezultată să fie corectă trebuie efectuate câteva reglaje:

Luminozitatea  este ajutată de condensor (înclinarea oglinzii în multe cazuri) și de

deschiderea lentilei obiectiv.

Focalizarea  este controlată prin butonul specific și depinde totodată de grosimea

preparatului și a lamelelor sale.
 Rezoluția  reprezintă distanța minimă la care s-ar putea afla două puncte ale imaginii pentru a
mai putea fi percepute separat.

Contrastul  definește diferența dintre iluminarea preparatului propriu-zis și cea a zonelor

adiacente acestuia. Se poate regla prin modificarea intensității luminii și a dimensiunilor
diafragmelor, precum și prin utilizarea unor substanțe de contrast.