THEOLOGIAOR

THODOXA 2/2010
ANUL LV 2010

S T U D I A
U N I V E R S I TAT I S B A B E Ş - B O LYA I
THEOLOGIA ORTHODOXA
2
NUMĂR DEDICAT
SIMBOLULUI DE CREDINŢĂ NICEO-CONSTANTINOPOLITAN (381)

ST
Desktop Editing Office: 51 B.P. Hasdeu, Cluj-Napoca, Romania, Phone + 40 264-40.53.52

CUPRINS – CONTENT – S OMMAIRE – INHALT

I. TEOLOGIE BIBLICĂ
IOAN CHIRILĂ, Simbolul credinţei sau despre Revelaţie şi Mărturisirea credinţei ∗
The Symbol of Faith or About Revelation and the Confession of Faith........................ 5
STELIAN TOFANĂ, Paul Tarazi – ”o pagină scrisă” în cercetarea biblică noutestamentară
românească. Evaluări, perspective ∗ Paul Tarazi – a Written Page – in the Romanian
New Testament Biblical Research. Assessments, Perspectives ................................15
PAULA BUD, Atitudinea Mântuitorului Hristos faţă de Şabat reflectată în Sfintele
Evanghelii * The Attitude of Christ Concerning the Shabbat as Reflected in the
Gospels.....................................................................................................................25
AURELIAN-NICU REIT, Patriarhul Avraam şi iconomia mântuirii * Patriarch Abraham
and the History of Salvation.....................................................................................33
DĂNUŢ JEMNA, Antitezele pauline din 1Corinteni 15 în antropologia Sf. Irineu *
The Pauline Antitheses in 1Cor 15 According to St. Irineus’ Anthropology ............ 47

II. TEOLOGIE ISTORICĂ

ALEXANDRU MORARU, Momente din istoria învăţământului teologic universitar
ortodox din Cluj-Napoca (1924–1952; 1990–2010) ∗ Moments from the History of
the
University Theological Orthodox Education of Cluj-Napoca (1924-1952; 1990-
2010) ......61
GABRIEL-VIOREL GÂRDAN, Instituţia episcopatului în lumina legislaţiei cu caracter
bisericesc din secolul al XIX-lea * The Institution of the Episcopate from the
Point of View of the 19th Century Legislation .........................................................85
MARIUS EPPEL, Revenirea la forma iniţială a unei instituţii ecleziastice. Transformarea
vicariatului ortodox de la Oradea în episcopie 1900-1918 * The Return of an
Ecclesiastical Institution to its Initial Form. Turning of the Orthodox Office of
Locum Tenens from Oradea into a Bishopric 1900-
1918 ............................................. 109
ELENA CRINELA HOLOM, Clopotele româneşti transilvănene şi inscripţiile lor:
funcţii, semnificaţii, simbolistică * The Romanian Bells from Transylvania and
Their Imprints: Function, Significance, Meaning ..................................................119

III. TEOLOGIE SISTEMATICĂ

VALER BEL, Simbolul credinţei – mărturisirea şi comunicarea credinţei * The Creed –
the Confession and the Communication of Faith ...................................................127
CRISTIAN SONEA, Repere ale rolului şi ale responsabilităţii laicilor în Biserică la
Părinţii Apostolici * Reference Points in Establishing the Places and Roles of the
Laity within Church in the Theology of the Apostolic Fathers
...................................135
CIPRIAN VIDICAN, Crezul niceo-constantinopolitan în contextul disputelor
teologice ale secolului al IV-lea. Doctrină şi terminologie * Nicene-
Constantinopolitan Creed in the Context of Theological Debates of the Fourth
Century. Doctrine and
Terminology ............................................................................................................147
DACIAN BUT-CĂPUŞAN, Câteva reflecţii asupra mărturisirii de credinţă a lui
Nicolae Milescu Spătarul (1667) * Some Reflections on Confession of Faith of
Nicolae Milescu Spatarul (1667) ...........................................................................157
IOAN CRUCIANU, Principiile misionare ale Sfântului Apostol Pavel. Prima călătorie
misionară * The Apostle Paul’s Missionary Principles. The First Missionary’s
Journey...................................................................................................................167
NICOLAE TURCAN, Sf. Dionisie Areopagitul în contextul filosofiei postmetafizice *
St. Dionysius Pseudo-Areopagite in the Context of the Post Metaphysical
Philosophy..............................................................................................................179
DANIEL JUGRIN, Precursorii teologiei negative în tradiţia greacă * Precursors of the
Negative Theology in Greek Tradition...................................................................195

IV. TEOLOGIE PRACTICĂ

GHEORGHE ŞANTA, Caracterul misionar şi mărturisitor al educaţiei religioase ∗ The

Missionary and Witnessing Character of Religious Education..............................211
MIRCEA OROS, Recapitularea mesajului scripturistic al mântuirii în Hristos în Sfânta
Liturghie * Reviewing the Scriptural Message of Salvation in the Divine
Liturgy....................................................................................................................221
Dorel MAN, Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu * Virgin Mary Mother of God ....227
MARCEL GH. MUNTEAN, Iconografia răsăriteană a Sfintei Treimi. Studiu de caz.
Icoane româneşti * The Iconography of Holy Trinity in the Eastern Area. Case
Study. The Romanian Icons ....................................................................................233
V. THEOLOGIA EUROPAEA

DAVID BRADSHAW, Sfântul Ioan Gură de Aur despre har şi liberul arbitru * St. John
Chrysostom about Grace and Free Will.................................................................247

VI. MISCELLANEA

MIHAI NAGY, Retorica discursului profetic la Isaia şi Ieremia ∗ The Rhetoric of

Prophetic Discourse in Isaiah and Jeremiah .........................................................259
DUMITRU COTELEA, Relaţiile inter-confesionale în Republica Moldova. Câteva
aspecte de geo-teologie aplicată * Inter-Confessional Relations in Republic
of Moldova. Few Aspects of Applied Geo-Theology .............................................269
LIVIU PETCU, Πίστις şi μαρτυρία. Martirii – mărturisitori jertfelnici ai dreptei
credințe * Π ίστις and μαρτυρία. The Martyrs – Witnesses to the Ultimate Sacrifice
of
the Orthodox Faith.................................................................................................279

Not e s and Boo k Re v i e w s – No t e şi r e c e nz ii

Valeria-Gemma Moraru, Revista Teologică. Organ pentru ştiinţă şi viaţă bisericească

(1907-1916; 1921-1947) – Indice bibliografic, Cluj-Napoca, Editura Argonaut,
2010, 380 p. (Alexandru MORARU) .....................................................................293
Dumitru Megheşan – Rugăciunea lui Iisus, mijloc terapeutic de purificare a minţii, Ed.
Universităţii din Oradea, 2010, 277 p. (Ciprian
VIDICAN)...................................... 294
Miguel de Salis Amaral, Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov şi Florovsky,
trad. de Daniela Cheţan, PUC, Cluj-Napoca, 2009, 457 p. (Liviu VIDICAN-
MANCI)..... 295
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

I. TEOLOGIE BIBLICĂ

SIMBOLUL CREDINŢEI SAU DESPRE REVELAŢIE

ŞI MĂRTURISIREA CREDINŢEI

IOAN CHIRILĂ*

ABSTRACT. The Symbol of Faith or About Revelation and the Confession of

Faith. The paper proposes a quest for the identification of the biblical basis of the
Niceno-Constantinopolitan Creed, and their exegetical approach. The author underlines
some aspects of the Revelation and emphasizes their connection with the liturgical
experience of the Orthodox Church, considering that words are meant to become
liturgical acts in order to overcome the basic level of day-to-day communication.
Strongly connected to the liturgical life, biblical exegesis should become an
instrument towards the unity of understanding within the Church and a way of living
the Liturgy of the Creed.

Keywords: Confession, identity, One God, Creed of the Liturgy, Liturgy of the Creed

Vremurile în care trăim revendică din partea creştinului o mult mai evidentă
manifestare martirică/mărturisitoare. Sunt invocate diverse scenarii privitoare la geneza
creştinismului, utilizându-se afirmaţii istorice care nu au nimic cu realitatea epocilor
din care se spune că ar fi fost extrase, şi lor trebuie să le răspundem. În aceste condiţii,
cred că cea mai potrivită atitudine apologetică este revigorarea vieţii mărturisitoare, a
trăirii creştine în totalitatea structurilor sale constitutive. Anamnesisul pe care-l
realizăm nu este decât o parte a acesteia, dar o parte importantă prin intermediul căreia
vom putea identifica formele de intervenţie pastorală menite să genereze această
revigorare. S-au auzit unele voci care comentau critic conceptul de autocefalie sau cel
de autonomie, numai că acestea nu observau frumoasa înţelepciune a celor care au fixat
tema acestui an comemorativ dedicat Autocefaliei şi Simbolului de credinţă, pentru că,
dacă ar fi observat-o, ar fi văzut că binomul în sine oferă răspunsul la critica lor:
autonomie şi autocefalie în plan administrativ, dar unitate în mărturisire şi în trăire,
ori această înţelepciune s-a manifestat chiar prin cel prin care se afirmă şi se
manifestă autocefalia, prin Preafericirea Sa Daniel, patriarhul României.
Ca biblist, cred că este potrivit să încerc o identificare şi o afirmare exegetică a
bazelor biblice ale Simbolului Niceoconstantinopolitan. Chestiunea autocefaliei
rămâne subiectul predilect al istoricilor şi al canoniştilor. Noi, bibliştii, ar trebui să
invocăm afirmaţiile pauline (I Cor. 2, 11; Col. 1, 18; 2, 19; Ef. 4, 15-16) care vizează un
cu totul alt context istoric al vieţii Bisericii creştine. De aceea, voi încerca să prezint
câteva aspecte ce se desprind din revelaţia biblică şi apoi să le configurez în
conexiunea lor cu viaţa liturgică pentru a putea observa modul în care naţiunile
cresc întru realizarea darului propriu cu care să se prezinte în ziua judecăţii (Apoc. 15,
4; 21, 24).
*
Pr. Prof. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, ioanchirila@[Link]
 IOAN CHIRILĂ

Mărturisirea de credinţă ca marcă identitară. Tema mărturisirii este adânc

înrădăcinată în Revelaţie. Există, totuşi, o perioadă a istoriei creaţiei în care nu apare
această stare religioasă ca un comandament, ca o revendicare din partea lui Dumnezeu
adresată omului. Credem că această problematică a mărturisirii este adusă în discuţie în
chip evident
odată cu orientarea şi fixarea mărturisitoare a lui Avraam în sfera monoteismului.
Tradiţia rabinică1 ni-l prezintă ca fiind un luptător împotriva politeismului şi chiar ca pe
un distrugător al idolilor2. Credinţa sa i s-a socotit ca dreptate3, nu însă înainte de a fi
încercată. Despre încercarea credinţei lui, despre încrederea lui în Dumnezeu vorbesc
atât rabinii din vechime4, cât şi Sfinţii Părinţi6 5. Pentru vremea noastră, consider a fi
foarte actuale cuvintele Sfântului Ioan Casian care duce înţelegerea evenimentului în
planul realizării trăirii morale. Cele trei
lepădări despre care vorbeşte ancestorul nostru trebuie să fie realizate de către noi, de
fiecare în parte, pentru a putea izbândi în faţa luptei cu cele opt ispite7. Mărturisirea
pe care o
realizează Avraam în vremea sa este una de factură practică, el nu intră în polemici
teologice
cu concetăţenii săi, ci, din trăirea sa, lasă să se înţeleagă faptul că el se află sub purtarea
de grijă a Dumnezeului celui viu, a lui IHWH8. În cadrul vieţii/mărturisire a lui
Avraam,
avem câteva piscuri liturgice ce au funcţie tipologică pentru antitipurile noutestamentare

1
Tradiţia rabinică include întregul spectru de scrieri rabinice din istoria evreilor, iar, în sens mai
restrâns, se referă la perioada talmudică (sec. II-VI [Link].). În cadrul acestor scrieri, Avraam apare
ca model al credinţei,
a se
2
vedea Pirkei Avot V, 3; Gen. Rabba 14; Talmudul babilonian, Sanhedrin,
89b.
3
Gen. Rabba 38.
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cu adevărat mare a fost credinţa lui Avraam. Căci, dacă lui Abel, sau lui Noe,
sau lui Enoh, li s-a cerut să depăşească raţiunea umană, în cazul lui Avraam era nevoie de mult mai
mult. Căci ceea ce venea de la Dumnezeu părea să se opună celor ale lui Dumnezeu; credinţa se
opunea credinţei, şi porunca se opunea făgăduinţei”, în P. Schaff, The Nicene and Post-Nicene
Fathers, Vol. XIV: Homilies on the Gospel of Saint John and Epistle to the Hebrews, Oak Harbor:
Logos Research Systems, 1997, p. 477. A se vedea şi Pr. Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu
veşnic, după Epistola către Evrei,
ed. 4a II-a, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2000.
5
Pirkei Avot V, 6; Pesikta Rab. 40.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLVII, 1-3, în PSB 22, pp. 146-152; Sfântul Chiril al
6
Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, V, 5, p. 428; Origen, Omilii la Geneză, VIII, 1-2.
Sf. Ioan Casian (n. 360 în Sciţia Minor, +435), monah din secolele al IV-lea/al V-lea cunoscut pentru
scrierile sale despre viaţa monahală şi pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului
Augustin. Autor al lucrărilor: Instituţii cenobitice, Convorbiri duhovniceşti, Despre Întruparea
Domnului, contra lui Nestorie. Lucrarea Convorbiri duhovniceşti sau Convorbiri cu Părinţii este
cea mai importantă operă
7
rămasă de la Sfântul Ioan Casian, scrisă între anii 420 – 429.
„Prima [lepădare] este cea prin care dispreţuim cu totul orice bogăţie şi măriri ale lumii, a doua
[lepădare]
prin care respingem obiceiurile, viciile şi atracţiile vechi ale sufletului şi ale trupului, iar a treia
[lepădare], cea prin care, întorcându-ne mintea de la toate cele prezente şi vizibile, contemplăm
numai pe cele viitoare şi le dorim pe cele care nu se văd. Citim că Domnul a poruncit lui Avraam să
le săvârşească pe acestea trei spunându-i; «Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău».
Întâi a zis «din ţara ta», adică din darurile acestei lumi şi din avuţiile pământeşti, al doilea «din
neamul tău», adică din felul de viaţă, din deprinderile şi viciile de mai înainte, pe care le avem din
naştere ca pe nişte neamuri şi rude; al treilea «din casa tatălui tău», adică din tot ce ne aminteşte de
această lume şi se vede sub ochii noştri”, Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, III, Despre
 cele trei renunţări, VI, în Scrieri alese – Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, PSB
vol. 57, trad. de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu; prefaţă,
8
studiu introductiv şi note de prof. Nicolae Chiţescu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 349.
Fac. 12, 10-20; 20, 1-18; „Dumnezeu e cu tine în toate câte faci” (Fac. 21, 22); „Avraam a numit locul
acela
Iahve-ire, adică, Dumnezeu poartă de grijă” (Fac. 22, 14); „Tu aici la noi eşti un voievod al lui
Dumnezeu” (Fac. 23, 6).

6
 SIMBOLUL CREDINŢEI SAU DESPRE REVELAŢIE ŞI MĂRTURISIREA CREDINŢEI

corespondente. Mă refer aici la faptul că Avraam este ascultător cuvântului lui

Dumnezeu9, este plinitor al poruncii însemnării (a circumciziunii)10, este primitor de
străini, apărător şi mijlocitor11, este fidel cererii lui Dumnezeu de a-şi aduce fiul
jertfă12. De aici se poate
desprinde uşor un sfat practic: a trăi ca pentru / a trăi în Dumnezeu, aceasta este cea
mai bună mărturisire şi cea care îţi conferă statutul de teolog, grăitor de Dumnezeu. Din
această cauză, personalităţile patriarhilor au fost receptate ca fiind personalităţi
profetice. Tipul
acesta de mărturisire este propriu lui Daniel şi celor trei tineri, fapt care îl va determina
pe Sfântul Ioan Gură de Aur să interpreteze evenimentele ca tipii ale învăţăturii
treimice13.
Cu perioada instituţionalizării vieţii religioase, cu vremurile lui Moise, se trece
în cadrul unei noi abordări a chestiunii mărturisirii, în care mărturisirea ne apare ca o
revendicare divină ce decurge din conţinutul actelor de asumare a Legii. În această
tipologie lansată de evenimentele sinaitice se va înscrie şi actul de asumare a Legii
realizat în cadrul evenimentului întronării regelui şi tipologia liturgică iudaică ce îşi are
începutul în Shema Israel (Deut. 6, 4).
Un alt tip de mărturisire, o mărturisire cu implicaţii universale, se afla în sânul
misiunii profetice. Poporul ales este „martor al lui Dumnezeu” în mijlocul
neamurilor14. Dar aici aş remarca sintagma teologică de „popor ales”15 pentru a sublinia
legătura intimă
dintre alegere şi mărturisirea lui Dumnezeu pe care o observăm în purtarea conştientă a
celui ales în canonul alegerii. Adică, toţi cei care facem parte din „neamul lui
Dumnezeu” trebuie să mărturisim aceasta din trăirea noastră. Mărturia profetică are în
sine şi un alt
element seminal prefigurativ/prevestitor: conţinutul vestirii mesianice, conţinut de care
se leagă şi un anume nivel de vestire eshatologică16. Vestirea lui Hristos comportă o
funcţie
de reorientare eshatologică a creaţiei şi, implicit, de deschidere spre un nou tip de vestire
a unicităţii divinităţii, un tip de vestire prefigurativ treimic.

9
Fac. 12, 1 ş.u.
10
Fac. 17, 1-14: „Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi” (Fac.
11
17, 11). Fac. 18, 1-33: „Şi apropiindu-se Avraam, a zis: "Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel
păcătos, încât
12
să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?” (Fac. 18, 23)
Facere 22, 1-14: „Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo
jertfelnic,
a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a
13
întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său” (Fac. 22, 9-10).
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la statui, IV, în P. Schaff, The Nicene and Post-Nicene Fathers, Vol. IX:
St. Chrysostom: On the Priesthood; Ascetic Treatises; Select Homilies and Letters; Homilies on the
14
Statues, Grand Rapids, Michigan, Logos Library System, pp. 452-463.
15
Deut. 4, 5-6; II Rg. 22, 50; III Rg. 8, 35; I Par. 16, 23; Ps. 17, 53; 95, 3; Is. 43, 21; Iez. 5, 5.
La acest concept teologic noi am mai făcut referire spunând că trebuie să observăm în cadrul lui două
niveluri de percepere: un nivel numit de noi „status stasis”, cel care se aplică descendenţilor lui
Avraam după trup, şi un nivel numit „status dinamis”, cel care se aplică descendenţilor lui Avraam
după credinţă, adică noului Israel, creştinilor, cei care, deşi sunt în istorie, liturgic trăiesc/pregustează
veşnicia, în „Avraam şi Iisus sau Despre sensul static şi dinamic al conceptului de popor
ales/poporul lui Dumnezeu”, în vol. M. Noda, K. Zamfir, D. Diosi, M. Bodo, Ideje az
emlékezésnek. Liber amicorum: A 60 éves Marton
16
Joszef Köszöntése, Budapest-Kolozsvar, 2010, pp. 47-53.
În cadrul eshatologiei iudaice, noi distingem două registre de exprimare/înţelegere: un registru mesianic,
numit şi aşteptarea mesianică, care, luat individual, fără deschiderea sa spre „Yom YHWH”, va
genera o credinţă de tip milenarist; şi un al doilea registru în care se crează joncţiunea dintre
aşteptarea mesianică şi Yom YHWH şi care va determina înţelegerea eshatologică în tipul celei
revelate de Hristos şi proferate de creştini.
7
 IOAN CHIRILĂ

Mărturisirea credinţei, odată cu instaurarea formelor de17trăire religioasă institu-

ţionalizate, va deveni un element sau o marcă identitară , de afirmare/revelare a
identităţii
religioase.18În acest mod este privită şi analizată Mărturisirea de credinţă iudaică:
Shema Israel . Nu dintru început a fost privită ca mărturisire de credinţă, dar, plecând
de la faptul
că Moise19o prezintă ca pe un rezumat al exegezei Legii necesar aşezării sale în inimă şi
în suflet , nu este greu să conchidem că această mărturisire trebuie realizată în fiinţa
noastră şi în toată viaţa noastră. Prin20purtarea de grijă a fariseilor, Shema va deveni
marca identitară proprie lui Israel . Noi am invocat acest fapt şi din dorinţa de a
remarca faptul
că, în conţinutul ei,21
Shema Israel este prezentă şi în articolul întâi al Simbolului Niceo-
constantinopolitan , dar, în acelaşi timp, şi din dorinţa de a marca faptul că mărturisirea
de
credinţă creştină este şi ea o marcă identitară. Acest fapt poate fi dedus şi din registrul
nominalizărilor Simboalelor de credinţă: atanasian, al apostolilor,
niceoconstantinopolitan, răsăritean, apusean22. Poziţia sa în cadrul anaforalei
liturgice crează, pentru mine, o
posibilitate de a remarca unitatea textuală a acesteia, faptul de a recepta textura anaforalei
ca pe un discurs sintetic al întregii revelaţii. Punctul de plecare este Crezul urmat de
rugăciunea teologică23, de cea hristologică24 , de culmea epiclezei şi apoi de dipticele
care
este culme a unirii Bisericii luptătoare cu Biserica triumfătoare în imnul preamăririi
veşnice a Maicii purureamijlocitoare/solitoare. Aşadar, participarea activă la Sfânta
Liturghie înseamnă dobândirea temeliei biblice a existenţei noastre, şi mă gândesc aici
la anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, sinteza Crezului, punctarea
evenimentelor constitutive ale istoriei mântuirii din rugăciunea teologică, continuarea
expunerii evenimentelor spre culmea sfătuirii din foişorul Cinei celei de Taină şi Jertfa,
apoi lauda Învierii în unirea celor două Biserici în omofonia dipticelui. În centru este un
mister, o taină, taina Cincizecimii
17
Bernard Dupuy, „Le Shema Israel: Shema Israel Adonai Eloheinu Adonai Ehad”, p.
111. 18 Bernard Dupuy, art. cit., p. 112.
19
Aceeaşi idee o găsim în Ieremia 31, 31-33, loc în care apare şi conceptul de „berit hadaşa” - noul
legământ,
un nou testament. Voim însă cu această punctare să vă introducem în cadrele unei credinţe
personale potrivit căreia toate temele teologice proprii cărţilor istorice, profetice şi didactico-poetice
au fost lansate „in nucce” în scrierile/vestirea realizată prin Moise. Mă refer la învăţătura despre
Dumnezeu, la conţinutul vestirii mesianice, la uvertura universală a conceptului de ales, chemat, izvor
de binecuvântare, ş.a., şi chiar
a unor detalii de factura celui citat: nu doar pe lespezile de piatră, ci pe cele de carne ale
inimii
21
lor. 20 Bernard Dupuy, art. cit., p. 117-127.
„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul” (art. 1), iar în Deuteronom citim: „Ascultă, Israele,
Domnul
22
Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut. 6, 4).
Referirea noastră exactă se înţelege mai uşor dacă se rămâne la ultimele nominalizări, dar şi celelalte
atestă legătura Crezului cu noţiunea de identitate, dar aceasta este restrânsă la o persoană sau la un grup
23
exact de persoane.
„Stăpâne al tuturor, Făcătorule al cerului şi al pământului şi a toată făptura văzută şi nevăzută”; „Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu, Mântuitorul nădejdii noastre […] de la
care Duhul Sfânt S-a arătat, Duhul adevărului, Darul înfierii, Arvuna moştenirii ce va să fie,
Începutul
24
bunătăţilor celor veşnice, Puterea cea de viaţă dătătoare, Izvorul sfinţeniei”.
„Căci zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în
raiul desfătării, viaţă fără de moarte şi desfătare de veşnice bunătăţi întru paza poruncilor Tale
i-ai făgăduit lui”; „Dar neascultându-Te pe Tine, adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe
dânsul şi amăgirii şarpelui supunându-se şi dat fiind morţii pentru păcatele sale proprii, l-ai izgonit
 pe dânsul…”; „rânduindu-i lui mântuirea cea din naştere din nou, cea întru însuşi Hristosul
Tău”; „grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce
avea să fie”; „Fiul Tău […] Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu
oamenii a petrecut”; „S-a făcut începătură celor adormiţi, întâi-născut din morţi, ca să fie El însuşi
începătorul tuturor întru toate”; „Care iarăşi va să vină să răsplătească fiecăruia după faptele
sale”.
8
 SIMBOLUL CREDINŢEI SAU DESPRE REVELAŢIE ŞI MĂRTURISIREA CREDINŢEI

liturgice sau momentul prefacerii care ne oferă posibilitatea hrănirii noastre cu Hristos.
Crezul este marcă, sinteză a credinţei şi scară de înălţare a fiecăruia către veşnicie. Din
orice parte îl citeşti, fie de la început spre sfârşit, fie de la sfârşit spre început, el
porneşte şi se încheie în veşnicie, de aceea, trăirea în crez este creştere a veşniciei în
istorie prin fiecare dintre noi, este o convertire a istoriei profane în istorie a
mântuirii, în timp al vestirii celor veşnice. Am putea vorbi oare numai despre Crezul
Liturghiei sau am putea măcar sugera ideea frumoasă a Liturghiei Crezului?! Luaţi-o
doar ca pe o reflexie literară.
Conexiuni exegetice. Nu vom putea explora întregul spectru tematic al
Simbolului, ne vom rezuma la câteva aspecte care se circumscriu specializării noastre şi
vom încerca să rămânem în succesiunea strictă a articolelor simbolului
niceoconstantinopolitan.
Analiza lapidară a lexicului utilizat în cadrul Simbolului ne oferă informaţia
potrivit căreia doar doi termeni nu sunt direct originaţi în afirmaţiile, la fel de directe,
ale Sfintei Scripturi: deofiinţă şi apostolică. Deşi unitatea de fiinţă este afirmată constant
în Evanghelia după Ioan25.
Conexiunile exegetice se referă la faptul că atât textul Scripturii, cât şi textul
Simbolului sunt susceptibile unui exerciţiu exegetic, iar în cadrul acestui exerciţiu,
afirmarea sensului determină convergenţa formelor de exprimare a unei (posibile!)
aceleiaşi teme teologice.
Unu, cel veşnic. În articolul întâi al Crezului avem afirmaţia privitoare la
Dumnezeu Tatăl. Acesta este învăluit de atributul: „Dumnezeu Unu”, „Tată”,
„Atotţiitorul”, „Făcătorul”. Căutând cele mai apropiate texte biblice care ar putea sta la
baza formulării acestor afirmaţii, ne întâlnim în mod inevitabil cu textele din Deut.
6, 4; Mt. 19, 17; Mc. 2, 7; 10, 17; Lc. 5, 21; 18, 19; Gal. 3, 20 - pentru atributul de
„Unu”; sau cu Mt. 5, 16.48; 6, 9; In. 20, 17 – pentru cel de „Tată”; sau cu Am. 5, 16; II
Cor. 6, 18; Apoc. 1, 8 – pentru „Atotţiitorul”; sau cu Fac. 1, 1; Ieş. 31, 17; Ps.
120, 2; FA 4, 24 – pentru „Făcătorul”. Panoplia textelor amintite crează
posibilitatea formulării unei observaţii: textele aparţin ambelor testamente, deci
Crezul se fundamentează pe şi exprimă unitatea
Scripturii. Dar nu numai atât. Primul atribut citat ne aminteşte de Shema26Israel, dar, în
aceeaşi măsură, de punctarea exegetică a Sfântului Vasile cel Mare cu privire la
numele
celei dintâi zile: ziua unu - yom Ehad. Am urmărit puţin acest aspect în mai multe
formulări ale Crezului (apostolic, atanasian, niceoconstantinopolitan) şi în toate am
observat că se rămâne constant în zona numeralului cardinal din dorinţa expresă de a
sublinia unicitatea lui Dumnezeu. Gândindu-ne, însă, la exegeza vasiliană vom afirma
faptul că în acest atribut al lui Dumnezeu putem surprinde şi ideea veşniciei sau poate
chiar să zicem că aceasta este „yom Yahwe” – ziua Domnului, Kiriaki imera, Dies
Domini - poarta prin care intră în lume „fiinţele vii”, dar în acelaşi timp re-intră27 în
veşnicie „fiinţele cele înviate”.
25
In. 10, 30; 17, 11; 17, 21-22.
26
„Începutul timpului n-a fost numit de Scriptură ziua întâia, ci ziua una, ca şi din numirea ei să i se vadă
înrudirea cu veacul. În chip propriu şi natural, ziua întâia a fost numită „una” pentru a arăta
unicitatea veacului; că veacul nu are părtăşie cu altceva. […] Scriptura, ca să ducă mintea noastră
spre viaţa ce va să fie, a numit una icoana veacului, pârga zilelor, pe cea de o vârstă cu lumina”,
Omilii la Hexaimeron, II, 8,
în PSB, vol. 17, trad., introd., indici şi note de Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, pp. 95-6.
27
Ideea re-intrării este susţinută de articolul 12: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”,
articol care se constituie în expresia ultimă a orizontului nădejdii noastre: învierea şi intrarea celor
înviate în viaţa veacului ce va să fie – ihie!
9
 IOAN CHIRILĂ

Tot în acest context exegetic se impune o altă observaţie: Dumnezeu este

prezentat cu raportare la creaţie, nu prin ceea ce este El în Sine, ca în cazul Ieş. 3, 14, de
aceea vom spune că elementul de raportare este „cele văzute şi cele nevăzute”. Singură
Apocalipsa lui Ioan face trimitere la definirea lui Dumnezeu ca „ihie aşer ihie”, căci ea
zice „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine” (1, 4), dar acest pasaj poate fi interpretat şi
în sensul afirmării unicităţii: nu mai este altcineva, deoarece nu vine. Această
raportare la creaţie afirmă relaţia de vestire/grăire reciprocă a celor două subiecte, unul
despre Celălalt, alteritatea lor şi punctul de întâlnire: fiinţa vie, în Dumnezeul cel viu –
YHWH HAI –, adică în veşnicia înţeleasă ca mediu enteosic. Putem, însă, vedea aici ca
fiind subliniată şi superioritatea Creatorului faţă de creatură în maniera lui Amos,
afirmare care revendică creaţia pentru realizarea unităţii sale în chipul unităţii
Dumnezeului Unu.
La aceste atribute vor trebui adăugate cele două care survin din exprimarea
învăţăturii treimice în dezvoltarea sa prin dinamica progresivă a revelaţiei, cel de
născător28 şi cel de purcezător29. La acestea aş surprinde încă de acum, deoarece la ele
ne vom referi
în detaliu în cele ce urmează, faptul că verbele nu sunt în structură de pasiv. Parcă
autorii vor să surprindă încă de acum unitatea perfectă de voinţă dintre persoanele
Treimii.
Acelaşi Unu prin naştere din veci din Tatăl. Din orizontul amplu al
hristologiei şi al soteriologiei Crezului, aş atinge doar unele afirmaţii care vizează în
chip direct textul Vechiului Testament. De aceea, aş remarca prelungirea funcţiei
descriptive a lui „unu” şi la persoana Mântuitorului, ca, de altfel, şi folosirea
apelativului de „Domn” urmat de ebraicul Ieşua/Iisus şi grecescul Hristos, succesiune
ce trebuie să fie receptată în sensul înţelegerii Persoanei Sale ca topos de întâlnire şi
unire a creatului cu necreatului, a văzutului cu nevăzutul, ca definire
comprehensibilă a universalităţii slujirii sale prin punerea împreună a celor două
mari expresii lingvistice de factură onomastică şi care în sinea lor exprimă acelaşi
verb: a unge (ebr.: limşoah, maşah, imşah; gr.: hrizo), şi putem vedea efectul ungerii
în Is. 61, 1 ş.u.; Lc. 4, 18 ş.u.
Articolele 2 la 7 ne prezintă învăţătura despre Dumnezeul Mântuitor,
raportarea se face mai întâi la Tatăl şi în registrul al doilea se exprimă relaţia lui Iisus
Hristos cu istoria. Orizontul este extrem de amplu, se parcurge prin intermediul ideilor
rezumative tot parcursul istoriei: de la creare până la judecata universală. Noi ne vom
referi îndeosebi la afirmaţiile care au legătură directă cu vestirea vechitestamentară.
Şi aş pleca de la registrul profeţiilor mesianice realizate prin Moise pentru a sublinia
faptul că, după vestirea
din Deut. 18, 15-18, Psalmul 89 ni se pare mult mai bine ancorat în înţelegerea
persoanei lui Mesia căci spune despre El: „din veac şi până în veac eşti Tu” (89, 2)30 şi
aceasta după
ce se realizase trecerea minunată prin Marea Roşie. Deşi nu se putea exprima în
structura afirmaţiei din Simbolul niceoconstantinopolitan, exista factorul de limitare
subiectivă -
28
Vezi art. 2: „…Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii:
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu
făcut…”. 29 Vezi art. 8: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl
purcede…”.
30
„Zicerea din veac şi până în veac Tu eşti este în loc de de-a pururi şi până de-a pururi numai Tu eşti şi
nimeni altul. Că prin veac Scriptura veche numeşte de multe ori pururi, adică totdeauna”, „potrivit
însă veşnicia Proorocul o mărturiseşte aici pentru Hristos şi că El era lângă Tatăl mai-nainte de toată
zidirea; aceasta, mai-nainte de veac, Îl însemnează ca fără de început, iar cu zicerea până în veac Îl
arată fără de sfârşit şi, pe scurt, că este veşnic”, Eutimie Zigabenul şi Nicodim Aghioritul, Psaltirea în
tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. II: Catismele X-XX, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2006, p. 245.
10
 SIMBOLUL CREDINŢEI SAU DESPRE REVELAŢIE ŞI MĂRTURISIREA CREDINŢEI

monoteismul monopersonalist proferat de descendenţii lui Avraam. Ceea ce afirmă

Moise vizează existenţa din veşnicie, cu toate că această afirmaţie rămâne sub spectrul
ideii de creaţie/creatură, dar ideatica aceasta în sine va merge prin întregul gândirii
ebraice până la plinirea vremii (a se vedea şi cazul gândirii lui Filon despre Logos).
Chestiunea predicatelor persoanelor divine rămâne încă deschisă şi nu va putea fi
spulberată decât de vederea faţă către faţă. În lumina Duhului Sfânt, Părinţii au spus,
însă, că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, dar despre acest termen se spune că nu este de
sorginte biblică şi totuşi nu aş putea să trec peste expresia din Epistola către Evrei unde
El este numit „chipul fiinţei Lui” (1, 5).
De vestirea vechitestamentară se leagă şi numele de „Fiul lui Dumnezeu”, şi
spun că se leagă de vestirea vechitestamentară deoarece în întregul parcurs al regalităţii
poporului ales, acest apelativ se aplica regelui, păzitorului Legii, dar, în lumina
vestirilor
profetice din perioada davidică, acest apelativ este tot mai mult apropiat de ideea
mesianică, de unde s-a dezvoltat în exegeza biblică tema mesianităţii regale31. În acest
sectorial de
expunere, poate şi sub imperiul scrierilor Sfântului Ioan Casian, aş dori să remarc un
fapt din viaţa Mântuitorului pe care-l consider fundamental pentru înţelegerea unor
crâmpeie din Evanghelii, acele pasaje în care diavolii Îl mărturisesc ca Fiu al lui
Dumnezeu (Mt. 8, 29 şi loc. par.). Altfel decât noi în zilele de astăzi, Mântuitorul şi-a
precizat foarte exact relaţia sa cu diavolul în cadrul ispitirii din pustie (Mt. 4, 1-11),
aici El l-a învins în toate ispitirile lumii acesteia şi diavolul nu a mai putut să aibă nicio
putere asupra Lui. De aceea, atunci când săvârşeşte exorcizări, observăm frica diavolilor,
dar, în cel puţin un caz – Gadara, şi compasiunea Lui pentru ei. Îmi amintesc o
istorioară interesantă despre căderea lui Lucifer, care spune că acesta s-a revoltat
împotriva lui Dumnezeu atunci când a văzut minunea, din veci săvârşită ca hotărâre,
asumării trupului omenesc de către Hristos, din care gelozie se desprinde apoi şi toată
înverşunarea lui împotriva oamenilor şi acea luptă neostoită împotriva trupului şi prin
trup, a se vedea cazul Iov şi celebra afirmaţie anastasică din Iov 19, 25. Biruinţa totală a
lui Hristos asupra diavolului, din perspectiva mântuirii obiective, se va realiza prin
pogorârea Sa la Iad şi prin ridicarea protopărinţilor întru mărită învierea Sa. Dar
conceptul de „Fiu al lui Dumnezeu” este un apelativ ce invocă înţelegerea
Tatălui ca Născător, vedeţi celebra afirmaţie a Sfântului Grigorie Teologul „născut din
veci din Tatăl fără de mamă…”32, şi în acelaşi timp înţelegerea tainei fratelui, taină
deschisă
nouă spre experiere de Hristos.
Apelativul de „unul” născut nu poate fi desprins de ideea enunţată în Shema
Israel. El vizează mai întâi raportul Fiului cu Tatăl şi afirmă unitatea Lor de fiinţă şi
mai apoi relaţia Sa34 cu neamul omenesc în care este unic Mijlocitor33, dar şi unic
născut al Fecioarei . Această unitate a Sa cu Tatăl iese în chip pregnant în evidenţă
atunci când

31
Pr. Ioan Chirilă, Mesianism şi Apocalipsă în scrierile de la Qumran, Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999;
32
Joseph Coppens, Le Messianisme royale, col. Lectio divina, vol. 54, Editions du Cerf, Paris, 1968.
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. Gheorge Tilea, Ed. Herald, Bucureşti,
33
2008, p. 109.
„Unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (I Tim.
2, 5). 34 Această exprimare deschide perceperea discursului mariologic răsăritean în sensul
 afirmaţiilor degajate
de tema unirii ipostatice. Aş aminti aici celebrele cuvântări palamite, ale lui Cabasila, ş.a. Vezi
lucrarea diac. Ioan I. Ică jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a
secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008.
11
 IOAN CHIRILĂ

este asociat la actul 35creării tuturor (In. 1, 3 ş.l.p.), fapt mărturisit de Sfinţii Părinţi încă
de la Irineu de Lyon şi apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur36, ş.a.
În sectorialul hristologiei şi al soteriologiei Crezului, aş dori să mai introduc o
singură sentinţă, cea referitoare la jertfa lui Hristos care afirmă: „şi a înviat a treia zi,
după Scripturi”. În momentul în care se elabora prima parte a Crezului nu era încă
definitivat canonul, dar ceea ce doresc să remarc este sensul subliniat de Scripturi care ar
trebui înţeles în conformitate cu cele spuse de Mântuitorul ucenicilor în drum spre
Emaus: „nu trebuia
oare să se împlinească toate… cele scrise în Lege, în Prooroci şi în Psalmi” (Lc.37 24, 25
ş.u.), deci Crezul ne pune în faţă întregul fond mesianic vechitestamentar şi ne
îndeamnă, 38prin cuvintele lui Hristos, la lecturarea Vechiului Testament în sens
hristologic . Deci
în Scripturi avem descoperită, pe cât ni se putea, taina cea din veci ascunsă şi de îngeri
neştiută, apelativul „după Scripturi” venind aici să ne sublinieze cât de importante sunt
acestea pentru mântuirea noastră. Putem desprinde un sfat practic pentru vieţuirea
noastră cea întru Dumnezeu: a citi şi a întrupa cuvântul Său rostit nouă prin Scripturi.
Registrul formulărilor legate de persoana şi lucrarea lui Hristos este atât de
bogat încât nu putem să nu invocăm aici şi învăţătura eshatologică exprimată în
articolul şapte, învăţătură precedată (vezi art. 6) de formularea în registrul plinirii a
textului din Daniel 7,
13 ş.u., care ne vorbeşte despre a doua venire. 39
Acest cuantum eshatologic îşi are
rădăcinile şi în învăţătura despre Yom Yahwe40 , dar în desfăşurarea sa apare şi tema
Kavodului – a venirii întru slavă şi întru putere .
Acelaşi mărit cu Tatăl şi cu Fiul, unu Duhul Sfânt. Articolul opt expune
toată învăţătura pnevmatologică. Aici nu voi remarca decât apelativul Domn şi faptul,
direct legat de Vechiul Testament, sau minunea profeţiei. Întreaga profeţie şi adevărata
profeţie îl are în 41centru pe Dumnezeu, şi nu în chip prioritar pe om, şi ea s-a realizat
prin Duhul Sfânt . Aici, 42însă, se impune să remarc, am mai făcut-o în cadrul studiilor
dedicate capadochienilor , contribuţia extraordinară a Sfântului Vasile cel Mare prin
tratatul său Despre Duhul Sfânt43. În cadrul acestuia, Sfântul Vasile temperează
discuţia
35
Sfântul Irineu de Lyon, Adversus Haeresis, IV-V passim, coll. SC vol. 100-2 (1965) şi 153 (1969),
36
Editions du Cerf, Paris.
37
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Daniel, PG 56, col. 232.
Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, ediţia a treia îngrijită, prefaţată şi postfaţată
de
38
Pr. prof. dr. Ioan Chirilă, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007.
Pr. Ioan Chirilă, Sfânta Scriptură – cuvântul cuvintelor, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 31, 183-
184,
39
257, 284.
Is. 13, 6, 9; Iez. 13, 5; Ioil 1, 15; 2, 1, 11; 3, 4 [2, 31]; 4, 14 [3, 14]; Am. 5, 18; 5, 20; Avd. 15; Sof. 1, 7,
14;
40
Mal. 3, 23 [4, 5].
Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament. Délachaux & Niestlé, Paris, 1955, cap. „La gloire de
Dieu”, pp. 63-66; Hans Urs von Balthasar, La Gloire et la Croix. Les Aspects Esthétiques de la Révélation,
III.41Théologie, Aubier, 1974, despre shekina la pp. 45-46, 51, 298,
305. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Daniel, PG 56, col.
232.
42
„Herminia vasiliană – o paradigmă exegetică vie”, Studia Universitatis Babes-Bolyai. Theologia ortodoxa,
2/2009, p. 3-12; „Repere pentru o lectură duhovnicească a Sfintei Scripturi în viziunea
exegetică a Sfântului Vasile cel Mare”, studiu prezentat în cadrul sesiunii de lucru a Comisiei
Naţionale de Istorie Bisericească Comparată, Bucureşti, 2008; „Capadochia - un loc al precizării
 unităţii”, cuvânt înainte la vol.
43
„Sfinţii Capadocieni – modele ale mărturiei creştine”, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 7-13.
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, în PSB, vol. 12, trad., introd. şi indici de Constantin
Corniţescu
şi Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.

12
 SIMBOLUL CREDINŢEI SAU DESPRE REVELAŢIE ŞI MĂRTURISIREA CREDINŢEI

din jurul termenului „omousios” prin introducerea conceptului de

preamărire/mărire/doxă. Din aceasta transpare în chip evident realitatea lucrării
Duhului în Biserică în sensul
statornicirii adevărului. Şi-mi vin în minte cuvintele 44 lui Ieremia: Ce este adevărul?
Dumnezeu este adevărul, este numele Tău! (Ier. 10, 10) . Tatăl apare ca purcezător din
veci al Duhului Sfânt, iar Duhul este Cel de viaţă făcător, Cel care are o lucrare
complexă, de la cea descoperită în Fac. 1, 2 până la cea descrisă în Ps. 138, 13 sau Ier.
1, 5, ori cea
descrisă în Lc. 1, 35, atât de complexă încât nu poate fi înţeleasă decât în45lumina
descoperirii lui Hristos care spune că întru El s-au împlinit cuvintele lui Isaia şi, de
aceea, El este
cel care dă sens mântuitor înţelegerii noastre atunci când suflă asupra ucenicilor
dându-le puterea de a ierta şi a dezlega46 pentru ca toţi să ajungem la orizontul larg
al nădejdii
zămislite de Sine în lume: învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.
Crezul Liturghiei sau Liturghia Crezului?! Aşa cum vă spuneam dintru
început, am zăbovit mult până la a selecta un palier de expunere a unor idei despre
Simbolul credinţei. Dar întotdeauna mă gândesc să încadrez liturgic fiecare rostire a
mea. Ştiu că numai atunci ai depăşit zona rostirii, doar a rostirii, când ceea ce spui
devine săvârşire liturgică. De aceea, am urmărit să reliefez şi legătura/poziţia Crezului
în anaforaua liturgică, şi mă refer la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Consider că
între Crez şi rugăciunile anaforalei: teologică, hristologică, ale instituirii, ale epiclezei
şi a dipticelui, există relaţia organică exprimată în următoarea ecuaţie: sinteză –
explicitare în concretul istoriei mântuirii. Nu avem acum timpul necesar să realizăm
sinopsa dar vă indic câteva corespondenţe:

Cred într-unul Dumnezeu, „Părinte Atotţiitorule Cel închinat”

Tatăl Atotţiitorul
Făcătorul cerului şi al pământului, „Stăpâne, Stăpâne al tuturor, Făcătorule al
al tuturor celor văzute şi nevăzute cerului şi al pământului şi a toată făptura
văzută şi nevăzută”, „zidind pe om”

Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”, „Cel
Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl fără de început”, „Înţelepciunea cea mai
S-a născut mai înainte de toţi vecii înainte de veci”, „Unul-Născut Fiul Tău Cel
ce este în sânurile Tale”

Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat „Lumina cea adevărată”, „singurul

din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Dumnezeu adevărat”, „Care întru Sine Te
Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate arată pe Tine”, „Fiul Tău prin Care şi
s-au făcut veacurile le-ai făcut”, „Dumnezeu fiind mai
înainte de veci”
44
”Vaiehwa Elohim emet, Hu-Elohim haiim umelek olam - şi YHWH Elohim este adevărul, El-Elohim
cel
viu este
45
regele
tuturor”.
46
Is. 61, Lc. 4.
In. 20, 22 ş.u. şi e o altă suflare decât cea prezentată în Fac. 2, 7.
13
 IOAN CHIRILĂ

Care pentru noi oamenii şi pentru a „Mântuitorul nădejdii noastre”, „rânduindu-i

noastră mântuire S-a pogorât din ceruri [omului] mântuirea cea din naştere din nou
şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din întru Însuşi Hristosul Tău”, „pe pământ S-a
Fecioara Maria şi S-a făcut om arătat şi cu oamenii a petrecut şi din Sfânta
Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine,
chip de rob luând, asemenea făcându-Se
smeritului nostru trup”, „să Se nască din
femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu
şi pururea Fecioara Maria”

Şi a înviat a treia zi, după Scripturi „înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup
la învierea cea din morţi”

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă „Puterea cea de viaţă dătătoare”, „prooroci ai
Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce trimis”, „grăitu-ne-ai nouă prin gura
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte
şi slăvit, Care a grăit prin prooroci. vestindu-ne mântuirea ce avea să fie”,

Toate acestea ne arată că, în cazul Crezului, noi avem datoria de a ni-l asuma
ca mediu de vieţuire, el fiind marca identitară a creştinătăţii noastre, dar şi revendicarea
perenă adresată nouă de Domnul de a trăi liturgic cuvântul Scripturii Sale pentru ca să
se plinească în noi lucrarea Duhului. Iar lucrarea aceasta nu este alta decât cea prin care
Hristos ia chip în noi; luând chip, ne dă puterea de a înţelege taina iubirii Sale şi de a
lucra întru învierea Sa întoarcerea multora spre Scripturi şi spre Viaţă. Conexiunile
exegetice atestă unitatea Scripturii şi sensul pe care actul nostru exegetic trebuie să-l
aibă: unitatea înţelegerii Bisericii creştine, nu în rostirea cuvântului, ci în trăirea viităţii
lui, viere prin care, cu Hristos, viaţa noastră este ascunsă în Dumnezeu, în Liturghia
Crezului.

14
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

P
AUL TARAZI – ”O PAGINĂ SCRISĂ” ÎN CERCETAREA
*
BIBLICĂ NOUTESTAMENTARĂ ROMÂNEASCĂ
– EVALUĂRI, PERSPECTIVE –

STELIAN TOFANĂ**

ABSTRACT. Paul Tarazi – a Written Page – in the Romanian New Testament

Biblical Research. Assessments, Perspectives. In this article I try to analyse the biblical
perspective of a former doctorate student, Paul Tarazi, who has studied Orthodox
Theology in Romania in the period of time 1965-1969; 1973-1976. During his study in
Romania Paul Tarazi has published some articles being concentrated especially on the
following topics: Death and Resurrection according to the Epistle to the Romans;
Jesus’ cross and its symbol; Christ’s mystery according to the Epistle to the Ephesians;
Church –the body of Christ. Through his writings Paul Tarazi makes a significant
contribution in defining an Anastasic Christology of the New Testament by correctly
emphasizing that the unity between Christ’s earthly life and His death is established in
His ressurection.
For Paul Tarazi, the Church, being the Body of Christ, is the place where the two
worlds, Jewish and Gentile, have merged into one entity for all time. Simultaneously,
the Body of Christ is the symbol of a continuous fullfilment of the Messaianic
promises surrounding the ”new Israel”, namely the Christian People. Therefore, in
the Romanian Biblical Theology, Paul Tarazi’s studies constitute a thought-challenging
point of reference when studying the message of the Holy Scripture.

Keywords: biblical, soteriology, St. Paul, Epistle to the Romans, Epistle to the
Ephesians, Paul Tarazi

1. Preliminarii
Studiile biblice româneşti au cunoscut în ultimii ani, mai ales după căderea
regimului comunist, din anul 1989, o ascensiune atât în plan valoric calitativ, cât şi
cantitativ:
s-au publicat o mulţime de cărţi şi studii de specialitate, s-a diversificat aria1 tematică a
studiilor biblice 2predate în Facultăţile de Teologie, au apărut reviste biblice , Centre de
cercetare biblică , Asociaţii Biblice3 etc.

*
Studiu prelucrat dupa varianta celui care urmează a fi publicat in volumul omagial dedicat Biblistului
Paul Tarazi – New Jersy 2010. Paul Tarazi, originar din Liban, a studiat teologia în România, la
Institutul Teologic de grad Universitar din București între anii 1965-1969, unde iși ia licenta. Între anii
1968-1974 (cu unele intreruperi datorate faptului că în acel interval de timp a predat și la Balamand)
este magistrand al aceluiași Institut, specialitatea principală, Studiul biblic al Noului Testament. În
anul 1976 obține titlul de doctor în teologie, la Institutul teologic din București cu tema: Împărăția lui
Dumnezeu și poporul iudeu în Sf. Evanghelii, având îndrumător principal pe Pr. Prof. Univ. Dr.
Grigorie T. Marcu. Din 1977 și până astăzi este profesor de Studiul Noului Testament la St Vladimir's
**
Orthodox Theological Seminary, America.
Pr. Prof. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, s_tofană@[Link]
1
A se vedea revista „Sacra Scripta” a Centrului de Studii Biblice (CSB) a Universităţii „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca, apărând bianual, începând cu anul 2003, fiind singura revistă cu impact
internaţional din spaţiul biblic românesc contemporan, sau revista ”Cercetări Biblice”, care
constituie Anuarul Uniunii
2
Bibliştilor din România.
A se vedea Centrul de Studii Biblice (Centre for Biblical Studies), Cluj-Napoca, înfiinţat în anul 2003, ca
3
un departament de cercetare biblică în cadrul Universităţii ”Babeş-Bolyai”.
Vezi Uniunea Bibliştilor din România, înfiinţată în anul 2005, cu reşedinţa la Sibiu.
 STELIAN TOFANĂ

Studiile biblice publicate în trecut, în marea lor majoritate, cu toate că nu

reprezintă arii extinse de cercetare, constituie, într-o oarecare măsură, baza cercetărilor
prezente şi
viitoare. Multe dintre temele abordate în trecut, au fost dezvoltate ulterior în cadrul
unor subiecte de doctorat, comentarii biblice, lucrări de critică textuală, Introduceri
biblice4,
ca proiecte de cercetare etc.
Aşadar, spaţiul biblic românesc, aşezat pe contribuţiile înaintaşilor, dezvoltă astăzi
o cercetare biblică serioasă, încercând să devină un reper ştiinţific şi de competitivitate
pentru generaţiile următoare.5

2. Diversitatea tematică a studiilor publicate de către Paul Tarazi şi

caracterul ei provocator
În acest cadru de referinţă la cercetarea biblică românească, Paul Tarazi ocupă
un loc aparte. Pe parcursul studiului său în România, ca doctorand al Institutului
Teologic de grad Universitar din Bucureşti, secţia biblică, între anii 1968-1974, Paul
Tarazi nu a publicat mult. Nici nu putea sub regimul trecut, pe de o parte datorită
faptului că era un doctorand străin, iar, pe de altă parte, spaţiul de publicare al unui
doctorand era restrâns, de cele mai multe ori, doar la referatele stabilite în cadrul
programului de pregătire al magisteriului, specific anilor ‘74.
Dar, prin tot ceea ce a scris, Paul Tarazi a impus un stil provocator de abordare
a tematicii biblice şi acesta se va vedea din analiza următoare.

a. Moarte şi înviere sau viaţa cea nouă în Hristos, după Epistola către
Romani, în concepţia lui Paul Tarazi
Dacă pentru majoritatea covârşitoare a bibliştilor noutestamentari tema generală
6
a Epistolei către Romani este îndreptarea prin credinţă, pentru Paul Tarazi, termenii
principali în jurul cărora se ţese epistola sunt moartea şi viaţa. Evanghelia Apostolului
culminează în viaţa veşnică, care este ţinta, sfârşitul şi deznodământul oricărei
existenţe creştine: ”Dar acum, eliberaţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu,
aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Rom 6:22).

4
A se vedea cele mai noi Introduceri în Studiul Noului Testament, V. MIHOC, D. MIHOC, I.
MIHOC, Introducere în Studiul Noului Testament, Sibiu 2001; S. TOFANĂ, Introducere în Studiul
Noului
5
Testament, vol I-II-III, Cluj-Napoca, 2000-2006.
O prezentare a studiilor biblice româneşti, vezi S. TOFANĂ, Studiile Biblice în Biserica Ortodoxă Română.
Specificitatea cercetării noutestamentare, in ”Cercetări Biblice”, Anuarul Uniunii Bibliştilor din
România,
6
Sibiu 2007, 9-94.
Vezi o prezentare a Epistolei către Romani, din această perspectivă, D. J. MOO, The Epistles to the
Romans,
Grand Rapids, Michigan/Eerdmans, 1996 (90-290); W. HENDRIKSEN, Exposition of Paul’s Epistle
to the Romans, 2 vol. Grand Rapids: Baker, 1980; E. KÄSEMANN, An die Römer, Tübingen: Mohr,
1980; H. SCHMIDT, Der Brief des Paulus an die Römer, (ThHNT), Berlin 1962; M. VOLTER,
Rechtfertigung und zukünftiges Heil, BZNW 43, 1978; D STARNITZKE, Die Struktur paulinischen
Denkens im Römerbrief, BWANT 163, 2004; U. WILCKENS, Christologie und Anthropologie im
Zusammenhang der paulinischen Rechtfertigungslehre, ZNW 67, 1976, 64-82; J.D.G. DUNN; The
Justice of God. A Renewed Perspective on Justification by Faith, JThSt 43, 1992, 1-22; F.F.
 BRUCE, The Letter of Paul to the Romans, TNTC, Grand Rapids: Eerdmans, 1985; P.
STUHLMACHER, Paul’s Letter to the Romans, Louisville: Westminster/ John Knox, 1994; W.
SCHMITHALS, Der Römerbrief. Ein Kommentar, Gütersloh: Mohn, 1988.
16
PAUL TARAZI – ”O PAGINĂ SCRISĂ” ÎN CERCETAREA BIBLICĂ NOUTESTAMENTARĂ ROMÂNEASCĂ

Pornind de la această constatare, Paul Tarazi afirmă: „Nu este de loc o

întâmplare că, atunci când Sfântul Pavel vorbeşte de manifestarea sau arătarea dreptăţii
lui Dumnezeu, el introduce fie conceptul vieţii (1:17), f i e pe cel al morţii (3:25).
Pentru «Apostolul neamurilor» moartea lui Hristos şi viaţa cea nouă în El alcătuiesc
punctul de plecare şi
de sosire al oricărei «teologii pauline». Prin urmare, tema principală a Epistolei către
Romani nu este îndreptarea prin credinţă, ci viaţa cea nouă prin credinţa în Hristos.” 7
Din acest punct de vedere, Paul Tarazi vine cu o concepţie nouă, provocatoare, în
teologia biblică românească, referitoare la tema Epistolei către Romani.
Cât priveşte raportul dintre viaţă şi moarte, Paul Tarazi este de părere că ele
sunt două realităţi antagonice în teologia paulină. Iar ceea ce face şi mai acut acest
antagonism este faptul că prin moartea Sa Iisus ne-a introdus în viaţa Lui (vezi Rom 5-
6). Prin urmare, pentru a înţelege corect problematica prezentată de Sfântul Pavel, Paul
Tarazi afirmă că ”trebuie neapărat să luăm în seamă faptul că în concepţia paulină,
secvenţa este moarte-viaţă, şi nu viaţă-moarte. De fapt, întreg mesajul Noului
Testament nu ne prezintă deloc viaţa pământească a lui Iisus, urmată de moartea Lui,
ca pe două realităţi distincte. În acest sens, cititorul Evangheliilor poate foarte uşor să
observe faptul cum Mântuitorul îşi
interpretează viaţa pămîntească drept un drum spre cruce şi moarte (Mc 8:31 şi loc.
paral; 9:31 şi loc. paral ; 10:33 şi loc. paral.), ba, chiar o cruce continuă (cf. mai ales Lc
9:23).” 8
Paul Tarazi nu rămâne însă în sfera unei hristologii kenotice, marcată doar de
cruce, ci trece în planul anastasic al hristologiei noutestamentare, înţelegând astfel că
unitatea dintre viaţa pământească a lui Iisus şi moartea Sa este realizată în actul învierii.
Această unitate constituie, în acelaşi timp, şi preludiul noii vieţi a creştinului,
cea de după moarte, şi care începe în actul sacramental al botezului. În acest sens, el
citează Rom 6:4-8, unde Apostolul Pavel, într-o adevărată teologie baptismală,
dezvoltă ideea centralităţii lui Hristos, în procesul devenirii noastre de la omul cel
vechi, la cel nou, care creşte şi se dezvoltă continuu în El: ”Aşadar, prin botez ne-am
îngropat cu El în moarte (suneta,fhmen ou=n autv w/|), pentru ca, aşa cum Hristos a
înviat din morţi (i[na w[sper hvge,rqh Cristo.j evk nekrw/n) prin slava Tatălui, tot
astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii (ou[twj kai. h`mei/j evn kaino,thti zwh/j
peripath,swmen); că dacă una cu El ne-am făcut (su,mfutoi gego,namen) prin
asemănarea morţii Lui, atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui, cunoscând
noi aceasta, anume că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El
(sunestaurw,qh), aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, pentru ca noi să nu mai fim
înrobiţi păcatului; căci cel ce a murit este eliberat de păcat. Iar dacă am
murit împreună cu Hristos (avpeqa,nomen su.n cristw)|/ , credem că vom şi via
împreună cu El (suzhs, omen autv w/|).”9 Aşadar, învierea, conchide Paul Tarazi,10este
“axa în jurul căreia gravitează credinţa, îndreptarea şi viaţa cea nouă a creştinului.”

7
Nadim TARAZI, Relaţia dintre botez şi înviere în viaţa credinciosului după Epistola către Romani,
în8 „Studii Teologice”, XVI (1974), nr. 1-2,
61.
9
Relaţia dintre botez, 61.
Ceea ce se poate observa în acest pasaj este prezenţa de 5 ori a formulei ” care are menirea de a
exprima
tocmai centralitatea lui Hristos, atât în actul morţii omului vechi, cât şi în cel al învierii şi creşterii
în noul statut, făptura cea nouă, dobândită prin Botez. Nici un act al încorporării noastre în Trupul
eclesial al lui Hristos nu se face fără participarea Sa, sau fără colaborarea noastră cu El. Important
de subliniat, în acest proces, este tocmai sinergismul dintre factorul divin şi cel uman, ca răspuns la
acţiunea dinamică a lui Iisus.
17
 STELIAN TOFANĂ

Dezvoltând această idee, Paul Tarazi insistă asupra faptului că mântuirea şi

îndreptarea sunt „fructul” învierii lui Iisus. Acest lucru este exprimat în mod clar şi
răspicat în cuvintele Apostolului Pavel: “ştiind că Hristos, odată înviat din morţi, nu
mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire” (Rom 10:9). Chiar atunci când
credinţa îl are ca obiect pe Dumnezeu, Acesta este prezentat ca Cel care a înviat din
morţi pe Iisus: ”Iată de ce credinţa lui i s-a socotit ca dreptate. Dar nu numai pentru el s-
a scris că i s-a socotit ca dreptate, ci şi pentru noi, cei cărora ni se va socoti, ca unora
care credem în Cel ce L-a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, Care S-a dat pe
Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4:22-25).
La această viaţă nouă care este învierea din morţi şi noi suntem invitaţi a lua
parte; iar dacă Iisus Hristos a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu prin învierea Sa şi noi
suntem chemaţi să fim asemenea chipului acestui Fiu, ca El să f i e întâi născut între
mulţi fraţi (Rom 8:29). Dacă, pe de o parte, învierea noastră ţine de cea a lui Iisus, pe
de altă parte, aceasta din urmă se oglindeşte într-a noastră: ”Dacă nu există înviere a
morţilor, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este
propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa voastră... Că dacă morţii nu învie, atunci
nici Hristos n-a înviat” (1Cor 15:13-14.16).
”Învierea lui Hristos nu este deloc demonstrativă, ci efectivă”, afirmă P. Tarazi.11
Şi precum în viaţa pămînteaseă a lui Iisus învierea a fost culmea şi paroxismul, tot aşa
învierea trebuie să definească viaţa credinciosului de fiecare zi. Pentru a exemplifica
acest adevăr, P. Tarazi citează pe Joseph Huby: ”Când Sf. Pavel vorbeşte despre viaţa
nouă, el înţelege viaţa creştină de pe pămînt, dar ca şi conţinând, în germene, slăvita
înviere;
iar când vorbeşte despre învierea in slavă, el o vede drept prelungirea şi înflorirea vieţii
creştine de pe pămînt.”12
De aceea, noi nu putem trece în viaţa veşnică decât în măsura în care înviem
din morţi, ca şi Iisus Hristos. Aceasta reiese din modul în care Sf. Pavel nu vorbeşte
despre învierea noastră decât după ce pomeneşte despre moartea noastră cu Hristos:
”Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi via împreună cu El, ştiind că
Hristos, odată înviat din morţi, nu mai moare; asupră-I moartea nu mai are stăpânire...
Aşa şi voi, socotiţi-vă că morţi îi sunteţi păcatului, dar vii lui Dumnezeu întru Hristos
Iisus,

Textul citat mai sus redă 6 acte ale schimbării statutului fiinţei noastre, prin trecerea de la omul cel
vechi, la cel nou, în toate fiind prezent Hristos, prin participare:
1. răstignirea împreună cu El (sunestaurw,qh)
2. moartea împreună cu El (apv eqa,nomen su.n
cristw) 3. îngroparea împreună cu El (sunetaf,
hmen oun= autv w)
4. învierea cu El din moarte (i[na w[sper hgv e,rqh Cristo.j - out[ wj kai. h`mei/j env
kaino,thti zwhj/ peripath,swmen)
5. unirea cu El într-o singură fiinţă (su,mfutoi gegon,
amen) 6. vieţuirea împreună cu El (suzh,somen
auvtw).
(Vezi amănunte, S. TOFANĂ, Iisus Hristos şi Evanghelia Sa în centrul vieţii lumii. Obiectiv
imperativ al misiunii Bisericii, astăzi, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă”, nr 12 (2008-
2009), Cluj-Napoca, 2010, 35-47. O analiză amănunţită a dezvoltării acestor acte de sinergism cu
Hristos, vezi în comentariul, JAMES D. G. DUNN, Romans 1-8, („World Biblical Commentary”,
vol. 38 A), Dallas Texas, 1988,
313-321.
10
Relaţia
11
dintre botez,
62. Relaţia dintre
12
botez, 63.
J. HUBY, S. T., St. Paul, Epitre aux Romains, Col. «Verbum Salutis», X, Paris, 1951, 209 (cf. N.
TARAZI,
Relaţia dintre botez,

63). 18
PAUL TARAZI – ”O PAGINĂ SCRISĂ” ÎN CERCETAREA BIBLICĂ NOUTESTAMENTARĂ ROMÂNEASCĂ

Domnul nostru” (Rom 6:8-9.11). Sf. Pavel foloseşte, în acest sens, termeni care nu lasă
deloc pe cititor să înţeleagă greşit cele scrise de Apostol: ”Aşadar, prin botez ne-am
îngropat cu El în moarte... cunoscând noi aceasta, anume că omul nostru cel vechi a
fost răstignit împreună cu El” (Rom 6:4-6).
Prin urmare, moartea (răstignirea şi îngroparea), socoteşte P. Tarazi este ”o
condiţie sine qua non pentru salvarea din păcat, adică de la moarte (Rom 6:14.16-17.22-
23), căci cel
care a murit este eliberat de păcat (Rom 6:7). Dar, la întrebarea cum poate fi realizat
acest proces al mântuirii, Sf. Pavel răspunde fără echivoc: prin botez.”13 Aşadar, în
botez suntem
invitaţi «să murim împreună cu Hristos», iar această moarte o acceptăm întrucât
”credem că vom şi via împreună cu El” (Rom 6:8). Cu alte cuvinte, botezul este o
invitaţie la viaţa
cea nouă, dar care invitaţie e înţeleasă numai pe măsura credinţei noastre în învierea lui
Iisus din morţi, ca fapt istoric, real (6:24; 10:9).14 Astfel, P. Tarazi concluzionează:
”viaţa
celui botezat este trăirea lui în Dumnezeu (Rom 6:9). Cel botezat este un înviat pe
pământ, el poartă într-însul pecetea vieţii în Dumnezeu în care l-a introdus Iisus
Hristos şi, deci, el trăieşte ca şi cum n-ar mai fi moarte întrucât el trăieşte dincolo de
moarte, depăşindu-o: ”Aşadar, să nu domnească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca
să vă supuneţi poftelor lui; nici mădularele voastre să nu le puneţi în slujba păcatului ca
arme ale nedreptăţii, ci
înfăţişaţi-vă lui Dumnezeu ca vii dintre morţi, şi mădularele voastre ca arme ale
dreptăţii în slujba lui Dumnezeu” (Rom 6:12-13).15
În acelaşi timp cei botezaţi sunt, afirmă mai departe P. Tarazi, ”canalele prin
care se realizează în lume prezenţa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nivelul credinţei în
lume depinde de nivelul la care creştinii trăiesc viaţa începută odată cu botezul lor. De
aceea, mai ales creştinilor le este adresat cuvântul lui Iisus: ”Când Fiul Omului va veni,
va găsi El, oare, credinţă pe pământ?” (Luc 18:8). Aşadar, Botezul este pentru cel
credincios
începutul, dar şi mijlocul prin care i se oferă posibilitatea de a se împărtăşi de ceea ce
Iisus Hristos îi oferă prin jertfa şi învierea Sa.”16

b. Crucea – conţinut al kerygmei apostolice. O perspectivă biblică a lui Paul Tarazi

Vorbind despre însemnătatea Crucii lui Hristos, Paul Tarazi este de părere că
Epistola adresată de către Ap. Pavel creştinilor din Galatia şi prima Scrisoare trimisă
Corintenilor sunt ilustrative în acest sens.
O primă problemă pe care el o abordează este aceea a simbolului Crucii. În
acest sens, P. Tarazi afirmă corect că, cu timpul, instrumentul jertfei mântuitoare a lui
Iisus Hristos, Crucea, a devenit însuşi simbolul actului răscumpărător.17 Aşadar, a vorbi
despre sensul Crucii lui Hristos, este întocmai cu a vorbi despre sensul morţii lui.18
Pentru ilustrarea acestui adevăr, autorul face referire, înainte de toate, la concepţia Ap.
Pavel exprimată în Epistola către Galateni. După ce Sf. Pavel a explicat, în prima parte
a epistolei, felul în care el înţelege mântuirea realizată de Iisus Hristos, revine din nou
în cap. 5 la exprimarea nedumeririi lui faţă de schimbarea survenită în mintea
Galatenilor: ”Era bine cum alergaţi; cine v-a sleit avântul, ca să nu vă supuneţi
adevărului? Stăruinţa
13
Relaţia dintre botez, 64.
14
Cf. P. TARAZI, Relaţia dintre botez,
64. 15 Relaţia dintre botez, 65.
16
Relaţia dintre botez, 65.
17
NADIM TARAZI, Învăţătura despre Sf. Cruce în teologia paulină, în ”Ortodoxia”, XXVI, 1, 1974,
181. 18 N. TARAZI, Învăţătura despre Sf. Cruce, 181.
19
 STELIAN TOFANĂ

aceasta nu este de la Cel care vă cheamă. Puţin aluat dospeşte toată frământătura. În
privinţa voastră eu am încredere, întru Domnul, că nimic altceva nu veţi cugeta; dar
cel care vă tulbură îşi va purta osânda, oricine ar fi el. Dar dacă eu, fraţilor, încă mai
propovăduiesc tăierea’mprejur, pentru ce mai sunt prigonit? Ar însemna că piatra de
poticnire a crucii a fost înlăturată” (Gal 5:7-11).
P. Tarazi este de părere că, în acest pasaj, Apostolul Pavel foloseşte cuvântul
cruce pentru a reda conţinutul propovăduirii sale, axat pe ideea de jertfă, iar asocierea
cu ideea de scandal reflectă cât se poate de bine ceea ce ”Hristos răstignit” însemna
pentru iudei, şi anume, sminteală (1Cor1:23).19 Un sens asemănător celui prezent în
pasajul
menţionat mai sus, Apostolul Pavel imprimă, potrivit viziunii lui P. Tarazi, şi
următorului text din Galateni: ”Câţi vor să fie binevăzuţi în trup, aceia vă silesc să vă
tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie ei prigoniţi pentru crucea lui Hristos. Fiindcă nici ei
înşişi, cei care se taie’mprejur, nu păzesc legea, ci vor ca voi să vă tăiaţi împrejur
pentru ca să se laude ei în
trupul vostru. Dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru
Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (6:12-14).20
În continuare, Apostolul Pavel opune rânduielii tăierii împrejur, crucea, care
este pentru el simbolul făpturii celei noi (6:15).21 Pentru ilustrarea aceleiaşi idei, P.
Tarazi face referire şi la textul din 1Cor 1:17-18. Aici, Apostolul Pavel leagă de
cuvântul ὁ σταυρὸς atât verbul κενωθῇ, cât şi substantivul λόγος: ”Οὐ γὰρ
ἀπέστειλέν με χριστὸς βαπτίζειν, ἀλλ᾽ εὐαγγελίζεσθαι· οὐκ ἐν σοφίᾳ λόγου, ἵνα μὴ
κενωθῇ ὁ σταυρὸς τοῦ χριστοῦ. Ο λόγος γὰρ ὁ τοῦ σταυροῦ τοῖς μὲν
ἀπολλυμένοις μωρία ἐστίν, τοῖς δὲ σῳζομένοις ἡμῖν δύναμις θεοῦ ἐστιν” (1Cor
1:17-18).
Interpretarea pe care Tarazi o dă textului este următoarea: ”verbul κενόω
arată că crucea poate fi ”golită”, ceea ce înseamnă că ea are un conţinut. Acest
conţinut este
redat prin cuvântul λόγος, care revine de două ori în versetele menţionate, o dată în
legătură
cu σοφίᾳ, iar altă dată împreună cu σταυρὸς. Sf. Pavel ţine să sublinieze acest fapt întrucât
Corinte nii par a fi uitat că Crucea în sine are un limbaj şi exprimă chiar o întreagă
cuvântare şi care nu este îngăduit să fie nimicită”. 22
În interpretarea sa, P. Tarazi este corect, întrucât o analiză a contextului (1Cor
1:18-2:5)23 nu lasă loc nici unei îndoieli asupra faptului că λόγος-ul nu este decât
kerigma însăşi (1Cor 1:21-23; 2:3), adică acea propovăduire care poate fi golită de
conţinutul ei, chiar zădărnicită în credinţa corintenilor, în cazul în care Hristos n-a
înviat din morţi (1Cor 15.14). Despre învierea Domnului, Ap. Pavel spune: ”Prin
urmare, ori că sunt eu, ori că sunt ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut” (1Cor
15:11). Aşadar, pentru P. Tarazi cuvântul cruce, îmbrăţişează ”întreagă taina mântuirii
săvârşită prin moartea şi
învierea lui Iisus Hristos din morţi”, dar, în acelaşi timp, şi conţinutul desăvârşit al
kerygmei apostolice.24
19
N. TARAZI, Învăţătura despre Sf. Cruce,
20
181. N. TARAZI, Învăţătura despre Sf.
Cruce, 181. 21 N. TARAZI, Învăţătura despre
Sf. Cruce, 181.
22
N. TARAZI, Învăţătura despre Sf. Cruce, 181 (cf. E.B. ALLO, St. Paul. Premiere Epitre aux
Corinthiens,
23
Paris 1956, 14).
A se24vedea spre comparaţie mai ales textele din 1 Cor 1:18-25 şi
2:1-5. N. TARAZI, Învăţătura despre Sf. Cruce, 182.
20
PAUL TARAZI – ”O PAGINĂ SCRISĂ” ÎN CERCETAREA BIBLICĂ NOUTESTAMENTARĂ ROMÂNEASCĂ

Acelaşi sens şi conţinut al crucii îl vede P. Tarazi reflectat şi în Epistola către

Filipeni, făcând referire, în acest sens, la două texte. Primul este din cap. 3:18-19:
”Fiindcă mulţi – despre care v-am vorbit adeseori, iar acum v-o spun chiar plângând –
se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea; dumnezeul lor este
pântecele; iar slava lor, întru ruşinea lor; ei pe cele pământeşti le cugetă.”
Din cuprinsul epistolei se poate înţelege că aceşti ”duşmani” ai crucii lui
Hristos nu sunt decât acei falşi apostoli despre care Sf. Pavel a vorbit adeseori şi al
căror sfârşit va fi tragic (cf. Gal 5:10), întrucât nu-L recunosc, ca adevărat Mântuitor,
pe Iisus Hristos. De aici se poate înţelege, este de părere P. Tarazi, că crucea însăşi
reprezenta ”toată propovăduirea creştină, toată învăţătura evanghelică, iar falşii
25
propovăduitori încercau pe toate căile să impiedice răspândirea ei.”
Al doilea text la care face referire autorul, şi care menţionează crucea, este o
parte din imnul hristologic consemnat în cap. 2:6-11: ”Dar S’a golit pe Sine, luând chip
de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S’a smerit
pe
Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filip 2:7-8).
Pentru P. Tarazi expresia ”încă moarte de cruce!”26 nu poate fi înţeleasă, în contextul
de
faţă, decât numai dacă acceptăm că ”crucea însăşi era înţeleasă pe vremea Apostolului
drept simbol al morţii lui Iisus, şi, prin urmare, şi simbol al mântuirii noastre.” 27 Acest
simbol al morţii lui Hristos reprezenta, pentru epoca primară a Bisericii creştine, şi
conţinutul esenţial al propovăduirii apostolice.
Aşadar, în jurul crucii lui Iisus Hristos, P. Tarazi dezvoltă, în teologia biblică
românească, o întreagă teologie soteriologică şi eclesiologică, în acelaşi timp. Iată ce
scrie el, ca o concluzie la cele afirmate mai sus: ”Toate acestea ne arată că Biserica, cu
toată mărirea lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ea (Efes 3:21), nu poate fi Biserică
decât în măsura în care rădăcinile ei pătrund în adâncul sens al Crucii. Și Biserica a
înţeles bine această realitate, căci ea, în persoana fiecărui credincios, a legat semnul
crucii de cea mai adâncă mărturisire de credinţă a ei: Mărire Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea28 şi în vecii vecilor.”

c. Biserica şi ”taina” lui Hristos în lumina textului din Efes 2,11-22; 3:4,
în concepţia lui Paul Tarazi
Chiar dacă cea mai mare 29
parte a bibliştilor sunt de părere că epistola către
Efeseni este una eclesiologică, Paul Tarazi exprimă, într-un studiu publicat prin anii
197330, o altă
părere, şi anume, că ea este una hristologică: ”Epistola către Efeseni se vrea mai
degrabă o expunere a operei mîntuitoare a lui Dumnezeu, o taină a mărturiei realizării
«μυστήριον

25
Învăţătura despre Sf. Cruce, 182.
26
P. Tarazi este de părere că cuvintele ”încă moarte de cruce!” sunt un adaos scris direct de mâna Sf. Pavel
(cf. Învăţătura despre Sf. Cruce, 182, note 6). Vezi spre comparare, W. HENDRIKSEN, Galatians,
Ephesians,
27
Philippians, Colossians and Philemon, NTC, Baker Academic, Grand Rapids, 2007, 108-
110.
28
Învăţătura despre Sf. Cruce, 182.
29
Învăţătura despre Sf. Cruce, 184.
Vezi D. GUTHRIE, New Testament Theology, Inter-Varsity Press, Illinois, 1981; E. BEST, Ephesians
(ICC), London 2004; W. HENDRIKSEN, Ephesians, Grand Rapids, Baker 1967; R.
SCHNACKENBURG,
The Epistle to the Ephesians. A Commentary, Edinburgh T&T Clark, 2001.
30
NADIM TARAZI, ”Pace celor de departe si pace celor de aproape", după Efeseni 2:11-22, in
”Ortodoxia”
XXV, 1, 1973, 114-121.

21
 STELIAN TOFANĂ

τοῦ θελήματος αὐτοῦ (Efes 1:9) lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus
Hristos. Autorul epistolei o spune în mod expres: ‘anume că prin descoperire mi s’a
făcut cunoscută taina, aşa cum pe scurt v’am scris mai sus’ (Efes 3:3). Dacă m-am ferit
să calific Epistola
către Coloseni ca hristologică am fost determinat de convingerea că şi cea către Efeseni
este, în aceeaşi măsură, hristologică.” 31
Această părere, Paul Tarazi încearcă să o expună printr-o analiză a textului din
Efes 3:4, în care el exprimă modul în care înţelege ”taina” lui Hristos. Înainte de toate,
Paul Tarazi subliniază faptul că pentru Ap. Pavel întregul plan al lui Dumnezeu în raport
cu omul îşi găseşte realizarea şi împlinirea în Iisus Hristos. În acest sens, el afirmă că
”tot ceea
ce Dumnezeu ne acordă, El o face ἐν Χριστῷ Ιησοῦ: binecuvântările spirituale (Efes
1:3), sfinţenia (Efes 1:4), înfierea (Efes 1:5), Duhul făgăduinţei (Efes 1:13), credinţa
(Efes 1:15),
învierea şi şederea în ceruri (Efes 2:6), bogăţia harului Său (Efes 2:7). Ba, suntem
32
chiar
creaţi în Iisus Hristos (Efes 2:8), El fiind centrul şi scopul creaţiei.”
La întrebarea, unde se realizează acest plan şi cum anume se înfăptuieşte, P.
Tarazi răspunde: ”Biserica este noua creaţie şi noua eră în Iisus Hristos. Punând tot ce
este - în eonul acesta şi chiar în eonul care vine (1:21) - sub picioarele lui Iisus Hristos,
Dumnezeu-Tatăl rânduindu-L a fi Capul Bisericii, care este Trupul Său. Biserica este
chiar τὸ πλήρωμα τοῦ τὰ πάντα ἐν πᾶσιν πληρουμένου” (Efes 1:23). Apostolul
Pavel merge chiar mai d e p a r t e afirmând că misterul (taina) lui Hristos a fost
ascuns din totdeauna în Dumnezeu, pentru ca Stăpîniile şi Puterile cereşti să ia
cunoştinţă de el prin intermediul Bisericii (dia, th/j VEkklhsi,aj
Cât priveşte ”taina” lui Hristos, aceasta se descoperă şi se realizează tocmai în
acest trup al Său – Biserica. Ea constă, în viziunea Apostolului Pavel, în unirea într-un
singur trup, adică în Biserica lui Hristos, a celor două lumi, iudaică şi păgână. Exprimat
mai exact conţinutul acestei taine, se poate spune că ea constă în faptul că păgânii sunt
împreună părtaşi cu iudeii la aceleaşi făgăduinţe mesianice promise odinioară numai
iudeilor. În acest sens, Profeţii nu fac decât să repete că păgânii vor fi şi ei o parte din
Ierusalimul mesianic, împărtăşindu-se şi ei de aceleaşi făgăduinţe mesianice. Or, pentru
Sf. Apostol Pavel, era Ierusalimului mesianic a fost inaugurată de către Iisus Hristos în
propria Sa Persoană. De aceea, a fi în Hristos Iisus (Efes 2:13) echivalează cu a nu mai
fi nici străin, nici musafir, ci concetăţean cu sfinţii, în casa lui Dumnezeu: ”Prin urmare,
voi nu mai sunteţi străini, şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai
lui Dumnezeu” (2:19).
La citirea pericopei din Efes 2:14-17, care, potrivit concepţiei lui Paul Tarazi,
conţine demonstraţia acestei teze pauline, precum şi o exegeză a cuvintelor din cartea
profetului Isaia (57:19),33 cititorul este frapat de repetarea cuvintelor ”pace” (εἰρήνη) şi
”ură” (ἔχθρα).
După ce afirmă că Hristos este pacea noastră (Efes 2:14), P. Tarazi este de
părere că Apostolul Pavel descrie opera lui Iisus Hristos printr-un triplu paralelism,
exprimat
prin trei verbe: ποιήσας, λύσας şi καταργήσας, iar scopul acestei opere se defineşte
printr-un dublu paralelism: ἵνα κτίσῃ καὶ ἀποκαταλλάξῃ (Efes 2:14.16). Astfel, Iisus
Hristos a făcut
 31
Pace celor de departe,
115. 32 Pace celor de
departe, 115.
33
Vezi H. CONZELMANN, Der Brief an die Ephesser - Die kleineren Briefe des Apostol Paulus, in ”Das
Neue Testament Deutsch”, vol. VIII, Göttingen 1965, 70.

22
PAUL TARAZI – ”O PAGINĂ SCRISĂ” ÎN CERCETAREA BIBLICĂ NOUTESTAMENTARĂ ROMÂNEASCĂ

din cei doi (iudeu şi păgân) unul singur, suprimând în persoana Sa, adică în trupul Său,
în sângele Său, ”ura” şi ”legea preceptelor”, care formau zidul despărţitor dintre ei.
2:l5-16 arată că scopul acestei suprimări este unul dublu: pe de o parte, crearea Versetele
celor
doi într-un singur Om nou; iar, pe de altă parte, reconcilierea celor ”doi” în
Dumnezeu.34
Făcând referire la Martin Dibelius,35 Paul Tarazi afirmă corect36 că împăcarea
oamenilor ”învrăjbiţi” este înrădăcinată în împăcarea lor cu Dumnezeu. Aşadar, totul
este canalizat spre sublinierea ideii potrivit căreia scopul ultim al operei lui lisus Hristos
este
reconcilierea tuturor în Dumnezeu, prin cruce: ”şi prin cruce - διὰ τοῦ σταυροῦ -
omorând în ea ura, să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într’un singur trup”
(Efes 2:16).
Ceea ce este interesant de subliniat este faptul că toată această operă de împăcare
a celor două lumi şi aducerea lor într-un singur trup (ἐν ἑνὶ σώματι – 2:16)) este
văzută de Paul Tarazi ca fiind una trinitară. Făcând referire la textul din Efes 2:18, el
este de părere că deşi versetul este o repetare a textului din Efes 1:13-14, totuşi el aduce
o noutate:
amândoi (οἱ ἀμφότεροι) – adică şi iudeii şi păgânii – au acces la Tatăl. Chiar dacă
acest acces are loc prin Iisus Hristos (2:18), adică în persoana Lui (2:16), el se
realizează, de asemenea, într-un singur Duh. ”De fapt, acesta este tot noul - crede P.
Tarazi – care a
fost inaugurat prin Iisus Hristos: prin Fiul, în Duhul, către Tatăl: ”că prin El şi unii şi
alţii într’un singur Duh avem calea deschisă spre Tatăl” (Efes 2:18).37 Acesta este
motivul pentru care Ap. Pavel concluzionează: ”Prin urmare, voi nu mai sunteţi străini,
şi nici venetici, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes
Gândirea trinitară determină, aşadar, întreaga expunere a autorului cu privire la 2:19).
descoperirea şi înţelesul tainei lui Hristos. 38
În dezvoltarea acestui subiect, Paul Tarazi socoteşte că versetele din Efes 2:20-22
au o relevanţă aparte. Biserica este prezentată aici ca fiind o construcţie (οἰκοδομὴ -
2:21)
dinamică. Pe de o parte, ea este trupul lui Hristos, iar pe de altă parte ea tinde spre El.
Iisus Hristos, piatra unghiulară, este atât temelia cât şi încoronarea ei.39
În versetele 2:21-22 Apostolul Pavel dă o imagine senzaţională a acestei
”οἰκοδομὴ” despre care afirmă că ”întru Care toată zidirea, bine’ncheiată laolaltă, creşte
spre a fi locaş
sfânt întru Domnul - αὔξει εἰς ναὸν ἅγιον ἐν κυρίῳ” (2:21. Construcţia este una şi ea
are drept temelie pe Iisus Hristos, pe Apostoli şi pe Profeţi. Referindu-se la unitatea şi
unicitatea
acestei ”οἰκοδομὴ”, Paul Tarazi are cuvinte de-a dreptul impresionante: ”Totuşi,
unitatea ei nu este sinonimă cu rigiditatea, iar unicitatea ei nu înseamnă numai că ea a
fost realizată odată pentru totdeauna. Dimpotrivă, casa lui Dumnezeu este un templu viu
care se formează,
se ajustează şi creşte continuu. În acest templu, viul, eternul şi schimbătorul se
îmbrăţişează, divinul şi istoricul se împletesc, necreatul şi creatul se armonizează”.40
”Viul” în acest
templu îl realizează Duhul Sfânt: ”întru El sunteţi şi voi zidiţi împreună, spre a fi locaş
al lui Dumnezeu întru Duhul” (Efes 2:22).
34
Cf. N. TARAZI, Pace celor de departe, 117.
35
An die Kolosser; Ephesser, in ”Handbuch zum Neuen Testament”, vol. XII, Tübingen, 1953,
36
70. Cf. Pace celor de departe, 117.
37
Pace celor de departe , 119.
38
În sublinierea acestei idei, autorul face referire la comentariul lui KARL STAAB, Die Briefe an die
Epheser,
39
Philipper, Kolosser und Thessalonicher, ”Das Neue Testament”, vol IV, Würzburg 1954,
15.
40
TARAZI, Pace celor de departe, 119.
TARAZI, Pace celor de departe, 120.
23
 STELIAN TOFANĂ

Aşadar, ”Duhul Sfînt este acela care face ca, în acest locaş al lui Dumnezeu,
fiecare parte
şi unicitatea înalcătuitoare să fie şi ea locaş al Duhului. Duhul Sfînt asigură diversitatea
timp, ceea ce-i păstrează unitatea. El este acela care permite ca «eul» să
se regăsească întreg şi complet în «noi».”41
”Un fapt rămîne totuşi sigur” - afirmă în continuare Paul Tarazi: ”pentru ca
creştinul să devină un locaş al lui Dumnezeu, el trebuie să fie integrat în construcţie.
Aceasta ne aduce aminte că nu putem tinde şi suspina după piatra unghiulară, fără să
fim o parte din construcţie, şi că, pentru a face parte din această construcţie, trebuie să
acceptăm temelia ei, adică pe Apostoli şi pe Profeţi. În istoricitatea lui, acest templu este
eshatologic.
în care el ţineIarbine
în măsura
de temelia sa, va fi susţinut şi încoronat de piatra unghiulară, care
este Iisus Hristos.”42
Ca o concluzie generală, Paul Tarazi afirmă că ”taina” lui Hristos nu a fost
totuşi o noutate pentru cei ”doi”, proorocii din vechime vestind faptul că păgânii vor
fi admişi la aceeaşi moştenire, vor deveni membri ai aceluiaşi Trup şi vor fi beneficiarii
aceloraşi făgăduinţe. Marea noutate a constat în modul în care totul s-a împlinit, şi
anume, în ”trupul”
lui Hristos – Biserica, în care Duhul lui Dumnezeu face mereu actual ”misterul” lui
Iisus Hristos.43

3. Concluzii
a. Prin lucrările sale, Paul Tarazi contribuie semnificativ la definirea unei
hristologii anastasice a Noului Testament, subliniind corect că unitatea dintre
viaţa pământească a lui Iisus şi moartea Sa este realizată în actul învierii, fapt
care constituie pentru creştin preludiul noii sale vieţii născută din sacramentul
botezului, acolo unde el moare şi învie cu Hristos, în unul şi acelaşi act
înnoitor.
b. Pentru Paul Tarazi, Biserica, fiind Trupul lui Hristos, este şi locul în care cele
două lumi, iudaică şi păgână, au devenit pentru totdeauna una, însemnând, în
acelaşi timp, şi simbolul împlinirii continue a făgăduinţelor mesianice în
mijlocul ”noului Israel”, adică lumea creştină.
c. În concepţia lui Paul Tarazi, Crucea nu este numai altarul de jertfă pe care s-
a realizat împăcarea definitivă a omului cu Dumnezeu, ci şi conţinutul
kerigmei apostolice, din toate timpurile, în jurul căreia creştinismul de
defineşte ca fiind unul kenotic.
d. Pentru teologia biblică românească, studiile lui Paul Tarazi pot constitui,
aşadar, un reper de abordare mereu provocatoare a mesajului textului sfânt.

41
TARAZI, Pace celor de departe,
120. 42 TARAZI, Pace celor de
departe, 120.
43
Vezi TARAZI, Pace celor de departe, 121.

24
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

ATITUDINEA MÂNTUITORULUI HRISTOS FAŢĂ DE ŞABAT

REFLECTATĂ ÎN SFINTELE EVANGHELII

PAULA BUD*

ABSTRACT. The Attitude of Christ Concerning the Shabbat as Reflected in the

Gospels. The paper proposes a survey of the Gospels in search for information on the
attitude that our Lord Jesus Christ had regarding the Shabbat. The starting point is the
call to rest familiar to us from the Old Testament (Exodus 33:14) and renewed by
Christ in a slightly different manner, which emphasizes His identity to true rest
(Matthew 11:28-30). All of His works accomplished on the Shabbat, such as preaching
in the Synagogue (Mark 1:21; 6; 2-5; Luke 4:16-21), achieving miraculous healings
(Matthew 12:9-14; Luke 14: 1-6; 13:10-17; Mark 1:23-28; 1:29-31; John 5:1-18; 9:1-
41), or allowing His disciples to trespass the sanctity of the Shabbat in the episode of
plucking grain (Matthew 12:1-8; Mark 2:23-28; Luke 6: 1-5), are all means of revealing
a new and spiritual understanding of this blessed and sanctified day (cf. Genesis 2:3).

Keywords: Shabbat rest, eschatological rest, hesed, miraculous healings.

În cadrul chemării evanghelice din Mt. 11, 28-30, text cu rezonanţe vechitesta-
mentare evidente1 (cf. Ieş. 33, 14), Mântuitorul Hristos face referire la sensul spiritual
al odihnei. Formularea este foarte apropiată de ceea ce citim în Ieş. 33, 14: „Şi a zis
Domnul către el: «Eu Însumi voi merge înaintea Ta şi Te voi duce la odihnă!»”. Dacă
în Vechiul
Testament, Dumnezeu este Cel care duce la odihnă, aici Mântuitorul Hristos,
adevăratul Şabat2, o făgăduieşte acelora 3
care primesc jugul Său. Cei osteniţi sunt
identificaţi cu cei împovăraţi de păcate , idee care realizează conexiunea cu palierul
duhovnicesc-mistic al
înţelegerii Şabatului, ca odihnă pe care o aduce sufletului împlinirea virtuţii.
Termenul ἀνάπαυσις4 apare în LXX ca traducere a cuvântului !AtBô v' ; (şabbaton)
(ex. Ieş. 16, 23),
păstrarea Şabatului, al cărui corespondent în Epistola către Evrei este σαββατισμός (Evr. 4,
9). ἀνάπαύσω poate fi interpretat şi ca anticipare a binecuvântării
mesianice/eshatologice5.

*
Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, paulabud_ot@[Link]
1
Unii exegeţi consideră că pasajul Mt. 11, 27-30 constituie nucce-le întregii Evanghelii după Matei, vezi
E. P. BLAIR, Jesus in the Gospel of Matthew, New York, 1960, p. 108; D. DAVIES; Dale C.
ALLISON, A critical and exegetical commentary on the Gospel according to Saint Matthew, vol. 2,
T&T Clark
International,
2
London; New York, 2004, p.
296. D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p.
287.
3
SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, Omilii la Matei, XXXVIII, 3, în PSB, vol. 23, traducere, introducere, indici şi
note de Pr. D. FECIORU, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 469-470.
4
Pentru paleta semantică a cuvântului, vezi G. W. LAMPE, A Patristic Greek Lexicon, Clarendon Press,
5
Oxford, 1961, pp. 115-116.
Donald A. HAGNER, Matthew 1-13, în WBC, vol. 33A, Word Incorporated, Dallas, 2002, p. 323. A se
vedea
pe aceeaşi temă Samuele BACCHIOCHI, „Matthew 11.28-30: Jesus’s Rest and the Sabbath”, AUSS 22
(1984), pp. 289-316.
 PAULA BUD

Modul în care este formulată chemarea are afinităţi cu literatura sapienţială

vechitestamentară. Invitaţia „veniţi la mine” e rostită de personificarea înţelepciunii
(Prov. 9, 5; Sir. 24, 21). Prin comparaţie, în textul din Matei apare cu mai multă
evidenţă
faptul că invitaţia este adresată tuturor, prin introducerea cuvântului πάντες. Hristos
cheamă la Sine nu numai pe Israel, ci pe întregul neam omenesc6.
Textul invită şi la sesizarea unei dimensiuni eshatologice. În conştiinţa
poporului ales, era mesianică era aşteptată ca un timp al odihnei (IV Ezd. 7, 36, 38; 8,
52) şi ca un mare Şabat (Evr. 4, 9). În lumina eshatologiei noutestamentare realizate
/ în curs de realizare, pasajul poate fi înţeles ca mărturie a prezenţei odihnei
eshatologice încă din
această lume, prin inaugurarea Împărăţiei (cf. Evr. 4, 1-13), fiindcă prezenţa Împărăţiei
este sinonimă prezenţei odihnei7. Din această perspectivă, Şabatul poate fi înţeles ca
starea care va caracteriza Împărăţia lui Dumnezeu, stare determinată de comuniunea cu
Hristos Dumnezeu8 care ne cheamă la Sine spre a ne împărtăşi din izvorul odihnei celei
adevărate. Contextul larg al versetului permite această interpretare9, el fiind inserat în
finalul unui capitol preponderent eshatologic (Mt. 11, 1-27) şi precedând un dialog
polemic privind Şabatul (Mt. 12, 1-14).
Pentru a lua contact cu poporul căruia vroia să-i descopere noua Lege,
Mântuitorul Hristos a ales modul cel mai accesibil prin care Se integra în rânduielile
religioase ale timpului: lectura Scripturii şi predica în sinagogă în ziua Şabatului (Mc.
1, 21; 6; 2-5; Lc. 4, 16-21). În acest cadru, serviciul divin era prezidat de un
ἀρχισυνάγωγος, şeful sinagogii, care permitea celor prezenţi să ia cuvântul. Leviţii sau
preoţii nu se bucurau
aici de vreun privilegiu, slujirea lor limitându-se la cultul sacrificial săvârşit în 10 Templu.
Acest caracter liber al serviciului sinagogal i-a oferit Mântuitorului cadrul ideal pentru
a-Şi
desfăşura activitatea învăţătorească, îndeosebi acolo unde nu se bucura într-atât de
simpatia mulţimilor încât să fie ascultat şi în afara spaţiului strict11al sărbătoririi
Şabatului (Mc. 6,2-5).
Hristos observa Şabatul, deşi nu urmând întocmai cutumelor privind odihna
Şabatică, formulate de bătrânii lui Israel şi a căror împlinire ar fi fost cu mult mai
comodă.
Dimpotrivă, El împlinea „lucrarea Şabatului”, în vederea căreia a fost instituită „odihna
Şabatului”12, fiindcă, cu adevărat, odihna Şabatului nu presupune o nelucrare, ci o
activitate
spirituală, o slujire liturgică, o lucrare prin care omul sfinţeşte creaţia şi se sfinţeşte
împărtăşindu-se din izvorul sfinţeniei şi al binecuvântării (cf. Fac. 2, 2-3). Sinagoga
devine
emblematică pentru atitudinea de respingere a Fiului lui Dumnezeu de către poporul
evreu13. Pe de altă parte, faptul că prima sinagogă în care a predicat Mântuitorul fusese
dăruită comunităţii de către un sutaş indică deschiderea universală a misiunii Sale14.
6
D.A. HAGNER, op. cit., p. 323.
7
D. DAVIES; D.C. ALLISON, op. cit., p. 288.
8
Cf. Barclay Moon NEWMAN, Philip C. STINE, A Handbook on the Gospel of Matthew, United Bible
Societies,
9
New York, 1992, p. 345.
10
D. DAVIES; D.C. ALLISON, op. cit., p. 288.
Ezra Palmer GOULD, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to St. Mark,
11
C. Scribner’s sons, New York, 1922, p. 21.
Matthew HENRY, Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible: Complete and Unabridged in One
Volume, Hendrickson, Peabody, 1996, S. Mk.
 12
6:1.
13
Ibidem, S. Mk. 1:14.
14
Robert A. GUELICH, Mark 1-8:26, în WBC, vol. 34A, Word, Incorporated, Dallas, 2002, p. 308.
H.D.M. SPENCE-JONES, The Pulpit Commentary: St Mark, vol. I, Bellingham, WA, Logos Research
Systems,
2004, p. 4.

26
 ATITUDINEA MÂNTUITORULUI HRISTOS FAŢĂ DE ŞABAT REFLECTATĂ ÎN SFINTELE EVANGHELII

Episodul smulgerii spicelor de către ucenici în ziua Şabatului15 (Mt. 12, 1-8;
Mc. 2, 23-28; Lc. 6, 1-5) oferă Mântuitorului prilejul introducerii unor învăţături cu
privire la corecta raportare la această zi de cult (şi la orice lege în general) şi la
mesianitatea Sa. Câteva elemente proprii concepţiei iudaice privind Şabatul trebuie
avute în vedere atunci când abordăm această pericopă evanghelică. Prin atitudinea lor,
ucenicii se făceau vinovaţi, în ochii cărturarilor şi fariseilor, de o întreită vină: de
culegerea spicelor, de vânturarea lor, şi de pregătirea unei mese în ziua Şabatului, toate
aceste trei elemente fiind înscrise între
cele 39 de categorii absolut interzise în Şabat (Shab. 7, 2). Cu alte cuvinte, gestul lor
era sinonim unei profanări evidente a sfinţeniei Şabatului16, în faţa căreia învăţaţii evrei
nu
puteau rămâne indiferenţi. Un detaliu consemnat numai evanghelistul de Matei, şi anume
că ucenicii erau înfometaţi, putea constitui o circumstanţă atenuantă a gravităţii faptei
lor şi care pregăteşte terenul pentru compararea situaţiei cu episodul din I Rg. 21, 3-617.
Există trei elemente comune cu acest episod vechitestamentar: încălcarea unei porunci
de către un om drept înaintea lui Dumnezeu, faptul că acesta/aceştia sufereau de foame
în ambele situaţii, şi faptul că David
19
este rege, iar Mesia este şi El regele mesianic18.
Pâinile punerii-înainte sau, literal, „pâinile feţei/prezenţei”, reprezentând cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel, erau aşezate în fiecare Şabat pe masa de aur din
locaşul sfânt, urmând ca, după schimbarea lor la trecerea săptămânii, să fie consumate
exclusiv de slujitorii locaşului, fie Cort sau Templu (Lev. 24, 5-9). Consumarea lor de
către altcineva nu era permisă şi totuşi, David şi însoţitorii săi şi-au astâmpărat foamea
cu ele, arătând, prin aceasta, că asigurarea celor necesare susţinerii vieţii prevalează în
faţa legii rituale20, idee pe care o accentuează şi Mântuitorul.
Din modul în care Mântuitorul le răspunde iudeilor, deducem că ἔλεος (mila)
prevalează în faţa legii Şabatului, şi nu cerinţele cultului sacrificial. Porunca respectării
Şabatului, deşi importantă, este subordonată unei legi mai înalte, care este însăşi
persoana lui Hristos, împlinirea misiunii Lui având prioritate21. Episodul arată că, prin
formularea
numeroaselor prevederi privitoare la modul de respectare a Şabatului, evreii
transformaseră respectarea acestei zile de odihnă din privilegiu în povară22.
Accentuând libertatea
fundamentală a omului faţă de Şabat prin expresia „Şabatul a fost făcut pentru om, nu
omul pentru Şabat” (Mc. 2, 27), episodul se distinge în mod radical de teologia
Şabatului din iudaismul post-exilic23.

15
Pentru lărgirea perspectivei tematice, vezi P. BENOIT, « Les épis arrachés (Mt 12,1-8) », Studii
Biblici Franciscani Liber Annuus 13 (1962-63), pp. 76-92; D.M. COHN-SHERBOK, “An Analysis of
Jesus’
16
Arguments concerning the Plucking of Grain on the Sabbath”, JSNT, 2 (1979), pp. 31-41.
Samuele BACCHIOCHI, Du Sabbat au Dimanche. Une recherche historique sur les origines du Dimanche
chrétien,
17
trad. de Dominique SEBIRE, Ed. P. Lethielleux, Paris, 1984, p.
42.
18
D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p. 305.
19
Ibidem, p. 307.
Pentru variantele de interpretare a expresiei, vezi Robert G. BRATCHER, Eugene A. NIDA, A Handbook
on
the
20
Gospel of Mark, United Bible Societies, New York, 1993, p.
99.
21
E. P. GOULD, op. cit., p. 49.
D. 22
DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p.
314. E. P. GOULD, op. cit., p. 48.
23
Willy RORDORF, Sunday, SCM Press. Ltd., London, 1968, p. 62.
27
 PAULA BUD

Argumentul lucrului împlinit de preoţi şi leviţi la Templu este esenţial: deşi

activităţile lor făceau parte din cele interzise, oficianţii nu erau culpabili pentru că
serviciul Templului cerea şi justifica împlinirea acestor acte liturgice24 cu consistenţă
soteriologică25.
Dacă sfinţenia Templului ca loc al sălăşluirii slavei divine îndreptăţea încălcarea legilor
Şabatului, cu atât mai mult Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat putea dispune
transgresarea lor26. El le spune: του ἱερου μειζóν ἐστιν ὡδε - „că mai mare decât
Templul este aici”
(Mt. 12, 6). Cuvintele conţin şi o aluzie la decăderea Templului, odată cu inaugurarea
împărăţiei cerurilor27. Ori, dacă Templul este mai mare decât Şabatul, iar Mântuitorul
mai mare decât Templul, înseamnă28că El este mai mare decât Şabatul, ceea ce constituie
o afirmaţie hristologică esenţială . Lui i se cuvine să dispună în ce fel doreşte
respectarea sau încălcarea prescripţiilor Şabatului29, El este Domn şi al Şabatului30 (Mt.
12, 8; Mc. 2,
28; Lc. 6, 5). În textul matean, datorită topicii schimbate, accentul cade pe titlul
hristologic de „Fiul Omului” (ὁ υἱὸς του ἀνθρώπου)31. Din comparaţia cu ceea ce se
întâmplă la
Templu în Şabat rezultă faptul că Iisus şi ucenicii Săi, asemenea slujitorilor Templului,
împlinesc voia şi lucrarea lui Dumnezeu care este mai mare decât orice prevedere
rituală32,
creaţie a pietăţii omeneşti. Problema esenţială, ca în pericopa antitezelor mateene, este
cea a priorităţilor33.
Cheia interpretării poate fi identificată în celelalte episoade ale controverselor
legate de Şabat, toate acestea implicând vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos:
lucrarea lui Hristos exprimată sintetic în Mt. 11, 5: „Orbii îşi capătă vederea şi
şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se
binevesteşte”, este mai mare
decât Şabatul. Pornind de la această idee, se presupune că ucenicii mergeau alături de
Iisus dintr-un loc în altul spre a împlini întocmai această „lucrare misionară a
Împărăţiei”34. Aceasta
nu înseamnă că Hristos35anulează legea Şabatului, ci, mai degrabă, că o reinterpretează
în lumina lucrării Sale . Cuvintele Mântuitorului nu sunt explicite cu privire la ceea ce
este
şi ceea ce nu este permis în ziua Şabatului, ci El trasează liniile directive pentru
înţelegerea oricărei legi, luându-se în considerare semnificaţia, limitele şi scopul
fiecăreia36.
Seria de episoade taumaturgice consemnate de evanghelişti oferă o imagine a
lucrării Domnului Hristos în zi de Şabat, şi exprimă faptul că lucrarea taumaturgică nu
este un element secundar al misiunii Mântuitorului, ci ea are un loc central37. Astfel,
24
M. HENRY, op. cit., S Mt.
12:1. 25 S. BACCHIOCHI, op. cit.,
p. 44. 26 M. HENRY, op. cit., S
Mt. 12:1.
27
H.D.M. SPENCE-JONES, op. cit., p.
484. 28 D. HAGNER, op. cit., p. 330.
29
H.D.M. SPENCE-JONES, op. cit., p. 485.
30
Prin poziţia sa, substantivul κύριος exprimă faptul că Hristos este Domn al Şabatului aşa cum este şi
Domn
31
al tuturor celorlalte elemente ale vieţii omului, E. P. GOULD, op. cit., p.
50.
32
D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p. 315.
D. HAGNER, op. cit., p.
329. 33 34
R. GUELICH, op. cit.,
p. 124. Ibidem, p. 127.
35
36
Ibidem, p. 129.
H.D.M. SPENCE-JONES, The Pulpit Commentary: St. Luke, vol. 1, Bellingham, WA: Logos Research
Systems, Inc., 2004, p.
139. 37 D. HAGNER, op. cit.,
p. 334.
28
 ATITUDINEA MÂNTUITORULUI HRISTOS FAŢĂ DE ŞABAT REFLECTATĂ ÎN SFINTELE EVANGHELII

citim despre vindecarea unui om cu mâna uscată38 (Mt. 12, 9-14; Mc. 3, 1-6; Lc. 6, 6-
11), a bolnavului de idropică (Lc. 14, 1-6), a femeii gârbove (Lc. 13, 10-17), a unui
om cu duh necurat (Mc. 1, 23-28; Lc. 4, 31-37), a soacrei lui Petru (Mc. 1, 29-31; Lc.
4, 38-39; cf. Mt. 8, 14-15), a orbului din naştere (In. 9, 1-41), a slăbănogului de la
Vitezda (In. 5, 1-18), şi despre alte cazuri care sunt doar amintite (Mc. 1, 32-34; Lc.
40-41, cf. Mt. 8, 16-17). În ciuda protestelor vehemente ale iudeilor împotriva săvârşirii
vindecărilor în zi de sâmbătă, acestea nu contraveneau Legii scrise, ci tradiţiei orale,
căci Vechiul Testament nu interzice
nicăieri vindecarea ci, dimpotrivă, legile determină compasiunea faţă de robi, faţă de
străini şi faţă de toţi cei aflaţi în suferinţe de tot felul39 (Ieş. 20, 10; 23, 12; Deut. 5, 14).
Interogaţia fundamentală în toate aceste episoade, chiar dacă nu apare
formulată ca atare, este următoarea: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a
mântui un suflet sau a-l pierde?” (Mc. 3, 4). Această întrebare introduce principiul
care face ca vindecarea să fie îngăduită în ziua Şabatului: săvârşirea binelui. Chiar
dacă un om aflat în suferinţă nu este în pericol de moarte – singura situaţie în care legea
iudaică permitea să
fie ajutat în zi de Şabat -, a nu-l ajuta este sinonim cu a săvârşi răul. Chiar dacă există o
diferenţă de intensitate, totuşi, orice suferinţă presupune afectarea vieţii40. Şi aici se
aplică
acelaşi principiu ca în Predica de pe Munte, unde Mântuitorul aşază crima pe aceeaşi
treaptă cu orice manifestare a mâniei (Mt. 5, 21-22). Actul vindecării, mult dispreţuit
de iudei41, este un semn al puterii dătătoare de viaţă a lui Hristos42 şi, prin aceasta,
semn al dumnezeirii Lui. Dar vindecarea este şi o manifestare a iubirii (hesed)43,
care devine adevăratul criteriu al respectării Legii44. Astfel, mesajul Mântuitorului este
acela de a sfinţi Şabatul prin împlinirea faptelor milei45, conform cuvintelor profetice:
„Milă voiesc, iar nu
jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Os. 6, 6), restabilindu-se
astfel ordinea corectă a priorităţilor, în care sfinţenia vieţii o depăşeşte pe cea a actelor
cultice. În această nouă grilă de valori, mila este mai importantă decât jertfa46, şi există
riscul ca împlinirea Legii fără iubire/milă să se poată preface chiar într-o încălcare a voii
lui Dumnezeu47. De altfel, o religie care L-ar cinsti pe Dumnezeu prin interzicerea
lucrării virtuţilor este cu adevărat condamnabilă48. Nu există nicio justificare pentru
practicarea unui legalism depersonalizat în detrimentul săvârşirii binelui49.

38
Un episod similar de vindecare este consemnat în III Rg. 13, 1-10, în cazul pedepsirii regelui
Ieroboam. 39 D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p. 318.
40
E. P. GOULD, op. cit., p. 52; R. GUELICH, op. cit., p. 135.
41
În Lc.13, 14, mai-marele sinagogii transformă vindecarea într-un fapt neînsemnat, care aduce o ofensă
teribilă sfinţeniei Şabatului, Matthew HENRY, S. Lk 13:14; cf. H. D. M. SPENCE-JONES, The Pulpit
Commentary:
42
St. John, vol. 1, Bellingham, WA: Logos Research Systems, Inc., 2004, p.
209. G. R. BEASLEY-MURRAY, John, în WBC, vol. 36, Word, Incorporated, Dallas, 2002,
p.
43
73.
D. 44
HAGNER, op. cit., p.
321.
45
Ibidem, p. 334.
H.D.M. SPENCE-JONES, The Pulpit Commentary: St Mark, vol. 1, p. 115. În acest context ideatic, nu este
deloc de neglijat etimologia numelui scăldătorii Vitezda (bet hesed - casa milei) unde a avut loc
vindecarea
46
slăbănogului (In. 5, 1-18).
47
D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p. 320.
48
D. HAGNER, op. cit., p. 334; D. DAVIES; Dale C. ALLISON, op. cit., p. 318.
Alfred PLUMMER, A critical and exegetical commentary on the Gospel According to S. Luke, T&T Clark
International, London, 1896, p.
343. 49 R. GUELICH, op. cit., p. 134.
29
 PAULA BUD

Mântuitorul propune ascultătorilor Săi o serie de modele analogice prin care

acestora să le apară limpede adevărata cinstire a Şabatului: o oaie care ar cădea în
groapă în 51ziua Şabatului50 (Mt. 12, 11), dezlegarea boului sau asinului de la iesle pentru a
fi adăpaţi (Lc. 13, 15), îngăduirea circumciziei52 (In. 7, 22-24; cf. ). Două criterii stau
la baza acestor
comparaţii: împlinirea milei prin care lucrăm asemănarea cu Dumnezeu, Izvorul milei,
şi faptul că orice act săvârşit spre preamărirea lui Dumnezeu este permis53, fiindcă şi
Şabatul
din referatul creaţiei e doxologia prin excelenţă: toate erau bune foarte pentru că toate
îşi împlineau menirea de a aduce laudă neîncetată Domnului. Episodul vindecării femeii
gârbove
este o mărturie a ambelor criterii: mai întâi, a împlinirii milei faţă de făptura umană
care, nemaiputând sta dreaptă, îşi pierduse demnitatea de fiinţă responsabilă a creaţiei54,
definită
de această năzuinţă spre cer exprimată inclusiv prin poziţie, şi se poate vedea în acest
sens discursul Sfântului Grigorie de Nyssa: „Ţinuta omului este dreaptă, orientată spre
cer, iar
privirea îndreptată în55sus, ceea ce, desigur, este un semn de nobleţe şi denotă o
vrednicie împărătească” . Apoi, odată vindecarea săvârşită, actul restaurator56 naşte
doxologia căci,
ne spune Scriptura, femeia „s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Lc. 13, 13).
În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul descoperă un alt nivel de înţelegere a
Şabatului, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu (In. 5, 18): „Tatăl meu până
acum lucrează şi Eu lucrez” (In. 5, 17). În primul rând, în calitatea Sa de Fiu al lui
Dumnezeu,
Mântuitorul se bucură de prerogativele divine: sfinţenia şi stăpânirea sunt
incontestabile, prin urmare şi dreptul de a face ceea ce doreşte cu privire la Lege57.
Formularea trebuie
înţeleasă prin raportare cu Fac. 2, 2, ceea ce înseamnă că Şabatul lui Dumnezeu
continuă până în prezent. Odihna lui Dumnezeu, adevăratul Şabat, este o activitate
infinită de înţelepciune şi putere, dreptate şi milostivire, în care omul este chemat să
intre. Ţinerea zilei Şabatului este simbolul acesteia, iar singurele lucrări de la care
omul trebuie să se abţină în această zi sunt cele centrate pe sine. După modelul divin,
în care Fiul lucrează
cu Tatăl şi pentru Tatăl, omul este chemat să slujească Domnului şi aproapelui său prin
împlinirea dreptăţii şi a milostivirii58.59 Toate aceste elemente indică deplasarea
accentului de pe litera Legii, pe spiritul ei .

50
A se vedea interpretarea episodului la D. Hagner, op. cit., p. 333.
51
Dezlegarea boului şi asinului de la iesle este argumentul/imaginea analogică invocată de Domnul
Hristos pentru dezlegarea femeii gârbove de neputinţa ei (Lc. 13, 12), vezi J. NOLLAND (2002). Luke
9:21-18:34, în WBC, vol. 35B, Word, Incorporated, Dallas, 2002, p. 723.
52
Prin circumcizie se vindeca doar o parte a trupului, în timp ce Mântuitorul vindecă trupul întreg,
J.H. BERNARD, A critical and exegetical commentary on the Gospel according to St. John, vol. 1, C.
Scribner' Sons, New York, 1929, p. 264; cf. SPENCE-JONES, St. John, vol. 1, pp. 311-312.
53
M. HENRY, op. cit., S. Jn
54
5:17. Ibidem, S. Lk 13:10.
55
SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA, Despre facerea omului, în PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p.
27.
56
J. NOLLAND, op. cit., p. 723. Vindecarea este semnul restaurării creaţiei prin lucrarea Fiului lui
Dumnezeu întrupat, cf. B. NEWMAN, op. cit., p. 360.
57
M. HENRY, op. cit., S. Jn 5:17.
58
SPENCE-JONES, St. John, vol. 1, p. 211.
59
Adam CLARKE, Clarke's Commentary: John (electronic ed.). Logos Library System, Albany, OR:
Ages Software, 1999, S. 7, 24.

30
 ATITUDINEA MÂNTUITORULUI HRISTOS FAŢĂ DE ŞABAT REFLECTATĂ ÎN SFINTELE EVANGHELII

Împlinirea binelui primeşte, în contextul episoadelor taumaturgice, şi un sens

eshatologic, indicând inaugurarea erei mesianice60, şi fiind efectiv realizarea
făgăduinţelor
Domnului prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Hristos aduce lumii nu numai
anticiparea stăpânirii lui Dumnezeu, ci realitatea ei61. În aceeaşi dimensiune
eshatologică a actelor
taumaturgice se înscrie şi episodul vindecării bolnavului de idropică (Lc. 14, 1-6), prin
faptul că a avut loc în contextul mesei 62din casa unei căpetenii a fariseilor (Lc. 14, 1):
imaginea anticipează ospăţul Împărăţiei .
Tot în context eshatologic (Mt. 24), Mântuitorul Hristos rosteşte acest îndemn:
„Rugaţi-vă, să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta (μηδὲ σαββάτῳ)” (Mt. 24, 20).
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că ar fi de preferat ca fuga să nu fie sâmbăta, „din
pricina puterii Legii”63. Şi exegeţii sunt de acord în unanimitate asupra faptului că
versetul
trebuie înţeles în raport cu severitatea legilor privind Şabatul: fuga ar fi putut stârni
reacţii violente din partea iudeilor legalişti64, fiindcă era interzisă purtarea poverilor şi
parcurgerea unei distanţe mai mari de o mie de paşi. De asemenea, în această65zi, toate
porţile oraşelor şi satelor erau închise, deci ar fi fost imposibil de găsit adăpost . Astfel
de circumstanţe speciale ar amplifica riscurile călătoriei66. Pe de altă parte, ar fi de dorit
ca zilele rezervate întâlnirii cu Dumnezeu prin rugăciune să nu fie tulburate de asemenea
evenimente. Din acest punct de vedere,67dacă a fugi iarna este greu pentru trup, a fugi în
Şabat este greu pentru suflet . Toate aceste interpretări se limitează, însă, la
perspectiva
istorică a evenimentelor care au cutremurat Ierusalimul în anul 70 [Link]., când a avut
loc distrugerea Templului şi pustiirea cetăţii. Însă episodul poate fi înţeles şi în
perspectiva duhovnicească. Dacă privim Şabatul din acest punct de vedere, atunci
putem spune că trăind în Şabat, deşi aflăm odihnă, nu suntem încă în Înviere. De aceea,
sfârşitul existenţei pământeşti (în cazul eshatologiei particulare) şi al existenţei creaţiei
în forma ei actuală (în cazul eshatologiei generale) ar fi de preferat să nu ne surprindă
în ziua Şabatului, ci să ne găsească trăind deja în ziua a opta pe care Sfântul Simeon
Noul Teolog o identifică cu Însuşi Dumnezeu, putând să asumăm spusele Sfântului
Apostol Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

60
R. GUELICH, op. cit., p. 135.
61
BEASLEY-MURRAY, op. cit., p.
62
74. J. NOLLAND, op. cit., p. 747.
63
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, LXXVI, 1, p. 861.
64
A. CLARKE, Clarke's Commentary: Matthew (electronic ed.), Logos Library System, Albany, OR:
Ages Software, 1999, S. 24:20; M. HENRY, op. cit., S. Mt. 24:20; SPENCE-JONES, St. Matthew, vol. 2, p.
436.
65
A. CLARKE, Clarke's Commentary: Matthew, S. 24:20.
66
D. HAGNER, Matthew 14-28, în WBC, vol. 33B, Word, Incorporated, Dallas, p. 701. Probabil că
importanţa respectării Şabatului era încă foarte mare în comunitatea mateiană, dar mai importantă
decât acest tip de observaţie este deschiderea eshatologică a episodului.
67
M. HENRY, op. cit., Mt. 24:20.

31
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

AURELIAN-NICU REIT*

ABSTRACT. Patriarch Abraham and the History of Salvation. Abraham's role in

salvation history is staggering. Scripture presents him as the nation's and the chosen
people founder, but also as a source of blessing to all nations. He is also the supreme
example of the right and good human. Although he loves peace, while fighting for his
principles, is generous in victory, devoted to his family, hospitable to strangers, his
fellow state concerned, and above all, with fear of God and under divine command,
being a profoundly human and realistic personality, always faithful in fulfilling God's
instruction.

Key-words: Abraham, promise, history of salvation, calling, faith.

Rolul jucat de Avraam în istoria mântuirii este covârşitor. Sfânta Scriptură îl

prezintă drept fondator al naţiunii, al poporului ales, dar şi ca izvor de binecuvântare
pentru toate neamurile (Fc. 12,1-3). El este, de asemenea, exemplul suprem al omului
drept şi bun. Iubeşte pacea (Fc. 13,8-9) deşi doreşte, în acelaşi timp, să lupte pentru
principiile sale, generos în victorie (Fc. 14,22), devotat familiei sale, ospitalier cu
străinii (Fc. 18,1), preocupat de starea semenilor săi (Fc. 18,23), iar mai presus de
toate, cu teama lui Dumnezeu şi supus poruncii divine (Fc. 22,12), fiind o
personalitate profund umană si realistă, mereu credincioasă în îndeplinirea
instrucţiunilor lui Dumnezeu.
Pentru a înţelege însă cu adevărat rolul jucat de Avraam în cadrul istoriei
mântuirii trebuie să avem în vedere şi faptul că „în discursul morfologiilor religiilor
mişcarea se consumă în sensul vectorului istoriei (ca sumă de persoane, acte şi
evenimente) schimbându-se ordinea firească a noului. Ceea ce este în fapt nou,
creaţia incipientă, devine arhi – vechi, iar ceea ce este nou, ca dar al lui Dumnezeu,
recapitulativ al lui “illo tempore”, devine unicul nou, adică tip. Ori, mişcarea
autentică este cea care face vectorul istorie să devină tras-cendent, adică tip-ul creat
ca realitate dinamică creşte mereu sinergetic spre ante-tip, spre paradigma sa veşnică.
De aceea este propriu exprimării teologice să folosească binomul: tip-antitip care nu
exprimă antinomii, antiteze sau tensiuni, ci te transpune într-un leitourgon realmente
teandric. Astfel, dihotomismul de expresie este în fapt un artificiu fonetic necesar
transcenderii cuvântului de la stasisul său imanent la dinamisul său verbal prin
recircumscrierea sa în esenţialitatea sa veşnic doxologică. Totul se revelează totului
creaţiei prin intermediul structurii sale intim raţionale pentru ca prin aceasta creaţia
să participe sinergic la hora doxologică a revelaţiei veşnice prin care Treimea devine
structură a supremei iubirii. În acest context ideatic

*
Biserica Sf. Treime - Tocile Braşov
 AURELIAN-NICU REIT

evenimentul filoxenic de la stejarul Mamvri primeşte puterea revelării sale ca expresie

tipică a antetipului neotestamentar, definit în chip culminant în structurile definiţiei
dogmatice niceoconstantinopolitane. Ospătarea “Domnului meu”, devine tip al
ospătării
mele la “ospăţul Stăpânului”. Înstrăinatul îl ospătează pe Cel pururea ne-înstrăinat de
creaţia Sa”1.
În ceea ce-l priveşte pe patriarhul Avraam, putem spune că, odată cu apariţia
sa, prezentarea din cartea Facerii dobândeşte o formă complet nouă2, astfel că se trece
de la punctul de vedere al unei istorii a mântuirii la epoca marcată, tot mai insistent, de
intervenţia lui Dumnezeu în cadrul istoriei. Astfel asistăm la o transformare a lui
aversio a Deo ce caracterizează primele unsprezece capitole la conversio ad Deum3,
capitolele
12-50 ale Facerii devenind astfel o introducere la istoria lui Israel.
Versetele 1-9 ale capitolului al doisprezecelea din Facere surprind prin faptul
că Dumnezeu îi porunceşte lui Avraam să plece din pământul tatălui său, iar acceptarea
venită din partea patriarhului nu se lasă mult aşteptată. Din acest moment, putem
considera că asistăm la o schimbare a mersul istoriei, fiind plasaţi deplin într-un mediu
al făgăduinţelor şi al împlinirii acestora. De altfel pentru Boethius, acest moment
înseamnă o schimbare a raportării lui Dumnezeu faţă de lume, Acesta ne mai
pedepsind ci alegând un neam după voia Sa, atunci când subliniază faptul că
„Acum Dumnezeu n-a mai pedepsit neamul omenesc prin potop, ci a socotit că este
mai bine să aleagă bărbaţi care
să formeze un şir de generaţii şi din ei să ne dea în sfârşit pe Fiul Său propriu îmbrăcat
în corp omenesc. Dintre aceştia cel dintâi a fost Avraam”4. Aceeaşi idee o regăsim la
Eusebiu de Cesareea care considera: „Avraam a părăsit închinarea la idolii strămoşilor
săi şi la rătăcirile vieţii lui de până atunci, mărturisind că există un singur Dumnezeu
peste toate”5. Astfel asistăm la o schimbare a istoriei spre un ekstas dinamic al creaţiei
spre mersul împlinitor înainte, realizat mult mai concret după momentul cincizecimic6.
Momentul acesta al chemării lui Avraam este crucial pentru istoria omenirii,
deoarece din acest moment istoria nu mai este doar orizontală, ci ea devine
transcedentală, implicarea lui Dumnezeu în creaţie reconstruind, în parte, relaţia
creaţiei cu Creatorul. Acest lucru este sesizat de Sfântul Ioan Gură de Aur care
spune: „A preferat pe cele nevăzute în locul celor văzute şi pe cele viitoare în locul
celor ce-i stăteau înaintea ochilor. Nu era un lucru mic ce i s-a poruncit să facă: să
părăsească adică pământul în care locuise atâta vreme, să părăsească toate rudele şi
toată casa tatălui său şi să se ducă într-un loc pe care nu-1 ştia şi nici nu-l cunoştea.
Dumnezeu nu-i spusese în care ţară voia să-1 mute ci, printr-o poruncă lipsită de
precizie, pune la încercare dragostea de

1
Pr. Ioan Chirilă, Filoxenia lui Avraam şi ospăţul Stăpânului în exegeza hrisostomică a pericopei din
Facere 18, sesiunea de comunicări Model şi chemare peste veacuri: Sfântul Ioan Gură de Aur –
2
întrupare a mărturiei şi slujirii creştine, mănăstirea Nicula, 2007, mss.
Eugene H. Maly, Introduction to the Pentateuch, în vol. The Old Testament, edited by Roland E.
Murphy,
O. Carm,
3
Prentice Hall,
2000.
4
Ibidem.
Boethius, Scrieri. Scurtă expunere a credinţei creştine, în col. „PSB”, vol. 72, trad. David Popescu,
5
EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 3.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în col. „PSB”, vol. 13, trad. Teodor Bodogae, EIBMBOR,
Bucureşti, 1987, p. 43.
6
VN. Matsoukas, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 7.
34
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

Dumnezeu a patriarhului. Vino, îi spune Dumnezeu, în pământul pe care ţi-1 voi

arăta... Ieşi, îi spune Dumnezeu, părăseşte-ţi neamurile şi casa părintească şi vino în
pământul pe care ţi-l voi arăta. Pe cine n-ar fi turburat cuvintele acestea? Nu i-a spus
nici locul, nici ţara; ci, printr-o poruncă neprecisă, pune la încercare voinţa
patriarhului. Dacă un alt om, unul din cei mulţi, ar fi primit porunca aceasta, ar fi spus:
Fie! îmi porunceşti să părăsesc pămîâtul în care locuiesc acum, să părăsesc rudele şi
casa părintească! Dar pentru ce nu-mi spui locul în care îmi porunceşti să mă duc, ca să
pot şti cât e de departe? De unde aş putea cunoaşte că pământul acela e mai bun şi
mai mănos decât acesta pe care-l părăsesc? Dar dreptul nici n-a spus, nici n-a gândit
aşa, ci, uitându-se la măreţia poruncii, a ales pe cele nevăzute în locul celor care îi
stăteau în faţă. Deşi, dacă n-ar fi avut suflet mare şi voinţă de filosof, dacă n-ar fi
fost învăţat să asculte în totul de Dumnezeu, i-ar fi stat în cale şi altă piedică, nu
mică: însăşi moartea tatălui său. Ştiţi
doar că adeseori mulţi oameni, din pricina mormintelor rudelor lor, preferă să moară în
acele locuri în care părinţii lor şi-au terminat viaţa”7. Şi că „Nici vârsta, nici altceva din
cele ce-l puteau ţine lipit de casa părintească, nu i-a fost piedică, ci dorul de Dumnezeu
a fost mai puternic decât toate... Ar fi putut fi împiedicat de bătrâneţe şi de multe alte
piedici, dar a rupt toate lanţurile şi ca un tânăr, ca un bărbat în putere, ca un om pe care
nu-l împiedică nimic, aşa pornit cu grabă să împlinească porunca Stăpânului... n-a ţinut
seama de nimic, nici de traiul cu care era obişnuit, nici de rude, nici de casa
părintească,
nici de mormintele strămoşilor; 8spre un singur lucru îi era îndreptată mintea: cum să
împlinească porunca Stăpânului” .
De altfel Sfântul Ioan Casian menţiona şi el „I-a zis Domnul: Ieşi din
pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tău... Întâi a zis: din ţara ta... adică
din darurile acestei lumi şi din avuţiile pământeşti; al doilea: din neamul tău... adică
din felul de viaţă, din deprinderile şi viciile de mai înainte, pe care le avem din
naştere ca pe nişte
rude şi neamuri; al treilea: din casa tatălui tău... adică din tot ce ne aminteşte de
această lume şi se vede sub ochii noştri”9.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, considera că momentul ieşirii lui Avraam din
pământul tatălui este, este un moment metamorfic căci: „Devine un alt Avraam,
duhovnicesc, ieşind din pământul, rudenia şi casa tatălui şi venind în pământul arătat
de Dumnezeu, cel care s-a rupt de alipirea de trup, a ieşit afară din el, prin despărţirea
de patimi, a părăsit simţurile şi nu mai primeşte prin ele nici o amăgire a păcatului, şi
a lăsat în urmă toate cele sensibile din care îi vine sufletului prin simţuri, înşelăciunea
şi amăgirea... Cel ce
s-a apropiat în mod cunoscător, cu mintea de Dumnezeu, este un alt Avraam, 10arătând
că are printr-un har egal, aceeaşi pecete a virtuţii şi a cunoştinţei ca şi patriarhul ”.
Sfinţii Părinţi s-au ocupat şi de seminţia lui Avraam, făgăduinţă pe care
Dumnezeu i-a făcut-o celui care-şi pusese nădejdea în El, şi pe care El şi-a ţinut-o.
Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „[Făgăduinţa că Avraam va fi părintele unui
popor numeros] este cea

7
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri I. Omilii la Facere, în col. „PSB”, vol. 21, trad. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR,
Bucureşti, 1987, p.
 8
399.
9
Ibidem, p. 403-404.
Sf. Ioan Casian, Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, în col. „PSB”, vol.
57,
10
trad. Vasile Cojocaru şi David Popescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 347, 349.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. „PSB”, vol. 80, trad. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti,
1983, p. 145-146.
35
 AURELIAN-NICU REIT

mai neaşteptată promisiune pentru patriarhul înaintat în vârstă şi lipsit de copii. Făgăduinţa
avea să devină realitate, 11
pentru că de ea este condiţionată atât fericirea popoarelor, cât
şi renumele patriarhului ”. Iar în alt loc Sf. Ioan Gură de Aur, menţionează: „Şi te
voi
face neam mare, îi spune Dumnezeu, şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău. Nu
numai că te voi face neam mare şi-ţi voi mări numele, dar şi te voi binecuvânta şi vei fi
binecuvântat. Dumnezeu îi spune: te voi învrednici de o binecuvântare atât de mare,
încât binecuvântarea se va întinde de-a lungul veacurilor. Vei fi binecuvântat în aşa fel
încât fiecare va socoti prietenia cu tine drept cea mai mare cinste. [Cu alte cuvinte,
Dumnezeu îi spune lui Avraam] Îmi vor fi prieteni cei ce te vor iubi şi duşmani cei ce
te vor urî12”.
Un alt moment deosebit de important pentru istoria mântuirii este acela al
schimbării numelui patriarhului. Despre acest moment Sfântul Chiril al Ierusalimului
spunea în Catehezele sale: „Avraam este tatăl iudeilor din pricina descendenţei trupeşti.
Dar toţi cei ce cred în Înviere se fac fiii lui Avraam, aşa cum a crezut şi acela că trupul
bătrân şi amorţit mai poate naşte copil13”. Iar Clement Alexandrinul scria în Stromate:
„Pentru că se ocupa cu filosofia înaltă a celor ce se petrec în văzduh şi cu filosofia
superioară a celor ce se mişcă în cer, a fost numit Avram, care se tâlcuieşte tată care se
îndeletniceşte cu cele de sus. Mai târziu a privit sus la cer şi a văzut acolo cu duhul său,
pe Fiul, după cum interpretează unii, sau înger slăvit, sau a cunoscut în alt chip pe
Dumnezeu, superior creaţiei şi întregii ordini din lume; de aceea a primit în plus la
numele său litera a, care înseamnă cunoaşterea unicului şi singurului Dumnezeu, şi
s-a numit Avraam în
loc de Avram; a ajuns în loc de cercetător al naturii, înţelept şi iubitor de Dumnezeu.
Cuvântul Avraam se traduce tată ales al sunetului. Că cel ce a ajuns Cuvânt, sună14”.
Acest moment a stat şi în atenţia Sfântului Maxim Mărturisitorul care, în
Ambigua, considera: „Avraam a fost învăţat prin glasul dumnezeiesc, manifestat în
conştiinţă, că rodul dumnezeiesc al cunoştinţei libere a minţii în duh nu se poate
împărtăşi de făgăduinţa fericită, cât timp e unită cu sămânţa roabă a timpului.
Această făgăduinţă e harul îndumnezeirii văzut prin nădejde de cei ce iubesc pe
Domnul. Pe acesta Avraam îl primise ca pe un chip de mai înainte, unindu-şi-l tainic
prin credinţă, în raţiunea despre unime. Căci prin această raţiune devenit uniform, mai
bine-zis unificat din multe, se unise în întregime în chip măreţ singur cu Dumnezeu,
nemaipurtând deloc nici o întipărire a vreunei cunoştinţe despre altceva din cele
împrăştiate. Aceasta o arată înţelesul literei a pusă ca adaos la nume. De aceea a fost şi
tată al celor aduşi prin credinţă lui Dumnezeu,
prin renunţarea la toate cele de după Dumnezeu, ca şi aceştia să poată avea, prin
credinţă, aceleaşi întipăriri ca nişte copii asemenea tatălui15”.

11
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri II. Omilii la Facere, în col. „PSB”, vol. 22, trad. Dumitru Fecioru,
12
EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 13.
Idem, Scrieri I. Omilii la Facere, în col. „PSB”, vol. 21, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti,
13
1987, p. 401-402.
14
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 74.
Clement Alexandrinul, Scrieri II. Stromatele, trad. Dumitru Fecioru, în col. „PSB”, vol. 5, EIBMBOR,
15
Bucureşti, 1982, p. 315-316.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. „PSB”, vol. 80, trad. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR,
Bucureşti, 1983, p. 185-186.
36
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

De altfel Sf. Apostol Pavel se foloseşte de personalitatea lui Avraam pentru a

oferi un răspuns incontestabil la o chestiune extrem de delicată în perioada incipientă a
Bisericii Primare: necesitatea tăierii împrejur16 şi obligativitatea Legii Vechi17. Pentru a
demonstra neobligativitatea semnului legământului dintre Dumnezeu şi Avraam (Fc.
17, 11), dar şi ineficienţa Legii în ceea ce privea dobândirea îndreptării, apostolul
neamurilor face o trimitere directă la un eveniment veterotestamentar care îi va
confirma şi îi va întări noua dimensiune a propovăduirii sale.
Episodul pe care îl aminteşte Sf. Ap. Pavel reprezintă cea de-a patra etapă a
făgăduinţei18 lui Dumnezeu făcută lui Avraam imediat după eliberarea lui Lot din
robie.
Pentru a înţelege însemnătatea acestui eveniment este necesar să expunem sintetic etapele
parcurse de patriarh până la momentul în care Dumnezeu îi consideră credinţa dreptate.
1. Prima etapă este cea a chemării din Haran (Fc. 12, 1-3)19. Dumnezeu îi cere
să părăsească ţara, neamul şi casa sa şi să meargă într-un loc străin, necunoscut pe care
i-l va arăta. Din text reiese că răsplata pentru acest gest, pe lângă binecuvântare şi
slavă, este ridicarea unui moştenitor care va deveni părintele unui popor mare. Această
promisiune
vine pe fondul unei mari dezamăgiri: Avraam era înaintat în vârstă, iar femeia sa, Sarai,
nu putea să aibă copii fiindcă era stearpă20 (Fc. 11, 30). Această făgăduinţă a înnoit
speranţa bătrânului patriarh şi, prin urmare, s-a făcut ascultător dumezeieşti chemări.
2. Ce-a de-a doua etapă a promisiunii lui Dumnezeu se petrece în pământul
Canaanului, imediat după ajungerea lui Avraam la stejarul Mamvri (Fc. 12, 7)21.
Făgăduinţa
prinde un nou contur fiindcă Dumnezeu îi spune patriarhului că locul în care acum se
află, unde de altfel fusese chemat să vină va deveni ţară urmaşilor lui. Şi de data
aceasta punctul central al făgăduinţei este naşterea unui copil.

16
Ritualul circumciziei, care implica tăierea prepuţului, era răspândit în mai multe părţi ale lumii şi
era folosit de triburi diferite. În Orientul Apropiat, majoritatea vecinilor lui Israel practicau
circumciziunea, incluzând aici pe egipteni, canaaniţi sau arabi. Se pare că în Mesopotamia acest
obicei nu era folosit, fiindcă Avraam nu era circumscris când venise în Canaan. În cazul poporului
ales, circumcizia a primit o însemnătate deosebită şi anume aceea de semn al legământului dintre
Dumnezeu şi Avraam. Cei care refuzau circumciziunea era excluşi din popor. A se vedea amănunte
în Gordon J. Wenham: Word Biblical
Commentary: Genesis 16-50. Dallas: Word, Incorporated, 2002 (Word Biblical Commentary 2), p.
23. 17 Disputele din F. Ap. 15 în contextul sinodului apostolic de la Ierusalim sunt edificatoare în
acest
18
sens.
Dumnezeu a făcut lui Avraam nouă făgăduinţe (1. Fc. 12, 1-3; 2. Fc. 12, 7; 3. Fc. 13, 14-17; 4. Fc. 15, 1-
6; 5. Fc. 15, 18-21; 6. Fc. 17, 4-8; 7. Fc. 17, 15-21; 8. Fc. 18, 10; 9. Fc. 22, 16-18), fiecare
confirmând pe cea anterioară şi dezvoltându-o în sensul pe care Dumnezeu îl descoperă plenar
pe Muntele Moria. Referindu-se la aceste făgăduinţe Origen menţiona că: „nouă ni se pare numai
că Scriptura ar repeta aceleaşi lucruri, dar acestea se deosebesc mult între ele” (Origen, Scrieri
alese I. Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, traducere, studiu introductiv şi note de
Teodor Bodogae, în col „PSB”, vol. 6,
19
EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 42).
„După aceea a zis Domnul către Avram: "Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi
vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi
binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor
binecuvânta, iar pe cei
20
ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului".”
Sterpiciunea era privită în antichitate ca un adevărat dezastru. Fără copii nu se putea duce mai departe
linia
familială sau moştenirea casei şi nu era cine să aibă grijă de bătrâneţile părinţilor şi nu era cine să
 împlinească ritualurile funerare şi liniştea celui plecat în locuinţa morţilor (Cf. Gordon [Link]:
Word Biblical
21
Commentary: Genesis 1-15. Dallas: Word, Incorporated, 2002 (Word Biblical Commentary 1), p. 334.
„Acolo S-a arătat Domnul lui Avram şi i-a zis: "ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi". Şi a zidit Avram
acolo un jertfelnic Domnului, Celui ce Se arătase.”
37
 AURELIAN-NICU REIT

3. Ce-a dea treia făgăduinţă a fost făcută după întoarcerea din Egipt şi
despărţirea de Lot (Fc. 13, 14-17)22. Înainte de a indica specificitatea acestei
promisiuni se cuvine
să observăm că reconfirmarea făgăduinţelor se face în urma unor gesturi importante
care arată fie credinţa şi ascultatea acestuia de Dumnezeu, fie nobleţea patriarhului.
Faţă de celelalte făgăduinţe, această promisiune are două elemente noi. Primul dintre
ele subliniază faptul că pământul Canaanului va fi moştenire veşnică a urmaşilor
patriarhului, iar celălalt numărul infinit al acestora.
4. În a patra făgăduinţă sesizăm atitudinea pe care Avraam o are faţă de cuvintele
promiţătoare ale Domnului. Dacă23până acum patriarhul nu24a zis nimic, când Domnul i
se arată într-o vedenie noaptea şi îi spune: „Nu te teme , Avrame, că Eu sunt scutul
tău şi
răsplata ta va fi foarte mare!” (Fc. 15, 1) patriarhul îi răspunde: „Stăpâne Doamne, ce ai
să-mi dai?
26
Că iată eu am să mor fără copii25 şi cârmuitor în casa mea este Eliezer din
Damasc ”, iar apoi adăugând spune: „De vreme ce nu mi-ai dat fii, iată sluga mea va fi
moştenitor după mine27!” (Fc. 15, 2-3). Dacă ne-am opri doar la aceste cuvinte am

22
„Deci a zis Domnul către Avram, după ce s-a despărţit Lot de dânsul: "Ridică-ti ochii şi, din locul în
care eşti acum, caută spre miazănoapte, spre miazăzi şi răsărit şi spre mare, Că tot pământul, cât îl
vezi, ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie. Voi face pe urmaşii tăi mulţi ca pulberea
pământului; de va putea cineva număra pulberea pământului, va număra şi pe urmaşii tăi. Scoală şi
cutreieră pământul acesta în
23
lung şi în lat, că ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie".”
Sf. Ioan Gură de Aur consideră că această descoperire s-a făcut noapte că Avraam „să primească în
linişte
cuvintele” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri II. Omilii la Facere II, traducere, introducere, indici şi note de
24
Dumitru Fecioru, în col „PSB”, vol. 22, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 34).
Expresia ar"äyTi-la; (al-tira – nu te teme) este des folosită în Vechiul Testament şi indică de cele mai
multe
ori introducerea unui discurs mântuitor – Fc. 21, 17; 26, 24; 35, 17; 43, 23; 46, 3; 50, 19, 21 Is 7, 4; 10,
25
24 (Cf. Gordon [Link], op. cit., p. 327).
Preocupându-se de partea interioară a patriarhului, Sf. Ioan evidenţiază durerea pe care acesta o avea în
suflet din pricina lipsei de copii: „Mare durere sufletească înfăţişează Avram prin aceste
cuvinte! Aproape că îi spune lui Dumnezeu: ,,Nu mi-ai dat nici ce-ai dat slujnicii mele! Eu voi muri
fără copii, iar slujnica mea va moşteni tot ce mi-ai dăruit; şi doar mi-ai făgăduit de două ori, că am
să primesc de la
26
Tine copil; că mi-ai spus: Seminţiei tale voi da pământul acesta” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 36).
Datorită faptului că textul original este corupt rz[< )<ylia/ qfM, ,Dî : aWhß ytiyêBe qvm, ,ä-!bW, / o`
de. ui`o.j Masek thj/ oivkogenou/j
mou ou-toj Damasko.j Eliezer traducătorii au emis mai multe variante de traducere cu privire la
acest Eliezer (Vezi amănunte în Gordon J. Wenham, op. cit., p. 327). În traducerile româneşti avem
diferenţe consistente: „iară feciorul Mahse, al slujnicii meale, acesta – Damascos Eliezer” (B.
1688); „şi feciorul slujnicii mele Masec, acesta este Eliezer Damascul” (B. 1914); „şi cârmuitor în
casa mea este Eliezer din Damasc” (B. 1988); „iar Masek, fiul slujnicei mele, Eliezer din Damasc”
(B. 2001) şi „iar fiul slujitoarei mele, Masek, este Damaskos Eliezer” (SEP 1). Datorită acestor
ambiguităţi Sf. Chiril al Alexandriei ajunge să îl confunde pe Eliezer cu Ismael, fiul născut din
Agar egipteanca (Cf. Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri II. Glafire, traducere, introducere şi note
de Dumitru Stănimoae, în col. „PSB”, vol. 39, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 76).
Acest Eliezer avea să joace un rol important în alegerea şi aducerea Rebecăi din Mesopotamia în
vederea căsătoriei acesteia cu Isaac (Fc. 24) (Mai multe amănunte despre Eliezer vezi în David Noel
Freedman: The Anchor Bible Dictionary. New York: Doubleday, 1996, c1992, p. 2:462 şi Carl
Friedrich Keil; Franz
27
Delitzsch: Commentary on the Old Testament. vol. I, Peabody, MA: Hendrickson, 2002, p. 135).
În opinia specialiştilor W. F. Albright, Gordon şi Speiser, dreptul lui Eliezer de a-l moşteni pe Avraam
se
bazează pe o uzanţa prescrisă într-un text Nuzi în care un stăpân putea să adopte un sclav în
 vederea succesiunii legale. Analizând acelaşi text, cercetătorul J. Thompson demonstrează contrariul
afirmând că textul prevede că adopţia în vederea moştenirii se realizează doar dacă sluga nu a ajuns la
majorat sau dacă persoana în cauză este independentă din punc de vedere legal (Cf. Gordon
[Link], op. cit., p. 328). Totuşi, Avraam nu vorbeşte de această adopţie decât ca o posibilitate în
cazul în care nu va avea moştenitori direcţi.
38
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

considera că Avraam a avut un moment de slăbire a credinţei, dar nu este aşa fiindcă
textul relevă în continuare credinţa fermă a patriarhului28. Răspunsul Domnului la
aceste
cuvinte, punctează ceea ce Avraam dorea să audă. Dumnezeu îi vorbeşte deschis de
data aceasta şi îi spune că urmaşul său se va naşte din coapsele sale, cu alte cuvinte el
va fi
moştenitorul legitim după filiaţia sangvină: „Nu te va moşteni acela, ci cel ce va răsări
din coapsele tale, acela te va moşteni!” (Fc. 12, 4)29. După aceasta, arătându-i stelele
cerului,
Dumnezeu îi descoperă din nou numărul infinit al urmaşilor săi. Pentru că nu s-a 30
îndoit
de făgăduinţele Domnului, credinţa acestuia i s-a socotit ca dreptate (Fc. 12, 6) .
Fără această remarcă, un element de ambiguitate ar fi înconjurat reacţia
patriarhului care în v. 8 cere un semn pentru a cunoaşte veridicitatea promisiunilor
dumnezeieşti31.
Structura verbală a cuvântului !mßIah/ ,w> (ve teamin – a crezut) implică prin forma sa de
perfect o
acţiune repetată şi continuă, fiindcă credinţa lui Avraam era un răspuns normal la
cuvintele Domnului32. Verbul !maßI /h poate însemna a se bază pe cineva, a avea
încredere într-un mesaj, să îl considere adevărat sau a crede în cineva33. Se
presupune că Avraam a crezut lui

28
Cu toate suferea pentru lipsa copiilor, Avraam nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Cu acest prilej
el îi arată lui Dumnezeu, în viziunea Sf. Ioan Gură de Aur, dorinţa pe care o are în suflet: „Uită-mi-
te şi cu acest prilej la virtutea dreptului Avram! Chiar dacă Avram frământa aceste gânduri în cugetul
său, totuşi niciodată nu s-a supărat, niciodată n-a rostit un cuvânt greu; ci acum, îndemnat de
cuvintele ce i le-a spus Dumnezeu, capătă îndrăznire înaintea Stăpînului, îşi dezvăluie tulburarea
gândurilor lui, îşi arată rana sufletului lui. De aceea a primit iute şi leacul” (Sf. Ioan Gură de Aur,
op. cit., p. 36).
29
Analizând raţionamentul interior al patriarhului, Sf. Ioan Gură de Aur subliniază motivele pentru
care Dumenezeu i-a socotit credinţa ca îndreptăţire: „Uitându-se, deci, la făgăduinţa Stăpânului,
Avram a alungat din mintea sa orice gând omenesc, nu s-a mai uitat nici la el, nici la piedicile pe
care le avea Sara, ci a depăşit pe toate cele omeneşti. Ştiind că Dumnezeu e puternic şi că-i va dărui
cele mai presus de fire, s-a încrezut în cele spuse şi n-a mai avut nici o îndoială. Atunci într-
adevăr crezi, când ai încredere nezdruncinată în puterea celui ce făgăduieşte chiar când cele
făgăduite depăşesc ordinea firească a lucrurilor. Credinţa, după cum spune şi fericitul Pavel, este
încredinţare despre lucrurile nădăjduite, dovedire a celor nevăzute; şi iarăşi: Pentru ce ar
nădăjdui cineva în ceea ce vede? Aceea este, deci, credinţă, când credem în cele ce nu se văd, când
socotim vrednic de credinţă pe cel ce făgăduieşte. Aşa a făcut şi dreptul acesta; a crezut puternic, din
toată inima, în cele făgăduite. De aceea îl şi laudă dumnezeiasca Scriptură; că îndată a adăugat: Şi a
crezut Avram lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre îndreptăţire” (Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p.
37).
30
Pe acest text Sf. Ap. Pavel şi-a construit doctrina îndreptăţirii prin credinţă (Rom. 4, 3; Gal. 3,
6), completată de Sf. Ap. Iacob (2, 23) cu observaţia că îndreptăţirea se face şi prin fapte. În
Vechiul Testament prin dreptate se înţelegea în general, dreapta relaţie dintre Dumnezeu şi o ca
parteneri de dialog şi de legământ. În cazul lui Avraam, dreptatea lui se constituie în încrederea că
Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţaşi că-i va da ceea ce omeneşte pare imposibil (Cf. Biblia sau
Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR., Bucureşti, 2001, p.
36, n. b). A se vedea un context mai extins al problemei în John Skinner, 1851-1925: A Critical and
Exegetical Commentary on Genesis. New York: Scribner, 1910, p. 276.
31
Cf. Robert Jamieson; A. R Fausset; David Brown: A Commentary, Critical and Explanatory, on the
 Old and New Testaments. Oak Harbor, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997, p. 76.
32
Credinţa este considerată a fi în Sf. Scriptură răspunsul firesc faţă de o revelaţie dumnezeiască (Cf.
Gerhard Kittel (Hrsg.); Geoffrey William Bromiley (Hrsg.); Gerhard Friedrich (Hrsg.): Theological
Dictionary of the New Testament, electronic ed. Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1964-c1976, S.
1:308).
33
Ibidem.

39
 AURELIAN-NICU REIT

Dumnezeu din două motive: 1. deoarece cuvintele Domnului au fost rostite într-o situaţie
de criză imediat după întoarcerea de pe câmpul de luptă (Fc. 14) şi 2. pentru că 34
atitudinea lui faţă de Dumnezeu avea să fie un model pentru toţi descendenţii săi .
În cadrul Pentateuhului cuvântul hq")d"c. (ţeraqa – dreptate) se aplică
întotdeauna la activitatea umană. Rădăcina termenului cuprinde mai multe înţelesuri35,
însă în mod
firesc acesta este definit în termenii conduitei morale (cf. Iez. 18, 5-10). Dumnezeu
Însuşi este numit în mod frecvent drept (ex. Deut. 32, 4; Ps 7, 11; 10, 7), iar dreptatea
poate fi considerată asemănare cu Dumnezeu sau cel puţin o acţiune plăcută lui
Dumnezeu. Dar aici Avraam nu este descris săvârşind un act de dreptate. Mai degrabă
credinţa este luată în considerare ca dreptate. În mod firesc dreptatea rezultă din
achitarea săvârşită de judecătorul divin. Aici credinţa, adevăratul răspuns în faţa
revelaţiei divine, este cea
care contează şi care conduce pe cei drepţi spre fapte (ex. Fc. 18, 19), însă doar aici în
Vechiul Testament ea este considerată dreptate36.
Semnificaţia acestui act divin, considerat a fi unul dintre cele mai importante
pasaje veterotestamentare37, este desăvârşită în v. 18 unde se precizează că Dumnezeu
a încheiat un legământ cu patriarhul. Prin urmare, recunoaşterea îndreptăţirii prin
credinţă a fost pecetluită printr-o alianţă a prieteniei38. Îndreptăţirea, ca element
caracteristic omului,
corespunde voii lui Dumnezeu ca răspuns la telosul divin cerut umanităţii.
Origen, s-a aplecat mai ales asupra făgăduinţei făcute lui Avraam de către
Dumnezeu, iar în Omiliile la Facere, scria: „Cuvintele următoare cer un auditor foarte
atent, căci este o noutate deosebită ceea ce se spune prin cuvintele: Îngerul Domnului a
strigat din cer pe Avraam a doua oară. Cele ce au urmat după strigarea de a doua
oară nu aduc ceva nou, căci se mai spuseseră şi înainte cuvintele: Te voi binecuvânta şi
se făgăduise că Te voi înmulţi, declarându-se: Voi înmulţi pe urmaşii tăi ca stelele
cerului şi ca nisipul mării. Ce aduce în plus, totuşi, această a doua strigare din cer? Ce
se vesteşte nou acum faţă de vechile făgăduinţe? Ce spor de răsplată e vizată prin
cuvintele pentru că ai făcut aceasta, adică: pentru că ai adus pe fiul tău, pentru că tu
n-ai cruţat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine? Eu nu văd nici o întregire, ci se reiau
aceleaşi făgăduinţe de mai înainte. Dar s-ar putea întreba cineva: oare nu este inutil să
se revină de mai multe ori asupra aceloraşi lucruri ? Nicidecum. Dimpotrivă, este
necesar, căci tot ce urmează este plin de taine. Dacă Avraam n-ar fi trăit decât după
trup şi nu ar fi fost părintele poporului pe care avea să-1 nască după trup, atunci ar fi
ajuns o singură făgăduinţă. Dar, pentru a se vădi că Avraam va ajunge mai târziu
părinte al celor tăiaţi împrejur după trup, el a primit, în vremea propriei sale tăieri
împrejur, o făgăduinţă care privea tocmai pe poporul tăierii împrejur. De aceea, pentru
a arăta că el trebuia să devină şi părintele acelora care sunt: din credinţă şi care devin
moştenitori prin patima lui Hristos, tocmai de aceea primeşte el din nou, în vremea
pătimirii lui Isaac, o făgăduinţă care trebuia să privească de data aceasta pe poporul cel
mântuit prin patimile şi Învierea lui Hristos. Nouă ni se pare numai că Scriptura ar
repeta aceleaşi lucruri, dar care se deosebesc

34
Cf. Gordon [Link], op. cit., p.
35
329. Ibidem.
36
Ibidem, p. 330.
37
Adam Clarke: Clarke's Commentary: Genesis. electronic ed. Albany, OR: Ages Software, 1999 (Logos
38
Library System; Clarke's Commentaries), p. 74.
Carl Friedrich Keil; Franz Delitzsch, op. cit., p. 138.
40
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

mult între ele. Făgăduinţele cele dintîi, cele care se referă la întâiul popor, s-au făcut pe
pământ. Doar spune Scriptura: L-a scos afară şi i-a zis: priveşte la cer şi numără stelele
de le poţi număra. Şi a adăugat: Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!. Însă când îi face
pentru a
doua oară făgăduinţa, Scriptura constată că din cer s-a auzit glasul. Astfel întîia
făgăduinţă vine de pe pământ, a doua din cer”39. Iar mai apoi: „Apostolul tâlcuieşte
acest loc aşa:
Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi urmaşului său. El n-a zis: şi urmaşilor ca şi
când ar fi vorba de mai mulţi, ci el a zis: şi urmaşului tău, ca vorbind de unul singur,
care este Hristos. E vorba, deci, despre Hristos: Voi înmulţi foarte mult neamul tău, ca
să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării. Acest adevăr a fost vestit de la
începutul lumii, când s-a zis lui Adam: Creşteţi şi vă înmulţiţi, căci aceasta o vesteşte şi
Apostolul când zice: S-a zis despre Hristos şi Biserică. În ce priveşte cuvintele: ca
stelele cerului şi cele următoare: Ca nisipul de pe ţărmul mării care nu poate fi
numărat, s-ar putea spune că imaginea cu numărul stelelor se potriveşte poporului
creştin şi cea cu nisipul
mării poporului evreu. Eu, însă, înclin să cred să atât un exemplu cât şi celălalt se pot
aplica la amândouă popoarele”40.
De altfel Origen considera că „Dumnezeu înnoieşte, deci, făgăduinţele Sale,
pentru a-ţi arăta că şi tu trebuie să te înnoieşti, ca să nu rămâi în cele vechi, ca să nu
rămâi în omul cel vechi. Din cer s-au grăit cuvintele acestea pentru ca şi tu să iei chipul
omului ceresc (1. Cor. 15, 49). Că ce-ţi foloseşte dacă Dumnezeu înnoieşte făgăduinţele
Sale şi tu nu te înnoieşti? Că El grăieşte din cer, iar tu asculţi de cele ale
pământului? Ce-ţi foloseşte ţie dacă Dumnezeu se leagă prin jurământ, iar tu asculţi
aceste lucruri ca pe un basm de rând? De ce să nu bagi de seamă că Dumnezeu pentru
tine a luat asupra Lui ceea ce se potriveşte cel mai puţin naturii Sale? De aceea, dacă se
zice că Dumnezeu se jură e pentru ca tu să asculţi cu frică şi cu cutremur, să înţelegi şi
să cântăreşti după cuviinţă ceea ce a determinat jurământul lui Dumnezeu. În rezumat,
toate acestea se întîmplă pentru
ca tu să fii cu grijă faţă de tine însuţi, să înveţi că îţi este făcută o făgăduinţă în ceruri,
să fii cu luare aminte şi să cauţi să te faci vrednic de aceste făgăduinţe dumnezeieşti”41.
Sfântul Ioan Gură de Aur, surprinde şi el aceste aspecte în Omiliile la Facere,
atunci când spune: „Ce fericire mai mare poate fi aceasta ca dreptul Isaac să primească
de la Dumnezeu făgăduinţa: Voi fi cu tine şi te voi binecuvânta! Făgăduinţa aceasta, îi
spune Dumnezeu, te va face să fii mai bogat decât toţi; făgăduinţa aceasta îţi va aduce
bogăţie multă; ea îţi va da slavă mare, ea te va face nespus de strălucit, ea îţi va da
linişte, ea este capul bunătăţilor. Făgăduinţa aceasta înseamnă: Eu sunt cu tine şi te voi
binecuvânta. Dar cum te voi binecuvânta? Ţie şi seminţiei tale voi da pământul acesta.
Vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Dumnezeu vorbeşte fără să ţină seamă de
vrednicia Lui, se pogoară la slăbiciunea noastră. Şi după cum oamenii caută de cele
mai multe ori să împlinească mai cu seamă acele făgăduinţe pe care le-au întărit cu
jurământ, nu atât pe acelea făcute pe simple făgăduinţe, tot aşa şi Dumnezeul
universului îl încredinţează pe dreptul Isaac că se vor împlini negreşit toate cele spuse
de el, zicând: Află că trebuie să se împlinească tot ce am jurat. Apoi îi spune ce a
făgăduit şi pentru ce S-a jurat: Şi voi înmulţi seminţia ta ca stelele cerului. Asta i-o
spusese şi patriarhului: Atât de mare va fi seminţia ta încât va fi egală cu stelele şi cu
nisipul.
39
Origen, Scrieri I. Omilii la Facere, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p.
42-43. 40 Sf. Ioan Gură de Aur, [Link]., p. 45-46.
41
Ibidem, p. 44.
41
 AURELIAN-NICU REIT

,,Şi voi da seminţiei tale, îi spune Dumnezeu, tot pământul acesta şi se vor
binecuvânta în seminţia ta toate neamurile pământului. De aceea voi împlini în tine
făgăduinţele făcute lui, pentru că a ascultat Avraam, tatăl tău, de glasul Meu şi a păzit
poruncile Mele şi îndreptările Mele şi legile Mele. Uită-te la înţelepciunea lui
Dumnezeu! Îi deşteaptă mintea dreptului Isaac, îl face mai râvnitor şi caută să-1 facă
să calce pe urmele tatălui său. I-am făcut tatălui tău această făgăduinţă, îi spune
Dumnezeu, pentru că a ascultat de cuvântul Meu, iar pentru virtutea lui voi împlini în
tine, cel născut din el, cele ce i-am făgăduit lui. Dacă şi tu vei fi la fel de râvnitor ca
el, dacă vei merge şi tu pe căile lui, gândeşte-te la marea bunăvoinţă ce o voi avea
pentru tine şi de câtă purtare de grijă vei fi învrednicit! Tu, care ai parte de bine pentru
virtutea altuia, gândeşte-te la binele şi la purtarea de grijă ce o vei avea, dacă tu însuţi
vei fi virtuos! Aşadar pentru
că în toată viaţa lui a ascultat de cuvântul Meu şi a împlinit poruncile Mele, de aceea te
fac pe tine, cel născut din el, moştenitor făgăduinţelor făcute lui42”.
Toate aceste aspecte dovedesc faptul că din momentul chemării lui Avraam
istoria devine un mediul al făgăduinţelor şi al împlinirii acestora, astfel că poziţia
patriarhului devine una dintre cele mai importante în cadrul istoriei mântuirii.
Un loc aparte însă este rezervat, aşa cum am arătat mai sus momentului
încheierii legământului cu Dumnezeu, care-l transformă pe acesta într-un
dreptcredincios, supus al lui Dumnezeu.
Înainte de a trece la analiza credinţei lui Avraam, trebuie să facem precizarea
că, credinţa „nu constituie nici o acceptare naivă şi neverificată a unor păreri, chiar
dacă mintea are posibilităţi limitate pentru cucerirea conţinutului dogmei (…) Aşadar
credinţa
nu este altceva decât comuniunea cu un conţinut al vieţii şi stăruinţa stabilă şi fermă în
aceasta”43. Dar în acest mediu al credinţei trebuie să includem faptul că rădăcina
credinţei
nu poate fi decât una istorică, căci credinţa ca ipostas al celor nădăjduite şi ca dovedire
a lucrurilor nevăzute (Evr. 11) implică în mare măsură control, judecare, încercare şi
evaluare.
Percepţia credinţei lui Avraam trebuie percepută pornind de la aceste aspecte.
Ea a fost apreciată atât pentru fermitatea şi puterea ei, cât şi pentru scopul acesteia.
Naşterea lui Isaac, în care Avraam a crezut, a putut fi percepută, în viziunea paulină, ca
o naştere din morţi44, fiindcă Dumnezeu Care avea puterea să învie morţii putea crea
viaţă dintr-un trup amorţit, care era încapabil să o mai genereze potrivit legilor firii.
Avraam a crezut într-un asemenea Dumnezeu contrar oricărei nădejdi omeneşti45 şi
astfel a

42
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri II. Omilii la Facere, în col. „PSB”, vol. 22, trad. Dumitru Fecioru,
EIBMBOR,
43
Bucureşti, 1987, p. 181-
183.
44
N. Matsoukas, op. cit., p. 16.
W. Sanday; Arthur C. Headlam: A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle of the Romans. 3d
45
ed. New York: C. Scribner's sons, 1897, p. 95.
Sf. Ioan Gură de Aur întrebându-se despre această nădejde afirmă următoarele: „Cum însă, împotriva
oricărei nădejdi, a crezut el cu atâta nădejde? Adică, mai presus de nădejdea omenească, a crezut
întru nădejdea lui Dumnezeu. Aici arată şi măreţia faptului, şi nu lasă cuiva posibilitatea de a se
îndoi de cele vorbite. Pe cele ce sunt cu totul contrare între ele, iată, le-a unit întru totul credinţa [...]
Nici n-a mai fost un alt Avraam, care să primească un fiu în aşa mod. Cei de după dânsul se uitau la
el, pe când el la nimeni decât numai la Dumnezeu, drept care şi zice Apostolul: împotriva oricărei
 nădejdi.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, traducere de P. S. Teodosie
Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristian Untea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005,
p. 67).

42
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

devenit tată nu doar al lui Israel, ci a unei mulţimi de popoare46. Fără să arate vreo
slăbiciune în credinţa sa, ştiind în ce situaţie este el (patriarhul ajunsese la aproape 100
de ani) şi soţia sa (pe lângă vârsta înaintată, Sarra mai era şi stearpă) Avraam a crezut
în făgăduinţa Domnului şi s-a încredinţat47 de puterea Sa.
Aceste evenimente s-a petrecut pentru a indica faptul că nimic nu se petrece în
lume fără permisiunea lui Dumnezeu şi că nimic nu este permis în afară de lucrurile
care conduc spre scopurile Sale. Prin urmare, când Avraam a dispreţuit aşteptările de la
natura sa umană48 şi s-a odihnit în puterea credinţei nu a făcut altceva decât să lucreze
la împlinirea planului divin, la un scop care corespundea promisiunii făcute. Având în
vedere cele enunţate până aici suntem încredinţaţi să credem că Dumnezeu la condus
pe Avraam la această credinţă pentru a ne oferi tuturor un exemplu demn de urmat.
Folosindu-se de acest moment al încredinţării lui Avraam, Sf. Ap. Pavel face
trimitere la unul din punctele centrale ale învăţăturii sale: învierea Domnului49. Prin
afirmaţiile: „Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate, Ci se va socoti
şi pentru noi, cei care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru”
(Rom. 4,

46
„Căci chiar dacă s-ar extinde într-o mulţime nemăsurată, trebuie să-1 înţelegem în acest caz pe
Avraam ca părinte al celor ce cred, adunaţi din toate cetăţile şi ţările, ca unii ce s-au făcut un trup în
Hristos şi au fost chemaţi la frăţie duhovnicească” (Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 74).
47
Avraam a înţeles că în mod natural naşterea unui copil din el şi din Sarra este practic imposibil. De
aceea şi-a concentrat atenţia asupra promisiunii lui Dumnezeu şi asupra puterii lui nemărginite. În
clipa în care el a alungat din suflet îndoiala, credinţa s-a a devenit dreptate fiindcă s-a încrezut în
cuvintele şi în slava lui Dumnezeu (Cf. Joseph Agar Beet: Beet's Commentaries: Romans. electronic
ed. Albany, OR: Ages Software, 1999, p. 82). Sf. Ioan subliniază un aspect important al încredinţării
lui Avraam indicat de Sf. Ap. Pavel: „Şi n-a zis simplu crezând, ci fiind încredinţat. Fiindcă astfel
este credinţa, căci ea mai mult convinge pe cineva decât raţionamentele omeneşti; este cu mult
mai clară decât dovezile ieşite din judecata noastră, şi nici o altă gândire sau idee falsă nu o mai
poate zgudui vreodată. Cel ce se încrede cu uşurinţă în raţionamentele omeneşti poate să-şi schimbe
părerea, pe când cel adeverit prin credinţă stă neclintit, căci el şi-a îngrădit, aşa-zicând, auzul de
toate vorbele cele vătămătoare” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani..., p. 70).
48
Sf. Ioan consideră că Avraam era supus unei mari încercări. Pe lângă caracterul neraţional al
acestei făgăduinţe, patriarhul trebuia să aibă în vedere bătrâneţea sa şi sterpiciunea Sarrei. Pe lângă
acestea el nu avusese nici o dovadă palpailă, ci doar cuvinte: „Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă,
şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu
prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi
de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că nu s-a îndoit, adică n-a stat pe gânduri, n-a
ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui.” (Ibidem, p. 68).
49
În teologia paulină, învăţătura anastasică are un loc central (1 Cor. 15,1-11). Sf. Ap. Pavel
consideră învierea lui Hristos a fi cea mai mare dovadă a dumnezeirii Sale (Rom. 1, 4; 1 Cor. 15,
14-15). Acest eveniment confirmă, de asemenea, şi realitatea moarţii Sale. Însă dacă Cel Care a
murit pe cruce nu ar fi fost şi Dumezeu, moartea lui Hristos nu ar fi avut nici o eficacitate, iar
toată credinţa creştinilor ar fi zadarnică (1 Cor. 15, 17). Într-o altă ordine de idei, învierea
dovedeşte eficacitatea morţii de pe cruce fiindcă fără aceasta, sacrificiul de pe Golgota ar fi fost
incomplet şi umanitatea nu ar fi putut dobândi îndreptarea (Rom. 3, 25-26). De asemenea, Sf. Ap.
Pavel demonstrează faptul că Învierea lui Hristos este garantul şi începătura învierii oamenilor (1
Cor. 15, 20-23; 2 Cor. 4, 14; Rom. 8, 11; Col. 1, 18). Cf. John Skinner, 1851-1925: A Critical and
Exegetical Commentary on Genesis. New York: Scribner, 1910, p. 276.
43
 AURELIAN-NICU REIT

23-25) Sf. Pavel atribuie textului din Facere un sens tipologic50 pentru timpul lui
Hristos. Iar dacă textul pe care Ap. Pavel îl asumă are în sine o revelaţie de la
Dumnezeu ce pregăteşte într-un anumit fel momentul suprem de revelaţie al lui
Hristos, suntem
îndreptăţiţi să credem că evenimentul ce constituie obiectul studiului meu a fost scris
pentru a51ajuta în credinţă pe cei din timpurile de pe urmă care îşi pun nădejdea în
Hristos .
Apelând la calitatea lui Avraam de model şi de tip pentru moştenitorii săi, Sf.
Ap. Pavel a reuşit să facă această asemănare acceptabilă atât pentru creştinii proveniţi
dintre iudei, cât şi pentru cei dintre neamuri. Apostolul a focalizat tipologia pe un
singur verset din Vechiul Testament (Fc. 15, 6) şi pentru că în viziunea iudeilor acest
moment era unul extrem de important (cf. Rom. 4, 2; 4, 3). Însă, acesta a reuşit să
încarce acest verset cu o semnificaţie atât de importantă pentru că asocierea
distinctivă a cuvintelor πίστις (credinţă) şi δικαιοσύνη (dreptate) oferă în cazul lui
Avraam o însemnătate arhetipală, lămurind înţelesul şi relaţia acestor concepte.
Acest demers paulin include în demonstraţie şi verbul ἐγράφη (s-a scris – v.
23) care are aici două direcţii importante: a fost scris pentru binele nostru (adică
pentru neamuri şi pentru iudei – vv. 11-12; 16-17) şi pentru binele lui Avraam. În
primul caz este vorba de o credinţă a unui afirmaţii scripturistice care poate fi legată de
orice timp şi orice situaţie şi care are o conotaţie eshatologică pregnantă (cf. Rom. 15,
4; 1 Cor 9, 10; 10, 11). În cazul patriarhului folosirea verbului de mai sus ar putea să
însemne pur şi simplu că scrierea din Fc. 15, 6 a fost benefică pentru el şi pentru toţi
urmaşii lui (cf. Sir 44, 10-15). Amândouă direcţiile pot confirma interpretarea
tipologică a expresiei: ελογισθη αυτω εισ δικαιοσυνην (credinţa lui i s-a socotit ca
dreptate – v. 22)52.
Prin urmare, atunci când au avut loc aceste evenimente relatate în Scriptură,
Dumnezeu nu a avut în vedere numai pe Avraam, ci şi pe generaţiile următoare de
creştini de la care avea aceeaşi dorinţă privitoare la credinţa lor53. Avraam a crezut în
Cel Care a cauzat naşterea lui Isaac din nişte trupuri considerate a fi ca moarte ca orice
creştin să creadă că acelaşi Dumnezeu a avut puterea de a ridica din morţi pe Fiul Său
Care S-a dat de bună voie în mâinile păcătoşilor pentru a răscumpăra păcatele omenirii.
Conform tâlcuirii Sf. Ioan Gură de Aur „Apostolul ne-a aşezat lângă Avraam, fiindcă
aşa se arată puterea cuvintelor duhovniceşti. Pe cel intrat atunci în creştinism, care nu a
făcut încă nimic, pe acesta, zic, nu l-a micşorat în vreun fel, sau mai bine zis nu l-a
arătat cu nimic inferior iudeului credincios, şi nici chiar patriarhului, ba încă – ceea ce
este şi mai minunat – îl arată ca având ceva mai mult. Atât de mare nobleţe ni s-a dat

50
Privită din punct de vedere etimologic noţinunea de tip (gr. – τύποζ) însemnă imagine, figură,
exemplar încă nefinisat. Ea cuprinde în sine elementele caracteristice, dar acestea trebuie să fie încă
prelucrate şi desăvârşite pentru a ajunge la ceea ce tipul preînchipuie, adică la antitip. Antitipul este deci
prezent într-o formă nedesăvârşită în tipul ce-1 reprezintă. Prin urmare, tipul este o realitate istorică cu
caracter profetic, ce conţine în sine o referinţă la antitipul reprezentat, fiind ridicat la semnificaţia lui
deosebită prin lucrarea Duhului
Sfânt
51
(Cf. Mircea Basarab, Ermineutică biblică, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1997, p.
46).
52
Joseph Agar Beet, op. cit., p. 84.
James D. G. Dunn: Word Biblical Commentary: Romans 1-8. Dallas: Word, Incorporated, 2002 (Word
53
Biblical Commentary 38A), p. 222.
În acest sens Sf. Chiril al Alexandrei afirmă: „Iar că darul dreptăţii din credinţă nu se mărgineşte numai
la
Avraam, deşi lui i s-a făcut făgăduinţa, ci s-a extins şi la toţi cei ce au crezut, o confirmă
preaînţeleptul Pavel” (Sf. Chiril al Alexandriei, op. cit., p. 75).
44
 PATRIARHUL AVRAAM ŞI ICONOMIA MÂNTUIRII

nouă [creştinilor] [n. t.], încât credinţa acestuia este însuşi tipul credinţei noastre. Şi n-a
zis: că dacă i s-a socotit lui ca dreptate, de la sine urmează că şi nouă ni s-a socotit la
fel, ca să nu creeze un silogism, ci grăieşte cu puterea cuvintelor din legea divină, şi cu
autoritatea întregii Scripturi”54.
Aplicând paradigma credinţei lui Avraam care a fost socotită ca dreptate,
Apostolul scrie creştinilor: αλλα και δις η⎯μασοισ μελλει λογιζεσθαι (ci se va socoti
şi pentru noi –
Rom. 4, 24). Aceste cuvinte au fost folosite în mod deliberat de Sf. Pavel cu o nuanţă
de viitor55 (altfel ar fi folosit logi,zesqai la prezent sau aorist). S-ar putea ca el să fi avut
în minte
îmbrăţişarea iminentă a evangheliei de către toate neamurile (11, 25) sau judecata
viitoare pe care cei credincioşi o pot aştepta cu încredere (cf. 2, 16; 3, 6; 8, 33-34). De
asemenea, un alt răspuns pentru această chestiune ar fi faptul că Sf. Pavel nu era
preocupat să clarifice acest lucru deoarece pentru el şi pentru credincioşii proveniţi
dintre iudei, extinderea îndreptării prin credinţă la toţi oamenii nu era un eveniment
unic, niciCîn trecut, nici în viitor.
onsider că din expunerile de mai sus reiese într-un mod evident faptul că Sf.
Ap. Pavel a încercat să demonstreze cititorilor săi că credinţa lui Avraam este un
arhetip56
pentru credinţa creştinilor în relaţie cu Hristos. Această paralelă poate fi făcută de vreme
ce elementele cheie sunt prezente în ambele cazuri: credinţa în Dumnezeu şi mai
precis în calitatea Sa de a da viaţă celor morţi sau de a învia din morţi. De aceea în mod
intenţionat, Sf. Pavel evocă paralela dintre creaţia vieţii din trupul amorţit a lui
Avraam şi din sterpiciunea Sarrei şi învierea lui Iisus Hristos din morţi. Logica acestei
comparaţii este simplă: de vreme ce acţiunea dumnezeiască este aceeaşi în ambele
cazuri, la fel trebuie să fie şi credinţa evocată.
Istoria se desfăşoară în tensiunea dintre făgăduinţa lui Dumnezeu şi împlinirea
ei, iar perioada patriarhilor dovedeşte cu prisosinţă acest lucru. Dumnezeu îi făgăduieşte
lui Avraam şi plineşte (Fc. 12, 1-3). Cursul ei, desfăşurându-se în tensiunea dintre
făgăduinţă şi împlinire, orizontul conştiinţei istorice, mereu lărgite, devine tot mai
cuprinzător. Conştiinţa istorică a lui Israel a fost orientată totdeauna eshatologic
întrucât, pe baza făgăduinţelor şi peste toate împlinirile experiate istoric, aştepta altă
împlinire. Această aşteptare a fost dezvoltată şi accentuată mai ales de profeţi.
Mântuitorul Iisus Hristos, Apostolii şi Evangheliştii au subliniat apoi legătura şi
continuitatea dintre Vechiul
Testament şi Noul Testament, arătând că această aşteptare şi făgăduinţele s-au împlinit
în Iisus Hristos, El constituind ţinta istoriei57.

54
Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 69.
55
Referitor la această construcţie, opiniile comentatorilor au fost împărţite în două direcţii: una care
susţinea
o exprimare cu un sens de prezent, iar cealaltă cu unul de viitor. Majoritatea dintre ei (Schlatter,
Barrett, Michel, Käsemann, Schlier) au înclinat pentru nuanţa de viitor fiindcă referinţa la viitorul
eshatologic (judecata finală) se potriveşte mai bine în teologia paulină cu folosirea termenului
μέλλω în Rom. 8, 13, 18 şi cu referinţa la viitor a cuvântului δικαιόω folosită deja de câteva ori
(2,13; 3, 20, 30). La urma urmei limbajul folosit de Apostol reflectă faptul că el a văzut
îndreptăţirea celor credincioşi nu ca o
56
aşteptare iniţială, ci ca o aşteptare ce viza judecata finală. Cf. James D. G. Dunn, op. cit., p. 223.
Este important să înţelegem că relaţia tip – antitip/arhetip presupune o dublă mişcare: din trecut spre
viitor,
dar, de asemenea, din viitor spre trecut adică antitipul şi arhetipul sunt deja, în mod prevestitor,
prezente în tip, prezente prin anticipare, precum în formula deja, dar nu încă (în întregime). Cu alte
cuvinte, Scripturile
57
nu pot fi înţelese corect şi explicate cu adevărat decât din interior (Mircea Basarab, op. cit., p. 47).
Hans Schwarz, Jenseits von Utopie und Resignation. Einführung in die christliche Eschatologie,
Brockhaus,
Wuppertal – Zürich, 1991, 56.
45
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

ANTITEZE
LE PAULINE DIN 1CORINTENI
*
15
ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

DĂNUŢ JEMNA**

ABSTRACT. The Pauline Antitheses in 1Cor 15 According to St. Irineus’

Anthropology. St. Irenaeus’ anthropology is built on the background of his debate with the
Gnostic thinking system, having as a main stake the definition of man from a biblical
perspective that should integrate all the revelation data, since the creation and fall until the
incarnation of God’s Son, world’s redemption and fulfillment of all things in God’s
kingdom. The challenges of the Gnosticism are related both to a deterministic and dualist
vision about man and to the fact that the Heretics use the Gospel to support their theses.
An important biblical source for Gnostics is represented by Apostle Paul’s epistles where
a series of antithetic terms are reinterpreted by the Heretics and claimed as fundamental
proofs for their vision about man. This paper will focus on a range of oppositions and
concepts belonging to St. Paul and appearing in 1 Corinthians, notably in chapter 15,
such as “psychic or natural body” and “spiritual body”, “carnal man” and “spiritual
man”, “earthly man” and “heavenly man”, “first Adam „and “second Adam”, “living
soul” and “life-giving spirit”. Our goal is to present the way in which St. Irenaeus provides
answers to the Gnostics by interpreting the biblical excerpts where these notions appear
and their implications at anthropologic level.

Keywords: Saint Irenaeus of Lyon, 1Cor. 15, Pauline antithesis, anthropology

Introducere
Epistolele Sf. Ap. Pavel reprezintă cea mai bogată sursă biblică de fundamentare1
a gândirii despre om la Sf. Irineu, din cel puţin două motive. Primul este legat de
intenţia lucrărilor2 Sf. Irineu de a combate erezia gnostică. Deoarece gnosticii folosesc
cu o frecvenţă
*
Referat susţinut, dar prelucrat în vederea publicării, în cadrul programului Şcolii Doctorale, la
disciplina Studiul Noului Testament, sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, care a şi dat
avizul pentru publicare.
**
Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, [Link]@[Link]
1
Asupra utilizării textelor pauline în opera Sf. Irineu a se vedea: D.L. BALAS, The use and
interpretation of Paul in Irenaeus’ five books Adversus haereses, „Second Century”, 9, 1992, pp. 27-
39; A.J. BANDSTRA, Paul and an Ancient Interpreter: A Comparison of the Teaching of
Redemption in Paul and Irenaeus, „Calvin Theological Journal”, 5, 1970, pp. 43-63; R.A.
NORRIS, Irenaeus' Use of Paul in His Polemic against the Gnostics, in Paul and the Legacies of
Paul, Ed. W.S. Babcock, Dallas, SMU, 1990, pp. 79-98; M.A. DONOVAN, Alive to the glory of
God: a key insight in St. Irenaeus, „Theological Studies”, 49, 1988, pp. 283-297; L.B. SESBOÜÉ, La
preuve par les ´ecritures chez saint Irenee. A propos d’un texte difficile du livre III de l’Adversus
2
Haereses, „Nouvelle Revue Théologique Louvain”, 103, 1981, pp. 872–887.
Este vorba în principal de lucrările Adversus Haereses, care este citată după ediţia franceză
publicată în colecţia Sources Chretiennes, astfel: Livre I: 263, 264 (1979): texte et trad. A.
Rousseau, L. Doutreleau; Livre II: 293, 294 (1982): texte et trad. A. Rousseau, L. Doutreleau; Livre
III: 210, 211 (1974): texte et trad. A. Rousseau, L. Doutreleau; Livre IV: 100; 2 vols. (1965): texte et
trad. A. Rousseau, B. Hemmerdinger, L. Doutreleau, C. Mercier; Livre V: 152, 153 (1969): texte et
trad. A. Rousseau, L. Doutreleau, C. Mercier şi Demonstraţia propovăduirii apostolice (Dem),
pentru care se citează ediţia franceză din colecţia Sources Chrétiennes: Démonstration de la
prédication apostolique, texte et trad. A. Rousseau, 406 (1995), Les Editions du Cerf, Paris.
 DĂNUŢ JEMNA

mare textele pauline pentru a-şi argumenta tezele lor antropologice, Sf. Irineu face
efortul de a combate aceste învăţături, cel mai adesea având de identificat şi corectat
exegezele eronate realizate de eretici la texte pauline cu miză antropologică. Al doilea
este legat de faptul că epistolele Sf. Ap. Pavel sunt dense în material antropologic, iar
episcopul explorează aceste surse pentru a elabora gândirea creştină despre om în
spiritul Scripturii şi al tradiţiei Bisericii.
cea mai Fără nici o îndoială, dintre toate textele pauline, pasajul biblic căruia îi acordă
mare atenţie Sf. Irineu este cel din 1Cor. cap. 15, partea a doua a capitolului, şi3
în special versetul 50 al acestui capitol. Deoarece Ap. Pavel foloseşte frecvent termeni
care sunt prezenţi şi în misterele păgâne, gnosticii şi susţinătorii lor au avut mereu
tendinţa de a-l considera pe apostolul neamurilor un gnostic, în opoziţie cu Ap. Petru,
apostolul evreilor. În prima epistolă a Sf. Ap. Pavel către Corinteni se găsesc o serie de
concepte şi de construcţii antitetice pe care gnosticii le folosesc în favoarea tezelor lor.
Aparent, aceste construcţii rezonează cu gândirea dualistă a ereticilor şi pun în antiteză
„carnea” şi „duhul”, ceea ce este pământesc cu ceea ce este ceresc, primul Adam cu al
doilea Adam,
coruptibilul cu incoruptibilul, ceea ce este muritor cu nemurirea etc. Sensul biblic al
acestor antiteze este clarificat de Sf. Irineu în contextul efortului său de a da o
interpretare4 corectă
la pasajul din 1Cor. 15:50, text pe care gnosticii îl foloseau ca un argument
fundamental pentru a susţine că doar sufletul omului se mântuieşte. Desluşirea
semnificaţiilor textului din 1Cor. 15:50 este realizată de Sf. Irineu în contextul primei
părţi a cărţii a V-a, care are ca temă centrală învierea trupului, iar ca suport utilizează,
pe lângă 1Cor. 15, o serie de texte cu conotaţii antropologice din Rom. 6, 8, 11; 1Cor.
2,3; 2Cor. 4,5; Efes. 1.
Interpretarea Sf. Irineu la 1Cor. 15:50 nu are o miză eshatologică, aşa cum
întâlnim în principalele comentarii patristice şi moderne, ci una antropologică. Toate
formulele utilizate de Sf. Ap. Pavel în textul din 1Cor. 15:35-55, precum cele de „trup
psihic” şi „trup spiritual”, „om carnal” şi „om spiritual”, „om pământesc” şi „om
ceresc”, „primul Adam” şi „al doilea Adam”, „suflet viu” şi „Duh dătător de viaţă” sunt
analizate şi interpretate de Sf. Irineu pentru a ajunge la o definiţie biblică a omului şi
pentru a arăta cum anume constituţia omului este legată de planul lui Dumnezeu şi de
înviere. Analiza din această lucrare se va concentra asupra acestor termeni şi a relaţiilor
dintre ei, aşa cum o regăsim la Sf. Irineu.

2. Trup „psihic” – trup „spiritual”(1Cor. 15: 42-44)

Sf. Irineu arată în repetate rânduri că gnosticii respingeau ideea mântuirii trupului5,
susţinând că doar sufletul omului este destinat vieţii veşnice. În prima sa carte,
episcopul îi
menţionează pe ofiţi şi teza lor potrivit
6
căreia ucenicii lui Iisus au crezut eronat că
Domnul lor a înviat într-un trup fizic , care aparţine acestei lumi. În principal, eroarea
ucenicilor
este aceea că nu au luat în considerare faptul că sângele şi carnea nu vor moşteni

3
gnosis, pneuma, sophia, teleioi, doxa, logos etc.
4
Asupra exegezei Sf. Irineu la 1Cor.15:50 am insistat în lucrarea D. Jemna, Exegeza Sf. Irineu la 1Cor.
5
15:50, „Pleroma”, 2, 2009, Bucureşti, pp. 150-166
non salvari plasmationem De. Conform AH 5.9.1, trupul este numit generic de Sf. Irineu drept ceea ce
este modelat de
Dumnezeu. 6 AH 1.30.13,
1979

48
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

împărăţia lui Dumnezeu7, aşa cum afirmă Scriptura în 1Cor.15:50. Pe baza afirmaţiilor
Sf. Irineu, ofiţii credeau că învierea lui Isus s-a realizat într-un trup pneumatic. Această
înviere a presupus lepădarea trupului material, care face parte din această lume8, şi
îmbrăcarea unuia spiritual. Interpretarea gnostică la 1Cor. 15.50 se realizează în consens
cu gândirea lor dualistă potrivit căreia ideea de trup este valorificată doar într-un
sens nematerial. Această idee susţine o înviere a oamenilor într-un trup spiritual,
asemenea lui Hristos, negând orice posibilitate a materiei de a participa la viaţa veşnică
a lui Dumnezeu.
E. Pagels este unul dintre autorii care analizează interpretările gnosticilor la
textele pauline şi arată că valentinienii se foloseau de 1Cor. 15:50 pentru a susţine că
„primul Adam” trebuie să suporte un proces de transformare care implică renunţarea la
trupul fizic9. Pentru valentinieni, acest text al Ap. Pavel reprezintă un argument
important
pentru a combate învăţătura Bisericii care susţine învierea trupului. În viziunea
gnosticilor, Ap. Pavel este el însuşi un promotor al doctrinei pneumatice a învierii şi
al lepădării
trupului fizic. Valentinienii
10
nu aşteptau şi nu credeau într-o experienţă eshatologică a
învierii trupului , ci învierea este una care se realizează acum şi este accesibilă prin
practicile spirituale (rituri sacramentale) profesate de iniţiaţii gnostici.
Ca o replică la ideea trupului pneumatic al gnosticilor, care refuzau învierea
trupului fizic, se află interpretarea Sf. Irineu la formulele antitetice ale Sf. Ap. Pavel
din 1Cor. 15:42-44. După metafora bobului de grâu, trupul omului este cel care
putrezeşte după ce este pus în pământ la moartea omului. Metafora arată că procesul de
transformare prin care trece trupul nu implică nici dispariţia lui, nici schimbarea
naturii lui, ci o transformare care îi schimbă starea şi trăsăturile. Expresia paulină
„trupul este semănat în ocară” este tradusă de episcop cu privire la faptul că trupul
moare, în timp ce gloria este a aceluiaşi trup care a înviat şi a primit
incoruptibilitatea. Aşadar, transformarea fundamentală adusă de înviere este aceea că
trupul înviat nu mai este coruptibil. De asemenea, slăbiciunea este a trupului actual al
omului, care este trecător şi se va întoarce în pământ (conform Fac. 3:19), în timp ce
puterea este cea care vine de la Dumnezeu şi
care învie trupul omului din morţi.
Distincţia11 „trup psihic” (corpus animale, sw/ma yuciko,n) şi „trup spiritual”
(corpus spirituale, sw/ma pneumatikon, ) este clarificată de Sf. Irineu prin ideea de
participare. Prin „trup psihic” este identificat trupul omului care participă la viaţa
sufletului. Când pierde această participare, omul moare, se desface, iar trupul se
întoarce în pământ. O dată ce omul este înviat din morţi de Duhul Sfânt, acest trup
devine spiritual, adică un
7
În această formulare a Sf. Irineu, care citează din erezia Ofiţilor, se regăseşte aproape identic textul
paulin din 1Cor.15:50.
8
AH 1.30.13
9
E.H. PAGELS, The gnostic Paul: gnostic exegesis of the Pauline letters, Philadelphia, Fortress
Press, 1975, pp. 85-86.
10
M.J. OLSON, Irenaeus, the Valentinian Gnostics and the Kingdom of God (A.H. Book V): The
Debate About 1 Corinthians 15.50. New York, Mellen Biblical Press, 1992, pp. 32-33.
11
Asupra acestei distincţii comentatorii se întreabă dacă poate fi luată în calcul interpretarea lui Filon
din Alexandria care distinge între două categorii de fiinţe umane: una cerească şi una pământească,
în acord cu cele două texte din Facerea cap. 1 şi 2 care se referă la actul creaţiei omului. De
asemenea, autorii menţionează faptul că cei din Corint operau cu o distincţie dintre două categorii
de oameni, iar Sf. Ap. Pavel răspunde acestei probleme prin realizarea unei distincţii dintre omul
actual şi cel eshatologic care corespunde lui Hristos înviat. A se vedea în acest sens: J.A.
FITZMYER, First Corinthians, The Anchor Yale Bible, vol. 32, Yale University Press New
Haven and London, 2008, p. 592; R.A. HORSLEY, 1Corinthians, Abingdon New Testament
Commentaries, Abingdon Press, Nashville, 1998, p. 211.

49
 DĂNUŢ JEMNA

trup care participă la viaţa Duhului, care este viaţă eternă12. Din această interpretare
este clar că Sf. Irineu respinge ideea gnostică a unui trup nematerial, precum şi cea a
lepădării trupului fizic la înviere.
Prin conceptul de participare, Sf. Irineu rămâne pe direcţia gândirii pauline
care refuză ideea a două categorii de oameni sau a două categorii de trupuri de natură
diferită. Distincţia biblică yuciko.j - pneumatiko.j apare şi în 1Cor. 2:14-15 pentru a
compara două categorii de oameni sub raportul credinţei şi al participării la viaţa
Duhului şi nu sub raportul
naturii lor diferite. Sf. Ap. Pavel foloseşte terminologia celor din Corint în mod voit
pentru a da termenilor13 folosiţi de ei semnificaţiile biblice, conform cu Evanghelia pe
care a
predicat-o. Opoziţiile utilizate de Ap. Pavel în 1Cor. 15:42-44 compară patru caracteristici
ale trupului omului din istorie (coruptibil sau stricăcios, în ocară, în neputinţă, psihic)
cu cele ale trupului care va fi la înviere14 (incoruptibil, cu slavă, în putere, spiritual) şi
dau
un răspuns la întrebarea „cum învie morţii şi cu ce trup se vor întoarce” (1Cor. 15:35).

3. Om „carnal” – om „spiritual” (1Cor. 2:15, 1Cor. 3:1, Rom. 8:5-9)

Răspunsul Sf. Irineu la interpretarea eronată a gnosticilor la textul din 1Cor.
15:50 este amplu şi se realizează prin apelul la conceptele gnostice de om „spiritual” şi
cel de om „carnal”. La Sf. Irineu, omul „spiritual” este omul perfect sau desăvârşit.
Acest concept este construit biblic, prin apelul la textele pauline, precum şi prin
viziunea sa antropologică potrivit căreia omul a fost creat ca o fiinţă dinamică, aflată
într-un proces continuu de devenire de la o stare de copilărie până la perfecţiune.
O primă definiţie a omului perfect este dată de Sf. Irineu în AH 5.6.1 şi
vizează unirea sufletului, care a primit Duhul lui Dumnezeu, cu trupul sau cu lucrarea
modelată de Dumnezeu. Cei „perfecţi” (telei,oij), din 1Cor. 2:6, sunt oamenii care au
Duhul Sfânt şi exercită harismele Duhului în lume. Ei sunt identificaţi cu oamenii
„spirituali”, iar această calitate este dată omului prin participarea la Duhul Sfânt.
Dimpotrivă, ereticii susţin că cei „spirituali” sunt cei care au prin natura lor spiritul
divin şi aspiră să redevină spirite fără trupuri, să se elibereze din această închisoare a
trupului material. Pentru episcop, la polul opus celui „spiritual” se află omul „carnal”,
care este identificat cu omul „psihic”, adică omul care nu are Duhul lui Dumnezeu, omul
aflat în istorie în starea căzută moştenită de la Adam.

12
În AH 5.7.2, trupul spiritual este interpretat în perspectivă eshatologică, aşa cum o cere textul din
1Cor. 15:44, prin perspectiva învierii. Însă la Sf. Irineu ideea de trup „spiritual” este asociată şi cu
cea de om „spiritual”, adică omul care are Duhul Sfânt. Această perspectivă nu este rezervată doar
eshatonului, ci priveşte viaţa creştinului în Biserică.
13
Se pare că cei din Corint utilizau distincţiile care apar în 1Cor. 14:42-44 pentru a opune trupul
sufletului sau două categorii de oameni, unul inferior şi altul superior. A se vedea în acest sens: G.
FEE, The First Epistle to the Corinthians, The New International Commentary on the New Testament,
W.B. Eerdmans Publishing, 1991, pp. 785-786; R.A. HORSLEY, Op. Cit., pp. 210-211; C.S.
KEENER, 1-2 Corinthians, New Cambridge Bible Commentary, Cambridge University Press, 2005
14 pp. 131-132.

J.A. Fitzmyer face un inventar al interpretărilor la formula paulină “trup spiritual” şi consideră că
linia patristică a interpretărilor se referă la învierea trupului fizic. Autorul consideră că această linie s-
a rupt o dată cu Bultmann care renunţă la ideea celor 4 caracteristici ale trupului înviat şi vorbeşte
despre înviere ca despre o inversare a situaţiei din istorie: sufletul omului nu mai este călăuzit de
trup, ci de Duh. Această direcţie de analiză a lui Bultmann a condus la susţinerea ideii că există un
 alt trup la înviere sau chiar lipsa unui trup fizic la înviere. Ca replică la această tendinţă modernă, s-
au formulat opinii care susţin învierea trupului fizic, ceea ce presupune o transformare a stării lui
actuale şi nu lepădarea lui, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., pp. 593-594.

50
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

Pentru a clarifica poziţia sa creştină biblică asupra omului „spiritual”, Sf.

Irineu consideră că substanţa compusă a omului, trupul şi sufletul, care primeşte Duhul
Sfânt, este omul „spiritual” sau omul perfect, iar acest nume nu vizează doar omul
eshatologic, ci este deja creştinul care a primit arvuna Duhului în Biserică:
„Cei care au arvuna Duhului şi care, departe de a se supune pornirilor trupeşti,
se supun Duhului şi trăiesc în toate după adevăr, Apostolul i-a numit pe drept cuvânt
„spirituali”, pentru că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei. Căci spiritele fără trup nu
vor fi niciodată oameni spirituali; ci substanţa noastră – care este compusă din trup şi
suflet – şi care primeşte Duhul lui Dumnezeu constituie omul spiritual. Dar cei care
resping sfatul Duhului Sfânt,
pentru a se supune plăcerilor cărnii..., Apostolul îi numeşte, pe drept, „carnali”, pentru
că ei nu au sentimente decât pentru lucrurile carnale15.
Pentru a argumenta această afirmaţie, episcopul face trimitere la textele din
1Cor. 2:15 -3:1-3 şi din Rom. 8:5-9.

1Cor. 2: 15 – 3:1-3
În primul pasaj, din 1Cor. 2:15 („Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el
însă nu-l judecă nimeni”), apare termenul paulin pneumatikoj. care se opune lui
yuciko.j. Această relaţie are la bază o altă opoziţie între pneu/ma tou/ kos, mou şi
pneum/ a to. ekv tou/ qeou/ şi prin ea se opune capacitatea de judecată pe care o are
omul sub călăuzirea celor două surse, divină şi lumească.
Textul epistolei pauline permite identificarea omului „spiritual” cu cel care are
Duhul lui Dumnezeu16, lucru pe care îl face şi Sf. Irineu. Dimpotrivă, omul care nu are
Duhul
lui Dumnezeu este omul „psihic”, cel care nu poate înţelege cuvintele revelaţie şi
rămâne călăuzit de spiritul lumii. Ca şi cei din Corint, gnosticii se considerau oameni
„spirituali”, însă la eretici această sintagmă înseamnă atât deţinerea unei gnoze la care
au acces doar cei aleşi, cât şi faptul că ei sunt una cu divinitatea şi sunt parte a altei
realităţi decât cea văzută. Replica Sf. Irineu, în spiritul Scripturii, este aceea că oamenii
„spirituali” sunt cei care au
Duhul lui Dumnezeu, dar asta17nu îi face să fie din altă lume, să aibă altă natură decât
oamenii „psihici” sau naturali , ci să aibă mintea lui Hristos şi să trăiască altfel decât cei
din lume.

15
AH 5.8.2
16
G. Fee este de aceeaşi părere că pneumatiko.j trebuie înţeles aici ca omul care are Duhul Sfânt. El
atrage
atenţia că această interpretare a condus uşor de-a lungul timpului la crearea unei viziuni elitiste în
creştinism care nu concordă cu intenţia Apostolului Pavel, conform G. FEE, Op. Cit., pp. 118-120.
J.A. Fitzmyer este de părere că opoziţia realizată de Ap. Pavel între cei „spirituali” sau cei „maturi”
din cap. 2:6 şi cei „psihici” sau „copii” are la bază credinţa, care nu este o formă a înţelepciunii
acestui veac, ci este răspunsul omului la Evanghelia lui Hristos, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit.,
p. 170. De asemenea, autorul consideră că opoziţia dintre „psihici” şi „spirituali” este împrumutată
de la Corinteni, care dădeau acestei distincţii un caracter gnostic, însă răspunsul Ap. Pavel vizează
alte două categorii de oameni decât ale ereticilor: cei care nu sunt deschişi Duhului Sfânt pentru a fi
călăuziţi de el şi cei care acceptă lucrarea Duhului în viaţa lor,
17
conform Ibidem, pp. 182-184.
R.F. Collins consideră că Ap. Pavel are o antropologie de tip semitic care admite că omul este o fiinţă
compusă din trup şi suflet, însă termenii diferiţi pe care îi foloseşte, ca cel de trup, suflet, carne, nu se
referă la părţi ale omului, ci la om ca o fiinţă integrală. Autorul este de părere că în textul paulin din
1Cor. 2:14-16 se prezintă opoziţia dintre omul psihic sau natural, care are viaţa naturală şi omul
spiritual, care are viaţa de la Duhul Sfânt, conform R.F. COLLINS, First Corinthians, Sacra Pagina
Series, vol. 7, The Liturgical Press, Collegeville, Minesota, 1999, pp. 126-127.
51
 DĂNUŢ JEMNA

Accentul antropologic al interpretării Sf. Irineu este dată de viziunea sa potrivit

căreia omul care are Duhul Sfânt este omul perfect sau omul care şi-a atins menirea
dată de creator. Omul „spiritual” nu este nici o altă rasă de oameni, nici un om superior
din punct de vedere moral - el este omul care îşi atinge destinul dat de Dumnezeu la
facere.
Interesant este însă că în 1Cor. 3:1, Sf. Ap. Pavel schimbă termenii relaţiei şi îi
opune pe cei „spirituali”, pneumatikoi/j, mai întâi cu sarki,noij („carnali”, compuşi din
carne, adică oameni în trup), iar în versetul 3 cu sarkikoi, („carnali”, care au caracteristici
ale cărnii). Schimbarea termenilor are loc în contextul schimbării auditoriului şi a
problematicii analizate, însă nu introduce trei categorii de oameni, aşa cum întâlnim la
gnostici. În capitolul anterior, apostolul vorbeşte despre înţelepţii lumii care nu au
cunoscut pe Dumnezeu şi nu au Duhul lui Dumnezeu în ei, de aceea înţelepciunea lor
nu duce la viaţa veşnică, iar cunoaşterea şi viaţa lor rămân în limitele naturale ale
omului înzestrat cu suflet. În capitolul 3, Ap. Pavel vorbeşte celor din Corint, iar
prin termenii folosiţi identifică o
problemă a acestora. Deşi au auzit Evanghelia lui Hristos şi sunt numiţi de apostol
nhpi,oij evn Cristw/| (copii18 sau imaturi în Hristos), ei trăiesc ca oameni care nu au
pe
Dumnezeu, ceea ce îl determină pe Sf. Ap. Pavel să îi numească oameni „carnali”, adică
oameni care gândesc şi trăiesc ca cei fără Dumnezeu, după pornirile lor carnale. De
altfel, termenul „carne” (sa,rx) are o conotaţie negativă19 în antropologia paulină,
desemnând
natura căzută a omului cu înclinaţia ei spre păcat.

Rom. 8:5-9
Apelul la Rom 8:5 este realizat de Sf. Irineu pentru a traduce expresia oameni
„carnali” şi a-i identifica în această categorie pe oamenii care sunt călăuziţi de cele
carnale (ta. th/j sarko.j fronou/sin), iar pe cei „spirituali” cu cei care umblă după
cele ale Duhului (ta. tou/ pneu,matoj). A umbla după cele ale „cărnii” înseamnă a gândi
şi a avea
un sistem de valori care ţine de condiţia căzută a omului în păcat, iar a umbla după cele
ale Duhului înseamnă a trăi în comuniune cu Duhul Sfânt şi a avea o gândire, o viziune20
asupra
realităţii pe care o dă Duhul. De asemenea, apelul la textul din Rom 8:9 este utilizat
pentru a identifica oamenii „spirituali” cu cei care au Duhul lui Dumnezeu în ei: um`
ei/j de. oukv esv te. evn sarki. avlla. evn pneu,mati( ei;per pneu/ma qeou/ oivkei/
evn u`mi/n; în contrast, cei care nu au Duhul Sfânt sunt oamenii „carnali”.

18
G. Fee este de părere că această formulă este una peiorativă şi ţine de întreaga retorică a Sf. Ap.
Pavel din această epistolă prin care îi provoacă pe cei din Corint să îşi evalueze corect situaţia gravă
în care se află. De asemenea, Fee pare să înţeleagă tot retoric şi formula oameni „carnali” pentru că
el consideră că cei din Corint nu sunt oameni fără Duhul Sfânt, ci sunt creştini care au probleme şi
au nevoie să le vadă şi să le corecteze, conform G. FEE, Op. Cit., pp. 124-128. În aceiaşi parametri
se află şi interpretarea lui J.A. Fitzmyer care consideră că distincţia oameni „carnali” – oameni
„spirituali” se referă la două categorii de creştini în Corint, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., p.
184. Sf. Irineu însă, pare a folosi termenul „carnal” pentru cei din Corint în sens tare şi consideră
că Ap. Pavel vizează nişte oameni care nu au pe
19
Dumnezeu.
J.A. Fitzmyer consideră că la Ap. Pavel termenul sa,rx trimite la tot ceea ce îl face pe om să fie departe
de
Duhul lui Dumnezeu şi îl face să fie înclinat spre sine şi pornirile sale trupeşti; este fiinţa umană căzută,
20
condusă de ea însăşi, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., p. 186.
Conform cu J.E. TOEWS, Romans, Believers Church Commentary, Herald Press, 2004, pp. 208-209.

52
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

În final, episcopul îi identifică pe cei „carnali” (carnales) cu cei „psihici”

(animale) şi îi opune celor „spirituali”21. Primii nu au Duhul lui Dumnezeu şi trăiesc fără
Dumnezeu;
ceilalţi au Duhul Sfânt şi trăiesc un alt mod de viaţă. Probabil că Sf. Irineu preferă să
folosească termenul de om „carnal” în loc de om „psihic” pentru că primul are o
semnificaţie antropologică mai puternică (vizează existenţa omului în trup) şi
răspunde şi intenţiei sale de a resemnifica termenul gnostic de om „carnal”.
Cu ajutorul distincţiei dintre omul „spiritual” şi cel „carnal”, Sf. Irineu dă o
interpretare la pasajul din 1Cor. 15:50 şi spune că, într-adevăr, „carnea şi sângele” nu
vor moşteni Împărăţia cerurilor, după spusa Sf. Ap. Pavel. Această afirmaţie însă nu
exclude participarea trupului omului la eternitate. El susţine că sensul celor spuse de
Ap. Pavel în
1Cor. 15:50 este următorul: carnea şi22 sângele singure (adică doar „carnea şi sângele”)
nu vor moşteni Împărăţia cerurilor , ci această perspectivă este23 rezervată omului
perfect care este unitatea în armonie dintre trup, suflet şi Duh . Argumentul Sf.
Irineu este dublu,
antropologic şi soteriologic, dar accentul este pus pe primul dintre ele. Doar „carnea şi
sângele” nu vor moşteni viaţa veşnică pentru că omul perfect nu se rezumă la o
definiţie care vizează cele două elemente constitutive. Cei care nu au Duhul lui
Dumnezeu pot fi numiţi „carne şi sânge”, după formula biblică paulină, această expresie
fiind aplicată omului aflat în starea de cădere, adică omului aflat în păcat, despărţit de
Dumnezeu. Sf. Irineu utilizează sintagmele „carne şi sânge” şi „om carnal” pentru
starea căzută a omului, însă nu
identifică prin acestea omul „carnal” al gnosticilor. Starea de cădere a omului este o
stare de neconformitate24 cu sensul său, este o stare de ratare a acestei vocaţii care
conduce la un
alt mod de viaţă şi la alte roade decât cele aşteptate de Dumnezeu. Din această stare
omul poate ieşi, prin credinţă şi primirea Sfântului Duh. Cei care au Duhul sunt oameni
vii pentru Dumnezeu, sunt oamenii „perfecţi” sau „spirituali”, care au ieşit de sub păcat
şi vor moşteni Împărăţia cerurilor.

4. Chipul celui pământesc – chipul celui ceresc (1Cor. 15:48-49; Rom. 11:17-
24)
Din cele prezentate până aici, concluzia Sf. Irineu este că fără Duhul lui
Dumnezeu omul natural, „carne şi sânge”, rămâne în moarte şi este incapabil să
moştenească Împărăţia cerurilor. Pentru a întări această afirmaţie el apelează la
comparaţia Sf. Ap. Pavel dintre omul „pământesc” şi cel „ceresc” din 1Cor. 15:48-49:
„oio- j o` coik? o,j( toiout/ oi kai. oi` coik? oi;, kai. oio- j o` epv ouran, ioj(
toiou/toi kai.
oi` evpouran, ioi. ai. kaqw.j efv ores, amen thn. eivko,na tou/ coi?
kou/, fores, omen kai. thn. eivkon, a tou/ evpourani,ou”25.
21
Această suprapunere este realizată în AH 5.8.3 şi se referă direct la textele din 1Cor. 2:15 şi 1Cor.
3:3. 22 AH 5.9.3
23
În AH 5.9.1 Sf. Irineu dă definiţia omul perfect: trup, suflet, Duh, şi identifică acest om cu cel spiritual.
24
Sf. Irineu spune că doar păstrând această conformitate cu datele existenţei pe care le-a primit omul la
25
creaţie se poate împlini destinul său şi se poate ajunge la perfecţiune, AH 4.39.2.
G. Fee comentează istoria interpretării acestui pasaj şi precizează că opinia comună susţine că textul
vizează
originea lui Adam şi a lui Hristos. Autorul respinge această formulă şi consideră că avem un text în
care este reluată distincţia yucikoj. - pneumatiko.j, dar este aplicată omului într-un alt sens decât al
relaţiei prezent -eshaton. Ea vizează contrastul dintre natura lui Adam şi cea a lui Hristos cel înviat.
Hristos înviat este omul ceresc, iar Adam este omul pământesc, conform G. FEE, Op. Cit., pp. 788,
792-793. De asemenea, Fee consideră că în pasajul din 1Cor. 15:48 cea mai bună soluţie este să se
accepte verbul forew, (a purta) la subjonctiv, nu la viitor, ca în majoritatea traducerilor moderne
ale textului. O asemenea traducere nu elimină

53
 DĂNUŢ JEMNA

Cel pământesc (coik? o,j) este omul făcut din pământ (1Cor. 15:47) şi este
identificat de Sf. Irineu cu primul Adam, lucrarea modelată de Dumnezeu26. În opinia
episcopului, cel ceresc (evpoura,nioj) este Duhul Sfânt care este dat omului pentru a
deveni perfect27.
Omul a căzut şi a trăit departe de Dumnezeu, lipsit de viaţa Duhului. Prin primirea Duhului
Sfânt, conform Rom. 6:4, omul trăieşte o viaţă nouă. Această viaţă însă înseamnă a
avea pe Duhul ca o arvună, ca o pecete28, conform cu Efes. 1:13-14 („Întru Care şi voi,
auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost
pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre...”).
Corelând toate acestea cu textul din 1Cor. 15:50, Sf. Irineu consideră că mesajul Ap.
Pavel este de a clarifica distincţia dintre omul care are Duhul şi cel care nu-l are,
precum şi de a aduce şi un avertisment credincioşilor să rămână pe calea credinţei şi
să păstreze Duhul, căci altfel nu vor putea intra în Împărăţia cerurilor.
A purta chipul celui ceresc înseamnă o transformare a omului care a purtat
chipul celui pământesc. Această transformare este sugerată plastic de episcop prin
metafora altoirii
măslinului prezentată în Rom. 11:17-24. Sintagma „carnea şi sângele” din 1Cor. 15:50
este identificată de Sf. Irineu cu măslinul sălbatic din metafora altoirii29. Pentru acesta, a
spune
„carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia cerurilor” înseamnă a spune că „măslinul
sălbatic nu va fi admis în grădina lui Dumnezeu”. Altoiul30 din metaforă este pentru
episcop Duhul Sfânt, fără de care omul nu poate avea viaţa şi nici roadele aşteptate de
Dumnezeu, deci nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Cel care primeşte Duhul şi
face roadele lui este numit „spiritual” şi are loc în grădina lui Dumnezeu, care este
Împărăţia cerurilor.

accentul prezent – eshaton, dar pune în evidenţă calitatea vieţii creştinului în istorie, care trebuie să
fie asemenea lui Hristos, conform G. FEE, Op. Cit., p. 787, 795. J.A. Fitzmyer merge pe
aceeaşi linie interpretativă şi evidenţiază dimensiunea corporativă a lui Adam şi a lui Hristos şi
diferenţa dintre ele: descendenţii lui Adam moştenesc de la părintele lor viaţa psihică, iar cei ce sunt
ai lui Hristos vor învia
26
împreună cu el şi vor fi ca el, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., p. 599.
Plasma, conform AH 5.9.3. G. Fee susţine că formula „cel pământesc” se referă la trupul psihic, care
ţine
27
de existenţa actuală a omului, conform G. FEE, Op. Cit., p. 794
Interpretarea dată de G. Fee la acest pasaj se apropie de cea a Sf. Irineu prin accentul pe schimbarea
produsă în viaţa omului după primirea Duhului. Episcopul înţelege starea omului dintâi, a celui
pământesc, ca o viaţă departe de Dumnezeu, privată de participarea la Duhul Sfânt. După ce omul
primeşte ceea ce este ceresc, începe o nouă viaţă, în ascultare de Dumnezeu. Fee consideră că în
pasajul analizat distincţia yucikoj. - pneumatiko.j nu vizează prezentul şi eshatonul, aşa cum
dezvoltă cei mai mulţi comentatori, ci vizează caracterul şi comportamentul actual al omului.
Viaţa în Duhul nu înseamnă plasarea deja în eshaton, ci trăirea în istorie a unei vieţi noi, după
modelul celui ceresc. Totuşi, între Sf. Irineu şi G. Fee apare o diferenţă importantă prin valenţele
antropologice pe care le conferă textului analizat. La Sf. Irineu pneumatiko.j este omul perfect,
omul care îşi atinge menirea şi acesta este omul care are deja Duhul Sfânt. Evident, un astfel de
om care trăieşte călăuzit de Duhul Sfânt are o viaţă nouă, dar nu numai din punct de vedere moral.
Prin primirea Duhului are loc şi o transformare la nivelul fiinţei lui, trupul său
28
fiind unit deja cu incoruptibilitatea.
În AH 5.8.1 Sf. Irineu dezvoltă această idee a arvunei Duhului ca o parte, ca ceva care are scopul să
pregătească omul29
pentru plinătatea Duhului, pentru
incoruptibilitate.
30
AH 5.10.1
În AH 5.10.1, altoiul este considerat, pe rând, atât Duhul Sfânt, cât şi Cuvântul lui Dumnezeu, iar
procesul de altoire primeşte valenţe antropologice: cel altoit revine la natura sa de la început, adică
 fiinţa creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
54
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

Prin metafora altoirii şi prin echivalenţa celor două expresii de mai sus, Sf. Irineu
conchide că ni se prezintă 31în mod admirabil natura omului şi toată iconomia lui
Dumnezeu cu privire la om . Statutul de măslin sălbatic şi altoirea nu presupun o
schimbare a substanţei32 sau a naturii omului dintâi, ci a calităţii „roadelor” sale sau,
mai precis, a
modului de viaţă a omului. Altoirea măslinului sălbatic nu presupune o transformare a
naturii sale şi a substanţei trupului său, ci o transformare calitativă a modului său de33a
fi .
Fără primirea Duhului, omul rămâne măslin sălbatic, „carne şi sânge” şi nu poate
moşteni Împărăţia cerurilor. Această schimbare a modului de viaţă a omului este
înfierea omului şi se realizează prin participarea la viaţa Duhului şi nu asumarea naturii
necreate, aşa cum
susţineau gnosticii. Viaţa cea nouă este o viaţă a libertăţii, în relaţie cu Tatăl, ca fii ai lui.
Prin înfiere34, omul devine fiul lui Dumnezeu, pentru că Fiul etern al Tatălui a devenit
fiu al
omului.

5. Primul Adam, un suflet viu – Ultimul Adam, un Duh dătător de viaţă

(1Cor. 15:45-46)
Miza principală a Sf. Irineu în interpretarea textelor din 1Cor. cap. 15 este de
ordin antropologic. Episcopul doreşte să arate care este adevărata natură a omului
primită la creaţie, care este scopul omului şi cum anume constituţia sa permite atingerea
acestui destin.
O explicaţie a episcopului pentru căderea omului este dată prin interpretarea la
textul din 1Cor. 15:45-46: „Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu
suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă". Dar nu este întâi cel
duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc”. Această interpretare este de ordin
antropologic şi realizează

31
Relaţia dintre expresia „carne şi sânge” şi măslinul sălbatic are la Sf. Irineu atât un conţinut
antropologic, pentru că relevă natura omului, cât şi unul iconomic, pentru că pune în lumină modul
în care Dumnezeu duce la îndeplinire scopul omului, conform AH 5.10.1.
32
De Andia consideră că Sf. Irineu operează cu o distincţie între substanţă şi calitate care vine din
filosofia greacă, de la Aristotel, pe filieră stoică, conf. Y. De ANDIA, Op. Cit, pp. 291-292. O
asemenea ipoteză merită luată în discuţie şi necesită un studiu aparte. Conform dezvoltărilor Sf. Irineu
din AH 5.12-14, suntem tentaţi să credem că autorul operează mai degrabă intuitiv cu o distincţie
care va fi clarificată mult mai târziu, anume aceea dintre natura omului, împreună cu raţiunea ei de
a fi şi modul de existenţă a omului.
33
Din nou, accentul episcopului este unul antropologic, evidenţiind faptul că prin primirea Duhului,
care semnifică altoirea, omul nu-şi pierde substanţa trupului său, ci are loc o schimbare a calităţii
acestuia, conform AH 5.10.2.
34
De regulă, comentatorii înţeleg conceptul de adopţie a omului din perspectivă soteriologică, aşa
cum o sugerează şi contextul epistolei către Romani. Un exemplu este comentariul lui K. BARTH,
The Epistle to the Romans, Sixth Edition, trad. E.C. Hoskyns, London, 1968, pp. 295-298 şi cel al lui
J.E. TOEWS, Op. Cit., pp. 220-221. Există poziţii care accentuează ideea că la Ap. Pavel calitatea de
fiu al lui Dumnezeu este construită pneumatologic, ceea ce reprezintă o distanţare netă de gândirea
greacă şi de iudaism, conform J.D.G., DUNN, Romans 1-8, Word Biblical Commentary, vol. 38A,
var. electronică, Word Books Publisher, Dallas, 1998, cap. 5. Pr. S. Tofană accentuează caracterul
antropologic al înfierii omului în Hristos, precum şi dimensiunea pneumatologică a acestei realizări
prin care omul îşi schimbă statutul fiinţial, cf. S. TOFANĂ, Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos şi
implicaţiile ei antropologice şi cosmice, în viziunea hristologică a Sf. Ap. Pavel (Gal.4,4-7; Rom.
8,19-22), „Studia Universitatis Babes-Bolyai - Theologia Orthodoxa”, 1-2, 1996, pp. 44-47.
55
 DĂNUŢ JEMNA

o relaţie între primul Adam şi constituţia sa la creaţie şi ultimul sau al doilea Adam35,
care aduce cu sine o noutate. Iată cum comentează Sf. Irineu această relaţie:
„Prima viaţă a fost expulzată pentru că ea a fost dată printr-un simplu suflu şi
nu prin intermediul Duhului. Căci ceva este suflul de viaţă, care a făcut omul psihic şi
altceva este Duhul dătător de viaţă, care face omul spiritual... Suflul este ceva temporar,
în timp ce Duhul este etern36”.
Caracterul temporar al suflului de viaţă este 37 înţeles de Sf. Irineu din perspectivă
antropologică prin corelaţie cu 1Cor. 15:46 . Textul este interpretat în acord cu
viziunea sa
despre lipsa de perfecţiune a omului la început şi prin accentuarea diferenţei dintre
creator şi cel creat: sufletul este ceea ce este făcut, iar Duhul este cel care face. Această
distincţie trebuie corelată cu cea dintre „pământesc” şi „ceresc”, pe baza textului din
1Cor. 15:49, unde apare aceeaşi idee a relaţiei dintre creat şi necreat şi că vocaţia
omului este să participe la viaţa creatorului.
Ordinea şi ritmul creaţiei presupun mai întâi ca omul să fie modelat, apoi să
primească un suflet38 şi apoi să aibă comuniunea stabilă cu Duhul Sfânt39. La Sf.
Irineu,
explicaţia pentru care primul Adam a fost făcut un suflet viu şi al doilea Adam un Duh
dătător de viaţă nu vizează planul soteriologic, ci pe cel antropologic. Omul a fost
destinat perfecţiunii şi i s-a imprimat acest ţel chiar în natura sa de fiinţă care creşte şi
se dezvoltă. Distanţa dintre creat şi necreat face ca perfecţiunea să poată fi atinsă doar
prin întruparea Fiului. De aceea, al doilea Adam este punctul culminant al operei lui
Dumnezeu pentru că împlineşte destinul omului. El este arhetipul care vine să dea
perfecţiunea tipului care a fost creat după chipul său. Întruparea răspunde atât lipsei de
perfecţiune a omului, cât şi problemei păcatului.

35
G. Fee este de părere că distincţia dintre primul şi al doilea Adam este una tipologică şi pune în
discuţie atât distincţia dintre cele două trupuri: cel psihic, al omului din istorie şi cel pneumatic, al
lui Iisus cel înviat şi glorificat, cât şi cele două moduri de existenţă, al omului căzut şi al celui
restaurat în Hristos. Prin înviere, Hristos şi-a asumat acest trup pneumatic şi a devenit şi sursa vieţii
celei noi pentru cei care îl urmează. După Fee, intenţia Ap. Pavel este aceea de a le transmite
Corintenilor mesajul că viaţa pneumatică în plinătatea ei se va atinge, ca şi în cazul lui Hristos, doar
la înviere, conform G. FEE, Op. Cit., pp. 788-790. J.A. Fitzmyer este pe aceeaşi linie cu G. Fee şi
consideră că distincţia dintre primul şi ultimul Adam vizează saltul pe care îl aduce învierea şi că
Hristos cel înviat este sursa vieţii celei noi de care vor beneficia
cei36ce sunt ai lui, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., pp. 597-
598.
37
AH 5.12.1-2
J.A. Fitzmyer vede în această ordine „psihic” – „pneumatic” relaţia tipologică între primul şi al doilea
Adam, aşa cum arată textul din Rom. 5:14, conform J.A. FITZMYER, Op. Cit., p. 599. Această
relaţie tipologică însă nu vizează planul antropologic, aşa cum interpretează Sf. Irineu. De
asemenea, la G. Fee, acest pasaj are o conotaţie soteriologică şi eshatologică, nu una antropologică.
Fee consideră că pasajul din 1Cor. 15:46 este unul explicativ şi clarifică faptul că ordinea psihic –
pneumatic se aplică şi primului şi celui de-al doilea Adam şi întăreşte mesajul pentru cei din Corint
că viaţa pneumatică în totalitatea ei este rezervată eshatonului, nu vieţii de acum. Rezultă că viaţa
actuală a omului este una psihică, dar are parte de prezenţa Duhului Sfânt, conform G. FEE, Op.
Cit., pp. 790-791. Keener C.S. merge pe aceeaşi idee şi adaugă faptul că Duhul caracterizează
vremurile de pe urmă şi învierea morţilor. De aceea, oricine susţine învierea, trebuie să ia în
considerare această ordine „psihic” – „pneumatic”, conform KEENER
38
C.S., Op. Cit., p. 132.
Pasajul din 1Cor. 15:45 reia termenii yuch, şi pneum/ a din versetul anterior, unde se realizează
distincţia
39
dintre trupul psihic şi trupul pneumatic.
Pasajul din AH 5.12.2 prezintă succint ceea ce episcopul dezvoltă în AH 4.38.3 într-o perspectivă trinitară
 despre constituţia şi scopul creaţiei

omului. 56
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

Prin cădere, primul Adam a devenit principiul morţii, însă, prin înviere, al
doilea Adam devine principiul vieţii, conform 1Cor. 15:22 („Căci, precum în Adam
toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”). Omul dintâi, prin înclinaţia spre rău, a pierdut
viaţa, însă dacă se întoarce spre bine, primeşte Duhul Sfânt şi va trăi. Al doilea Adam
este dătător de viaţă pentru că a condus omul de la starea lui de moarte şi degradare la
viaţă. În acelaşi timp însă, al doilea Adam l-a glorificat pe primul om, adică i-a dat
deja perfecţiunea, stabilitatea plinătăţii Duhului, participarea plenară la viaţa divină
pentru eternitate. Pentru a răspunde gnosticilor, concluzia logică a Sf. Irineu este că nu
poate fi altul omul care este adus la viaţă, decât cel care a pierdut viaţa, adică omul
psihic, omul care este trup şi suflet.
Urmând învăţăturii Ap. Pavel, considerăm că Sf. Irineu insistă asupra faptului
că viaţa autentică a omului este una în trup, după constituţia pe care a primit-o şi
conform cu scopul pentru care a fost creat. Această viaţă este rodul unei lucrări40 care
poate lua
una dintre cele două forme: viaţa „carnală” şi viaţa „spirituală”. Dacă viaţa omului
căzut este rodul înclinaţiei sale spre rău, viaţa omului nou este rodul care se naşte din
comuniunea sa cu Sfântul Duh. Apelând la expresia Ap. Pavel din Filip. 1:22: „Dacă
însă a vieţui în
trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege”, Sf. Irineu consideră că
rodul lucrării Duhului41 este mântuirea trupului, trecerea trupului omului la starea de
incoruptibilitate. Aceasta este o formulă sintetizatoare a gândirii Sf. Irineu, care
împleteşte planul soteriologic cu cel antropologic şi corespunde intenţiei sale de a
afirma dreapta credinţă în lupta cu gnosticii.

6. Coruptibil – incoruptibil. Muritor – nemuritor (1Cor. 15:53,54;

2Cor. 3:3; 4:10-11; 5:4)
Textul paulin din 1Cor. 15:53,54 este scris într-un context în care Ap. Pavel dă
un răspuns foarte pertinent la întrebarea Corintenilor enunţată în 1Cor. 15:35 – „Cum
învie morţii? Şi cu ce trup se vor întoarce ?``. Episcopul citează textul din 1Cor. 15:53
care afirmă că trupul coruptibil al omului va fi îmbrăcat în incoruptibilitate42, că trupul
muritor va fi îmbrăcat în nemurire (Dei/ gar. to. fqarto.n tou/to evndu,sasqai
avfqarsi,an kai. to. qnhto.n tout/ o evndus, asqai avqanasi,an) şi susţine că omul va
învia cu un trup transformat, care să poată trăi în eternitate alături de Dumnezeu.
Această transformare este sugerată de cei doi termeni importanţi pentru antropologia
Sf. Irineu: incoruptibilitate şi imortalitate. Ambii termeni sunt aplicaţi în Scriptură de
Ap. Pavel lui Dumnezeu, iar utilizarea lor pentru om sugerează participarea lui la
fiinţa divină, singura care este perfectă, adică incoruptibilă şi nemuritoare.

40
to. zhn/ env sarki,( tout/ o, karpo.n e;rgou, - a trăi în trup este rodul unei lucrări, conform AH
5.12.4, prin
41
citarea textului ap. Pavel din Filip. 1:22.
42
rodul vizibil al Duhului invizibil, conform AH 5.12.4.
Ca şi Sf. Irineu, G. Fee consideră că pasajul din 1Cor. 15:53 vizează transformarea tuturor trupurilor, a
celor vii şi a celor morţi, pentru a intra în Împărăţia cerurilor. Autorul susţine că ceea ce a fost spus
negativ în 15:50 este reluat pozitiv în 15:53. Contrastul este creat între trupul omului în istorie şi cel
înviat al lui Hristos. Concluzia este că trupurile aflate în starea actuală, precum şi cele puse în pământ,
nu pot moşteni Împărăţia cerurilor, ci trebuie să fie îmbrăcate, asemenea trupului lui Hristos, în
incoruptibilitate şi nemurire, conform G. FEE, Op. Cit., pp. 799-803.

57
 DĂNUŢ JEMNA

Pentru a susţine aceeaşi idee a participării trupului la eternitate, ca urmare a

transfigurării acestuia, Sf. Irineu citează şi din Filip. 3:20-21: „Cât despre noi, cetatea
noastră este în ceruri, de unde şi aşteptam Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va
schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale,
lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate”. În acest pasaj, se prezintă tabloul
transfigurării trupului corupt al omului într-un trup de slavă după modelul lui Iisus
Hristos. Accentul antropologic al interpretării este pus prin sublinierea faptului că
transfigurarea a ceea ce este corupt şi muritor în ceea ce este incoruptibil şi nemuritor
nu este o capacitate intrinsecă a naturii omului, ci se realizează prin puterea lui
Dumnezeu. Sf. Irineu repetă de nenumărate ori că aceste capacităţi nu ţin de natura
intrinsecă a omului, ci sunt darul lui Dumnezeu, iar omul este capabil să le primească.
Afirmaţia este susţinută cu ajutorul
textelor din 2Cor. 5:4-5 şi 1Cor. 6:20. Planul lui Dumnezeu este ca ceea ce este
muritor, adică trupul omului43, să fie înghiţit de viaţă, iar pentru acest scop omul
primeşte
arvuna Duhului Sfânt, ca omul să poată glorifica pe Dumnezeu în trupul său.
Antropologia Sf. Irineu este construită hristologic. Cheia destinului omului se
descifrează în întruparea Fiului, cel care ridică omul la statura desăvârşirii prin tot
procesul iconomiei sale realizate în istorie. Textele din 2Cor. 4:10-11 („Purtând
totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul
nostru...”) şi 2 Cor. 3:3 („Arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi,
scrisă nu cu cerneala, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe
tablele de carne ale inimii”) sunt utilizate în acelaşi scop, pentru a argumenta poziţia
biblică conform căreia trupul pe care omul l-a avut pe pământ este destinat restaurării
şi nu un altul. Acest proces al
restaurării a început din istorie prin lucrarea lui Dumnezeu, ceea ce dovedeşte că trupul
este capabil să primească viaţa şi incoruptibilitatea44.
În contextul în care Sf. Irineu îşi elaborează ideea principală a antropologiei
sale privind starea de imperfecţiune de la început a omului şi vocaţia sa de a progresa
spre perfecţiune, se face apel la textul din 1Cor. 15:53 şi la cel din 2Cor. 5:4, dar într-
un sens strict antropologic. Episcopul consideră că „trebuia ca mai întâi să apară
această natură a omului, ca mai apoi ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire şi
ceea ce
este coruptibil, de45incoruptibilitate, şi ca omul să devină după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu. ” În această perspectivă, primirea incoruptibilităţii este echivalentă cu
atingerea
stării de maturitate a omului, cu împlinirea vocaţiei sale de a fi după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Omul este considerat de Sf. Irineu un receptor al
binecuvântărilor divine,
destinat înfierii. De aceea el înţelege incoruptibilitatea şi nemurirea ca darurile cele mai46
de preţ ale lui Dumnezeu prin care şi-a arătat toată puterea şi înţelepciunea faţă de om .

43
Conform AH 5.13.3, ideea că trupul este ceea ce este muritor în om este susţinută de Sf. Irineu şi
prin apelul la Rom. 8:10. Pentru a demonstra că textul paulin se referă la trup, episcopul susţine
că nici sufletul şi nici Duhul nu sunt muritoare, ci doar trupul. Această idee însă produce o anumită
ambiguitate în afirmaţiile episcopului. În cartea a II-a el susţine cu claritate că tot ceea ce este
născut, inclusiv sufletul, este muritor, pentru că nu are viaţa în sine, ci participă la viaţa lui
Dumnezeu. În opinia noastră, afirmaţia Sf. Irineu potrivit căreia sufletul şi Duhul nu sunt cele
muritoare nu este o reminiscenţă a filosofiei greceşti, ci este mai degrabă un reflex prin care se
pune accent pe caracterul corupt al trupului, prin faptul că acesta se degradează după moartea
44
 omului, după despărţirea trupului de suflet.
În pasajul din AH 5.13.4, episcopul consideră că viaţa creştinilor este o probă incontestabilă a
faptului că trupul omului poate primi Duhul Sfânt şi nemurirea viitoare.
45
AH 4.38.4
46
Ideea este dezvoltată de episcop în AH 3.20.2

58
 ANTITEZELE PAULINE DIN 1CORINTENI 15 ÎN ANTROPOLOGIA SF. IRINEU

Concluzii
Antropologia Sf. Irineu produce o demarcaţie netă faţă de viziunea greacă
clasică despre om. Apelând la înţelegerea biblică despre transcendenţa lui Dumnezeu,
ceea ce presupune existenţa discontinuă a două registre de realitate, creată şi
necreată, Sf. Irineu defineşte omul ca o fiinţă care are viaţa doar prin participare la
viaţă, care vine de la Dumnezeu. Conceptul de participare este asociat cu cel de om
perfect pentru a da o interpretare biblică la formula „trup psihic” – „trup spiritual”,
refuzând ideea gnostică a două categorii de oameni care se mântuiesc prin natura lor,
precum şi cea a mântuirii unei singure componente a omului, anume sufletul. Prin
conceptul de participare, Sf. Irineu instrumentează viziunea sa biblică holistă despre
om şi arată cum anume constituţia compusă şi dinamică a omului permite atingerea
scopului pentru care acesta a fost creat: unirea cu Dumnezeu.
Distincţia „oameni carnali” – „oameni spirituali” este tranşată de Sf. Irineu
prin apelul la dimensiunea pneumatologică a antropologiei sale. Omul „spiritual” nu
este nici omul eshatologic, aşa cum o sugerează majoritatea comentatorilor, nici omul
gnostic, care are spiritul divin prin natura sa, ci este omul natural aşa cum a fost creat de
Dumnezeu, dar care primeşte Duhul Sfânt ca dar şi este repus pe traiectoria creşterii sale
spre perfecţiune. Dimpotrivă, omul „carnal” este omul căzut, lipsit de Duh Sfânt, care
nu are asemănarea cu Dumnezeu şi nu participă la viaţa cea nouă restaurată în Hristos.
În comparaţie cu interpretările moderne, la Sf. Irineu distincţia dintre „chipul
celui ceresc” şi „chipul celui pământesc” vizează distincţia dintre două moduri de viaţă
ale omului: viaţa psihică, naturală şi viaţa în Duhul. Prima concordă cu starea de
copilărie şi de lipsă de perfecţiune a omului, iar a doua corespunde omului „perfect”.
Participarea omului la viaţa Duhului este echivalentă cu dobândirea asemănării cu
Dumnezeu şi cu împlinirea scopului său. Acest scop este atins în istorie ca arvună şi
aşează omul pe direcţia progresului spre plinătatea care se va deschide în eshaton.
Trăirea după chipul celui ceresc este viaţa care are ca rezultat roadele Duhului.
Miza antropologică a exegezelor Sf. Irineu la pasajele biblice unde apar
formulele antitetice pauline se observă şi în cazul relaţiei dintre primul Adam, care este
un „suflet viu” şi al doilea Adam, care este un „duh dătător de viaţă”. Dacă
exegezele moderne dau distincţiei un caracter hristologic şi eshatologic, Sf. Irineu
subliniază ideea fundamentală a antropologiei sale, cea a lipsei de perfecţiune a
primului Adam. El consideră că relaţia tipologică dintre primul şi ultimul Adam
indică destinul omului şi împlinirea lui, adică atingerea perfecţiunii. Această
perfecţiune este realizată în Iisus Hristos, arhetipul după care a fost creat primul Adam,
adevăratul chip al lui Dumnezeu care se face vizibil în istorie.
Din ultima distincţie analizată, cea între coruptibil şi incoruptibil, muritor şi
nemuritor, subliniem accentul antropologic al episcopului de Lyon prin viziunea sa cu
privire la transformarea pe care o suferă trupul omului la înviere prin participarea la
viaţa lui Dumnezeu. Incoruptibilitatea şi nemurirea concordă cu împlinirea destinului
omului, însă aceste însuşiri nu sunt intrinseci naturii umane, ci sunt daruri ale
participării omului la viaţa Sfintei Treimi. Prin această precizare, Sf. Irineu menţine
distincţia dintre creator şi creaţie şi arată că eternitatea nu înseamnă
consubstanţialitatea omului cu natura divină, aşa cum credeau gnosticii, ci o relaţie
liberă de iubire între persoana umană şi persoanele divine.
59
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

II. TEOLOGIE ISTORICĂ

MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC

UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA (1924–
1952; 1990–2010)

ALEXANDRU MORARU*

ABSTRACT. Moments from the History of the University Theological

Orthodox Education of Cluj-Napoca (1924-1952; 1990-2010). In this study the
author presents the steps it went through, which are: Theological Institute (1924-
1925), with three years of study instruction; b. Theological Academy (1925-
1948), with four years of study instruction, without having the right to grant the
academic degree in Theology and c. Theological Institute of University Rank
(1948-1952), with four years of study preparation and having the right to grant the
academic degree in Theology; during the spring of 1952, the Romanian communist
regime abusively dissolved the Theological Institute of University Orthodox
Degree of Cluj, although at that time, due to its professorate, it was a prestigious
Superior Theological School of our country.
After the Revolution of December 1989, at Pr. Prof. Dr. Alexandru
Moraru`s initiative (from the Orthodox Theological Seminary of Cluj-Napoca), to
which adhered Pr. Prof. Dr. Valer Vel, Pr. Prof. Drd. Vasile Stanciu and Pr. Prof.
Drd. Stelian Tofană, in the spring of 1990, the Romanian Patriarchate, in
th
compliance with the Address no. 766 from 16 of March of 1990, as well as the
th
Ministry of Education, in compliance with the Address no. 1748 from the 30 of
March of 1990, approved the reestablishment of the University Theological
Institute of Cluj-Napoca, which became in 1992 the Faculty of Theology of the
“Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca.
During the two decades of activity, the Faculty can be proud of the
exceptional teaching staffs, who are Ph. Ds., who published in Romania and
abroad, who are members in Associations and Societies here and in other parts of
the world.
During the twenty years` activity, some graduates of the Faculty became
bishops of the Romanian Orthodox Church, university or seminary teaching staff,
Religion teachers, important social assistants, specialists in restoring old church art
and many priests who honor their mission; all of them serve the ancient Church
and our nation with dignity.
 Keywords: History, Education, Theology, Orthodox

*
Pr. Prof. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, almoraru@[Link]
 ALEXANDRU MORARU

*
I. Învăţământul Teologic Universitar Ortodox din Cluj (1924–1952) –
Generalităţi
Învăţământul Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca (reînviat în 1990), îşi
are rădăcinile în vechiul Institut Teologic din Cluj, ce a fost întemeiat din iniţiativa
Episcopului Nicolae Ivan1 al Vadului, Feleacului şi Clujului (1921–1936)2, în anul
1924;
Şcoala Teologică Superioară de la Cluj a trecut prin trei etape de progres calitativ: a.
Institut Teologic, cu trei ani de pregătire (1924–1925); b. Academie Teologică, cu patru
ani
de studiu (1925–1948) şi c. Institut Teologic de grad Universitar (1948–1952), cu patru
ani de pregătire şi cu dreptul de a acorda licenţă în Teologie3.
Pe parcursul existenţei sale (1924–1952), învăţământul Teologic de la Cluj a
avut cadre didactice de excepţie, recunoscuţi nu numai în ţară, ci şi în străinătate,
datorită
însemnatei lor activităţi ştiinţifice pe tărâmul teologiei româneşti; între aceştia amintim
pe: Pr. Prof. Dr. Andrei
6
Buzdug4, Diac. Prof. Dr. Orest Bucevschi57, Pr. Prof. Dr. Liviu
Galaction8 Munteanu , Diac. Prof. Dr. Gheorghe G. Stănescu , Prof. Dr. Vasile
Petraşcu ,
1
Date însemnate despre activitatea sa, vezi la: Nicolae Vasiu, Ioan Bunea, Episcopul Nicolae Ivan
(1855– 1936), ctitorul reînviatei Episcopii a Vadului, Feleacului şi Clujului. Studii şi documente,
Cluj-Napoca, 1985, 425 p.
2
Amănunte despre Eparhia Clujului la: Alexandru Moraru, Scurt istoric al Episcopiei Ortodoxe
Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2006, 420 p.
3
A se vedea pe larg: Alexandru Moraru, Învăţământul Teologic Universitar din Cluj (1924–1952),
Cluj-Napoca, 1996, 373 p.
4
N. 1891–d. 1939; doctor în Teologie la Cernăuţi; a predat Omiletică şi Catehetică; a publicat cărţi,
studii şi articole de specialitate, între care pomenim: Merinde pentru sufletele credincioase: I
Predici la toate duminicile anului bisericesc, Cluj, Ed. I, 1933, 244 p.; Ed. a II-a, Cluj, 1938, 248
p.; II Predici la toate praznicile şi sărbătorile anului bisericesc, Cluj, 1934, 136 p.; Doamne
mântuieşte-ne, că pierim. Cuvântări funebre, Cluj, 1937, 208 p.; Duh şi viaţă. Cuvântări la cununii,
Cluj, 1938, 107 p.; Manuale de religie pentru clasele primare, I, II, III, IV, VI, VII, Cluj, 1933–
1938, apărute cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ş. a. – Cf. Ioan
Zăgrean, „Prot. Stavr. Pof. Dr. Andrei Buzdug”, în Îndrumător bisericesc misionar şi patriotic,
Cluj-Napoca, 1988, nr. 11, pp. 172–174; Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor români, Ed. I,
5 Bucureşti, 1996, pp. 72–73.

N. 1897–d. 1992; doctor în Teologie la Cernăuţi; specializare la Facultăţile de Teologie Romano-

Catolică şi Protestantă din Breslau (azi, Wroclaw); a predat Dogmatica şi Sectologia; are lucrări de
specialitate, între care amintim: Păcatul strămoşesc. Studiu dogmatic, Cluj, 1934; Psihologia
religioasă, Chişinău, 1935; Intoleranţa şi toleranţa Bisericii, Chişinău, 1936; Legea eternă, legea
morală, Cluj, 1937; este coautor la volumul: Învăţătura de credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952,
precum şi la Teologia Morală Ortodoxă, vol. I şi II, Bucureşti, 1979–1980 ş. a. – Cf. Ştefan C.
Alexe, „Diac. Prof. Dr. Orest Bucevschi octogenar”, în Studii Teologice, XXIX (1979), nr. 5–8,
pp. 581–585; Constantin Pavel, „Catedra de Teologie Morală”, în Studii Teologice, XXXIII
(1981), nr. 7–10, pp. 575–576; Mircea Păcurariu, Dicţionarul…, pp. 64–65.
6 N. 1898–d. 1961, în închisoarea din Aiud (ca martir); doctor în Teologie la Cernăuţi; a predat

Studiul Noului Testament şi a Vechiului Testament; a publicat numeroase lucrări în domeniu, între
care pomenim: Istoria creaţiunii în lumina cercetărilor ştiinţifice, Cluj, 1929, 168 p.; Predica de pe
Munte, Cluj, 1932, 143 p.; Pentateuhul în faţa criticii moderne, Cluj, 1937, 57 p.; Vechiul
Testament şi Pentateuhul, Cluj, 1937, 95 p.; Vechiul Testament şi creştinismul, Cluj, 1937, 62 p.;
Paradisul biblic. Căderea protopărinţilor în păcat. Studiu exegetic, Cluj, 1939, 148 p.; Valoarea
istorică a Evangheliilor sinoptice. Studiu introductiv, Cluj, 1939, 65 p.; Epistola Sfântului Apostol
Pavel către Galateni. Comentar, Cluj, 1940, 132 p.; Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cluj,
 1942, 339 p.; Viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Cluj, 1943, 248 p.; Viaţa Sfântului
Apostol Petru, Cluj, 1945, 203 p.; Viaţa Sfinţilor Apostoli: Matei, Iacov, Alfeu, Iuda Tadeul, Andrei,
Iacov a lui Zevedei, Filip, Vartolomeu, Toma, Simon Zilotul, Iuda Iscarioteanul, Maria, Cluj, 1946,
256 p.; este coautor al manualului pentru Institutele Teologice: Studiul Noului Testament,
62
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran9, Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca10, Pr. Prof. Dr. Alexandru
Filipaşcu11, Diac. Prof. Dr. Ioan Zăgrean12, Pr. Conf. Dr. Petru Deheleanu13, ş. a.,
precum

Bucureşti, 1954, XII + 208 p.; Ed. a II-a, Bucureşti, 1977, 256 p. ş. a. – Cf. Ioan Bunea, „Preot
Profesor Dr. Liviu Galaction Munteanu – 90 de ani de la naştere”, în Îndrumător bisericesc, misionar
şi patriotic,
7
Cluj-Napoca, 1988, p. 170–172; Mircea Păcurariu, Dicţionarul…, p. 294.
N. 1897–d. 1956; doctor în Teologie la Cernăuţi; specializare la Universitatea din Viena; a predat Istoria
bisericească universală şi o vreme şi Istoria Bisericii Române; a publicat lucrări în domeniu, între care
amintim: „Epoca de aur” a literaturii creştine armene (secolul al V-lea)", în Anuarul Academiei
Teologice Ortodoxe din Cluj, 1935–1937, Cluj, 1937, p. 90–150; „Politica imperialistă a
papii Inocenţiu III şi luptele de succesiune între Staufi şi Welfi”, în Anuarul Academiei…, 1938–
1939, Cluj, 1939, p. 3–76; „Eusebiu al Cezareei”, în Anuarul Academiei…, 1939–1940, Cluj, 1940,
p. 95–142; este coautor al Manualului pentru Institutele Teologice: Istoria Bisericească Universală, 2
vol. Bucureşti, 1956, 398 + 467 p. – Cf. V. [asile] C. [oman] „† Prof. Dr. G. G. Stănescu”, în
Mitropolia Ardealului, II (1957), nr. 1–2, p. 146; Mircea Păcurariu,
8
Dicţionarul…, p. 417.
N. 1889–d. 1973; doctor în Drept; Conservatorul de Muzică din Bucureşti şi Cluj; a predat Muzică
bisericească
şi Ritual; a publicat, îndeosebi, compoziţii de Muzică bisericească, între care pomenim:
Compoziţii şi culegeri bisericeşti şi religioase: Catavasier, ce cuprind pesnele canoanelor
(catavasiile) mai însemnate din duminici şi sărbători din cursul anului bisericesc, Cluj, 1933; 45 de
Pricesne (Chinonice) pentru Liturghiile duminicilor, Cluj, 1938; Şi acum şi pururi… prea
binecuvântată eşti… Doxologia Mare, Cluj, 1938; Axionul, cu solo şi duet, Cluj, 1938; Pe Tine Te
lăudăm, Cluj, 1938; Cuvine-se cu adevărat, cu solo şi duet, Cluj, 1940; Ridica-voi ochii mei, cu solo
de tenor şi bas, Cluj, 1940; Pe Stăpânul, Împăratul cerurilor, glas VIII şi Vrednic este, Cluj, 1926;
Lăudaţi pe Domnul şi Axion (varianta a II-a), Cluj, 1926; Cuvine-se cu adevărat, Cluj, 1926; Bine
eşti cuvântat (troparul Rusaliilor) glas VIII, Înconjuraţi popoarelor (glas 1) şi Luminează-te, noule
Ierusalime (tropar glas 1), Cluj, 1929; A Domnului este (Psalm 23), Cluj, 1929; Cântări la
mormântul Domnului şi Învierea Ta (podobie glas VI), ce se cântă în Vinerea Mare la Privegehere,
Cluj, 1934; Sfinţirea Apei Mici, Cluj, 1932; Troparul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu,
Cântarea Arhierească şi Hristos a Înviat, Cluj, 1933; Să se îndrepteze, Mărire…, răspunsuri în
Joia Mare, după fiecare Evanghelie; Aliluia (la Denii), Dimineaţa auzi glasul meu, Ceasul I şi
Învierea Ta, podobie, glas VI, Cluj, 1934; Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. I, Cluj, 1936;
Şi acum… Prea binecuvântată eşti, Doxologia Mare, Cluj, 1950; de asemenea, compoziţii naţionale
şi populare – Cf. Vasile Stanciu,
9
Muzica bisericească ortodoxă din Transilvania, Cluj-Napoca, 1996, pp. 233–238.
N. 1906–d. 1985; doctor în Teologie la Cernăuţi; doctor în Filosofie la Cluj; profesor de Dogmatică şi
Apologetică; a publicat lucrări importante în domeniu, între care pomenim: Problema
cauzalităţii şi argumentul cosmologic, Cluj, 1935, VIII + 206 p.; Bazele axiologice ale binelui,
Sibiu, 1942, 136 p.; Filosofia religioasă a lui Nicolae Berdiaev, Sibiu, 1943, 72 p.; Tehnică şi
Spirit, Sibiu, 1944, 90 p.; este coautor al Manualului pentru Institutele Teologice: Teologia
Dogmatică şi Simbolică, 2 vol., Bucureşti, 1958, vol. 1, 555 p. şi vol. 2, 453 p., precum şi la
Manualul pentru Seminariile Teologice: Dogmatica Ortodoxă, Bucureşti, 1999, 404 p. ş. a. – Cf. I.
Zăgrean, „† Prot. Stavr. Profesor Dr. Isidor Todoran”, în
Mitropolia
10
Ardealului, XXX (1985), nr. 5–6, pp. 398–402; Mircea Păcurariu, Dicţionarul…, p. 458–
459. N. 1903–d. 1983; doctor în Filosofie la Universitatea din Jena, echivalat şi la Universitatea din
Cluj; a
predat Omiletică, Catehetică şi Pedagogie; a publicat temeinice lucrări în domeniu, între care
amintim: Die Bedeutung Gogartens und seines Kreises für die Pädagogik der Gegenwart, Weimar,
1934, 115 p. (Teză de doctorat în Filosofie); Criza spirituală modernă şi cauzele ei, Sibiu,
1934, 42 p.; Istoria Filosofiei antice, Bucureşti, 1982, 379 p. ş. a. – Cf. Constantin Galeriu, „In
memoriam Arhid. Prof. Nicolae
Balca”, în Studii Teologice, XXXVI (1984), nr. 1–2, pp. 138–142; Mircea Păcurariu, Dicţionarul…,
p. 27. 11 N. 1902–d. 1952, ca deţinut politic la Canalul Dunăre – Marea Neagră; studii superioare la
Colegiul
Pontifical „Lateranum” din Roma, cu doctorat la Facultatea de Teologie Catolică din Lwow; în
1948 trecut la Ortodoxie; a predat Istoria Bisericii Române; are temeinice lucrări de istorie laică şi
bisericească, între care pomenim: Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940, 270 p.; De la românii
din Maramureş, Oameni, locuri, cântece, Sibiu, 1943, 87 p.; Le Maramureş, Sibiu, 1944, 52 p.;
Voievodatul Maramureşului. Originea, structura şi tendinţele lui, Sibiu, 1945, 32 p.; este coautor
al Manualului pentru Institutele Teologice: Istoria Bisericii Române, 2 vol., Bucureşti, 1957, 464
+ 655 p. – Cf. xxx Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, pp. 142–143; Mircea
Păcurariu, Dicţionarul…, p. 169.
63
 ALEXANDRU MORARU

şi suplinitorii: Prot. Prof. Dr. Ioan Lupaş14, Pr. Prof. Dr. Ilarion Felea15, Pr. Dr. Florea
Mureşanu16, Prof. Dr. Coriolan Petranu17 şi Prof. Dr. Mihail Dan18.
Pentru buna desfăşurare a activităţii şcolare, Institutul a beneficiat, în timp, de
câteva imobile, precum cele de pe Str. Nicolae Bălcescu, nr. 21, Str. Avram Iancu, nr.
6, Str. Iaşilor, nr. 14 şi din actuala Piaţă Avram Iancu, nr. 18 (lângă centrul Eparhial);
de asemenea, de o valoroasă bibliotecă, ce a ajuns, în 1952, la aproximativ 20.000 de
volume, în afară de ziare şi reviste de specialitate, jumătate dintre aceste cărţi fiind
distruse în timpul regimului comunist.
În acelaşi timp, pe lângă publicaţiile personale ale fiecărui cadru didactic,
Institutul a mai avut un Anuar, care a apărut în perioada 1924–1940, cu temeinice studii
de specialitate, până astăzi de mare actualitate, a cărui apariţie a fost sistată în urma
Dictatului de la Viena (din 30 august 1940).

12
N. 1912–d. 1991; doctor în Teologie la Cernăuţi; specialist în Filosofie; a predat Liturgică şi
Morală creştină; a publicat lucrări în domeniu, între care amintim: Virtutea creştină şi virtutea
antică (Teză de doctorat în Teologie, în manuscris, 250 p.); Neomalthusianismul, un rău social (în
manuscris, 100 p.); Morala creştină. Manual pentru Seminariile Teologice, Bucureşti, 1979–1980,
478 + 355 p.; coautor al Manualului pentru Seminariile Teologice: Dogmatica Ortodoxă, Ed. I,
Bucureşti, 1991 ş. a. – Cf. Dumitru Abrudan, „Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean”, în Telegraful Român,
nr. 33–36/1991, p. 6; Mircea Păcurariu,
13
Dicţionarul…, pp. 490–491.
N. 1909–d. 1979; doctor în Teologie la Cernăuţi; specializare la Facultăţile de Teologie Catolică şi
Protestantă din Strasbourg; a predat disciplina Sectologie; a publicat temeinice lucrări în domeniu,
între care pomenim: Dogma haritologică a Bisericii Ortodoxe Orientale, Arad, 1938; Războiul, o
problemă de morală şi sociologie creştină, Arad, 1937; Frumuseţi literare în Sfânta Scriptură,
Arad, 1946; Manual de Sectologie, Arad, 1948 ş. a. – Cf. Traian Mogoş, „Preotul Profesor Dr. Petru
Deheleanu”, în
14
Biserica Ortodoxă Română, XCVII (1979), nr. 5–6, p. 649; Mircea Păcurariu, Dicţionarul..., p. 144.
N. 1880–d. 1961; doctor în Litere şi Filosofie la Budapesta; specializare la Universitatea din Berlin; om
politic, renumit istoric; a publicat lucrări de excepţie de Istorie a Românilor şi de Istorie bisericească; a
15
predat Istoria Bisericii Române – Cf. Mircea Păcurariu, Dicţionarul…, pp. 254–255.
N. 1903–d. 1961, în închisoarea de la Aiud; doctor în Teologie la Bucureşti; specializare la Facultăţile de
Teologie Catolică şi Protestantă din Strasbourg; a predat Dogmatică şi Apologetică între anii 1937–
1938; dintre lucrările sale reprezentative, amintim: Convertirea creştină, Sibiu, 1935; Dumnezeu şi
sufletul în poezia contemporană, Cluj, 1937; Pocăinţa. Studiu şi documentare teologică şi
psihologică, Sibiu, 1939; Teologie şi preoţie, Arad, 1939; Paisie şi Paisianismul, Cluj, 1940;
Catehism Creştin Ortodox, Arad, Ed. I, 1940; Duhul adevărului. Predici, Arad, Ed. I, 1942; Religia
iubirii (predici apologetice), Arad, 1946; Sfintele Taine, Sibiu, 1947; Mântuirea, Arad, 1947; Religia
culturii, Arad, 1994 (după moartea sa) ş. a. – Cf. Demian Tudor, „Date biografice”, în Religia
culturii, Arad, 1994, pp. 355–362; Mircea Păcurariu,
16
Dicţionarul…, pp. 167–168.
N. 1907–d. 1961, în închisoarea din Aiud; studii de specializare la Berlin; doctor în Teologie la
Bucureşti; a predat discipline practice; între lucrările sale de bază pomenim: Biserica din Deal şi
vechea biserică ortodoxă română din Cluj şi slujitorii ei, Cluj, 1942; Catedrala, Cluj, 1943;
Cazania lui Varlaam, 1643–1943. Prezentare în imagini, Cluj, 1944; Carte de religie ortodoxă,
pentru clasa I, Cluj, 1942; pentru clasa a II-a, Cluj, 1942; pentru clasa a IV-a, Cluj, 1942 ş. a. – Cf.
Dorel Man, „Teologul şi cărturarul martir protopop Florea Mureşan”, în Anuar I 1990–1992.
Institutul Teologic Universitar din
17
Cluj, Cluj-Napoca, 1992, pp. 307–314.
N. 1893–d. 1945; doctor în Filosofie al Universităţii din Viena; profesor de Istoria Artei la Universitatea
din Cluj; a predat Istoria Artelor la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj; are lucrări temeinice în
18
domeniu – Cf. xxx, Enciclopedia istoriografiei româneşti…, p. 260.
N. 1911–d. 1976; specializare la Praga şi Brno; doctor în Istorie; cadru didactic la Facultatea de Istorie la
Universitatea din Cluj (1940–1976); lucrări de specialitate în domeniu; conferenţiar suplinitor la
Institutul Teologic Ortodox din Cluj (1948–1952), predând L. Rusă şi probleme de cultură şi
civilizaţie slavă – Cf. xxx, Enciclopedia istoriografiei…, p. 119.
64
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

De asemenea, cadrele didactice au fost implicate în activitatea pastoral–

misionară şi de culturalizare a românilor din Eparhia Clujului, prin vizite, slujbe,
predici, programe cultural – naţionale şi patriotice; în cadrul acţiunilor culturale ale
Universităţii din Cluj, a diferitelor comemorări, a instituţiilor de cultură ortodoxă,
precum: Societatea Ortodoxă a Femeilor Române şi Frăţia Ortodoxă ş. a.
Cât priveşte studenţii teologi, ei au fost organizaţi în două asociaţii cultural –
creştine: Societatea studenţilor teologi „Credinţa Ortodoxă” şi Cercul studenţesc de
studii religioase, cu implicaţii şi în domeniul pastoral – misionar din Eparhia Clujului,
alături de cadrele lor didactice.
După 28 de ani de funcţionare, (în 1952), „regimul comunist din România a
desfiinţat această înaltă Şcoală Teologică de la Cluj, dându-se, astfel, o lovitură
puternică
nu numai învăţământului Teologic Universitar Ortodox din ţara noastră, ci şi19Bisericii
Ortodoxe Române, Mama majorităţii populaţiei din aceste ţinuturi româneşti” .
În urma desfiinţării Institutului Teologic Universitar Ortodox din Cluj (în 1952),
majoritatea cadrelor didactice titulare20 au fost transferate la Institutele Teologice din
Bucureşti şi Sibiu, devenind figuri importante ale teologiei româneşti, în deceniile
următoare.
În cele aproape trei decenii de activitate au absolvit Institutul 2532 de băieţi şi
fete21; au susţinut examenul de licenţă 17 băieţi şi o fată (între 1928–1936)22,
nerecunoscut
însă de autorităţile de stat; de asemenea, au obţinut licenţă în Teologie 138 de băieţi şi
2 fete în perioada 1949–1952; de remarcat că majoritatea absolvenţilor au ajuns preoţi
la diferite Eparhii din ţară, secretari, consilieri ori vicari eparhiali, alţii dascăli de religie
în învăţământul primar sau secundar, unii profesori de Teologie, precum: Pr. Prof. Dr.
Isidor Todoran, Diac. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Dr. Florea Mureşanu, Diac. Conf.
Ioan T. Brie († 2010), Lect. Pr. Ioan Bunea ( care a suferit ani grei de detenţie în perioada
comunistă,
între 1959-1964, şi a decedat în 1990), sau chiar ierarhi: Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Dr. Antonie Plămădeală de la Sibiu şi Episcopul Ioachim Mareş de la Huşi23.

II. Învăţământul Teologic Universitar Ortodox din Cluj între anii 1990–2010
a. Demersuri pentru reînfiinţare
Nădejdea „reînvierii învăţământului teologic superior din Cluj nu se stinsese
însă [odată cu desfiinţarea sa]. Ea a fost nutrită tacit, uneori exprimată clar în rândurile
profesorilor Şcolii medii de cântăreţi bisericeşti din Cluj (înfiinţată în toamna anului
1952 şi la care au fost transferaţi unii profesori de la vechiul Institut Teologic); gânduri

19
Ibidem, p. 17.
20
În perioada 1924–1952 Institutul a fost condus de către: Pr. Prof. Dr. Andrei Buzdug (1924–
1926) – decan; Pr. Prof. Dr. Ioan Paşca (1926–1927) şi (1943–1946) decan; Pr. Prof. Dr. Ioan
Vască (1927– 1930) – decan, apoi rector (1930–1937); Pr. Prof. Dr. Liviu Galaction Munteanu
(1937–1943) şi rector (1946–1952). – Cf. Alexandru Moraru, Învăţământul Universitar din Cluj-
Napoca – Schiţă istorică –, Cluj-Napoca, 2009, p. 30.
21
Vezi, Alexandru Moraru, Învăţământul... Schiţă istorică..., pp. 75–
76. 22 Ibidem, p. 77.
23
Ibidem, p. 18.

65
 ALEXANDRU MORARU

nobile susţinute de adevăraţi slujitori ai Altarului străbun, de intelectuali clujeni, de

oameni apropiaţi Bisericii noastre”24.
Ideea reînfiinţării Institutului Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca a
aparţinut Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, de la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-
Napoca; între anii 1986–1989, alcătuind o monografie închinată Episcopului Nicolae
Colan al Vadului, Feleacului şi Clujului (1936–1957), mai apoi Mitropolit al
Ardealului (1957– 1967), a descoperit documente importante în Arhiva Arhiepiscopiei
Clujului, despre vechiul Institut Teologic Universitar din Cluj; deşi a aflat modul tragic
în care Şcoala Teologică Superioară de la Cluj şi-a închis porţile, n-a putut face nimic,
fiindcă atunci încă mai „trăia” regimul comunist din România, cel care, pentru câteva
decenii, a pus sfârşit învăţământului teologic universitar de la Cluj; a crezut, totuşi, că
va veni o vreme când se va reînnoda firul vieţii Institutului Teologic Universitar
Ortodox din Cluj. Şi, iată că prilejul a venit: Revoluţia din Decembrie 1989, care a
oferit un cadru politic – social favorabil repunerii în drepturi a mai multor valori
naţionale, culturale şi religioase româneşti; între acestea se numără şi Institutul
Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca.
Astfel că, îndată după Revoluţie, au început discuţiile pentru reînvierea Învăţământului
Universitar Ortodox din Cluj-Napoca25, idee la care au aderat colegii de profesorat: Pr.
Prof.
Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Drd. Vasile Stanciu şi Pr. Drd. Stelian Teofană (din Cluj-
Napoca) şi, mai târziu, Pr. Prof. Ioan Chirilă şi Pr. Prof. Remus Lazăr (trecut la
Domnul în urmă cu câţiva ani); în cadrul discuţiilor noastre s-a făcut un plan de acţiune,
în care s-au urmărit două obiective: a. să se realizeze consultări, în această problemă,
cu Arhiepiscopul Teofil Herineanu – conducătorul de atunci al Eparhiei Clujului, iar la
urmă să se obţină acordul Î. P. S. Sale şi b. să se facă demersuri, prin Arhiepiscopie,
către Patriarhia Română (Sectorul
Studii şi Învăţământ), care să intervină la autorităţile de stat „pentru a se obţine
aprobarea de reînfiinţare a Institutului Teologic Universitar Ortodox din Cluj-
Napoca”26.
Pentru ca aceste demersuri ale noastre să nu pară a fi de natură personală,
privată, s-a născut ideea unui memoriu27, care să devină un act oficial, ce urma să fie
trimis forurilor
competente, bisericeşti şi de stat; în urma alcătuirii şi semnării lui de către Alexandru
Moraru, Valer Bel, Vasile Stanciu şi Stelian Tofană (în care s-a făcut un scurt istoric al
învăţământului teologic universitar ortodox din Cluj din perioada 1924–1952) şi s-au
prezentat „premisele şi necesitatea reînfiinţării Institutului Teologic Universitar
Ortodox din capitala culturală a Transilvaniei”28, acesta a fost dus spre aprobare
Arhiepiscopului
Teofil, împreună cu hotărârea (pozitivă) a Consiliului profesoral de la Seminarul
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca (din 23 ianuarie 1990); dezbătut de urgenţă în
Permanenţa Eparhială, unde majoritatea membrilor au fost împotrivă, cu excepţia
Arhiepiscopului Teofil, a Episcopului-vicar Justinian Chira Maramureşanul şi a Pr.
Drd. Liviu Ştefan, vicar administrativ, în urma solicitării Pr. Prof. Alexandru Moraru,
Arhiepiscopul Teofil a

24
Ibidem, p. 20; Vezi şi: Alexandru Moraru, Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Cluj-Napoca
(1952–1997), Ed. I, Cluj-Napoca, 1997, 481 p. sau Ed. a II-a sub titlul: 50 de ani de învăţământ
teologic seminarial
25
ortodox în Cluj-Napoca (1952– 2002), Cluj-Napoca, 2002, 539 p.
Amănunte despre aceste demersuri vezi la: Alexandru Moraru, „Reînvierea învăţământului teologic
universitar
din Cluj-Napoca. Primii doi ani de activitate”, în Anuar I, 1990–1992. Institutul Teologic Universitar
Ortodox
Cluj-Napoca,
26
din 1992 Facultate de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca, 1998, pp.
11–86.
27
Alexandru Moraru, Învăţământul… Schiţă istorică…, p. 80.
Memoriul a fost publicat în Renaşterea, I (1990), nr. 1, p. 7 şi în Anuar I, 1990–1992…, pp.
12–15. 28 Alexandru Moraru, Învăţământul… Schiţă istorică…, p. 80.
66
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

validat memoriul, dându-şi, totodată, şi un acord scris, care, au fost, în scurt timp,
trimise prin delegaţi (Liviu Ştefan, Valer Bel, Vasile Stanciu şi Stelian Tofană)29,
Patriarhiei
Române şi Ministerului Cultelor, spre aprobare; la aproximativ o lună şi jumătate după
ce Memoriul a fost înaintat forurilor competente de atunci din Patriarhia Română,
Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât reînfiinţarea Institutelor Teologice din Cluj-
Napoca şi Iaşi (Cf. Anexa Cancelariei Sfântului Sinod nr. 766/16 martie 1990, către
Arhiepiscopul Teofil), iar la sfârşitul lunii martie s-a primit răspuns favorabil şi din
partea Ministerului Cultelor (Cf. Adresa nr. 1748 din 30 martie/1990, către Patriarhia
Română).
În urma acestor aprobări, Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru a făcut demersuri
către Centrul Eparhial Cluj, cu propuneri concrete pentru viitoare cadre didactice30,
pentru
obţinerea unui imobil pentru Institut, pentru recrutarea personalului TESA, obţinând,
totodată, acordarea de locuri pentru anul I de studiu, pentru anul universitar 1990–
1991; toate aceste solicitări s-au îndeplinit în cursul lunilor mai – iunie 1990; în acelaşi
timp, un număr de 11 candidaţi (majoritatea de la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-
Napoca) s-au
prezentat la concursul deschis pentru ocuparea de posturi din Schema de funcţii şi
personal de la Institutul Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca31; în urma
concursului,
cu aprobarea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, în frunte cu Mitropolitul
Dr. Antonie Plămădeală, au fost validaţi prin Decizie Patriarhală următorii: Diac. Dr.
Ioan Vasile Leb – conferenţiar, Istoria bisericească universală (D. P. nr. 27/7 august
1990); Pr. Dr. Alexandru Moraru – conferenţiar, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (D.
P. nr. 28/7 august 1990); Pr. Remus Lazăr – lector, Limbi clasice (D. P. nr. 29/7 august
1990); Dl. Marius Jucan – lector, Limbi germanice (D. P. nr. 30/7 august 1990); Pr.
Stelian Tofană – asistent – Secţia biblică (D. P. nr. 31/7 august 1990); Dl. Ioan-Mircea
Ielciu – asistent – Secţia istorică (D. P. nr. 32/7 august 1990); Pr. Dr. Valer Bel –
asistent – Secţia sistematică (D. P. nr. 33/7 august 1990); Dl. Irimie Marga – asistent –
Secţia practică (D. P. nr. 34/7
august 1990); D-nele Rodica Leb şi Iuliana Molnar au fost32 numite de către
Arhiepiscopul Teofil, prima la L. Rusă, iar a doua la L. Franceză ; de asemenea, şi
duhovnicii Institutului: Pr. Ioan Chirilă şi Pr. Vasile Flueraş (viitorul Episcop Vicar al
Eparhiei Clujului)33, tot
de către Arhiepiscopul Teofil Herineanu.

29
Pe de altă parte, în 23 şi 24 ianuarie 1990, trei reprezentanţi ai Sindicatului liber al Seminarului
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca: Ioan Gheorghe Retegan, Ioan Dănuţ Buzdugan şi Vasile Timiş,
însoţiţi de Pr. Prof. Ioan Chirilă, participând la întâlnirea Seminariilor Teologice din ţară (de la
Patriarhia Română), în vederea obţinerii de revendicări pe seama elevilor seminarişti, au pus şi
problema reînfiinţării Institutului
Teologic Universitar Ortodox din Cluj-Napoca – Cf. Alexandru Moraru, Scurt istoric… Schiţă…, p.
82. 30 Iată propunerile: de la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj-Napoca: Pr. Prof. Dr. Alexandru
Moraru, Pr.
Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Drd. Vasile Stanciu, Pr. Prof. Drd. Stelian Tofană, Pr. Prof. Remus
Lazăr, Pr. Prof. Ioan Chirilă, Pr. Prof. Drd. Dumitru Pintea, Prof. Drd. Mircea Ielciu; de la Institutul
Teologic de Grad Universitar din Sibiu: Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc,
Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Diac. Asist. Dr. Ioan Vasile Leb; de la
Institutul Teologic Universitar din Bucureşti: Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe; Pr. Vasile Flueraş, pe postul
de duhovnic II, de la Parohia „Sf.
31
Apostoli Petru şi Pavel” – Mănăştur II din Cluj-Napoca – Cf. „Anuar I, 1990–1992…”, pp. 26–27.
Este vorba despre: Alexandru Moraru, Ioan Vasile Leb, Valer Bel, Remus Lazăr, Marius Jucan, profesor
de Liceu în Baia Mare, Vasile Stanciu ( care a renunţat pentru o vreme la titularizare), Stelian
Tofană, Irimie Marga, Mircea Ielciu, Rodica Leb – profesoară la Agnita şi Iuliana Molnar –
profesoară la Seminarul
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca. – Cf. „Anuar I, 1990–1992…”, pp.
30
33
u. 32 Cf. „Anuar I, 1990–1992…”, pp. 32–33.
Ibidem, p. 37.
67
 ALEXANDRU MORARU

Cât priveşte localul noului Institut, Arhiepiscopul Teofil şi-a dat acordul ca o
parte din actualul imobil din Piaţa Avram Iancu nr. 18, din Cluj-Napoca, să-i fie
afectată Şcolii Teologice Superioare (fiindcă aici a fiinţat şi vechiul Institut Teologic), iar
în cealaltă parte, să funcţioneze pe mai departe Seminarul Teologic Ortodox din
acelaşi municipiu; mai târziu, s-a primit pe seama Institutului, clădirea de la stradă (Str.
A. Iancu nr. 6, Cluj-Napoca), toate pentru cursuri şi seminarii; cazarea studenţilor s-a
făcut o vreme în Căminul nr. 2, din Str. Taberei nr. 4, Cluj-Napoca, iar, mai apoi, în
căminele studenţeşti din Complexul Haşdeu – Cluj-Napoca.
În urma primirii Deciziilor patriarhale, în 22 august 1990 a avut loc şedinţa de
constituire a Consiliului profesoral, la care au fost prezenţi: Arhiepiscopul Teofil
Herineanu – conducătorul canonic al Institutului, Prea Sfinţitul Părinte Episcop Andrei
al Alba Iuliei, Prea Sfinţitul Părinte Justinian Chira, pe atunci, locotenent al Eparhiei
Maramureşului, Prea Sfinţitul Părinte Ioan Crişanul, Episcop vicar al Eparhiei Oradiei
şi Pr. Liviu Ştefan, vicar administrativ al Eparhiei Clujului, cadrele didactice şi
personalul administrativ; cu acest prilej s-a ales şi conducerea noului Institut: Pr. Conf.
Dr. Alexandru Moraru – rector şi Diac. Conf. Dr. Ioan Vasile Leb – prorector; în
acelaşi timp, au fost validate şi câteva nume de suplinitori, al căror număr a fost, mai
apoi, restrâns.
Din lipsă de spaţiu (suficient), dar şi de personal didactic calificat, cursurile
(anului universitar 1990–1991) au început numai cu doi ani de studiu; anul I (191
studenţi – băieţi şi fete) şi anul II (40 studenţi), transferaţi de la Institutul Teologic
Universitar din Sibiu, aparţinători Eparhiilor Clujului, Oradiei şi Maramureşului (în
majoritate absolvenţi ai Seminarului Teologic din Cluj-Napoca).
Deschiderea oficială, însă, a primului an universitar de la Institutul Teologic
Ortodox din Cluj-Napoca (1990–1991) a fost legată de un act însemnat în viaţa
Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului şi anume: hirotonirea şi instalarea Prea
Sfinţitului Părinte Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, ca Episcop-Vicar la Cluj-Napoca (21
noiembrie 1990); cu acest prilej au venit la Cluj-Napoca mai mulţi ierarhi ai Bisericii
noastre, în frunte cu Patriarhul Teoctist Arăpaşu; între ierarhii prezenţi la
redeschiderea cursurilor Institutului nostru pomenim pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Dr. Daniel Ciobotea al Moldovei şi Sucevei, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Dr. Antonie
Plămădeală al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului, Arhiepiscopul Teofil
Herineanu, al Vadului, Feleacului şi Clujului; Episcopul Justinian Chira al
Maramureşului, Episcopul Vicar al Eparhiei Sibiului, Dr. Serafim Joantă şi Arhiereul-
Vicar al Eparhiei Oradiei, Dr. Ioan Mihălţan; de asemenea, au fost prezenţi
reprezentanţi ai diferitelor Institute Teologice din ţară, precum: Arhid. Prof. Univ. Dr.
Constantin Voicu – rectorul Institutului Teologic Universitar din Sibiu, Pastor Prof.
Univ. Dr. Szabo Arpad – rectorul Institutului Protestant din Cluj-Napoca, Pr. Prof.
Univ. Dr. Dumitru Radu – prorectorul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti,
precum şi alte personalităţi religioase şi laice din Municipiul Cluj-Napoca; toţi aceştia
au remarcat, în cuvântările lor, importanţa reînfiinţării Institutului Teologic Ortodox
Universitar din Cluj-Napoca, pentru Ortodoxia şi spiritualitatea românească34.
După doi ani de funcţionare (1990-1992), la 1 octombrie 1992 Institutul
Teologic Ortodox de Grad Universitar a fost integrat în Universitatea „Babeş-Bolyai”
din Cluj-Napoca cu titulatura: Facultatea de Teologie Ortodoxă.
34
Ibidem, p. 51-59.

68
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

b. Disciplinele de studiu
În cele două decenii de activitate de la Facultatea noastră au fost predate
aproximativ aceleaşi discipline de studiu în anii universitari respectivi (1990-2010).
La specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală, figurează 23 de discipline (obligatorii,
opţionale şi facultative)35; la dubla specializare: Teologie Ortodoxă-Litere (Limba şi
literatura română) sunt 10 discipline teologice (Specializarea A) şi discipline de
specialitate (Specializarea B) – la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca36; la dubla
specializare
Teologie Ortodoxă-Litere (O limbă străină: Engleză, Franceză, Germană, Rusă, Spaniolă
sau Italiană) sunt 10 discipline teologice (Specializarea A) şi discipline de specialitate
(Specializarea B) – la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca37; la dubla specializare
Teologie
Ortodoxă-Asistenţă socială sunt 10 discipline teologice (Specializarea A) şi discipline
de specialitate (Specializarea B) – la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj-
Napoca38; la
dubla specializare Teologie Ortodoxă-Patrimoniu Cultural (mai apoi Artă Sacră) sunt
10 discipline teologice (Specializarea A) şi discipline de specialitate (Specializarea B) –
la Institutul de Arte Vizuale “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca39.

c. Cadrele didactice
În decursul celor 20 ani de activitate au predat la facultatea noastră cadre
didactice titulare şi asociate (de la Cluj, Sibiu şi Bucureşti), de la gradul didactic
profesor la preparator, cu studii serioase şi doctorate în ţară şi străinătate, pe care le
amintim în notele subsidiare, pe fiecare an universitar.
În anul universitar 1990-1991 au funcţionat 8 cadre didactice titulare şi 9 asociate
(suplinitori)40; în anul universitar 1991-1992 au funcţionat 9 cadre didactice titulare şi

35
Studiul Vechiului Testament şi Limba ebraică; Studiul Noului Testament; Istoria Bisericii Ortodoxe
Române şi Noţiuni de paleografie slavă; Istoria Bisericească Universală; Patrologie şi literatură
postpatristică; Istoria şi spiritualitatea Bizanţului; Teologie Fundamentală şi Dogmatică; Teologie
Morală şi Spiritualitate ortodoxă; Misiologie şi Ecumenism; Istoria şi filosofia religiilor; Istoria
filosofiei; Teologie Liturgică; Omiletică; Catehetică; Teologie Pastorală; Pedagogie creştină; Drept
bisericesc şi Administraţie parohială; Artă creştină eclesială; Muzică bisericească şi Ritual; Formare
bisericească şi misionară; Limbi clasice (Greaca şi Latina);
36
Limbi moderne (Engleza, Franceza, Germana şi Rusa - la alegere); Metodologia predării Religiei.
Studiul Vechiului Testament; Studiul Noului Testament; Istoria Bisericii Ortodoxe Române; Istoria
Bisericească Universală; Teologie Fundamentală şi Dogmatică; Morală creştină şi Spiritualitate ortodoxă;
37
Istoria şi filosofia religiilor; Misiologie şi Ecumenism; Muzică bisericească; Catehetică.
Studiul Vechiului Testament; Studiul Noului Testament; Istoria Bisericii Ortodoxe Române; Istoria
Bisericească Universală; Teologie Fundamentală şi Dogmatică; Morală creştină şi Spiritualitate
ortodoxă;
38
Istoria şi filosofia religiilor; Misiologie şi Ecumenism; Muzică bisericească; Catehetică.
Studiul Vechiului Testament; Studiul Noului Testament; Istoria Bisericii Ortodoxe Române; Istoria
Bisericească Universală; Teologie Fundamentală şi Dogmatică; Morală creştină şi Spiritualitate
ortodoxă;
39
Istoria şi filosofia religiilor; Misiologie şi Ecumenism; Muzică bisericească; Catehetică.
Studiul Vechiului Testament; Studiul Noului Testament; Istoria Bisericii Ortodoxe Române; Istoria
Bisericească Universală; Teologie Fundamentală şi Dogmatică; Morală creştină şi Spiritualitate
ortodoxă;
40
Istoria şi filosofia religiilor; Misiologie şi Ecumenism; Muzică bisericească; Catehetică.
Pr. Conf. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază (1 oct. 1990 - 1 dec. 1990); de la 1 dec. 1990
-
profesor titular cu norma de bază - rector; Diac. Conf. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu norma de
 bază -prorector; P.S. Episcop Dr. Ioan Mihălţan Crişanul - profesor asociat; Pr. Prof. Dr. Dumitru
Abrudan (din Sibiu) - asociat; Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc (din Sibiu) - asociat; Dr. Andrei Adrian Rusu
- profesor asociat; Pr. Lect. Remus Lazăr - titular cu norma de bază; Lect. Drd. Marius Jucan - titular
cu norma de bază; 69
 ALEXANDRU MORARU

16 asociate41; în anul universitar 1992-1993 au funcţionat 11 cadre didactice titulare şi

15 asociate42; în anul universitar 1993-1994 au funcţionat 14 cadre didactice titulare şi
14 asociate43; în anul universitar 1994-1995 au funcţionat 14 cadre didactice titulare şi

Pr. Asist. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - secţia sistematică; Pr. Asist. Drd. Stelian Tofană -
titular, cu norma de bază - secţia biblică; Pr. Drd. Vasile Stanciu - suplinitor - secţia practică; Pr.
Asist. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - duhovnic I; Pr. Asist. Vasile Fluieraş - suplinitor
- duhovnic II; Drd. Asist. Irimie Marga - titular cu norma de bază - secţia practică; Dna Rodica Leb -
asistent suplinitor; Dna Iuliana
Molnar41
- asistent suplinitor; Pr. Dr. Dumitru Megheşan - asistent suplinitor (de la 1 dec. 1990 - 1 iulie
1991). Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază- rector; Diac. Prof. Dr. Ioan Vasile
Leb - titular
cu norma de bază – prorector; P.S. Dr. Ioan Mihălţan Crişanul - profesor asociat; P.S. Dr. Episcop
Irineu Pop Bistriţeanul - profesor asociat; Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan - asociat (Sibiu); Pr. Prof.
Dr. Vasile Mihoc - asociat; Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - asociat (Sibiu), (l-a delegat pe Pr. Asist. Dr. Valer
Bel); Dr. Andrei Adrian Rusu - profesor asociat; Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan (Sibiu) - asociat; Pr.
Prof. Dr. Liviu Streza (Sibiu) - asociat; Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca (Sibiu) - asociat; Pr. Prof. Dr.
Sebastian Şebu (Sibiu) - asociat; Lect. Drd. Virgil Ciomoş - asociat; Lect. Drd. Mircea Oliv -
asociat; Pr. Lect. Remus Lazăr - titular cu norma de bază; Lect. Drd. Marius Jucan - titular cu
norma de bază; Pr. Asist. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - secţia sistematică; Pr. Asist. Drd.
Vasile Coţea - titular cu norma de bază - secţia istorică; Asist. Drd. Irimie Marga - titular cu norma
de bază - secţia practică (plecat la studii în Austria) - a fost suplinit de Pr. Asist. Ioan Chirilă şi Pr.
Asist. Vasile Fluieraş; Pr. Asist. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - duhovnic I; Pr. Asist.
Drd. Stelian Tofană - titular, cu norma de bază - secţia biblică (plecat la studii în Germania); Pr. Asist.
Vasile Fluieraş - suplinitor - duhovnic II; Dna. Rodica Leb - asistent suplinitor; Pr. Asist. Drd. Vasile
Stanciu - suplinitor până în 15 oct. 1991; Arhid. Prof. Ioan Brie - asistent suplinitor din
42
15 oct. 1991 până în 30 iunie 1992.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, titular cu norma de bază – decan; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, titular,
din sem. II - conferenţiar titular cu norma de bază – prodecan, şef de catedră; P.S. Episcop Dr.
Ioan Mihălţan - profesor asociat; P.S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop Bistriţeanul - profesor asociat;
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan - asociat; Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc - asociat; Pr. Prof. Dr. Ilie
Moldovan - asociat; Pr. Prof. Dr. Liviu Streza - asociat; Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu - asociat; Pr.
Prof. Dr. Ioan Ică - asociat (l-a delegat pe Pr. Asist. Dr. Valer Bel); Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca -
asociat; Pr. Drd. Ioan Bizău -conferenţiar asociat; Pr. Lect. Remus Lazăr - titular cu norma de bază;
Lect. Drd. Marius Jucan - titular cu norma de bază; Conf. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Lect. Drd.
Virgil Ciomoş - asociat; Lect. Drd. Mircea Oliv - asociat; Dr. Adrian Andrei Rusu - lector asociat;
Conf. Dr. Ioan Oros - asociat; Pr. Asist. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd.
Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd. Stelian Tofană - titular cu norma de bază;
Pr. Asist. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază; Asist. Drd. Irimie Marga - titular cu norma
de bază; Asist. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu - titular cu norma
43
de bază; Lect. Rodica Leb - titular cu norma de bază.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, titular cu norma de bază – decan; Pr. Conf. Dr. Ioan Vasile Leb, titular
cu norma de bază – prodecan, şef de catedră; P.S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop Bistriţeanul -
profesor asociat; Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan - asociat; Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc - asociat numai
în semestrul I; din semestrul al II-lea l-a delegat pe Pr. Asist. Drd. Stelian Tofană; Pr. Prof. Dr. Ioan
Floca - asociat; Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu - asociat; P.S. Episcop Dr. Ioan Mihălţan -
conferenţiar asociat; Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan - asociat; Dr. Adrian Andrei Rusu - conferenţiar
asociat; Pr. Prof. Dr. Liviu Streza - asociat; Conf. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Pr. Lect. Drd. Dorin
Oancea - asociat; Lect. Drd. Virgil Ciomoş -asociat; Lect. Drd. Mircea Oliv - asociat; Pr. Lect. Dr.
Valer Bel - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Remus Lazăr - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd.
Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr.
Lect. Dorel Man - titular cu norma de bază; duhovnic I; Lect. Rodica Leb - titular cu norma de bază;
Pr. Asist. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Irimie Marga -titular cu norma de
bază; Pr. Asist. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; duhovnic II; Lect. Drd. Marius Jucan -
titular cu norma de bază, iar din semestrul al II-lea - lector asociat; Diac. Drd. Asist. Corneliu-Ilie
 Erneanu - titular cu norma de bază; Diac. Ştefan Iloaie - asistent asociat; Pr. Prep. Patriciu-Dorin
Vlaicu - titular cu norma de bază.
70
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

11 asociate44; în anul universitar 1995-1996 au funcţionat 13 cadre didactice titulare şi

17 asociate45; în anul universitar 1996-1997 au funcţionat 14 cadre didactice titulare şi
14 asociate46; în anul universitar 1997-1998 au funcţionat 13 cadre didactice titulare şi
14 asociate47; în anul universitar 1998-1999 au funcţionat 16 cadre didactice titulare şi
44
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază – decan; Pr. Conf. Dr. Ioan Vasile Leb -
titular cu norma de bază - prodecan şi şef de catedră; Pr. Prof. Dr. Ioan Ică -senior - titular cu norma
de bază; P. S. Episcop Dr. Ioan Mihălţan - conferenţiar asociat; P. S. Episcop vicar Dr. Irineu Pop-
Bistriţeanul -profesor asociat; Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca - asociat; Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu -
asociat; Conf. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Dr. Adrian Andrei Rusu - conferenţiar asociat; Pr. Lect.
Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr.
Lect. Remus Lazăr - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Stelian Tofană - titular cu norma de
bază; Pr. Lect. Dorel Man - titular cu norma de bază; Diac. Lect. Drd. Ioan Ică - junior - titular cu
norma de bază; Lect. Drd. Virgil Ciomoş -asociat; Pr. Asist. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de
bază; Pr. Asist. Drd. Irimie Marga - titular cu norma de bază; Diac. Asist. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu
- titular cu norma de bază; Pr. Asist. Gheorghe Şanta -titular cu norma de bază; Diac. Drd. Ştefan
Iloaie - asistent asociat; Dna Maria Radosav - asistent asociat; Asist. Drd. Sandu Frunză - asociat; Pr.
Prep. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Pr. Drd. Ioan
45
Bizău - asistent asociat.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază - decan (până în 20 ianuarie 1996); Pr. Prof. Dr.
Ioan Ică - senior - titular cu norma de bază – decan şi şef de catedră (din 21 ianuarie 1996); Pr. Conf.
Dr. Ioan Vasile Leb - prodecan şi şef de catedră (până în 20 ianuarie 1996); P. S. Episcop vicar Dr.
Irineu Pop-Bistriţeanul - profesor asociat; Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca - asociat; Pr. Prof. Dr.
Dumitru Radu - asociat (Master); Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula - asociat; Pr. Prof. Dr. Sebastian
Şebu - asociat; Pr. Dr. Dumitru Colotelo - profesor asociat; Prof. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Prof.
Dr. Avram Andea - asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu - asociat; Conf. Dr. R. Solovăstru - asociat; Conf.
Dr. C. Ailincăi - asociat; Conf. Dr. Adrian Andrei Rusu - conferenţiar asociat; Pr. Lect. Dr. Valer Bel -
titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Remus
Lazăr - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Lect.
Dorel Man - titular cu norma de bază; Arhid. Lect. Drd. Ioan Ică - junior - titular cu norma de bază;
Pr. Lect. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază; Diac. Asist. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu - titular
cu norma de bază; Pr. Asist. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Pr. Prep. Drd. Patriciu-
Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Pr. Drd. Ioan Bizău - asistent asociat; Diac. Drd. Ştefan
Iloaie - asistent asociat; Diac. Drd. Mircea Oros - asistent asociat; Asist. Corina Baciu -
46
asistent asociat; Asist. Vasile Timiş - asistent asociat.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior - titular cu norma de bază - decan şi şef de catedră (din 21 ianuarie 1996);
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu –asociat; Pr.
Conf. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu norma de bază; P. S. Episcop vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul
- profesor asociat; Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca - asociat; Pr. Dr. Dumitru Colotelo - conferenţiar
asociat (suplinit de Pr. Drd. Ioan Bizău); Prof. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu -
asociat; Conf. Dr. Radu Solovăstru - asociat; Conf. Dr. Adrian-Andrei Rusu - asociat; Pr. Conf. Dr.
Valer Bel - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Lect.
Remus Lazăr - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Stelian Tofană - itular cu norma de bază
(cancelar din 21 ianuarie 1996 - 24 septembrie 1997); Pr. Lect. Drd. Dorel Man - titular cu norma de
bază; Arhid. Drd. Ioan Ică - junior - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Ioan Chirilă - titular cu
norma de bază (cancelar din 25 septembrie 1996 – 17 ianuarie 2000); Drd. Ioan Toader - titular cu
norma de bază; Diac. Asist. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu - titular cu norma de bază; Pr. Asist.
Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd. Patriciu-Dorin Vlaicu -titular cu norma de
bază; Diac. Drd. Ştefan Iloaie - asistent asociat; Corina Baciu - asistent asociat; Vasile Timiş -
asistent asociat; Theo S. Mureşan - asistent asociat; V. Pop - asistent asociat; Radu Preda -
47
asistent asociat.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior - titular cu norma de bază - decan şi şef de catedră; Pr. Prof. Dr.
Alexandru
Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu norma de bază; P. S.
Episcop vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul - conferenţiar asociat; Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu -
 asociat. Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca - asociat; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu - asociat (Master); Prof.
Dr. Gheorghe Arion - asociat; Prof. Dr. Emilian Popescu - asociat (Master); Conf. Dr. Ioan Sbârciu
- asociat; Conf. Dr. 71
 ALEXANDRU MORARU

14 asociate48; în anul universitar 1999-2000 au funcţionat 18 cadre didactice titulare şi

14 asociate49; în anul universitar 2000-2001 au funcţionat 14 cadre didactice titulare şi
21 cadre didactice asociate50; în anul universitar 2001-2002 au funcţionat 14 cadre
didactice

Radu Solovăstru - asociat; Adriana Topârceanu - conferenţiar asociat; Pr. Conf. Dr. Valer Bel -
titular cu norma de bază (prodecan din 24 iunie 1997 - 17 ianuarie 2000); Pr. Conf. Dr. Vasile
Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Stelian Tofană - titular (apoi conferenţiar titular) cu
norma de bază (cancelar 21 ianuarie 1996-24 septembrie 1997); Pr. Lect. Remus Lazăr - titular cu
norma de bază; Pr. Lect. Drd. Dorel Man - titular cu norma de bază; Arhid. Lect. Drd. Ioan Ică -
junior - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază; Lect. Dr.
Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr. Drd. Ioan Bizău - lector asociat; Diac. Drd. Ştefan Iloaie
- lector asociat; Doina Boroş - lector asociat; Diac. Asist. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu - titular cu
norma de bază; Pr. Asist. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd. Patriciu-Dorin
Vlaicu - titular cu norma de bază; Theo S. Mureşan - asistent
48
asociat.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior - titular cu norma de bază - decan şi şef de catedră; Pr. Prof. Dr.
Alexandru
Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu - asociat (Master); Pr. Conf. Dr.
Ioan Vasile Leb - titular cu norma de bază; Prof. Dr. Emilian Popescu - asociat (Master); P. S.
Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul - conferenţiar asociat; Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu -
asociat (Licenţă şi Mater); Pr. Conf. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Conf.
Dr. Vasile Stanciu -titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază;
Prof. Dr. Gheorghe Arion -asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu - asociat; Conf. Dr. Radu Solovăstru -
asociat; Pr. Lect. Remus Lazăr -titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Dorel Man - titular cu
norma de bază; Arhid. Lect. Dr. Ioan Ică -junior - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Ioan
Chirilă - titular cu norma de bază – cancelar; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr.
Lect. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu –titular cu norma de bază (din sept 1999); Pr. Asist. Drd. Patriciu-
Dorin Vlaicu - titular (lector titular din septembrie 1999) cu norma de bază; Pr. Drd. Ioan Bizău -
lector titular; Diac. Drd. Ştefan Iloaie - lector asociat; Conf. Dr. Constantin Măruţoiu - asociat; Iosif
Berindei - lector asociat; Doina Boroş - lector asociat; Nelu Mănescu -lector asociat; Flaviu Săsăran
- lector asociat; Asist. Theo S. Mureşan - titular cu norma de bază; Diac.
49
Drd. Mircea Oros - asistent asociat; Pr. Asist. Drd. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază.
Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior - titular cu norma de bază - decan şi şef de catedră (până în 17
ianuarie 2000); Pr.
Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular (din ianuarie 1999) cu norma de bază - decan (din 18 ianuarie
2000); Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu -
profesor asociat (Master); Prof. Dr. Emilian Popescu - asociat (Licenţă şi Master); P. S. Episcop-
vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul - conferenţiar asociat; Pr. Conf. Dr. Valer Bel - titular cu norma de
bază (prodecan din 18 ianuarie 2000 - azi); Pr. Conf. Dr. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază;
Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică - junior - titular cu
norma de bază şi şef de catedră (din 18 ianuarie 2000 – 18 februarie 2002); Prof. Dr. Gheorghe
Arion - asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu - asociat; Conf. Dr. Radu Solovăstru - asociat; Pr. Lect. Remus
Lazăr - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Dorel Man - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr.
Ioan Chirilă - titular cu norma de bază (cancelar din 18 ianuarie 2000 – 26 ianuarie 2004); Lect. Dr.
Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Corneliu-Ilie Erneanu - titular cu norma de
bază; Pr. Lect. Drd. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular
cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Ana Baciu - lector
titular cu norma de bază; Arhid. Drd. Ştefan Iloaie - lector asociat; Asist. Theo S. Mureşan -titular cu
norma de bază; Adriana Topârceanu - lector asociat; Doina Boroş - lector asociat; Iosif Berindei -
lector asociat; Viorel Văcar - lector asociat; Nelu Mănescu - lector asociat; Constantin Măruţoiu -
lector asociat; Ramona Porumb - lector asociat; Radu Preda - preparator titular cu norma de bază
(până la
50
1 octombrie 2000), apoi asistent titular cu norma de bază.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu norma
de
bază; Pr. Conf. Dr. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Valer Bel - titular cu
norma de bază - prodecan; Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Arhid. Conf. Dr.
Ioan Ică - junior -titular cu norma de bază - şef de catedră; Pr. Conf. Dr. Ioan Chirilă - titular cu
norma de bază (decan din 2004-azi); Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Pr. Lect.
Drd. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Asist. Theo S. Mureşan - titular cu norma de bază;
Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu norma
72
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

titulare şi 24 asociate51; în anul universitar 2002-2003 au funcţionat 14 cadre didactice

titulare şi 23 asociate52; în anul universitar 2003-2004 au funcţionat 16 cadre didactice
titulare şi 18 asociate53; în anul universitar 2004-2005 au funcţionat 16 cadre didactice

de bază; Radu Preda - asistent titular cu norma de bază; Arhid. Drd. Ştefan Iloaie - lector asociat;
Conf. Dr. Radu Solovăstru - asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu - asociat; P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu
Pop-Bistriţeanul -conferenţiar asociat; Prof. Dr. Gheorghe Arion - asociat; Nelu Mănescu - lector
asociat; Constantin Măruţoiu -lector asociat; Adriana Topârceanu - lector asociat; Doina Boroş -
lector asociat; alţi asociaţi: Mircea Andreica; Irimie Marga; Coriolan Dura; Nicolae Bălan;
Ecaterina Stanciu; Dr. Gelu Buta; Arhid. Drd. Ştefan Iloaie; David Hudson; Marius Ghenescu;
Gheorghe Buş; Annamaria Baciu (titularizată de
51
la 1 martie 2001); Mircea Oros; Aurel Jivi.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma
de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu -
titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Ioan
Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică - junior - titular cu norma de
bază (de la 1 martie 2003 transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu); Pr. Lect. Dorel
Man - titular; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd. Patriciu-Dorin
Vlaicu - titular; Lect. Dr. Ioan Toader -titular cu norma de bază; Pr. Lect. Drd. Gheorghe Şanta -
titular cu norma de bază; Radu Preda - titular cu norma de bază; Ana Baciu - lector
titular; Annamaria Baciu - lector titular cu norma de bază; P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-
Bistriţeanul - conferenţiar asociat; Prof. Dr. Nicolae Bocşan (master); Prof. Dr. Gheorghe Arion -
asociat; Conf. Dr. Radu Solovăstru - asociat; Conf. Dr. Ioan Sbârciu - asociat; Adriana Topârceanu -
lector asociat; alţi asociaţi: Mircea Marian Andreica; Marcel Sabău; Coriolan Dura; Manuela Botiş;
Virgil Ciomoş; Dr. Gelu Buta; Dorel Moise; Theo Mureşan; Gheorghe Buş; Constantin Măruţoiu;
Nicolae Bălan; Doina Boroş; Marius Ghenescu; Gheorghe Marcel Muntean; Ştefan Iloaie;
Mircea Oros; Aurel Jivi;
52
Cosmina-Claudia Trif; Ciprian-Mihai Toma.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma
de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu -
titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Ioan
Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică - junior - titular cu norma de
bază; Pr. Lect. Dorel Man -lector titular; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Lect.
Dr. Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază;
Pr. Asist. Drd. Patriciu-Dorin Vlaicu -titular; Dr. Radu Preda - asistent titular cu norma de bază; Dr.
Ana Baciu - lector titular cu norma de bază; Annamaria Baciu - lector titular cu norma de bază;
Prep. Grigore-Dinu Moş - titular cu normă de bază; P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul -
conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Prof. Dr. Nicolae Bocşan (master); Constantin Măruţoiu; Aurel
Jivi; Prof. Dr. Gheorghe Arion; Conf. Dr. Radu Solovăstru; Conf. Dr. Ioan Sbârciu; Virgil Ciomoş;
Marius Harosa; Gheorghe Buş; Adriana Topârceanu; Coriolan Dura; Doina Boroş; Marius
Ghenescu; Răzvan Alin Trifa; Theo Mureşan; Teodora Roşca; Mircea Marian Andreica;
53
Marcel Sabău; Dorel Moise; Nicolae Bălan.
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază;. Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu norma
de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu -
titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Ioan
Chirilă -titular cu norma de bază - decan; Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică - junior - titular cu norma de
bază (de la 1 martie 2003 transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu); Pr. Lect. Dorel
Man - titular; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu
norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Patriciu-Dorin
Vlaicu - titular; Dr. Radu Preda -asistent titular cu norma de bază; Dr. Ana Baciu - lector titular cu
norma de bază; Diac. Mircea Oros - de la 1 martie 2003 asistent titular (asistent asociat până la 1
martie 2003), Annamaria Baciu - lector titular cu norma de bază; Alin Răzvan Trifa, asistent titular;
P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul -conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Prof. Dr.
Gheorghe Arion; Gheorghe Buş; Constantin Măruţoiu; Doina Boroş; Virgil Ciomoş; Adriana
Topârceanu; Conf. Dr. Radu Solovăstru; Conf. Dr. Ioan Sbârciu; Dan Mohanu; Mircea Marian
Andreica; Marius Harosa; Coriolan Dura; Dr. Gelu Buta; Theo Mureşan; Vasile Cioca.
73
 ALEXANDRU MORARU

titulare şi 13 asociate54; în anul universitar 2005-2006 au funcţionat 16 cadre didactice

titulare şi 12 asociate55; în anul universitar 2006-2007 au funcţionat 21 cadre didactice
titulare şi 15 asociate56; în anul universitar 2007-2008 au funcţionat 25 şi 13 asociate57;

54
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile
Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Prof.
Dr. Ioan Chirilă -titular cu norma de bază - decan; Pr. Lect. Dorel Man - titular cu norma de bază;
Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău -titular cu norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu norma de bază;
Pr. Lect. Dr. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta -
titular cu norma de bază; Dr. Radu Preda - asistent titular cu norma de bază; Alin Răzvan Trifa -
asistent titular cu norma de bază; Dr. Ana Baciu - lector titular cu norma de bază; Annamaria Baciu
- lector titular cu norma de bază; Asist. Drd. Grigore-Dinu Moş - titular cu norma de bază; Drd.
Marius Ghenescu - asistent titular cu norma de bază; Conf. Dr. Radu Solovăstru - asociat; Conf. Dr.
Ioan Sbârciu - asociat; Mircea Muthu (master), P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul -
conferenţiar asociat; Prof. Dr. Gheorghe Arion - asociat; alţi asociaţi: Gheorghe Buş; Doina
Boroş; Virgil Ciomoş; Marius Harosa, Coriolan Dura, Dr. Gelu Buta, Theo Mureşan.
55
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile
Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Prof.
Dr. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Pr. Lect. Dorel Man - titular cu norma de bază;
Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu
norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader -titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta -
titular cu norma de bază; Dr. Radu Preda -asistent titular cu norma de bază; Dr. Ana Baciu -
lector titular cu norma de bază; Annamaria Baciu -lector titular cu norma de bază; Drd. Alin Răzvan
Trifa - asistent titular cu norma de bază; Pr. Asist. Drd. Grigore-Dinu Moş - titular cu norma de
bază; Drd. Marius Ghenescu - asistent titular cu norma de bază; P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-
Bistriţeanul - conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Virgil Ciomoş; Radu Solovăstru; Ioan Sbârciu;
Mircea Muthu (master); Gheorghe Arion; Constantin Măruţoiu; Dr. Gelu Buta, Theo Mureşan;
Doina Boroş; Doina Mihăilescu; Gheorghe Buş; Pompei Sabin Grapini.
56
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile
Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Prof.
Dr. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Pr. Lect. Dorel Man - titular cu norma de
bază; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău -titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Patriciu-Dorin Vlaicu -
titular cu norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe
Şanta - titular cu norma de bază; Dr. Radu Preda -asistent titular cu norma de bază; Dr. Ana Baciu -
lector titular cu norma de bază; Annamaria Baciu -lector titular cu norma de bază; Pr. Dr. Ştefan
Iloaie - lector titular cu norma de bază; Pr. Drd. Grigore-Dinu Moş - asistent titular cu norma de
bază; Drd. Alin Răzvan Trifa - asistent titular cu norma de bază; Drd. Marius Ghenescu - asistent
titular cu norma de bază, Dr. Marcel Muntean - asistent titular cu norma de bază; Cosmina-Claudia
Trif - asistent titular cu norma de bază; P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul -
conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Prof. Andrei Marga (master), Iulia Szekszardi (master); Virgil
Ciomoş; Radu Solovăstru, Ioan Sbârciu; Mircea Muthu (master); Gheorghe Arion; Dr. Gelu Buta,
Theo Mureşan; Doina Boroş; Gheorghe Buş; Pompei Sabin Grapini; Victoria-Alina Grădinar.
57
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb - titular cu
norma de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Dr. Vasile
Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr.
Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Prof. Dr. Constantin Măruţoiu - titular cu normă de
bază; Pr. Lect. Dorel Man -titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de
bază; Pr. Lect. Dr. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu
 norma de bază; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Lect. Dr. Radu Preda -
titular cu norma de bază; Dr. Ana Baciu - lector titular cu norma de bază; Dr. Annamaria Baciu -
lector titular cu norma de bază; Pr. Dr. Ştefan Iloaie -
74
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

în anul universitar 2008-2009 au funcţionat 26 cadre didactice titulare şi 22 asociate58;

în anul universitar 2009-2010 au funcţionat 27 de cadre didactice titulare, fără nici un
cadru didactic asociat59.

lector titular cu norma de bază; Pr. Drd. Grigore-Dinu Moş - asistent titular cu norma de bază; Alin
Răzvan Trifa - asistent titular cu norma de bază; Drd. Marius Ghenescu - asistent titular cu norma
de bază; Dr. Marcel Muntean - asistent titular cu norma de bază; Cosmina-Claudia Trif - asistent
titular cu norma de bază; Pr. Drd. Cosmin Cosmuţa - asistent titular cu norma de bază (de la 1
martie 2007); Pr. Lector Dr. Gabriel Viorel Gârdan - lector titular cu norma de bază (de la 1 martie
2008); P. S. Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul - conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Virgil
Ciomoş; Radu Solovăstru; Ioan Sbârciu; Mircea Muthu (master); Gheorghe Arion; Dr. Gelu Buta,
Theo Mureşan; Doina Boroş; Gheorghe Buş; Pompei Sabin Grapini; Victoria-Alina Grădinar; Gabriel
Viorel Gârdan - asociat 1 octombrie 2007-1 martie 2008.
58
Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază - şef de catedră; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile
Leb -titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof.
Dr. Vasile Stanciu - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - titular cu norma de bază;
Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază - decan; Prof. Constantin Dr. Măruţoiu - titular cu
normă de bază; Pr. Conf. Dorel Man –titular cu norma de bază; Pr. Conf. Dr. Ştefan Iloaie - titular cu
norma de bază - cancelar; Pr. Lect. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Dr. Patriciu-
Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Lect. Dr. Ioan Toader - titular cu norma de bază; Pr. Lect.
Dr. Gheorghe Şanta - titular cu norma de bază; Lect. Dr. Radu Preda - titular cu norma de bază; Dr.
Ana Baciu - titular cu norma de bază; Dr. Annamaria Baciu - lector titular cu norma de bază; Pr.
Drd. Grigore-Dinu Moş - asistent titular cu norma de bază; Dr. Alin Răzvan Trifa - asistent titular cu
norma de bază; Drd. Marius Ghenescu - asistent titular, Dr. Marcel Muntean - asistent titular cu
norma de bază; Cosmina-Claudia Trif - asistent titular cu norma de bază; Pr. Drd. Cosmin Cosmuţa -
asistent titular cu norma de bază; Drd. Adrian Podaru - asistent titular cu norma de bază (de la 1
martie 2009); Pr. Drd. Cristian Sonea - asistent titular cu norma de bază (de la 1 martie 2009); P. S.
Episcop-vicar Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul - conferenţiar asociat; alţi asociaţi: Virgil Ciomoş; Radu
Solovăstru; Ioan Sbârciu; Mircea Muthu (master); Marius Eppel (master); Gheorghe Arion; Dr.
Gelu Buta, Theo Mureşan; Doina Boroş; Gheorghe Buş; Pompei Sabin Grapini; Victoria-Alina
Grădinar; Paula Bud, Constantin C. Măruţoiu, Olimpiu Benea; Adrian Podaru (până la 1 martie 2009),
Sergiu Bălaş, Iliuţă Popa, Sorin Marciuc, Liciniu Câmpean, Teodora Roşca, Teodora Ilinca
Mureşanu, Stelian Paşca-Tuşa.
59
Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Moraru - titular cu norma de bază - şef de catedră; Pr. Prof. Univ. Dr.
Ioan-Vasile Leb - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Stanciu - titular cu norma de
bază; Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel - titular cu norma de bază - prodecan; Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian
Tofană - titular cu norma de bază; Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă - titular cu norma de bază -
decan; Prof. Univ. Dr. Constantin Măruţoiu - titular cu norma de bază; Prof. Univ. Dr. Mircea Gelu
Buta - titular cu norma de bază; Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Iloaie - titular cu norma de bază -
cancelar; Pr. Conf. Univ. Dr. Dorel Man - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Univ. Dr. Gheorghe
Şanta - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Bizău - titular cu norma de bază; Pr. Lect.
Univ. Dr. Patriciu-Dorin Vlaicu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Univ. Dr. Gabriel Gârdan -
titular cu norma de bază; Pr. Lect. Univ. Dr. Ioan Toader -titular cu norma de bază; Lect. Univ. Dr.
Radu Preda - titular cu norma de bază; Lect. Univ. Dr. Ana Baciu - titular cu norma de bază; Lect.
Univ. Dr. Annamaria Baciu - titular cu norma de bază; Pr. Lect. Univ. Dr. Mircea Oros - titular cu
norma de bază; Lect. Univ. Dr. Marcel Muntean - titular cu norma de bază; Asist. Univ. Dr. Răzvan
Alin Trifa - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Univ. Dr. Cristian Sonea -titular cu norma de bază;
Asist. Univ. Dr. Adrian-Aurel Podaru - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Univ. Drd. Grigore-Dinu
Moş - titular cu norma de bază; Pr. Asist. Univ. Drd. Cosmin Cosmuţa - titular cu norma de bază;
Asist. Univ. Drd. Claudia-Cosmina Trif - titular cu norma de bază; Asist. Univ. Drd. Marius
Ghenescu - titular cu norma de bază.

75
 ALEXANDRU MORARU

d. Activitatea ştiinţifică şi misionară a cadrelor didactice

În decursul anilor cadrele didactice au desfăşurat o activitate ştiinţifică intensă,
concretizată în cărţi de unic autor, volume colective, studii, articole, cronici, recenzii
ş.a.
În cele ce urmează vom prezenta pe secţii „producţiile” lor ştiinţifice în care
vom aminti titlurile cărţilor ca unic autor ale fiecărui cadru didactic, iar cifric celelalte
publicaţii; îi vom pomeni numai pe titulari.
La Secţia de Teologie
61
Biblică, amintim pe Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă60 şi Pr.
Prof Dr. Stelian Tofană .
În cadrul Secţiei de Teologie Istorică au activat: Pr. Prof. Dr. Alexandru
Moraru62; Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile
65
Leb 63
; Pr. Lect. Dr. Gabriel-Viorel Gârdan64 şi Pr.
Asist. Drd. Cosmin Cosmuţa .

60
Homo – deus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, 144 p.; Cartea profetului Osea – breviar al
gnoseologiei Vechiului Testament, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999, 264 pg.; Mesianism şi
Apocalipsă în scrierile de la Qumran, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999, 114 p.; Qumran şi
Mariotis – două sinteze ascetice – locuri ale îmbogăţirii duhovniceşti, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2000, 141 p.; Ecouri în Babel, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000, 65 p.;
Fragmentarium exegetic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001, 186 p.; Fragmentarium exegetic filonian,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, 174 p.; Fragmentarium exegetic filonian II, Nomothetica – repere
exegetice la Decalog, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, 174 p.; The Dia-Logos between Theology ans
Science. Meeting through the Word, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, 237 p.; Sfânta Scriptură -
Cuvântul cuvintelor, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, 414 p. şi peste
61
100 de studii şi articole, precum şi 26 de recenzii.
Iisus Hristos, Arhiereu veşnic, după Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
Ediţia I, 1996, 456 p.; Introducere în Studiul Noului Testament. Vol I. Text şi Canon. Epoca Noului
Testament, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, Ediţia I, 1997, 350 p.; Introducere în Studiul
Noului Testament. Vol I. Text şi Canon. Epoca Noului Testament, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, Ediţia a II-a, revizuită şi îmbunătăţită, 2000, 434 p.; Iisus Hristos, Arhiereu veşnic, după
Epistola către Evrei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, Ediţia a II-a, revizuită şi
îmbunătăţită, 2000, 556 p.; Introducere în Studiul Noului Testament. Vol. II. Sf. Evanghelii după
Matei şi Marcu. Documentul Quelle, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 454 p.;
Introducere în Studiul Noului Testament. Vol. III. Sf. Evanghelii după Luca şi Ioan. Problema
sinoptică, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 472 p.; Simbolism şi sacramentalitate
în Evanghelia a IV-a, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003, 340 p.; Studiul Noului
Testament (Partea I). Curs pentru anul I de studiu, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2003, 253 p.; Studiul Noului Testament. Curs pentru anul I de studiu, Ediţia a II-a revizuită şi
îmbunătăţită, Ed. “Alma Mater”, Cluj-Napoca, 2005, 278 p.; şi un număr de 120 articole şi
62
studii de specialitate, 9 prefeţe la diferite lucrări şi 14 volume îngrijite şi prefaţate.
Biserica Angliei şi ecumenismul. Legăturile ei cu Biserica Ortodoxă Română - sec. XVI - XX, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, 270 p.; La răscruce
de vremi o viaţă de om: Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului (1936 – 1957).
După documente, corespondenţă, însemnări, relatări, impresii, Editura Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1989, 631 p.; Învăţământul teologic universitar ortodox român
din Cluj (1924 -1952), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, 373 p.; Seminarul
Teologic Liceal Ortodox din Cluj-Napoca (1952 - 1997), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1997, 480 p.; ed. a II-a: 50 ani de învăţământ teologic seminarial în Cluj-Napoca (1952-
2002), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 539 p.; Catedrala Arhiepiscopiei
Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998, 254 p.; Scurt
istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2001, 212 p + 8 il.; ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2006, 410 p. + 8 il.; Ierarhii Bisericii Ortodoxe
Române, 2005. Bio - bibliografii selective, în Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005, 218 p. + 49 il.;
Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, tom I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, 820 p. + 2 hărţi
76
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

În cadrul Secţiei de Teologie Sistematică pomenim pe:68Pr. Prof. Dr. Ioan Ică
senior6966; Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică jr.67; Pr. Prof. Dr. Valer Bel ; Pr. Conf. Dr. Ştefan
Iloaie ; Pr. Asist. Drd. Grigore Dinu-Moş70; Pr. Asist. Drd. Cristian Sonea72 71
.
La Secţia de Teologie Practică: Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu ; Prof. Dr.
Constantin Măruţoiu73; Pr. Conf. Dr. Dorel Man74; Pr. Lect. Dr. Gheorghe Şanta;75 Pr.

+ 1 filă ilustraţii (premiată de Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în 2007); Biserica

Ortodoxă Română între anii 1885-2000, Dialog teologic şi ecumenic, vol. III, tom II, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, 464 p. + il.
(premiată de Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, în 2007), Învăţământul teologic universitar
ortodox român din Cluj-Napoca -Schiţă istorică -, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană,
2009, 201 p. + 4 p. il., 4 volume coautor, 7 volume îngrijite şi un număr de 265 studii şi articole, 10
reportaje, 15 prefeţe - postfeţe, 10 cronici, precum
63
şi 20 recenzii.
Orthodoxie und Altkatholizismus, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1995, 262 p.; Ortodoxie şi
vechi-catolicism sau Ecumenism înainte de Mişcarea Ecumenică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 1996, 330 p.; Die Rumaenische Orthodoxe Kirche im Wandel der Zeiten, Presa
Universitară Clujeană, 1998, 167 p.; Teologie şi Istorie. Studii de Patristică şi Istorie Bisericească,
Cluj-Napoca, 1999, 270 p.; Biserică şi implicare. Studii privind istoria Bisericii Ortodoxe Române,
Editura Limes, Cluj, 2000, 194 p.; Dialogul ortodoxo-Vechi Catolic. Stadiul actual şi perspectivele
sale, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001; Biserica în acţiune, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001; în
colaborare cu Gabriel Gârdan, Chipuri şi scene din istoria creştinismului american: perioada
colonială (1607-1776), Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, 6 volume coautor, a
coordonat 13 volume de Istorie bisericească; şapte traduceri, peste
64
200 de studii şi articole şi 10 recenzii.
Episcopia Ortodoxă Română din America – parte a Ortodoxiei americane, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2007, 569 p.; şase cărţi coautor şi aproximativ 50 de studii şi articole, precum şi
65
6 recenzii.
66
O carte coautor şi 16 studii, articole şi recenzii.
Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopoulos. Importanţa sa istorică, dogmatică şi ecumenistă.
Anexă: traducerea din greceşte a Mărturisirii, în M.A., XVIII (1973), nr. 3-4, p. 208-474,
traducerea, p. 414-473, şi extras, Sibiu, 1974, 17 lucrări coautor, 4 ediţii îngrijite şi prefaţate, 11
volume traduse, 22
67
studii traduse, 59 studii şi articole, 77 reportaje-documentare şi 32 de recenzii.
Mystagogia Trinitatis. Probleme ale teologiei trinitare, patristice şi moderne cu referire specială la
triadologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. Deisis, Sibiu, 1998; editor de numeroase lucrări de
68
spiritualitate universală; numeroase studii şi articole de specialitate.
Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, 204 p.; Hauptaspekte der Einheit der Kirche.
Eine interkonfessionelle Untersuchung, Presa Universitară Clujeană, Universitatea “Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca, 1996, 282 p.; Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2 Exigenţe, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 211 p.; Parohie, misiune, pastoraţie. Coordonate pentru o
strategie misionară, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, 171 p.; Misiunea Bisericii în lumea
contemporană. 1 Premise teologice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, 165 p.;
Unitatea Bisericii. Studiu interconfesional ecumenic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, 228 p.;
Teologie şi Biserică, Presa Universitară Clujeană,
69
Cluj-Napoca, 2008, 430 p. precum şi un număr de 89 de studii şi articole.
Nae Ionescu şi Ortodoxia românească. Cu bibliografie din şi despre Nae Ionescu, Ed. Limes, Cluj-Napoca,
2003; Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, 218 p.;
Responsabilitatea morală, personală şi comunitară. O perspectivă teologică, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2009, 379 p.; Morala creştină şi etica postmodernă. O întâlnire necesară, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009, 238 p.; Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii
postmoderne şi morala creştină, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca,
70
2009, 180 p.; peste 100 studii şi
articole.
71
Un număr de 23 de studii şi articole.
72
Un număr de 12 studii şi articole.
Slujbele Sfinţilor români din Transilvania şi alte cântări religioase, Ed. Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului
şi
Clujului, Cluj-Napoca, 1990, 270 p.; Muzica bisericească ortodoxä din Transilvania, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1996, 300 p.; Cântările Sfintei Liturghii pentru cor mixt, Ed.
Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997, 100 p.; Liturghia Sfintului Ioan Gură de Aur în Do major,
pentru cor bărbătesc, 77
 ALEXANDRU MORARU

Lect. Dr. Ioan Bizău76; Pr. Lect. Dr. Dorin-Patriciu Vlaicu77; Lect. Dr. Radu Preda78;
Lect. Dr. Ioan Toader79; Pr. Lect. Dr. Mircea Marin Oros80; Lect. Dr. Marcel
Muntean81; Lect. Dr. Ana Baciu82; Lect. Dr. Annamaria Baciu83; Asist. Dr. Răzvan
Alin Trifa84; Asist. Drd. Claudia-Cosmina Trif85; Asist. Drd. Marius Ghenescu86.

Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999, 45 p.; Muzica bisericească corală din Transilvania, Vol. I, Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, 260 p.; Slujbele şi Acatistul Sfântului Pahomie de
la Gledin. Episcopul Romanului, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2007, 120 p.; Slujbele Sfinţilor Martiri
şi Mărturisitori Năsăudeni, Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi
Vasile din Telciu, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, 110 p.; Anastasimatarul sau cântările
Vecerniei de sâmbătă seara şi ale Utreniei de Duminică dimineaţa, compuse şi fixate pe notaţie
liniară după melodiile celor opt glasuri notate de preotul Dimitrie Cunţanu, Ed. Reîntregirea,
Alba-Iulia, 2010, 525 p.; Preotul Prof. Univ. Dr. Nicu Moldoveanu, la 70 de ani, volum îngrijit de
Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu şi de Pr. Lect. Dr. Stelian
73
Ionaşcu, Ed. Basilica, Bucureşti, 2010, 450 p.; 11 antologii muzicale, 109 studii, articole şi recenzii.
Curs de Chimie Anorganică, vol. I. Chimie generală. Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 1999; un
74
număr de 126 de studii şi articole.
Maica Domnului – Chipul femeii în Noul Testament, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului
şi Sătmarului, Cluj-Napoca, 1995, 109 p.; Didahiile, norme de educaţie şi pastoraţie, Ed. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, 272 p.; Manuscrise omiletice acte de spiritualitate
româneasca sec. XVIII -mijlocul sec. XIX, Ed. Presa Universitara Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, 202
p.; Pastoraţie şi Istorie la Episcopul Nicolae Colan în Transilvania 1940-1944, Ed. Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2007, 269 p.;
75
Pastoraţie şi duhovnicie, Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea, 2009; şi peste 60 de studii şi articole.
Valorile creştine în educaţia morală a adolescentului, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004, 362
p.;
76
Aşchileul Mic. Monografie istorică, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006; 35 studii şi articole.
Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002; Liturghie şi teologie, Ed.
Patmos,
77
Cluj-Napoca, 2009, 331 p. şi numeroase studii şi articole.
Locul şi rolul recunoscut Bisericilor în Ţările Uniunii Europene, Ed. Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1998,
78
şi numeroase studi şi articole.
Jurnal cu Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, 205 p.; Ediţia a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, 179
p.;
Societatea „martorii lui Iehova“ în contextul fenomenului sectar, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca,
1996, 85 p.; Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999, 172 p.;
Comunismul o modernitate eşuată, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2009; Semnele vremii. Lecturi social-
teologice, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2009; 2 volume coautor, 5 volume coordonator, 24 studii şi 226
articole şi eseuri, 15 traduceri
79
şi 10 recenzii.
Retorica amvonului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, 171 p.; Metode noi în practica
80
omiletică, Ed. Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1998, numeroase studii şi articole.
Valoarea şi semnificaţia teologică a imnelor liturgice din Triod, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca,
2007, 126 p.; Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, părtăşie reală de Hristos-Mântuitorul, Ed. Studia,
Cluj-Napoca, 2009, 179 p.; Christliche Spiritualität und Orthodoxe Theologie, Ed. „Casa Cărţii de
Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2010, 196 p., o traducere: Julius Tyciak, Teologia imnelor bizantine.
Perspectivele teologice ale Liturghiei bizantine, traducere, studiu introductiv, adaptare şi note de Pr.
Lect. Univ. Dr. Mircea Oros,
81
Ed. Studia, Cluj-Napoca, 2009, 171 p.; două cărţi coautor şi peste 50 de studii şi articole.
Crucea82între mit şi simbol în pictură, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006; şi un număr de 22 de studii şi
articole. Limba Latină – Monografia părţilor de vorbire neflexibile, Ed. Sincron, Cluj-Napoca, 2000,
126 p.; Aspecte
lexicale în Ms. Vat. Rom. 6 din Biblioteca Apostolica Vaticana, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006, 298 p. şi
83
peste 30 de studii şi articole.
Studii şi articole de specialitate.
84
Şcoala macedoneană
85
– Spre o reconstituire a opusului, Cluj-Napoca, 2009; studii şi articole de
specialitate. Studii şi articole
86
Studii şi articole.

78
MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

Cadrele didactice au participat (şi participă), totodată, la activităţi misionar-

pastorale şi caritabile din cuprinsul Arhiepiscopiei Clujului, dar şi în alte Eparhii din
ţară şi străinătate.
În acelaşi timp, cadrele didactice fac parte din Societăţi, Asociaţii, Comisii
teologice şi culturale interne şi internaţionale, care sporesc prestigiul Ortodoxiei
româneşti în ţară şi în străinătate.
De asemenea, cadrele didactice s-au implicat în predarea cursurilor pastorale
pentru obţinerea gradelor preoţeşti (definitivat, gradul II şi gradul I), precum şi pentru
obţinerea gradelor didactice (definitivat, gradul II şi gradul I), la profesorii de Religie din
învăţământul nostru de stat.

e. Publicaţiile Facultăţii
Cadrele didactice au publicat importante studii, articole, cronici, recenzii în
revistele Facultăţii: Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa (până în
prezent, 24 volume) şi Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă (până acum, 12
volume).
În Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Orthodoxa, din perioada
1992-2010, s-au tratat, de către cadrele noastre didactice, dar şi de către personalităţi
ale lumii teologice interne şi internaţionale, probleme de Teologie Biblică, Teologie
Istorică, Teologie Sistematică, Teologie Practică, precum şi însemnate teme din
spiritualitatea naţională şi universală.
Începând cu anul 1998 prin purtarea de grijă a Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru
s-a început publicarea Anuarului, care a fost structurat pe cele patru domenii mari de
cercetare teologică: Teologie Istorică, Teologie Biblică, Teologie Sistematică şi
Teologie Practică, la care s-au adăugat şi numeroase studii de spiritualitate ortodoxă şi
recenzii la cele mai noi apariţii editoriale din mediul teologal românesc. Astfel au
apărut Anuar I (1990-1992); Anuar II (1992-1994); Anuar III (1994-1996); Anuar
IV (1996-1998), care este închinat marelui biblist român Pr. Prof. Dr. Liviu Galaction
Munteanu; Anuar V (1998-2000); Anuar VI (2000-2002), închinat celor zece ani de la
reînvierea învăţământului teologic ortodox clujean, Anuar VII (2002-2004); Anuar
VIII (2004-2005); Anuar IX (2005-2006); Anuar X (2006-2007); Anuar XI (2007-
2008) şi Anuar XII (2008-2009).
În acelaşi timp unele cadre didactice au obţinut granturi de cercetare precum:
Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă, Pr. Lect. Dr. Gabriel-Viorel
Gârdan; alţii însă au fost colaboratori la asemenea granturi şi anume: Pr. Prof. Dr.
Alexandru Moraru, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu, Pr. Prof. Dr.
Stelian Tofană.
De asemenea, au obţinut granturi de cercetare şi unii studenţi, masteranzi şi
doctoranzi de la Facultatea noastră.
Tot în cadrul acestui capitol trebuie să amintim şi Centrele Teologico-Culturale
şi Ecumenice din cadrul Facultăţii: Centrul de Istorie Bisericească comparată „Ioan
Lupaş” – director Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru; Centrul de Studii Biblice al
celor patru Facultăţi de Teologie din Universitatea „Babeş-Bolyai” – o vreme director,
Pr. Prof. dr. Stelian Tofană; Centrul de Bioetică – director Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă;
Centrul de Studii Ecumenice şi Interreligioase – director Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb
şi Centrul de Limbi clasice Orienthalia – director Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă; Pr. Prof.
Dr. Vasile Stanciu, în anul 2006 a devenit membru titular al Uniunii Compozitorilor
şi Muzicologilor din România.

79
 ALEXANDRU MORARU

f. Conducerea Institutului – Facultăţii

În primii doi ani universitari Şcoala Superioară Teologică Ortodoxă din Cluj-
Napoca a fost condusă de un rector şi un prorector, iar după includerea sa în
Universitatea
“Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (din 1992 încoace) de către decani şi prodecani, ajutaţi
de şefi de catedră şi cancelari87.
Cât priveşte personalul didactic-auxiliar, el a fost (şi este) alcătuit din secretari,
administratori, operatori calculatoare, informaticieni88.

g. Biblioteca
Un factor important în viaţa unei Instituţii de învăţământ îl constituie în mod
deosebit şi biblioteca; de aceea, încă din primele zile ale reînvierii Institutului Teologic
(1990) am încercat să îi dăm viaţă acesteia; astfel că, în toamna anului 1990 au fost
recuperate din biblioteca Vechiului Institut Teologic aproximativ 10.000 de volume,
precum şi o parte din arhiva acestuia; în cursul anilor 1991-1992 s-au cumpărat cărţi
din fondurile Institutului, iar altele au fost primite ca donaţie, astfel că la intrarea în
Universitate (în 1 octombrie 1992) erau aproximativ 14.000 de volume, reviste şi ziare
de specialitate.
După integrarea Institutului în Universitatea „Babeş-Bolyai” unele cărţi au fost
cumpărate de către Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca;
altele

87
Iată conducătorii Institutului-Facultăţii în perioada 1990-2010: a. între anii 1990 – 1996: 1. Pr. Prof.
Dr. Alexandru Moraru (rector între 1990-1992 şi decan, 1992-1996); 2. Pr. Conf. Dr. Ioan -
Vasile Leb (prorector, 1990-1992; prodecan şi şef de catedră, 1994-1996); b. între anii 1996 –
2000: Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior (decan şi şef de catedră, 1996-2000); Pr. Lect. Drd. Stelian
Tofană (cancelar din 21 ianuarie 1996 - 24 septembrie 1997); Pr. Conf. Dr. Valer Bel (prodecan din
24 iunie 1997 - 17 ianuarie 2000); Pr. Lect. Drd. Ioan Chirilă (cancelar din 25 septembrie 1996 -
17 ianuarie 2000); c. între anii 2000 – 2004: Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb (decan din 18 ianuarie
2000 - 26 ianuarie 2004); Pr. Conf. Dr. Valer Bel (prodecan din 18 ianuarie 2000 - 26 ianuarie
2004); din anul 2002 profesor titular; Pr. Conf. Dr. Ioan Chirilă (cancelar din 18 ianuarie 2000 - 26
ianuarie 2004); Arhid. Conf. Dr. Ioan Ică - junior (şef de catedră din 18 ianuarie 2000 - 18 februarie
2002); d. între anii 2004 – 2008: Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă (conferenţiar până în 1 martie 2004 şi de
atunci încoace profesor titular) - decan din 26 ianuarie 2004 -13 decembrie 2007; Pr. Prof. Dr. Valer
Bel - cancelar-prodecan (26 ianuarie 2004 - 13 decembrie 2007); Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb - şef
de catedră (12 ianuarie 2004 - 29 noiembrie 2007); e. între anii 2008 – prezent: Pr. Prof. Dr. Ioan
Chirilă – decan (13 decembrie 2007- 2012); Pr. Prof. Dr. Valer Bel - prodecan (13 decembrie 2007-
2012); Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru – şef de catedră (29 noiembrie 2007- 2012); Pr. Lect. Dr.
Ştefan Iloaie – cancelar ( 13 decembrie 2007-2012).
88
Aceştia au fost: Pr. Vasile Bancoş - secretar şef (1990-1991); Diac. Florin Cătălişan - secretar
principal (1990-1991) şi secretar şef (1991-2001); din 26 martie 1995 - hirotonit preot; Dna Mirela
Cristiana Crişan – secretar II (din 3 ianuarie 1994 - apoi secretar şef, în martie 2001); Adrian Lazăr –
administrator; Pr. Dorel Man – director gospodăresc (amândoi între 1990-1992), Pr. Cosmin Trif –
secretar şef (din 1 iunie 2001- azi); Dna Mirela Neli Turc - operator calculator (din 1 octombrie 1997
– 1 septembrie 2001); apoi secretar (de la 1 septembrie 2001-azi); Dna Laura Cristina Vancea -
secretar (de la 1 septembrie 2001- azi); Dna Dorina Petronela Moga - administrator şef (1999-2003;
2005-azi); la toate Facultăţile de Teologie din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca; Dna Aurora Pintea - administrator şef (2003-2004); la toate Facultăţile de Teologie din
cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca au funcţionat ca informaticieni: Cristian Goia,
 Ciprian Ploştinar şi Gabriel Petrovai (în perioada 2002-2006); Dl. Constantin Belei – informatician
numai la Facultatea de Teologie Ortodoxă (martie 2008- azi).

80
 MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

însă au fost donaţii din partea unor persoane particulare sau ale unor instituţii religioase
din ţară sau din străinătate; în 2010 în Biblioteca Facultăţii noastre se aflau 30.420
volume89(cărţi) şi aproximativ 700 volume periodice în limba română şi în alte limbi
străine .

h. Legăturile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca cu

personalităţi şi instituţii bisericeşti şi laice din ţară şi străinătate
În decursul celor 20 ani de existenţă, Facultatea noastră a organizat 20
simpozioane internaţionale, 9 simpozioane naţionale, şi 57 de sesiuni de comunicare la
care au participat personalităţi din: S.U.A., Germania, Franţa, Austria, Anglia, Italia,
Ungaria, Republica Moldova, cadre didactice de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă
din Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Alba-Iulia, Constanţa, Craiova, Arad, Oradea, de la
Institutul Teologic Protestant din Cluj-Napoca ş.a.
În acelaşi timp, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca a dezvoltat
relaţii şi programe de cercetare cu centrele universitare teologice din Atena, Tesalonic,
Heidelberg, Erlangen, Regensburg, Berlin, Würzburg, Strasbourg, Paris, Roma,
Milano, Bergamo ş.a. Facultatea noastră este cuprinsă în programele „Socrates” şi
„Erasmus”. În urma acestor relaţii au beneficiat şi beneficiază, în continuare, studenţi şi
cadre didactice de burse de studiu şi cercetare (documentare) în străinătate.
În cadrul acestor legături amintim şi acordarea titlului academic de Doctor Honoris
Causa, de către Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca unor personalităţi de
frunte ale teologiei europene şi mondiale (12 la număr)90.

89
În ceea ce priveşte bibliotecarii Facultăţii aceştia au fost următorii: Prof. Rodica Leb, bibliotecar S
(1990-1991); Diac. Ştefan Iloaie, bibliotecar suplinitor (1 octombrie 1991 - 31 decembrie 1992;
bibliotecar titular, 1 ianuarie - 1 octombrie 1993); Prof. Valeria - Gemma Moraru, bibliotecar S (de la
1 septembrie 1992 -până 1 ianuarie 2009, când s-a pensionat); Prof. Bibiana - Mihaela Bel, bibliotecar
S (de la 1 ianuarie 1993 -1 octombrie 1997); Dna Mara Todea - bibliotecar S (de la 1 octombrie 1997
– 1 ianuarie 2008); Dra Emilia Mariana Soporan - mânuitor de carte (1990 - 1996); apoi bibliotecar
S din 1 ianuarie 2008- azi; Dna. Monica-Daniela Cismaş – bibliotecar S între 1 ianuarie 2009- 1
noiembrie 2009.
90
1. Rev. Prof. Dr. Thomas Spidlik (din Roma), laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan Ică sen. (29 mai 1997); 2.
Episcopul Prof. Dr. Kallistos Ware (Oxford, Anglia), laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan Ică sen. (5 noiembrie
1998); 3. Prof. Dr. Adolf-Martin Ritter (Universitatea „Ruprecht-Karl” Heidelberg), laudatio Pr. Prof.
Dr. Ioan-Vasile Leb (3 octombrie 2000); 4. Î.P.S. Sa Bartolomeu Anania, Arhiepiscop al Vadului,
Feleacului şi Clujului, laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb (1 iunie 2001); 5. Pr. Prof. Dr. Boris
Bobrinskoi (Institutul „Saint Serge” Paris), laudatio Pr. Prof. Dr. Vasile Stanciu (13 martie 2002);
6. Prof. Dr. Theodor Nikolaou (Universitatea „Ludwig-Maximilian” Munchen) laudatio Pr. Prof.
Dr. Ioan-Vasile Leb (13 martie 2002); 7. Pr. Prof. Dr. John Breck (Institutul „Saint Serge” Paris),
laudatio Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană (11 noiembrie 2003); 8. Sanctitatea Sa Bartolomeu I Patriarh
ecumenic al Constantinopolului, laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă (19 octombrie 2004); 9. Prof. Dr.
Ulrich Luz (Universitatea din Berna), laudatio Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană (19 octombrie 2006); 10.
Pr. Prof. Dr. Constantin Skouteris (Universitatea din Atena), laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă (19
octombrie 2006); 11. Prof. Dr. Gunther Wenz (Universitatea Ludwig Maximilians, Munchen),
laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb (27 martie 2009); 12. Mitropolitul Prof. Dr. Ioannis
Zizioulas (Universitatea din Glasgow), laudatio Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă (26 mai 2009).

81
 ALEXANDRU MORARU

i. Studenţii
Studenţii Institutului-Facultăţii au fost (şi sunt) recrutaţi dintre tinerii şi
tinerele care au absolvit Seminarul teologic sau diferite licee de specialitate, cu
diplomă de bacalaureat; de asemenea s-au primit şi licenţiaţi în diferite domenii
(Istorie, Filozofie, Litere, Drept, Medicină, Şcoli Militare Superioare), Şcoala noastră
fiind de fapt cea de a doua facultate în pregătirea lor.
Pe lângă pregătirea teoretică ( la cursuri şi seminarii), studenţii au fost (şi sunt)
obligaţi să participe la programul religios săptămânal de dimineaţa şi seara, la
activitatea de educaţie duhovnicească, de misiune, de acţiuni culturale şi caritabile ş.a.
Până în iunie 2010, la Facultatea noastră au obţinut licenţa în teologie, la cele
patru secţii (Teologie Pastorală, Teologie-Litere, Teologie - Asistenţă Socială, Teologie
-Artă Sacră) un număr de 1873 de tineri şi tinere.

j. Masteranzii şi masteratul
Din anul universitar 1994-1995 Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-
Napoca a primit dreptul de a organiza şi Studii aprofundate (Master), până în anul
1998, când aceste studii au fost transformate în Masterat, cu mai multe secţii şi
discipline.
Până în prezent au absolvit, cu disertaţie un număr de 426 de tineri şi tinere.

k. Doctoranzii şi doctoratul
Prin transferul, în interesul serviciului, a Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior, de la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu la Facultatea noastră, Prea Cucernicia Sa a
primit dreptul din partea Ministerului Învăţământului (nr. 3854/ 24 aprilie 1995) de a-şi
aduce doctoratul şi doctoranzii, specialitatea Teologie Sistematică (la Cluj-Napoca); P.
C. Sa, a avut atunci un număr de 10 doctoranzi.
Procesul de învăţământ la acest nivel s-a desfăşurat în conformitate cu
reglementările Ministerului Învăţământului şi ale Patriarhiei Române (cursuri,
examene, comunicări ştiinţifice, lucrări de seminar, etc).
În anul universitar 1998-1999, cursurile de doctorat de la Facultatea noastră s-
au consolidat, fiind posibilă organizarea cursurilor de doctorat la următoarele
discipline: Teologie Fundamentală şi Dogmatică (Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior);
Teologie Morală, Ascetică şi Etică socială (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu); Istoria
Bisericii Ortodoxe Române şi Bizantinologie (Prof. Dr. Emilian Popescu) şi Muzică
bisericească şi Ritual (Pr. Prof. Dr. Nicu Moldoveanu), ultimii trei de la Facultatea de
Teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar pentru scurtă vreme.
Cu anul universitar 1999-2000 Facultatea noastră a început să aibă doi
conducători de doctorat: Pr. Prof. Dr. Ioan Ică - senior, la Teologie Fundamentală şi
Dogmatică şi Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru - la Istoria Bisericii Ortodoxe Române
cu Noţiuni de paleografie (ultimul din 1999, cf. OMEC nr. 4189 din 9 august 1999);
acestora le-au urmat: prin OMEC nr. 3982/11 iunie 2001, Pr. Prof. Dr. Ioan-Vasile Leb,
la specializarea Istorie bisericească universală; prin OMEC nr 4308/28 august 2002, Pr.
Prof. Dr. Vasile Stanciu la specializarea Muzică bisericească şi Ritual; prin OMEC nr.
4110/5 iunie 2003, Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană la specializarea Studiul biblic şi
exegetic al Noului Testament; prin

82
MOMENTE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC UNIVERSITAR ORTODOX DIN CLUJ-NAPOCA

OMEC nr. 4629/07 septembrie 2004, Pr. Prof. Dr. Valer Bel la specializarea Misiologie
şi ecumenism; prin OMEC nr. 1071/15 mai 2007 Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă la
specializarea: Teologia Vechiului Testament, cu elemente de arheologie biblică şi limbă
ebraică clasică.
Numărul candidaţilor admişi, la cursurile de doctorat, au variat, de la un an la
altul, la fiecare cadru didactic.
Până la 1 noiembrie 2010 au obţinut titlul de doctor în teologie la Facultatea
noastră un număr de 49 de persoane; de asemenea sunt în curs de pregătire încă 141
teologi.

Înfăptuirea României Mari la 1 decembrie 1918 a adus şi reale împliniri pentru

românii ortodocşi transilvăneni: înfiinţarea Episcopiei Oradiei (în 1920), reînvierea
vechilor Episcopii de Vad şi Feleac cu sediul la Cluj (în 1921) şi înfiinţarea Episcopiei
Armatei cu sediul la Alba-Iulia (tot în anul 1921).
Pe plan teologic-cultural tot în Transilvania a avut lor înfiinţarea Academiei
Teologice din Oradea (în 1923) şi a Institutului Teologic Ortodox din Cluj (1924).
Cât priveşte Institutul teologic Ortodox din Cluj a cunoscut trei etape de
progres în perioada 1924-1952: 1. Institut Teologic Ortodox (1924-1925), cu trei ani
de pregătire; 2. Academie Teologică (1925-1948), cu patru ani de studii şi 3. Institut
Teologic Universitar Ortodox (1948-1952), de asemenea cu patru ani de pregătire, cu
dreptul de a acorda licenţă în Teologie; în primăvara anului 1952 a fost desfiinţat în
mod abuziv de către stăpânirea comunistă a acelor vremi.
După aproape patru decenii de la desfiinţare, în urma Evenimentelor din
decembrie 1989, prin eforturi grele, în 1990, a fost reînfiinţat Institutul Teologic
Universitar din Cluj-Napoca; din 1992 a fost integrat în circuitul Universităţii „Babeş-
Bolyai” din Cluj-Napoca, în calitate de Facultate de Teologie Ortodoxă, care în timp a
avut (şi are) patru secţii teologie: Teologie Pastorală, Teologie - Litere, Teologie - Asistenţă
Socială (azi, Teologie Socială), Teologie - Patrimoniu Cultural (azi, Artă Sacră); cu
vremea s-au organizat Studii aprofundate, devenite masterate, iar mai apoi şi cursuri de
nivel doctoral.
În cele două decenii de activitate, unii absolvenţi ai facultăţii au devenit ierarhi
ai Bisericii Ortodoxe Române, alţii au ocupat înalte funcţii bisericeşti, cadre didactice
universitare ori seminariale, profesori de Religie, asistenţi sociali de frunte, specialişti
în restaurare de artă veche bisericească şi numeroşi preoţi vrednici de misiunea lor; cu
toţii slujesc cu demnitate Biserica strămoşească şi Neamul nostru românesc.
83
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU

CARACTER BISERICESC DIN SECOLUL AL XIX-LEA

GABRIEL-VIOREL GÂRDAN*

ABSTRACT. The Institution of the Episcopate from the Point of View of the
19th Century Legislation. According tot the teachings of the Orthodox Church, the
bishop is Christ’s representative, unique and unifying high priest. Every bishop is the
head of a local church, “the head of Christ’s fullness.” The bishop is by excellence
Christ’s perceived representative, working „under the will of Jesus Christ”. This
guarantees a unique position in the life of the Church for the bishop. Starting from
these theological considerations, the Church encoded in the collection of its canons all
the aspects related to the election, the ordination and the prerogatives of the bishop in
the life of a diocese. However, our study is
limited to the illustration
th
of the way in which the hierarchs were elected in different
local churches in the 19 century; we shall also analyse the situation of the episcopate
institution
from the point of view of the ecclesiastical legislation from Romania. Legally speaking,
the institution of the episcopate underwent major changes. These changes were not
related to the sacramental aspect of a bishop’s activity, but that of the institutional
organization, the criteria and the ways of becoming a bishop, the level of the bishop’s
involvement in the social and political life of a country and the limits of political
interference in the life of the church.

Key words: church, bishop, canons, laws, regulations, synod, election

I. Prolegomene teologice, canonice şi istorice

Dumitru Stăniloae sintetizând învăţătura Bisericii răsăritene despre episcop
consideră că episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic şi
unificator1. Fiecare episcop este capul unei Biserici locale, „capul plinătăţii lui
Hristos”2.
Hristos îl investeşte pe acesta nu numai cu harisma şi cu răspunderea săvârşirii
Sfintelor Taine care pot fi săvârşite de orice preot, ci şi a Tainei Hirotoniei, pentru ca
toţi preoţii să-şi aibă preoţia prin acesta şi să stea sub ascultarea lui. Dacă Hristos face
prin sfinţire pe un preot organ şi chip văzut al Său în săvârşirea celorlalte Taine, pe
episcop îl face organ şi chip văzut al Său şi în sfinţirea organelor văzute prin care
săvârşeşte celelalte
Taine. De aceea, episcopul este prin excelenţă reprezentantul văzut al lui Hristos şi
lucrează „în voinţa lui Iisus Hristos”3. Întrucât Biserica este în chip nevăzut în Hristos,
ea este în
*
Pr. Lect. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, ggardan@[Link]
1
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a II-a, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
2
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 101.
3
Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 2, 99, PG 35, col. 501, apud Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 101.
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, 3, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, note şi
indici
de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995, pp. 189-190.
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

chip văzut în episcop, organul Lui plenar. Sfântul Ciprian al Cartaginei explimă foarte clar
acest aspect când afirmă legătura intrinsecă dintre episcop şi Biserică. „Episcopul este
în Biserică şi Biserica în episcop”4. La rândul său Paladie constată că fără episcop nu
poate exista Biserica pentru că fără el, Hristos nu are un organ şi un chip văzut prin
care să hirotonească organele văzute ale săvârşirii celorlalte Taine, prin care adaugă
membri noi la Biserică şi întreţine viaţa Bisericii, trupul Său tainic, în unitate.
Poziţia unică pe care episcopul o deţine în viaţa comunităţii euharistice este
afirmată încă din secolul al II-lea de către Sfântul Ignatie Teoforul care susţine: „unde
se vede episcopul, acolo să fie mulţimea credincioşilor, după cum unde este Iisus
Hristos, acolo este şi Biserica universală. Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza,
nici a se face agapă ..., nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparţin
Bisericii. Acea
Euharistie să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul
i-a îngăduit ... . Bine este să ştii de Dumnezeu şi de episcop. ... Episcopul e chipul
Tatălui”5.
Rezumând aprecierile vechilor Părinţi despre episcop, Dositei al Ierusalimului,
în celebra sa mărturisire de credinţă, zice: „Demnitatea episcopului este aşa de necesară
în Biserică, încât fără ea nu poate fi şi nu se poate numi nici Biserică, nici creştin. Căci
cel învrednicit să fie episcop, ca urmaş apostolic ..., este icoana vie a lui Dumnezeu pe
pământ... . El este aşa de necesar în Biserică, pe cât e de necesară răsuflarea în om şi
soarele
în această lume sensibilă... . Ceea ce e Dumnezeu în Biserica6 cerească a celor întâi
născuţi şi soarele în lume, aceea este arhiereu în Biserica locală” .
Pornind de la aceste considerente teologice Biserica a codificat în colecţia
canoanelor sale toate aspectele legate de alegerea, hirotonirea şi prerogativele
episcopului în viaţa eparhiei. Spaţiu editorial nu ne permite să abordăm toate aceste
aspecte7. Ne vom
mărgini la a ilustra care era modul alegerii ierarhilor în diferite Biserici locale în secolul
al XIX-lea, pentru ca apoi să analizăm situaţia instituţiei episcopale în lumina
legislaţiei cu caracter eclezial din arealul românesc.

II. Alegerea episcopilor în Biserica Ortodoxă Răsăriteană în secolul al XIX-lea

În Patriarhia Constantinopolului a funcţionat un regulament de alegere a
patriarhului, valabil pentru perioada 1860-1923. Conform acestui regulament
procedura alegerii decurgea în trei etape: întocmirea listei eligibililor, alegerea a trei
candidaţi şi

4
Sf. Ciprian, Scrisoarea 66, 8, apud Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 101. Pentru ecleziologia Sfântului
Ciprian vezi: Gabriel-Viorel Gârdan, Accente ecleziologice la Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei,
în Unitatea Bisericii, accente eclesiologice pentru mileniul III, coordonatori: Ioan Vasile Leb şi
Radu Preda, Editura
5
Limes, 2005, pp. 98-137.
Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, 8, 1,2;Epistola către Tralieni, 3,1, în Scrierile Părinţilor
6
Apostolici, p. 222 şi 205.
7
Dositei al Ierusalimului, Mărturisirea de credinţă, 10, apud Dumitru Staniloae, op. cit., pp. 101-102.
Dintre numeroasele canoane care reglementează prerogativele şi exigenţele funcţiei episcopale amintim:
1, 5, 14, 16, 25, 30, 34, 35, 38, 40, 41, 46, 47, 49, 50, 52, 58, 74, 76, 80, 81 Ap; 4, 6 I Ec.; 2, 3 II
Ec., 2, 8. 9 III Ec.; 2, 5, 12, 20, 22, 26, IV Ec.; 12, 19, 20, 37 Trulan; 2, 4, 12, VII Ec.; 2, 18 Ancira;
3, 7, 9, 13, 15, 16, 17, 18, 19, 23, 24, 25 Antiohia, 40, 47 Laodicea, 1, 2, 3, 5, 6, 7, 10, 11, 12, 15,
 17, 21 Sardica; 8, 9, 22, 23, 25, 33, 39, 43, 49, 50, 54, 55, 56, 65, 71, 74, 76, 77, 81, 85, 86, 87, 88,
106, 107, 120, 121, 123, 124, 132, 133 Cartagina; 7, 14, 16 I-II Constantinopol; ş.a.. Pentru text şi
explicaţii vezi: Arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, 1993.
86
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

apoi alegerea patriarhului dintre cei trei candidaţi. În primele două etape participau şi
mireni, aceştia având, prin urmare, dreptul de a propune candidaţi. Alegerea propriu-
zisă se făcea în Sinodul arhieresc8, cel ales urmând să fie confirmat de Poartă. În
ceea ce-i
priveşte pe eligibili, aceştia erau, pentru tronul patriarhal, toţi ierarhii care conduseseră
o eparhie timp de cel puţin şapte ani şi se bucurau de bunăvoinţa conducătorilor turci.
Pentru scaunul arhieresc (mitropoliţi şi episcopi) erau eligibili aceia care erau clerici de
cel puţin cinci ani, cunoşteau limbile greacă, turcă şi slavonă şi aveau titluri teologice9.
În Biserica din Rusia, mitropoliţii şi episcopii erau aleşi de Sfântul Sinod;
alegerea se confirma de către ţar şi hirotonirea se făcea de către Sfântul Sinod10. Şi
mutarea
episcopilor dintr-o eparhie în alta era decisă de către Sfântul Sinod. Episcopii11şi
mitropoliţii erau aleşi din rândul clerului care îndeplinea exigenţele canonice .
În Biserica greacă, conform Legii din 1852, episcopii erau numiţi de către rege,
dintr-o listă de trei candidaţi propuşi de Sfântul Sinod. Vârsta minimă pentru episcopat
era de 35 de ani, iar candidaţii trebuiau să deţină doctoratul în Teologie12. Eligibilii
trebuiau să fie deja clerici şi, obligatoriu, cetăţeni eleni.
În Biserica sârbă, până în 1879, anul proclamării autocefaliei acestei Biserici,
modul de alegere a fost similar celui din Patriarhia Constantinopolului. După acea dată,
toate variantele regulamentelor de alegere au avut ca principiu alegerea mitropolitului
Belgradului de către o Adunare electorală, din care făceau parte toţi membrii
Sinodului, toţi arhimandriţii, toţi protopopii, precum şi zece laici, mari demnitari ai ţării
(preşedintele consiliului de miniştri, ministrul cultelor, preşedintele şi vicepreşedinţii
Camerei, preşedintele Curţii de casaţie, preşedintele Curţii de conturi, rectorul
Universităţii şi decanul Facultăţii de teologie). Arhiereii eparhioţi erau aleşi de Sfântul
Sinod. Dreptul de întărire aparţinea regelui. Eligibili erau clerici şi mireni. Clericii
trebuiau să posede studii teologice, în timp
ce mirenii trebuiau în plus să fie sârbi, să aibă domiciliul stabil de cinci ani13în Serbia.
Mitropolitul era ales dintre episcopii eparhioţi, ori dintre episcopii pensionari .
În Mitropolia Transilvaniei, potrivit Statutului Organic, alegerea
mitropolitului revenea Congresului Naţional-Bisericesc electoral, adică lărgit ca număr
de membri (120 de membri, dintre care jumătate din Arhidieceza Sibiului şi cealaltă
din cele două eparhii sufragane), iar episcopii eparhiali erau aleşi în Sinoadele
eparhiale, alcătuite din două treimi laici şi o treime clerici. Cei aleşi trebuiau confirmaţi
de suveran.
În Mitropolia de Carloviţ, alegerea mitropolitului se făcea de către Congresul
Naţional Bisericesc. Episcopii eparhioţi erau aleşi de către Sinodul episcopesc.
Mitropolitul
propunea trei14
candidaţi, după care sinodalii alegeau unul. Urma confirmarea din partea
monarhului .
În Mitropolia Bucovinei-Dalmaţiei, mitropolitul era numit de către împărat,
considerat patron al Bisericii din Bucovina.

8
Gheorghe Cronţ, Alegerea ierarhilor în Biserica ortodoxă, Bucureşti, 1937, pp.
21-24. 9 Ibidem, pp. 21-22.
10
C. Chiricescu, Privire asupra instituţiunii sinodale în diferite Biserici ortodoxe de răsărit, Bucureşti, 1909,
11
p. 36.
12
Ibidem, p. 45.
Gheorghe Cronţ, op. cit., pp. 38-
40. 13 C. Chiricescu, op. cit., pp. 42-
45.
14
Ibidem, pp. 39-40.
87
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

În Exarhatul Bulgariei, Sfântul Sinod avea pregătită tot timpul o listă a

candidaţilor pentru episcopat. Lista era alcătuită din preoţi celibi, conducători de şcoli
teologice, arhimandriţi, egumeni de mănăstiri. Eligibilii trebuiau să fie clerici bulgari,
cu vârsta peste 30 de ani, cu studii teologice şi care ocupaseră diverse posturi
administrative
într-o eparhie timp de cinci ani. Pentru demnitatea de Exarh clericul15trebuia să fi
împlinit vârstă de 40 de ani şi să fi administrat o eparhie timp de cinci ani .
Alegerea episcopilor se făcea în Adunarea eparhială. Aici participau
reprezentanţii eparhiei, câte şase din fiecare plasă, din care jumătate erau clerici şi
jumătate mireni. Din lista permanentă de candidaţi erau alese două persoane, supuse
apoi aprobării Sinodului. Alegerea Exarhului bulgar decurgea în mod deosebit, dat fiind
faptul că exarhatul cuprindea la începutul secolului al XX-lea opt eparhii din Bulgaria
(devenită independentă abia în 1908) şi alte opt eparhii în Macedonia (atunci teritoriu
otoman, astăzi în Macedonia şi sud-vestul Bulgariei). Exarhul era obligat să-şi aibă
reşedinţa la Constantinopol. De aceea, alegerea exarhului era realizată de o Adunare
electorală specială, alcătuită din ierarhi
şi câte doi laici, numiţi de episcopi din fiecare eparhie. Cel ales trebuia să fie confirmat
de Poarta otomană şi apoi instituit de principele Bulgariei16. Eligibilii trebuiau să fie
clerici bulgari, cu vârsta peste 30 de ani, cu studii teologice şi care ocupaseră diverse posturi
administrative într-o eparhie timp de cinci ani. Pentru demnitatea de Exarh clericul 17
trebuia să fi împlinit vârstă de 40 de ani şi să fi administrat o eparhie timp de cinci ani .
Mitropolitul Muntenegrului era ales de Sinodul episcopal, sub preşedinţia
episcopului de Zahumlia şi Rassia. Erau aleşi18 trei candidaţi din cler, din care Principele
nominaliza pe cel care avea să fie mitropolit . În cazul vacanţei scaunului episcopal de
Zahumlia şi Rassia, Sinodul propunea trei candidaţi domnitorului, dintre care acesta
alegea pe unul19.

III. Instituţia episcopatului în Ţările Române în secolul al XIX-lea20

A. Regulamentele Organice şi instituţia episcopatului

În iunie 1828, generalul Jeltuhin a instituit două comisii a câte patru membri
din principatul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti (doi aleşi de către Divan şi doi aleşi
de autoritatea puterii de ocupaţie), la care s-a adăugat câte un secretar, a căror misiune
a fost redactarea proiectelor Regulamentelor Organice. Din cauza opoziţei interne,
comisia şi-a început activitatea abia în anul 1829. Sub guvernarea lui Jeltuhin a fost
elaborată
partea politică a Regulamentelor, partea administrativă fiind definitivată abia în timpul
guvernării generalului Pavel Kiselev21.
15
C. Chiricescu, op. cit., p.
16
46. Gh. Cronţ, op. cit., pp.
40-41. 17 C. Chiricescu, op.
cit., p. 46.
18
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, p.
273. 19 Ibidem, p. 298.
20
Mulţumim domnului conf. dr. Paul Brusanowski pentru bogatul material documentar pus cu
generozitate la dispoziţia noastră în vederea redactării acestui studiu.
21
Paul Brusanowski, Stat şi Biserică în vechea Românie (1821-1925), Editura Presa Universitară, Cluj-
 Napoca, 2010, pp. 13-14.

88
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Comisia a finalizat lucrările la 30 martie 1830. Proiectele au fost duse apoi la

Sankt Petersburg, spre a fi analizate şi completate de către o comisie româno-rusă. Au
fost readuse în ţară, unde, sub preşedinţia lui Kiselev, Adunările naţionale extraordinare
de revizie le-au
reanalizat, au mai adus câteva modificări, le-au votat şi apoi le-au editat22în câte trei
exemplare (unul pentru Rusia, unul pentru Turcia şi unul pentru Principate) .
Regulamentul Organic al Valahiei a fost pus în aplicare la 1 iulie 1831, iar
Regulamentul Organic din Moldova, la 1 ianuarie 1832, deşi au fost confirmate de
Poartă doar cu ocazia Convenţiei de la Sankt Petersburg din 17/29 ianuarie 1834.

Alegerea ierarhilor
În Evul mediu românesc, dreptul alegerii ierarhilor revenea membrilor
Soborului Ţării. Acesta era alcătuit din episcopi, egumeni şi boieri. De cele mai multe
ori părerea domnitorului era hotărâtoare în privinţa alegerii. Urma apoi „alegerea
canonică” sau ipopsifierea, dintre mai mulţi candidaţi, fiind confirmat întotdeauna cel
ales înainte de Sobor. Această alegere canonică doar de către un sinod episcopesc era o
procedură pur
formală, realizată „după săvârşirea alegerii, pentru respectarea principiului strict
canonic potrivit căruia arhiereul se alege de către arhierei”23. Tradiţia participării
laicilor din
Soborul Ţării la alegerea ierarhilor a fost păstrată şi în timpul regimului regulamentelor
organice, Soborul fiind înlocuit acum de Adunările Obşteşti Obişnuite (forurile
legislative ale ţării). La alegerea ierarhilor aveau posibilitatea să participe însă şi
boierii de treapta întâi, care nu erau membri ai acestei Adunări.
Criteriile pe care Regulamentele le prevedeau pentru candidaţii eligibili erau
următoarele: să fie clerici pământeni, să fi dat dovadă de o pilduitoare evlavie, de bune
ştiinţe şi dovedite vrednicii. După alegerea de către Adunare, urma întărirea alegerii de
către Domnitor, apoi înscăunarea după canoanele bisericeşti24. Mitropolitul era ales
dintre
episcopii în funcţie şi urma25
să fie întărit canonic de Patriarhia de Constantinopol,
conform vechiului obicei .

Judecarea ierarhilor
Regulamentele Organie prevedeau şi situaţia în care un ierarh putea să-şi
piardă scaunul. În această chestiune, regulamentele din cele două principate au fost puţin
diferite. În Muntenia, mitropolitul şi episcopii puteau fi înlăturaţi pentru abateri
duhovniceşti, precum şi din motive politice: „Mitropolitul şi episcopii vor fi nestrămutaţi
într-ale lor numiri,
afară numai la întâmplare de abateri din duhovniceştile lor datorii şi de o purtare
politicească vătămătoare statului, dovedită de Obişnuita Obşteasca Adunare şi cunoscută
de domn”26.

22
Sever Buzan, Regulamentele Organice şi însemnătatea lor pentru dezvoltarea organizaţiei Bisericii
Ortodoxe
23
Române, în ST, an VIII, 1956, nr. 5-6, p. 365.
Gheorghe Cronţ, op. cit., pp. 45-57; Liviu Stan, Mirenii în Biserică. Studiu canonic-istoric, Sibiu, 1939,
24
pp. 531-538.
Regulamentul Organic al Valahiei (ROV), c. VIII, art. 359, Regulamentul Organic al Moldovei (ROM),
c. IX, art. 411. Vezi textul integral în Colecţiunea vechilor legiuiri administrative. Regulamentele
 Organice ale Valahiei şi Moldovei. Textele puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Valahia şi la 1 ianuarie
1832 în Moldova.
Vol.25I. Ediţie sub conducerea profesorilor Paul Negulescu şi George Alexianu, Bucureşti,
1944.
26
ROV, c. VIII, art. 360 şi ROM, c. IX, art. 412.
ROV, c. VIII, art. 361.
89
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

În schimb, în Moldova, natura abaterilor şi procedura judecării lor a fost

precizată mai clar. Pentru abateri duhovniceşti, ierarhii urmau să fie judecaţi de 12
arhierei eparhioţi şi titulari din Principate, iar pentru abaterile politice, de o comisie,
formată din 12 arhierei şi 12 boieri mari (care nu aveau voie să fie rude sau duşmani ai
arhiereului judecat), aleşi de Adunarea Obştească, dar în lipsa episcopilor şi a
mitropolitului. Membrii comisiei urmau să voteze nominal o sentinţă. Raportul cu votul
majoritar trebuia înaintat Domnitorului. Dacă acuzaţia se dovedea întemeiată, se
trimetea Patriarhului de Constantinopol, spre caterisire, iar dacă se dovedea
neîntemeiată, reclamantul îşi pierdea rangul boieresc (dacă era boier) sau era pedepsit
după Pravile (dacă nu era boier). Potrivit prevederilor Regulamentului faptele politice
care îl făceau pe episcop pasibil de pedeapsă erau instigarea la nesupunere şi
nerespectarea poruncilor domneşti: „când vor întărâta răzvrătire cu tulburarea norodului
şi când se vor împotrivi la poruncile Domnului acelea legiuite şi27cunoscute de
Obşteasca Adunare pe temeiul pravilelor şi a<l> reglementului” .

Atribuţiile politice şi sociale ale clerului superior

Păstrându-se legătura cu tradiţia medievală, Regulamentele Organice au
prevăzut rolurile politice deosebite pe care trebuiau să le îndeplinească membrii clerului
superior.
În primul rând, mitropoliţii şi episcopii urmau să facă parte, de drept, din organul
legislativ al Principatelor, anume Adunarea Obştească Obişnuită, mitropolitul deţinând
rolul de preşedinte al Adunării28.
În al doilea rând, ierarhii urmau să supravegheze buna şi corecta evidenţă a
actelor de stare civilă, ţinută de preoţi, sub controlul Departamentului trebilor
dinlăuntru, un fel de minister de interne29.
În al treilea rând, ierarhii au deţinut largi prerogative judecătoreşti. Atât la
Mitropolie, cât şi la eparhiile sufragane existau încă din secolele anterioare consistorii
şi dicasterii, recunoscute de Regulamentele Organice. Membrii acestor organisme erau
preoţi, arhimandriţi, protopopi şi alţi demnitari bisericeşti, numiţi de ierarh.
Consistoriul judeca procese bisericeşti, de natură confesională; Dicasteriile erau
conduse de vicar
(locţiitorul episcopului) şi judecau probleme disciplinare şi matrimoniale (divorţuri).
Votul lor era numai consultativ, decizia fiind valabilă numai după aprobarea de către
episcop30.
Desigur, cea mai înaltă instanţă judecătorească bisericească era cea de la Mitropolie.
La şedinţele Dicasteriei din capitală participau şi boieri din Divan (care se aflau la
Mitropolie cu alte probleme sau pentru protejaţi de-ai lor), episcopi eparhioţi, episcopi
titulari şi ierarhi din Patriarhiile orientale, aflaţi în vizită în Ţările Române.
Consistoriile şi dicasteriile au fost instanţe de judecată pentru procese cu caracter
bisericesc, aici găsindu-şi rezolvare diferendele dintre clerici, apoi cele privitoare la
averea Bisericii, dar şi cele referitoare la familie şi persoane individuale. Au dat
sentinţe în cauze civile (neînţelegerile între soţi,
27
ROM, c. IX, art. 413.
28
ROV, c. I, art. 45-48; ROM, c. I, art. 48-49. Sever Buzan, art. cit, p. 369.
29
ROV, art. 115; ROM, art. 139. Ion Ţuţuianu, Statul şi Biserica românească în epoca premodernă.
 Studiu juridic, Bacău, 2003, pp. 72-73.
30
Nicolae Dobrescu, Studii de istoria Bisericii Române contemporane, vol. I (1850-1895), Bucureşti,
1905, p. 43.

90
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

divorţuri, desfacerea logodnei, neînţelegeri dintre părinţi şi copii, neînţelegeri în

privinţa zestrei sau moştenirii, anulare de testamente) şi penale (violurile, incesturi,
răpirile de fecioare, seducţia, prostituţia, bigamia şi sodomia).
Mitropolitul, în calitate de întâistătător bisericesc, deţinea independenţă totală
asupra litigiilor bisericeşti. El dădea sentinţe civile sau penale, acestea fiind îndeplinite
fie de clerici, fie de slujbaşi laici. Nu era obligat să raporteze Domnului sentinţa dată.
Prin Decretul Organic, emis de Cuza, Dicasteriile eparhiale, cu rol de rezolvare a
problemelor
matrimoniale, vor fi desfiinţate, dat fiind faptul că toate31 chestiunile matrimoniale au
fost preluate de tribunalele civile în locul celor bisericeşti .
Cea mai importantă sarcină politică a mitropoliţilor urma să fie prezidarea
Adunării pentru alegerea Domnitorului (Adunarea Obştească extraordinară). Atât
mitropoliţii, cât şi episcopii faceau parte de drept din aceste adunări, mitropolitul fiind
preşedintele de drept al Adunării, iar în lipsa acestuia, episcopul cel mai înalt în rang.
Adunarea Obştească extraordinară din Muntenia era compusă din 190 de membri, iar în
Moldova din 130 de membri. Procedura alegerii Domnului era similară în cele două
Principate.
Adunarea se convoca în biserică, alegerea făcându-se după celebrarea Sfintei
Liturghii. Mitropolitul, după o scurtă cuvântare, citea, în numele tuturor electorilor, un
jurământ, cu următorul conţinut: „Jur că la alegerea ce voi face, nu voi fi amăgit de
către vreun interes în parte sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci
binele şi fericirea obştii îmi va fi cel dintâi scop”.
După citirea acestuia, fiecare dintre electori, cu mâna pe Biblie, pronunţa „jur!”.
Urma apoi votarea cu buletine de vot. Doi secretari şi trei asesori strângeau buletinele
de vot şi le predau mitropolitului. Acesta, cercetându-le declara rezultatul alegerii32.
Urma
apoi înscăunarea şi mirungerea Domnitorului, săvârşită de mitropolit în catedrală. Noul
Domn, cu mâna pe Sfânta Scriptură, urma apoi să rostească jurământul33: „Jur, în
numele
Sfintei Troiţe, să păzesc întocmai şi nestrămutat pravilele şi legiuirile principatului
Valahii [respectiv Moldovei – n.n.] după regulamentul cel întocmit şi să fac a se păzi şi
a se ţinea întru toată virtutea lor”34.
Pe lângă faptul că mitropolitul conducea procesul de alegere a domnitorului,
el gira şi locotenenţa în timpul vacanţei scaunului domnesc. De asemenea, îndeplinea
misiuni diplomatice şi, aşa cum am văzut, deţinea prerogative judecătoreşti35.
Regulamentele
Organice au mai restrâns aceste drepturi ale clerului înalt, mai ales în domeniul
administrativ şi judecătoresc, şi au fixat clar limitele de acţiune ale clerului, tocmai
pentru a preîntâmpina abuzurile36.

31
Mircea Păcurariu, Dicasteria şi Consistoriul Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, an. 87, 1959, nr. 7-
10, pp. 961-979; Gheorghe Cronţ, Instanţele de judecată ale Bisericii din Ţările Române în secolele
XIV-XVIII, în MMS, nr. 5-6, 1976, pp. 338-359; Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic.
Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Bucureşti,
2004, pp. 10-23.
32
ROV, art. 2, 29-43 şi ROM, art. 2, 27-
45. 33 Ion Ţuţuianu, op. cit., pp. 69-71.
34
ROV, art. 44 şi ROM, art. 47.
35
Paul Brusanowski, op. cit., pp. 16-
18. 36 Sever Buzan, art. cit., p. 369.
91
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

B. Reglementări privind alegerea ierarhilor în anii 1850-1851

În Ţara Românească, la mijlocul anului 1850 nu mai exista nici un ierarh în
scaun: mitropolitul Neofit trecuse la cele veşnice la 13/14 ianuarie 1850; la Râmnic,
scaunul era vacant din 1840, la Buzău din 1846, iar la Argeş din 1845. În Moldova,
scaunul mitropolitan a rămas vacant după trecerea la cele veşnice a lui Meletie Lefter
Brandaburul (1848); existau în scaun doar ierarhii de la Roman, Veniamin Roset (†
14 iulie 1851) şi Huşi (Sofronie Miclescu).
Ca urmare a evoluţiei situaţiei postrevoluţionare, nemaiexistând vechile
Adunări obşteşti, Guvernele Principatelor nu au ştiut cum să procedeze în cazul
alegerilor de ierarhi. Au cerut sfat la Poartă, care, după consultări cu Rusia, a acceptat
ca alegerile să se desfăşoare după vechiul obicei, în adunări electorale. La aceste
adunări electorale urmau să participe, în Ţara Româneacă, alături de membrii
Divanurilor şi alţi demnitari, precum şi 12 persoane din cler. În Moldova acestea erau
alcătuite din cei mai importanţi
membri „ai clirosului şi din egumenii 37pământeştilor mănăstiri”, dar şi din câte patru
boieri din fiecare din cele dintâi ranguri .
Alegerile din Ţara Românească s-au desfăşurat în zilele de 14-15 septembrie
1850, fiind aleşi: mitropolitul Nifon şi episcopii Calinic al Râmnicului († 1868), Filotei
al Buzăului (pus în retragere la 19 iunie 1859), Climent al Argeşului († 1862). În
Moldova, Sofronie Miclescu a fost ales mitropolit la 10 februarie 1851; în aceeaşi zi a
fost ales şi Meletie Istrate episcop la Huşi († 1857).
Aceste alegeri de ierarhi au fost ultimele săvârşite până la decretul lui Cuza de
numire a episcopilor şi lupta pentru canonicitate din mai 1865.

C. Instituţia episcopatului şi legile lui Cuza

Decretul Organic şi unificarea Bisericii româneşti
Încă din anul 1862, după unirea politică a Principatelor, Cuza a intenţionat să
desăvârşească şi unirea bisericească şi, de asemenea, să asigure Bisericii din Principate
statutul de autocefalie. Intenţia sa de organizare a Bisericii Ortodoxe Române şi-a
exprimat-o în scris deputaţilor, pronunţându-se pentru „înfiinţarea unei autorităţi
sinodale centrale”38.
În acest scop, la 3 noiembrie 1863, în mesajul de deschidere a Adunării legislative a
României, sesiunea 1863-1864, Cuza a enunţat printre proiectele de legi ce aveau să fie
discutate şi votate în acea sesiune şi pe acela referitor la Biserică: „Legea pentru unirea
Bisericii Române, care până astăzi, prin organizaţiunea ierarhiei sale, este încă în stare
de separatism”39.
Fiind un act de o deosebită importanţă, s-au elaborat mai multe proiecte,
asupra cărora s-au desfăşurat dezbateri publice. Unul dintre aceste proiecte a fost
elaborat de

37
Gh. Cronţ, op. cit., pp. 51-52 şi 57-58; Liviu Stan, op. cit., p. 579-582; Corneliu G. Zăvoianu, Mitropolitul
Nifon
38
Primat al României (1850-1875). Viaţa şi activitatea, în ST, seria a III-a, LII, 2000, nr. 3-4, p.
20. N. Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea lui Alexandru Ioan Cuza, 1820-20 martie-1970, în
BOR, an
LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p.
383. 39 C. G. Zăvoianu, art. cit., p.
112.
92
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii publice40. În vederea alcătuirii acestui proiect a fost

consultat şi Dionisie Romano, episcop-locotenent la Buzău. Acesta a fost de părere că
nu este bine ca să se încalce canoanele prin ingerinţa Guvernului şi că este necesară
convocarea unui Sinod care, „pe lângă chestiunile religioase şi chestii particulare” cu
privire la cler, să discute şi chestiunile materiale şi organizatorice ale clerului. De
asemenea, ierarhul a propus ca la acest Sinod să fie convocaţi pe lângă mitropoliţi şi
episcopi şi alţi membrii din rândul clerului, adică arhimandriţi, protopopi sau preoţi, ca
să nu se poată obiecta că „arhiereii şi arhimandriţii fiind călugări, n-ar cunoaşte nevoile
şi necesităţile clerului lumean”. Ţinând seama de aceste propuneri, Ministerul Cultelor
a cerut tuturor eparhiilor să se pronunţe asupra „bazelor ce pot servi la un proiect
pentru reorganizarea Bisericii Române şi de trebuinţele clerului ce vor servi la alcătuirea
bugetului viitor”.
Cele mai multe eparhii s-au conformat invitaţiei Guvernului şi au convocat
consilii clericale, care, în urma discuţiilor, au încheiat procese verbale cu rezultatele
acestora. Excepţie au făcut episcopia Romanului, mitropolia Moldovei şi episcopia
Buzăului, unde locţiitorul de episcop, arhimandritul Ghenadie Ţeposu a redactat un
proiect propriu de organizare a Bisericii Române.
Contrar cerinţelor Guvernului, consiliul clerical de la episcopia Argeşului, sub
influenţa arhiereului Neofit Scriban, s-a opus noii organizări a Bisericii prin
intermediul
Guvernului motivând această poziţie cu faptul că Biserica este foarte bine organizată în
baza tradiţiei sale canonice, astfel încât orice intervenţie din afară este de prisos41.
Presa vremii a ilustrat pe larg amplele controverse legate de acest proiect. În
cele din urmă, după îndelungi dezbateri, s-a cristalizat o propunere unanim acceptată cu
privire la noua organizare: „unirea Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite Române
sub un singur cap (rezidenţa în Bucureşti), care va administra Biserica conform
canoanelor ecumenice şi spiritului de progres cerut de timp pentru naţia română,
independentă de
înrâuririle altei autorităţi eclesiastice exterioare, conservând însă strict acurateţea
dogmelor şi a misterelor religiunei care au fost42şi vor fi scutul drepturile noastre de
autonomie” .
Prin urmare, unirea pe plan intern şi autocefalia pe plan extern au fost cereri
unanime. Opinii divergente au existat însă cu privire la componenţa viitorului Sinod
general. De la Buzău, arhimandritul Ghenadie dorea un Sinod mixt, din care să facă
parte ierarhi, dar şi alţi membri din cler. Pe de altă parte, de la Râmnic, se propunea tot
un sinod mixt, din care să facă parte reprezentanţi ai clerului superior, dar şi rectorii şi
profesorii de teologie de la seminarii, preoţi, numiţi de episcopi şi aprobaţi de
domnitor, precum şi reprezentanţi laici ai puterii politice şi ministrul Cultelor.

40
În Consiliul de Stat, însărcinat de Cuza să pregătească noile legi din Stat, a făcut parte şi August
Treboniu Laurian. Acest fapt a dat naştere la multe speculaţii, potrivit cărora organizarea sinodală din
Regat, cu
41
participanţi laici, ar fi fost inspirată de organizarea lui Şaguna (N. Dobrescu, op. cit., p. 117).
C. G. Zăvoianu, art. cit., p. 110. Influenţa şaguniană asupra lui Neofit Scriban este evidentă. Şaguna
afirmase: „în aceea împrejurare zace însemnătatea clasică a Instituţiunilor Bisericii noastre, că acelea
se trag din timpul Apostolilor, din timpul bărbaţilor apostoleşti, şi de la următorii nemijlociţi şi
 mijlociţi ai lor, şi că sunt aşa de aplicabile la împrejurările prezente, în care trăim, ca (şi) cum s-ar fi
hotărât acelea ieri sau
alaltăieri”
42
(Andrei Şaguna, Anthorismos, Sibiu, 1861, p.
131). Ibidem.
93
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Proiectul Guvernului, pus în dezbatere publică la începutul anului 1864

recunoştea la art. 1 apartenenţa Bisericii Ortodoxe Române la familia Bisericii de
Răsărit. În virtutea acestei apartenenţe, Biserica Română putea să se consulte în privinţa
dogmelor cu Biserica Ecumenică de la Constantinopol, „când Sinodul ţării va găsi de
cuviinţă”. Articolul 2 prevedea autocefalia, Biserica Ortodoxă Română fiind declarată
Biserică independentă
de oricare altă Biserică, condusă şi administrată „de chiriarhul României, care va purta
titlul de Primat al României, de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi”43.
Aflând de proiectul legii de organizare bisericească din România, patriarhul de
Constantinopol, Sofronie al III-lea (1863-1866), s-a arătat extrem de îngrijorat şi
alarmat a cerut pe un ton imperativ mitropolitului Nifon al Ungro-Vlahiei, în
scrisoarea din 8 februarie 1864, să-l sfătuiască şi să-l mustre, chiar cu preţul jertfei, pe
domnitorul Cuza pentru abaterea de la dogma ortodoxă. Nifon i-a răspuns, la 30 aprilie
1864: „cu mirare m-am gândit asupra mustrărilor făcute prin epistola Voastră sinodală şi
patriarhală; pentru că nimeni până astăzi nu s-a gândit şi sunt convins că nimănui
niciodată nu-i va trece prin gând, de a se introduce schismă între Biserica mumă şi
Biserica fiică […], însă atunci când progresul neamului şi gradul său de dezvoltare
intelectuală va cere oarecare ameliorare şi din punctul de vedere al acestei orânduieli,
asigur pe Înalt Prea Sfinţia Voastră că Biserica
română […] nu va neglija legăturile ei veşnice existente cu Biserica mumă, cu care se
cunoaşte pe sine reciproc de garantă, atât în ceea ce priveşte credinţa, cât şi viaţa”44.
Cu toată ingerinţa şi împotrivirea patriarhului constantinopolitan, la 3
decembrie 1864 a fost emis şi la 6 decembrie 1864 a fost promulgat Decretul
organic. Acesta a fost completat cu două regulamente: Regulamentul pentru alegerea
membrilor Sinodului general al Bisericii Române (promulgat tot la 6 decembrie 1864) şi
Regulamentul interior al Sinodului general (prevăzut în art. 14 al Legii sinodale şi
promulgat la 29 noiembrie 1865), votate, împreună cu Decretul organic, în Cameră şi
Senat în 20 ianuarie 1865,
respectiv 12 februarie 1865, sub numele de Lege pentru numirea de metropoliţi şi
episcopi eparhioţi în România45.
Decretul conţinea 26 articole, grupate în cinci capitole. Primul articol al
decretului exprima autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, adică independeţa sa în
ceea ce priveşte organizarea şi administrarea. Articolul 2 prevedea unificarea Bisericii
Ortodoxe din cele două fost principate româneşti prin înfiinţarea unui Sinod central şi a
mai multor Sinoade eparhiale, iar articolul 3 menţiona unitatea dogmatică a Bisericii
Române cu Biserica ecumenică de la Constantinopol.
Capitolul al II-lea preciza componenţa Sinodului general şi a Sinodului
eparhial. În componeneţa Sinodului general se regăseau mitropoliţii, episcopii eparhioţi
şi arhiereii români, câte trei deputaţi, aleşi din fiecare eparhie, fie dintre preoţii de
mir, fie dintre laicii cu cunoştinţe teologice. Erau de asemenea membri ai Sinodului
general decanii Facultăţilor de Teologie din Bucureşti şi Iaşi. La lucrările sinodului
avea dreptul să participe şi ministrul cultelor, însă acesta nu avea drept de vot.
Capitolul III (art.15-22) cuprindea atribuţiile Sinodului general, acesta fiind
definit ca „putere legislativă şi administrativă” (art. 15) De asemenea, Sinodului
general îi erau atribuite şi competenţe în materie de judecată bisericeacă (art. 19).
Competenţele

43
Ibidem, p.
 112. 44 Ibidem,
p. 115.
45
Paul Brusanowski, op. cit., pp. 69-70.
94
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

legislative ale sinodului vizau reglementarea disciplinei bisericeşti şi monahale, a

ritualurilor, hirotoniilor, organizarea învăţământului teologic, înfiinţarea de noi
unităţi teritoriale. Atributele administrative ale aceluiaş sinod erau hirotonirea clerului
superior, organizarea parohiilor şi a activităţii preoţilor, educaţia clerului, publicarea
cărţilor de cult, aprobarea intrării în cinul monahal, supravegherea administrării
eparhiilor de către mitropoliţi şi episcopi. În materie judiciară, de competenţa
sinodului general era judecarea conflictelor dintre episcopii eparhioţi şi mitropoliţi,
apelul în ultimă instanţă a clerului în privinţa disciplinei bisericeşti.
Capitolul IV (art. 23-25), era dedicat Sinoadelor eparhiale şi atribuţiilor
acestora. Sinodul eparhial era alcătuit din episcop sau mitropolit, ca preşedinte, apoi
din câte trei membri ai clerului, aleşi pentru sinod, din decanii Facultăţilor de Teologie
din Bucureşti şi Iaşi şi din rectorii Seminariilor Teologice. Atribuţiile sinodului
eparhial erau acelea de a executa deciziile Sinodului general şi de a exercita dreptul
de judecată în materie de disciplină bisericească.
Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii
Ortodoxe Române cuprindea 21 de articole, grupate în trei capitole, stabilind cine
erau electorii, care erau eligibilii în Sinodul general, şi care era procedura alegerii.
Potrivit acestui regulament aveau drept de vot: „preoţii de mir români,
hirotonisiţi în ţară şi bucurându-se de exerciţiul sacerdoţiei lor; profesorii de materii
religioase la Seminarii şi superiorii de mănăstiri”.
Puteau fi aleşi ca membrii ai Sinodului general: preoţii de mir, în exerciţiul
dreptului de alegători şi cu studii de cel puţin patru clase într-un seminar. Laicii
întrunind următoarele condiţii: vârsta de 40 de ani; cunoştinţe teologice, dovedite sau
prin atestate sau prin o funcţiune de minimum 3 ani ca profesori în un Seminar, ori
Facultate teologică
din ţară. Pe lângă aceste condiţii laicilor li se cerea o conduită morală ireproşabilă, în
special în relaţii interpersonale şi în chestiuni de natură economică46.
Regulamentul interior al Sinodului general a fost mai cuprinzător. În cele 67
de articole, grupate în zece capitole, era descris modul de lucru al Sinodului general:
organizarea, modul de desfăşurare a şedinţelor, comisiile sinodale, procedura de vot,
documentele interne, disciplina internă47.
Întrucât în actele legislative emise anterior această problemă nu fusese
explicitată, la 11 ianuarie 1865, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a emis ordonanţa
domnească
numărul 34, prin care, la articolul 1 decreta: „Prea Sfinţia48 Sa Părintele mitropolit din
Bucureşti va purta titlul de mitropolit Primat al României” .
Aceste acte normative care reglementau organizarea Bisericii Ortodoxe
Române, alegerea membrilor Sinodului general şi a Sinoadelor eparhiale, precum şi
modul de funcţionare a instituţiei sinodale va fi urmată de un act normativ legat
de instituţia episcopatului care va deschide şirul unor lungi dispute canonice.

46
Nicolae Isar, Relaţiile Stat-Biserică în România modernă (1821-1914), Bucureşti, 2007, pp.106-108;
Vasile Boerescu, Codicele român sau Colecţiune de toate legile României, ediţia a II-a, Bucureşti,
1873, pp.140-141.
47
Ioan M. Bujoreanu, Colectiune de legiuirile României vechi şi nuoi, câte s-au promulgatu pene la
finele anului 1870, Bucureşti, 1873, pp. 1792-1795.
48
N. Şerbănescu, art. cit., p. 388.
95
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Legea pentru numirea de episcopi şi mitropoliţi

Prin decretul din 17 noiembrie 1864, Cuza a înfiinţat o nouă episcopie, cea a
Dunării de Jos. Textul decretului prevedea faptul că nou înfiinţata eparhie a Dunării de
jos avea jurisdicţie asupra judeţelor Ismail, Bolgrad şi Domeniile Covurlui şi Brăila;
reşedinţa era fixată în Ismail. De asemenea, art. 2 prevedea faptul că „Prea sfinţitul
arhiereu Melchisedec este numit în funcţiunea de locotenent de episcop al eparhiei
„Dunării de Jos”49. Aşadar, Cuza l-a numit pe Melchisedec Ştefănescu drept locţiitor de
episcop al noii eparhii, fără să fie invocată o hotărâre a Sfântului Sinod în acest sens,
hotărâre care, de altfel, nu exista. Ulterior, Melchisedec, locotenentul de la Ismail, prin
Legea pentru numirea de episcopi şi mitropoliţi, a fost numit episcop eparhiot, evident
fără ca Sfântul Sinod să se fi pronunţat în vreu fel.
Legea pentru numirea de episcopi şi mitropoliţi a fost votată la 20 ianuarie
1865 de Cameră şi la 12 februarie de către Senat şi a fost sancţionată de Alexandru
Ioan Cuza la 11 mai 1865.
Noua lege a creat „o mare vâlvă şi mişcare” atât în rândul clerului intern, cât şi
în relaţiile cu Biserica Ecumenică de la Constantinopol, întrucât contrar canoanelor
Bisericii Răsăritene, care prevedeau alegerea capilor bisericeşti a fost introdusă
numirea acestora de către conducătorii „lumeşti”, mai precis de către domnitor.
Pentru că aproape toate eparhiile erau conduse de locotenenţi de episcopi, era
nevoie de ocuparea scaunelor cu episcopi titulari definitivi. Din acest motiv, demersul
pentru completarea acestor scaune a fost iniţiat imediat după promulgarea legii.
Chiar cu o zi înainte de promulgare, la 10 mai 1865, ministrul de atunci al
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, D. Vernescu, a supus Consiliului de miniştri deliberarea
cu privire la numirea de ierarhi pentru eparhiile vacante, şi anume: pe Calinic
Stavropoleos (Miclescu) pentru Mitropolia Moldovei şi a Sucevei; pe Neofit de Edessa
(Scriban) pentru Episcopia de Argeş, pe Ghenadie (Ţeposu) pentru Episcopia
Romanului, pe Atanasie Troados (Stoianescu)
pentru Episcopia Buzăului, pe Dionisie Traianupoleos (Romano) pentru Episcopia
Huşilor şi pe Melchisedec (Ştefănescu) pentru Episcopia Dunării de Jos50. În şedinţa din
aceeaşi zi
Consiliul de miniştri a probat propunerea ministrului Cultelor, după care, Cuza a întărit
numirile prin Decretul nr. 670/ 10 mai 1865. Între cei numiţi se găsea şi o persoană
care încă nu fusese hirotonit întru arhiereu.
La 14 mai ministrul Cultelor a încunoştinţat despre aceste numiri pe
mitropolitul Nifon, cerându-i totodată să-l hirotonească pe arhimandritul Ghenadie
într-u arhiereu. La 26 mai erau deja invitaţi ceilalţi miniştri să ia parte la învestirea
noilor chiriarhi,
ceremonie care avea să aibă loc a doua zi, în 27 mai 1865.
Cum între timp Neofit Scriban51 demisionase din scaunul de Argeş, pentru care
fusese numit, la 26 mai 1865 Consiliul de miniştri a aprobat o rocadă a nou numiţilor
chiriarhi, care acceptaseră posturile. Astfel Ghenadie a trecut la Argeş, în locul lui

49
Nicolae Dobrescu, op. cit., nota 1, p. 106. Ţinuturile Ismail şi Bolgrad, retrocedate Moldovei în
1856, fuseseră administrate de un Consistoriu dependent de Mitropolia de Iaşi. În cazul noii
eparhii, s-a mai luat şi judeţul Covurlui de la eparhia Huşilor şi judeţul Brăila de la episcopia
Buzăului. Judeţul Cahul, din Basarabia, s-a trecut la eparhia Huşilor, iar eparhia Buzăului a rămas
cu trei judeţe. În felul acesta au
funcţionat două mitropolii (Moldova şi Muntenia), cu câte trei episcopii (Ibidem, p.
137). 50 N. Şerbănescu, art. cit., pp. 396-397.
51
Pentru detalii privind viaţa şi activitatea fraţilor Neofit şi Filaret Scriban a se vedea Mircea Păcurariu,
Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, pp. 95-
124. 96
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Neofit, Atanasie a trecut la Roman, iar Dionisie Romano a fost mutat la Buzău. În
urma acestor mişcări scaunul de Huşi rămase liber. Ca urmare a acestui fapt, în 19 iunie
1865, la
recomandarea ministrului Cultelor, Consiliul de miniştri l-a numit în 52 acest scaun pe
arhiereul Iosif Gheorghian, întărit apoi de domnitor, în 23 iunie 1865 .
În urma adoptării şi aplicării acestei legi, în ţară existau două categorii de
chiriarhi, cei care fuseseră aleşi conform canoanelor şi obiceiului ţării (Nifon al Ungro-
Vlahiei şi Calinic de la Râmnic), şi cei noi, numiţi şi învestiţi după noua lege, socotiţi
de unii teologi drept „necanonici”.
Între primii, avându-l în frunte pe episcopul demisionar Neofit Scriban,
susţinuţi şi de Patriarhia ecumenică, şi cei din urmă au început disputele, acestea
reflectându-se în desfăşurarea Sinodului general, dar şi viaţa Bisericii româneşti.

Lupta pentru canonicitate

În 1865 existau, aşadar, în cele două mitropolii româneşti extracarpatice doar
doi ierarhi „canonici”: mitropolitul Nifon de la Bucureşti şi episcopul Calinic al
Râmnicului.
Ceilalţi şase erau arhierei titulari, numiţi de către domn locotenenţi de
episcopi, iar apoi chiar episcopi (prin decret).
În funcţie de poziţia lor faţă de Legile lui Cuza, s-au format în ţară două
partide bisericeşti. Pe de o parte, au fost ierarhii numiţi de Cuza, anume: Melchisedec
Ştefănescu, Dionisie Romano, Calinic Miclescu, Iosif Gheorghian; aceştia au sprijinit
politica bisericească
a domnitorului. De cealaltă parte s-au situat fraţii Neofit şi Filaret Scriban, Iosif
Bobulescu, Ioanichie Evantia53, cărora li s-au mai alăturat preoţi şi chiar laici, precum
Scarlat Rosetti,
conducătorul ziarului Ecclesia, transformat în tribună a canoniştilor, adică a celor care
cereau păstrarea canoanelor şi alegerea episcopilor, nu numirea lor de către domnitor.
În această dispută s-a implicat şi Patriarhia Ecumenică, de două ori nemulţumită: mai
întâi pentru secularizarea averilor mănăstirilor închinate, iar apoi datorită proclamării
unilaterale a autocefaliei Bisericii româneşti.
După ce, la 8 februarie 1865, ca urmare a adoptării legii secularizării,
patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea a trimis o scrisoare mitropolitului Nifon, în care
considera secularizarea drept „îndrăzneală afară de toată legea omenească şi
dumnezeiască” şi îi
cerea mitropolitului Nifon să-i arate lui Cuza greşeala în care căzuse şi să se
împotrivească Guvernului la măsurile care loveau dogmele Bisericii54, la 12 aprilie
1865, patriarhul
ecumenic a convocat Sinodul patriarhal, cu scopul de a condamna „cele trei proiecte de
legi dacice despre Sinod, monahi şi mănăstiri şi despre alegerea şi judecata
arhiereilor”,
considerându-le drept „un început şi o bază independentă declarată (predicată) de sine a
Bisericii dacice, dintr-un început putred şi anticanonic”55.
A urmat o corespondenţă între patriarh şi Cuza, precum şi între patriarh şi cei
doi mitropoliţi. Scrisorile patriarhale au fost aduse în ţară de un delegat patriarhal,
arhimandritul Eustatie Cleobulos, iar în conţinutul lor se imputa Bisericii româneşti
52
N. Şerbănescu, art. cit., pp. 395-397.
53
Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate, în ST, an. IX,
1957,
54
nr. 1-2, p. 96.
55
N. Dobrescu, op. cit., pp. 128-129.
C. G. Zăvoianu, art. cit., p. 120; N. Şerbănescu, art. cit., p. 398.
97
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

introducerea de inovaţii anticanonice: proclamarea unilaterală a autocefaliei; admiterea

mirenilor în Sinod; convocarea Sinodului de către Domnitor; numirea de către Domnitor
a episcopilor; măsurile restrictive cu privire la monahi, etc.
Eustatie Cleobul a rămas în România aproape o lună (22 aprilie - 14 mai
1865), fiind primit cu ostilitate de oficialităţi56. Nu s-a rezumat la transmiterea
scrisorilor şi la
mustrarea mitropoliţilor, ci le-a cerut episcopilor sprijinul împotriva domnitorului. În
acest sens s-a adresat şi consulilor Puterilor străine. Drept urmare, a fost expulzat din
ţară, fără să primească scrisorile de răspuns către patriarhul ecumenic.
În scrisorile de răspuns trimise ulterior Patriarhiei Ecumenice, cei doi
mitropoliţi au apărat autocefalia Bisericii româneşti. Răspunsul domnitorului Cuza a fost
însă deosebit
de vehement, declarând că nu acceptă nici un fel de amestec al Patriarhiei „în chestiuni
de administraţie, deturnând orânduiala internă a unei alte Biserici independente57şi
autocefale” .
Desigur că patriarhul ecumenic a considerat răspunsurile primite drept un afront, drept
pentru care a convocat un alt Sinod patriarhal extraordinar, la 8 octombrie 1865, care a
condamnat legislaţia românească drept necanonică. Se pare că intenţia patriarhului
ecumenic a fost să anatemizeze Biserica românească. Împrejurările interne însă
(abdicarea forţată
a lui Cuza, la 11 februarie 1866) l-au determinat să-şi modereze atitudinea şi anume să
rupă legăturile numai cu episcopii „necanonici” 58 şi să păstreze legătura cu arhiereii
canonici
Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, cărora le-a atras atenţia, la 8 şi 27 februarie 1866,
să nu slujească împreună cu cei „necanonici”. Aceleaşi îndemnuri i-au fost adresate şi
mitropolitului Nifon, mustrându-l totodată pentru faptul că nu a informat despre
hirotonia
şi instalarea episcopilor necanonici. În fine, patriarhul ecumenic l-a sfătuit pe Nifon să
nu mai recunoască pe alţi episcopi numiţi de Guvern59.
În aceste condiţii, episcopii necanonici s-au aflat într-adevăr în faţa unei
dileme: dacă acceptau numirea prin decret, beneficiau de sprijinul Guvernului şi puteau
să-şi exercite misiunea arhierească, dar intrau în conflict cu Patriarhia ecumenică. Dacă
respingeau numirea prin decret, pe motive canonice, nu mai beneficiau de sprijinul
autorităţilor civile, deveneau izolaţi, însă în comuniune cu Patriarhia ecumenică. Şi-au
argumentat poziţia şi prin considerarea deputaţilor din Parlament drept reprezentanţi ai
poporului, aleşi prin voinţă liberă, iar a Domnului (prin faptul că era împuternicit de
aceştia) ca executor al voinţei naţionale, astfel că numirea episcopilor de către Domn
echivala, din punctul lor de vedere, cu numirea de către popor.
„Canoniştii” au acţionat însă diferit. Neofit Scriban a refuzat numirea prin
decret şi nu a vrut să ia în primire eparhia Argeşului, fiind susţinut în poziţia sa şi de
fratele său, Filaret. Acesta i-a cerut lui Melchisedec, printr-o scrisoare din mai 1865, să
demisioneze. Potrivit istoricului Nicolae Dobrescu, a fost o adevărată fericire pentru
tânărul stat românesc că Melchisedec nu s-a alăturat Scribanilor. Pentru apărarea
demnităţii Statului şi a autorităţii Domnului, Melchisedec a rămas în funcţie60. În
lupta dintre
„partizanii canoanelor” şi episcopii „necanonici”, mitropolitul primat Nifon a adoptat o
poziţie „imparţială”, retrăgându-se din dispută. S-a apărat în faţa Patriarhiei, afirmând
56
C. G. Zăvoianu, art. cit., pp. 125-
126. 57 Ibidem, p. 130.
58
N. Dobrescu, op. cit., pp. 127-
132. 59 C. G. Zăvoianu, art. cit., p.
151.
60
N. Dobrescu, op. cit., pp. 120-121.
98
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

că, în situaţia dată nu putea face decât să rămână liniştit şi paşnic, 61deoarece, în cazul în
care ar fi apărat interesele Patriarhiei, risca ca el însuşi să fie depus .
Lupta pentru canonicitate a început pe baza principiilor. În mai multe articole
de presă publicate de „necanonici”, „canoniştii” erau combătuţi prin aceea, că episcopii
din trecutul Bisericii româneşti, precum şi cei din Transilvania sau Carloviţ erau aleşi
nu doar de către episcopi, ci şi de clerul inferior, de laici, ba chiar şi de reprezentanţii
autorităţilor statale. Neofit Scriban a răspuns însă printr-o broşură, cuprinzând predica
rostită de el la 10 iulie 1867, în Biserica Amza62. În aceasta, Neofit a recunoscut
alegerea
canonică a episcopilor în istoria Bisericii româneşti, atât în Principatele extracarpatice,
cât şi în Transilvania: „Alegerea episcopilor ori de se face numai de către cler, cum a
fost în Moldova până la Cantemir, este canonică; ori se face de către cler împreună cu
notabilii cei bine credincioşi, tot este canonică; episcopi necanonici sunt aceia care
se numesc de către stăpânitorii lumeşti, sau se pun prin vulg […] Episcopii în
Transilvania se aleg de către cler şi de notabili, ceea ce zic şi orânduiesc şi
Sfinţii Apostoli şi canoanele Sinoadelor, şi Iustinian, şi ne mirăm cum Propaganda zice
apoi că nu cunoaşte ca Transilvania să fie separată de mama Biserică? Apoi oare cum să
se facă una ca aceasta
când alegerile episcopilor63ei sunt canonice, chiar şi după imperatorul Iustinian, pe care
ea îl recunoaşte mai sus? ”
Un alt argument al „schismaticilor” a constat în modul de întărire sau de
numire a episcopilor de către împăraţi, de-a lungul secolelor. Neofit Scriban a
accentuat poziţia împăraţilor bizantini, care „nu au siluit dispoziţiile Sfintelor
Canoane sau drepturile Episcopatelor”. Citând Istoria bisericească a mitropolitului
ardelean Andrei Şaguna, Neofit a considerat că împăraţii au sprijinit Biserica, dar
numai la cererea acesteia; în
cazul în care împăraţii au exagerat rolul lor, încercând să numească episcopi (de ex.
Valens, Valentinian şi Graţian), ierarhia bisericească nu ar fi acceptat aceste titluri64.
Arătând mai multe exemple, Neofit Scriban a afirmat că împăraţii bizantini, nu doar că
nu au impus episcopi, dar nici nu s-au amestecat în organizarea Bisericii, „nu au legiuit
Biserica fără Biserică”65: „împăraţii creştini ortodocşi ai Răsăritului, până la regimul de
tristă memorie [regimul lui Cuza – n.n.], nici n-au gândit măcar de a da legi Bisericii
diametral opuse constituţiunii ei, canoanelor ei şi textelor sfinte, precum au făcut
pomenitul regim, prin care faptă au confundat puterea spirituală cu puterea civilă,
precum făceau împăraţii păgâni, şi astfel au dus în societate pe cea mai mare din
robii… robia duhovnicească care implica robia naţională, botez civil, nuntă civilă,
episcopat civil, Sinod civil, mănăstiri şi călugări civili, şi, prin urmare, au făcut ca
clerul, slab de înger, să primească, vrând nevrând, asemenea vinovate instituţii, uneltiri
duşmane în contra Bisericii lui Iisus Hristos (căci au de scop final desfiinţarea Sfintelor
Taine şi a Bisericii), şi să se facă el clerul, cu această măsură, năimit puterii civile şi
vinovate de erezie, de schismă şi de necanonicitate în faţa Bisericii, de care nu au vrut
ca să asculte”66.

61
Ibidem, p. 121.
62
Neofit Scriban, Resturnare ultimelor rătăciri a apărătorilor Episcopatului necanonic şi a nelegiuirilor
făcute
63
Bisericei Româneşti, Bucureşti,
1867.64
Ibidem, pp. 12-14.
Ibidem,
65
p.
21. Ibidem,
66
p. 24.
Ibidem, pp. 24-25.
99
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Interesant este faptul că nici argumentul adus de „schismatici” în legătură cu

regimul instaurat de ţarul Petru cel Mare în Biserica Rusiei nu a fost considerat de67
Neofit drept necanonic, deoarece ţarul menţinuse legătura cu Patriarhia ecumenică .
Totodată, Neofit a susţinut necesitatea unor relaţii de armonie cu Statul, însă:
„precum Statul civil nu poate abdica la libertatea sa şi la drepturile sale faţă cu Biserica,
de asemenea şi Biserica nu poate tăcea, nu poate a nu plânge, nu poate a nu protesta,
când Statul civil, prin legiuirile ce el îşi dă, vine şi loveşte diametral sfintele dogme, Sf.
Canoane, învăţătura Bisericii, Sf. Mistere sale, şi tradiţiile sale, cu o vorbă, tot
aceea ce face constituţiunea ei, prin excelenţă. Deci statul îşi poate da legi cum îi
place şi de câte ori îi place, ori în ce mod şi prin oricare căi, căci Biserica le-a
respectat şi le va respecta, când nu vor lovi în Codul său divin, în Constituţiunea sa.
Iată cum se explică că Biserica nu a contrazis legile lui Iustinian împăratul faţă cu
Biserica, Vasilicalele, Codul lui Caragea şi al Moldovei, Regulamentele Organice şi
Divanul Ad-hoc, ieşit din Tratatul de la Balta Liman, pentru că toate aceste legiuiri
respectă sf. canoane, sf. dogme, sf. tradiţii ale Bisericii în toate raporturile Statului cu
Biserica,
aplicarea ba încă ele nu fac decât să înlesnească
Sfintelor Canoane până la o iotă şi la o cirtă,68şi sunt, prin aceasta, agenţii cei
mai credincioşi ai Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ
În final, Neofit şi-a exprimat speranţa ca în viitor noul regim politic va
„vindeca rănile şi va aduce canonicitatea în Biserică şi în Stat şi armonia stricată se va
restaura”69.
Ar fi fost bine ca lupta pentru canonicitate să se rezume doar la polemici în
presă. Însă s-a trecut, într-o a doua fază, la dispută deschisă între persoane. Scribanii au
fost şicanaţi şi persecutaţi de mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu. Drept urmare, ei
au apelat la consuli străini, cerând intervenţia împotriva Guvernului ţării. Istoricu
Nicolae Dobrescu, pe bună dreptate, a considerat drept o eroare gravă această acţiune.
Această greşeală a fost recunoscută, ulterior, chiar şi de Scribani.
Însă punctul culminant al luptei pentru canonicitate l-a reprezentat atacul
armat asupra mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, la 19 ianuarie 1871, acesta
fiind rănit
după patru focuri de revolver, trase asupra lui de către profesorul de la Seminar,
arhimandritul Clemente Nicolau, un adept al canoniştilor70.
În contextul acestor dispute s-au desfăşurat şi primele sesiuni ale Sinodului
general. Dacă în 1865 protestase împotriva Sinodului, Neofit Scriban, la sesiunea din
1867 s-au mai adăugat protestele „de necanonicitate” ale altor doi membri sinodali,
Ioanichie Evantias şi preotul Nicolae Păunescu. Pentru analizarea situaţiei, Sinodul a
numit o comisie, formată din nouă membri. Aceasta a declarat că Sinodul nu era
anticanonic, întrucât: a) în Sinod intrau episcopii şi mitropoliţii, cei meniţi să analizeze
neînţelegerile ivite între membrii clerului; b) Sinodul se aduna în timpul prevăzut de
canoane; c) deşi sesiunea ordinară era fixată odată la doi ani, se putea întruni şi în
cazuri de necesitate; d) modul de cercetare al pricinilor se ghida după can. 61
Cartagina; e) episcopii români activau în conformitate cu can. 40 Laodiceea; f)
referitor la arhiereul care nu voia să ia parte la sinod, acesta era îndrituit să ia măsuri
care puteau merge până la excluderea sa „mărginindu-l numai în eparhia sa”,
conform can. 84 Cartagina; g) Sinodul Bisericii

67
Ibidem, pp. 32-
68
33. Ibidem, p. 43.
69
Ibidem, p. 48.
70
N. Dobrescu, op. cit., p. 125.
100
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Române era canonic deoarece era adunarea episcopilor ţării lângă mitropolitul
preşedinte, conform Nomocanonului lui Fotie; h) era convocat, conform aceluiaşi
canon de către
domnul ţării; i) Sinodul era canonic întrucât mitropolitul preşedinte întreţinea
corespondenţa cu guvernul, conform can. 93 şi 94 Cartagina71.
Comisia i-a reproşat arhiereului Ioanichie Evantias că nu indicase nici un canon
pe care să-l fi călcat episcopii, ci se limitase la defăimare, nesubordonându-se
mitropolitului
care-l hirotonise, arogându-şi chiar prerogative de chiriarh al Bisericii şi substituindu-
se Sinodului72. Drept
73
urmare, a fost exclus din Sinod, iar preotul Păunescu a fost
depus din treaptă .
Precum am arătat mai sus, mitropolitul primat Nifon nu a fost prezent la
Sinod. Ulterior însă, s-a adresat la 16 martie 1868 Ministerului Cultelor (în baza
Regulamentului pentru disciplină bisericească, art. 60-67, care dădea puteri decisive
mitropolitului primat), reproşând că măsurile fuseseră luate fără ca el să fi fost
încunoştinţat. Totodată, Nifon a atras atenţia asupra poziţiei Patriarhiei ecumenice,
părând că o susţine.
Ministrul Cultelor, Dimitrie Gusti, i-a răspuns lui Nifon la 22 martie 1868:
„Deciziile Sinodului general al Bisericii Române […] nu sunt confirmate de Măria Sa
Domnitorul, cu părere de rău însă vedem că Prea Sânţitul Patriarh se ingerează într-un
chip prea manifest în afacerile de disciplină a clerului nostru”74.
La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat de la domnie, iar
Guvernul provizoriu, care i-a urmat, a promis în manifestul către ţară, că va relua
„chestiunea bisericească”. Principele Carol a încercat să aducă pacea în Biserică şi să
reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică. Scrisori de mijlocire a unei împăcări cu
Patriarhia Ecumenică au fost trimise de către mitropolitul Nifon patriarhului, la 12
septembrie 1866 şi din partea mitropolitului Miclescu la 17 septembrie 1866.
Ca urmare, Sinodul patriarhal, întrunit la 12 octombrie 1866 a hotărât să vină
în întâmpinarea Bisericii Române pentru întoarcerea „pe calea legitimă şi canonică”.
Însuşi Principele Carol, cu ocazia primei sale vizite la Poarta otomană, a făcut o vizită
patriarhului ecumenic în octombrie 1866.
În 1867 a fost conceput un nou Proiect de lege organică a Bisericii româneşti,
pe care Carol l-a trimis doi ani mai târziu în secret la Patriarhia Ecumenică, cu
rugămintea ca patriarhul Grigorie VI (1867-1871) să-şi expună părerea asupra
acestuia. În anul 1870 patriarhul a cerut să fie stipulat clar în lege că mitropolitul urma
să fie ales după datina ţării, că Domnul va cere de la Patriarhie „carte de
recunoaştere şi atârnare canonică, mitropolitul să-l pomenească la Liturghie, iar Mirul
să-l ceară de la Constantinopol”.
Noua lege a fost aprobată în decembrie 1872 (Legea sinodală sau privind
alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi constituirea Sfântului Sinod). Pe de o
parte, legea prevedea că episcopii urmau să fie aleşi, nu numiţi. Pe de altă parte, au fost
recunoscuţi în funcţie episcopii numiţi de Cuza şi consideraţi până atunci ca fiind
„necanonici”. Iar în
al treilea rând, autocefalia nu a fost stipulată expressis verbis, însă a fost menţionată ca
existentă în mai multe articole (8, 9, 12) ale legii75. Prin aceasta, celebra luptă pentru
canonicitate a luat sfârşit.
71
St. Izvoranu, Sinoadele de sub regimul lui Cuza Vodă. Importanţa lor pentru viaţa bisericească, în
BOR,
an LXXVIII, nr. 7-8, 1960, p.
 72
677.
73
Ibidem, p. 678.
74
Ibidem, p. 679.
75
C. G. Zăvoianu, art. cit., p. 183.
Paul Brusanowski, op. cit., pp. 90-96.
101
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

D. Instituţia episcopatului în Legea Sinodală

Biserica din vechiul Regat al Românei a fost organizată pe principii total
diferite de cele ale Mitropoliei ardelene. Autonomia faţă de autorităţile de Stat, apoi
constituţionalismul, înţeles ca separare între cele trei puteri, dar şi participarea mirenilor
la administrarea treburilor bisericeşti76 au fost principii necunoscute în Regatul
României.
Pe de altă parte, spre deosebire de Biserica Ortodoxă din Regatul Ungariei de atunci,
Biserica Ortodoxă din România nu a avut un Statut de Organizare, care să
îndeplinească rolul de constituţie bisericească. Au existat în schimb o serie de legi cu
privire la Biserică, emise de Parlament, şi regulamente bisericeşti, emise de Sfântul
Sinod, aprobate de Guvern şi intrate în vigoare prin sancţiune domnească/regală.
Legile considerate fundamentale pentru organizarea vieţii bisericeşti după sosirea în
ţară a domnitorului Carol I au fost: Constituţia României, articolul 21 şi Legea pentru
alegerea mitropoliţilor şi episcopilor
eparhioţi, cum şi a constituirii77 Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale ortodoxe
române, votată în 1872 modificată ulterior în ianuarie 1895, aprilie 1909 şi
decembrie 1911.
Iniţial textul legii sinodale aprobat în 1872 era alcătuit doar din 29 de articole, care
conţineau prevederi sumare despre modul de alegere a ierarhilor eparhioţi (cap. I, art.
1-7), despre constituirea Sfântului Sinod (cap. II, art. 8-16) şi despre eparhii (cap.
III, art. 17-29). Aşadar, modul de organizare a parohiilor şi protopopiatelor nu a fost
deloc abordat. De asemenea, nu erau precizate nici prerogativele ierarhilor, nici măcar
cele ale mitropolitului primat.
Modificarea din 1909 s-a datorat ministrului de Culte liberal, Spiru Haret, şi a
vizat introducerea, alături de Sf. Sinod, a unui nou organism central – Consistoriul
Superior Bisericesc, fapt pentru care legea a fost cunoscută drept Legea
Consistoriului78. După
preluarea puterii de către Partidul Conservator, ministrul C.C. Arion a promis modificarea
legii, cerând avizul Sfântului Sinod în acest sens. Sfântul Sinod a redactat însă un
proiect cu totul nou79, care nu a fost însă luat în considerare de ministrul Arion80 şi
astfel, Legea
asupra clerului mirean şi a seminariilor a fost votată în 1893, fiind modificată ulterior
în 1896 şi 1900. În 1906 a fost elaborată practic o nouă Lege a clerului mirean şi a
seminariilor,
mai cuprinzătoare, 81
căreia i s-au adus modificări în 1909 şi 1910; Legea Casei Bisericii
a apărut în 1902 , fiind modificată apoi în 1906, când a fost emisă Legea organizării
centrale a Ministerului Instrucţiunii şi al Cultelor.

76
Pentru principalele norme de organizare a Bisericii ortodoxe din Transilvania vezi regulamentele
publicate în lucrarea: Ioan-Vasile Leb, Gabriel-Viorel Gârdan, Marius Eppel şi Pavel Vesa,
Instituţiile ecleziastice. Compendiu de legislaţie bisericească, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010.
77
Biserica Ortodoxă Română (BOR), an. I, 1874, pp. 81-
86. 78 BOR, an. XXXIII, 1909-1910, pp. 208-217.
79
Proiect pentru modificarea mai multor articole din Legea sinodală şi a Consistoriului Superior
Bisericesc din anul 1909, în BOR, an. XXXV, 1910-1911, pp. 976-983.
80
Chiru C. Costescu, Colecţiune de Legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări, instrucţiuni,
formulare şi programe începând de la 1866 –1816, aflate în vigoare la 15 august 1916, privitoare
 la Biserică, Culte, Cler, Învăţământ religios, Bunuri bisericeşti, epitropii parohiale şi
Administraţii religioase şi pioase. Adnotată cu Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
dată până la anul 1916, Bucureşti, 1916, pp. 42-52.
81
BOR, an. XXV, 1902, pp. 1032-1038.

102
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Au existat şi regulamente de aplicare a acestor legi. Desigur, în momentul în

care se modifica legea propriu-zisă, vechiul regulament de aplicare a legii îşi pierdea
actualitatea. În urma acestor dese modificări apărea un adevărat haos legislativ, pe care
autorităţile încercau să-l înlăture prin emiterea de ordonanţe guvernamentale.
Potrivit prevederilor Legii sinodale, Sfântul Sinod era alcătuit din cei doi
mitropoliţi
şi cei şase episcopi eparhioţi, la care se adăugau „toţi arhiereii titulari aflaţi în
România”. Numărul minim al membrilor Sfântului Sinod trebuia să fie de 1282.
Preşedintele Sfântului
Sinod era Mitropolitul Primat sau al Ungro-Vlahiei, iar în lipsa acestuia mitropolitul
Moldovei.
Remarcăm faptul că în componenţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din
Regatul României se regăseau doar arhierei, spre deosebire de Sinoadele Bisericilor din
Serbia, Muntenegru, Contorele din Moscova şi Georgia, în componenţa cărora intrau şi
membri ai clerului inferior.

Problema episcopilor titulari

Legea sinodală din 1872 nu clarifica problema episcopilor titulari. În Evul
Mediu românesc, pe teritoriul Ţărilor Române s-au aflat numeroşi episcopi titulari,
adică hirotoniţi pe seama unor foste eparhii din Orientul creştin care, datorită lipsei de
credincioşi, în condiţii istorice vitrege, au încetat să existe de facto, dar au fost
menţinute de jure.
Instituţia episcopilor titulari o regăsim şi în Patriarhia Constantinopolului şi în
Rusia, dar din considerente diferite. În Patriarhia ecumenică, după cucerirea
musulmană, mulţi episcopi rămăseseră fără eparhii. Aceştia şi-au păstrat titlul şi au rămas
la Constantinopol. S-au continuat hirotoniile unor episcopi pentru aceste scaune, în
speranţa eliberării lor în viitor. Aceşti episcopi titulari erau obligaţi să rămână însă în
Constantinopol şi trăiau ca proestoşi în bisericile parohiale. Exista o prevedere care nu
permitea ca arhiereii cu eparhii să folosească în administraţia eparhială arhierei
titulari, decât numai în cazuri speciale (boală incurabilă sau bătrâneţe).
În Rusia, existenţa acestora era justificată prin faptul că se aflau pe lângă
episcopi (mitropoliţi), ocupând locul acestora, în perioadele când titularii scaunelor se
aflau la lucrările Sinodului permanent83. Ei erau numiţi vicari. În fiecare eparhie exista
câte un vicar. Acesta locuia într-unul din oraşele eparhiei, care le putea asigura
subzistenţa. În cazul vacantării postului de episcop eparhiot, vicarul ocupa temporar
această funcţie
până la alegerea titularului. Vicarii nu aveau biserică catedrală,
84
nici Consistoriu şi nici
alte instituţii, ci se aflau la dispoziţia episcopului eparhiot .
În Biserica greacă şi sârbă nu existau arhierei titulari, ci numai arhierei
pensionari. În Exarhatul Bulgar era interzis să fie hirotoniţi arhierei fără eparhie.
Existau totuşi, dar la cererea Guvernului, ca locţiitori ai Exarhului în eparhia sa sau în

82
„S-a căutat să se susţină existenţa arhieriei titulare ca o necesitate pentru a putea avea în Sinod în
orice moment 12 arhierei, număr, zice-se, cerut de canoane pentru a putea judeca un arhiereu care
s-ar face vinovat de călcarea canoanelor, nesocotirea dogmelor ori a moralităţii” (Ioan Mihălcescu,
Modificarea
Legii sinodale, Bucureşti, 1909, pp. 22-23).
83
N. Dobrescu, Defectuozitatea alegerii Episcopilor şi Mitropoliţilor la noi, Bucureşti, 1909, p.
22. 84 D. Boroianu, Dreptul bisericesc, pp. 377-378; C. Chiricescu, op. cit., p. 48.
103
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

locul unui mitropolit bătrân sau infirm. Numele lor nu era cel de arhierei titulari, ci de
arhierei pensionari sau onorari85.
În Mitropolia din Transilvania, Şaguna a considerat instituţia ierarhilor
titulari drept necanonică. Abia la 22 august 1921, Sinodul episcopesc, întrunit la Sibiu,
a decis promovarea a doi arhimandriţi la treapta de arhierei titulari: Ilarion Puşcariu şi
Filaret
Saftu. S-a decis ca fiecare dintre aceştia să-şi păstreze poziţia oficială în care se aflau,
iar serviciile arhiereşti trebuiau să le îndeplinească doar prin delegaţie de la episcopul
legal86.
Revenind la Ţările române extracarpatice, datorită faptului că acestea
deveniseră în Evul Mediu cele mai importante sprijinitoare ale Ortodoxiei din Orient,
mulţi arhierei titulari (cea mai mare parte greci) au găsit refugiu în Ţările Române
(îndeosebi în Ţara Românească). Odată cu instaurarea domniilor fanariote, aceşti
arhierei titulari au ocupat, graţie Domnilor fanarioţi, scaune episcopale şi
mitropolitane în Ţările Române. Cu toate acestea, au fost ierarhi, precum mitropolitul
Veniamin Costachi, care le-a
cerut viitorilor arhierei titulari, înainte de hirotonire, să declare că nu vor avea pretenţia
niciodată să ocupe scaune episcopale în ţară87. Din acest motiv, până la jumătatea
secolului
al XIX-lea numărul lor nu a fost prea mare. Abia atunci, mai mult din considerente
materiale, mitropoliţii Nifon al Ungro-Vlahiei şi Sofronie Miclescu al Moldovei, au
sporit
numărul acestor arhierei titulari (Nifon, în decurs de 20 de ani 88
a hirotonit 12 arhierei
titulari, iar Sofronie, în perioada de doi ani a hirotonit cinci) . Dintre aceşti arhierei
titulari a numit Cuza noii episcopi.
Conform Legii sinodale, aceşti episcopi titulari, în cazul în care erau români de
neam şi se aflau pe teritoriul României ori obţinuseră „naturalizarea” (adică cetăţenia
română), aveau dreptul de a face parte din Sfântul Sinod.
Pe de altă parte însă, aceeaşi lege a instituit şi funcţia de arhiereu locotenent,
câte unul în fiecare din cele opt eparhii, cu numele unor oraşe de pe cuprinsul eparhiei:
Ploieşti pentru Bucureşti, Craiova pentru Râmnic; Râmnicul Sărat pentru Buzău, Piteşti
pentru Argeş, Botoşani pentru Iaşi, Bacău pentru Roman, Bârlad pentru Huşi, Galaţi
pentru Episcopia Dunării de Jos (art. 25 din lege). Aşadar, legiuitorii români au
încercat să-i integreze pe arhiereii titulari în organizaţia bisericească românească şi să-
i transforme în episcopi vicari (în înţelesul de astăzi). Cu toate acestea, rareori locuiau
episcopii titulari pe teritoriile episcopiilor în care fuseseră numiţi episcopi locotenenţi.
Aproape toţi „n-au
nici un rol administrativ, ci stau toţi în Bucureşti şi duc viaţă precară, trăind numai din
veniturile slujbelor bisericeşti la care sunt chemaţi, ori din subvenţiuni din fondul
milelor”89.
„În afară de slujbe bisericeşti: parastase, hramuri, nunţi, înmormântări; în afară de rolul
de figuranţi în sinod […], încolo nu se aude, nu se vede, nu se simte nimic despre
vreunul dintre ei. Cărturari nu s-au rătăcit printre ei, fiindcă nicio lucrare, nici un
studiu mai de Doamne-ajută nu vine de la arhiereii titulari. Oameni cu râvnă de a
desfăşura o activitate
socială nu sunt,90fiindcă nu ştim nici un arhiereu care să fi luat iniţiativa ajutorării celor
suferinzi […].” .
85
C. Chiricescu, op. cit., pp. 48-49.
86
Protocolul Congresului Naţional Bisericesc al Mitropoliei transilvane din 1921, Anexa C, p. 262. A

87
 se vedea şi Paul Brusanowski, Reforma constituţională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei.
1850-1925, Cluj-Napoca, 2007, pp. 239-242.
N. Dobrescu, Defectuozitatea, p.
88
24. Ibidem, p. 25.
89
I. Mihălcescu, Modificarea legii sinodale, Bucureşti, 1909, p.
90
15. N. Dobrescu, Defectuozitatea, p. 17.
104
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

Atunci ce făceau cei opt arhierei titulari privilegiaţi? „Nu fac nimic altceva,
decât să aştepte ca azi-mâine să se deschidă o vacanţă la scaunele episcopale, imaginea
evocată de proverbul românesc cu para mălăiaţă, prin identitatea situaţiei, tentează
numaidecât pe oricine nu fac altceva decât să se pună bine cu vreunul dintre
atotputernicii zilei, şi să fie aleşi episcopi, fără să fi desfăşurat în tot timpul arhieriei
titulare vreo activitate, fără să fi vădit vreun merit. Pot unii din ei să înţelenească chiar
în starea lor de expectativă, pot să rămână în urma timpului, chiar cu decenii, ei ştiu că
legea spune că numai dintre ei se pot alege episcopi, chiar în cazul când nu s-ar mişca
deloc, când n-ar lucra, n-ar
face nimic, chiar în cazul când ar juca rolul pe care nu-l joacă nici albinele lucrătoare,
nici matca în stup!”91
Prezenţa lor în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a nemulţumit
opinia publică. Numeroşi teologi şi intelectuali laici, conştienţi că funcţia episcopilor
titulari era inexistentă în majoritatea Bisericilor Ortodoxe, au militat pentru desfiinţarea
ei.
Din acest motiv, în ianuarie 1895, Legea sinodală a fost modificată. Potrivit
noilor prevederi din Sfântul Sinod urmau să facă parte doar opt arhierei titulari, integraţi
în
organizarea Bisericii române, adică arhiereii locotenenţi, astfel că titularii care nu erau
totodată şi locotenenţi au fost excluşi din Sinod92.
Această măsură, considerată prea moderată, nu a satisfăcut însă opinia publică.
În propunerea sa din 1909, ministrul Spiru Haret a prevăzut înlăturarea tuturor
episcopilor titulari din Sinod. Iniţiativa a fost primită cu satisfacţie de o serie de teologi
români, precum Ioan Mihălcescu (viitorul mitropolit Irineu Mihălcescu) sau Nicolae
Dobrescu, ba chiar de cel mai important contestatar al reformei lui Spiru Haret, anume
episcopul de Roman, Gherasim Saffirin.
De exemplu, Ioan Mihălcescu îi considera pe arhiereii titulari drept
necanonici, întrucât nu erau numiţi pentru o anumită eparhie. El găsea ca nefirească
alegerea lor în
Sinod doar pentru completarea numărului la 12 membri pentru forul de judecată a
ierarhilor. Din contră, Mihălcescu propunea mărirea numărului eparhiilor din
România93. Pe de
altă parte, Mihălcescu a refuzat asimilarea episcopilor titulari cu horepiscopii,
menţionaţi în diferite canoane din vechime.
În ciuda acestor dispute, în forma finală, modificarea din 1909 a legii a
prevăzut ca episcopii titulari să facă parte în continuare din Sfântul Sinod, însă până la
vârsta de pensionare.

Alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi

Potrivit Legii sinodale din anul 1872, ierarhii (cei şase episcopi eparhioţi şi cei
doi mitropoliţi) urmau să fie aleşi de un Colegiu electoral, alcătuit din toţi membrii
Sfântului Sinod, precum şi din toţi deputaţii şi senatorii, cu excepţia celor care
aparţineau altei confesiuni decât cea ortodoxă (art. 1). După modificarea din 1909 a Legii
sinodale, au fost incluşi în Colegiul electoral şi membrii Consistoriului Superior
Bisericesc. Deşi arhiereii au cerut, în proiectul lor din 28 octombrie 1910 de modificare
a Legii Consistoriului, eliminarea membrilor Consistoriului Superior Bisericesc din
Colegiul electoral, totuşi rolul lor în alegerea ierarhilor a fost menţinut în varianta
finală a legii.
91
Ibidem, pp. 18-19.
92
C. C. Costescu, Colecţiune -1916, pp. 43-44, nota
2. 93 I. Mihălcescu, op. cit., pp. 22-30.
105
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Preşedinţia Colegiului electoral revenea mitropolitului primat sau, în lipsa

acestuia, mitropolitului Moldovei, ori celui mai vârstnic ierarh. Alegerile erau repetate
până când alesul obţinea majoritatea de voturi. Urma apoi întărirea de către rege, prin
Ministerul de Culte.

Discuţiile cu privire la cercul de eligibili pentru demnitatea

de episcopi şi mitropoliţi
Legea sinodală din 1872 a avut, în privinţa alegerii ierarhilor, două mari lipsuri.
Pe de o parte acorda o influenţă prea mare factorului politic, adică majorităţii
guvernamentale. Pe de altă parte, cercul eligibililor la funcţiile de episcopi şi
mitropoliţi era deosebit de restrâns (mitropoliţii trebuiau să fie aleşi doar dintre cei şase
episcopi eparhioţi, iar aceştia
doar dintre cei opt arhierei titulari), în totală contradicţie cu tradiţia bisericească din
Evul Mediu românesc94.
Legea a stabilit drept condiţii pentru accederea la arhierie vârsta minimă de 40
de ani şi pregătirea teologică superioară. Au fost stabilite însă şi alte restricţii. Legea a
fost extrem de confuză în privinţa celor care puteau intra în calcul pentru a fi aleşi în
funcţia de episcop. Era restrâns cercul de eligibili. Mitropoliţii puteau fi aleşi doar
dintre
cei şase episcopi eparhioţi ai ţării, iar episcopii95eparhioţi doar dintre episcopii titulari
(sau locotenenţi) români şi născuţi în România . Nici un laic sau preot celib nu avea
şansa de a ajunge episcop sau mitropolit. Urmarea acestor prevederi legislative a fost
transformarea sinodalilor într-un adevărat clan al clerului superior96.
În urma unei minuţioase analize a tuturor consecinţelor acestor prevederi,
Nicolae Dobrescu, considera Legea sinodală din 1872 ca fiind una dintre cele mai
retrograde legi, întrucât era exclusă concurenţa: „Pot să fie încolo, în restul clerului
românesc, elemente de valoare, capabile, luminate, cinstite, culte în accepţiunea cea
mai desăvârşită a cuvântului, fie dintre teologii intraţi în călugărie şi ajunşi
protosingheli, arhimandriţi, fie dintre preoţii de mir, care au avut nenorocirea să rămână
văduvi, ei bine, toţi aceştia nici nu sunt luaţi în considerare când e vorba de ocuparea
scaunelor episcopale sau mitropolitane, fiindcă n-au avut norocul sau nu s-au pretat la
mijloace de a ajunge şi ei în numărul celor 14 persoane, singurele pe care legea din
1872 le favorizează, făcând din ele un cerc închis, o castă privilegiată, singurele, cărora
legea le dă dreptul de a fi aleşi episcopi şi mitropoliţi, chiar în cazul când opinia publică
ar găsi că aceşti privilegiaţi ai legii ar lăsa de dorit ca cultură, cinste, capacitate,
moralitate, etc. […]. Membrii clerului românesc, în genere, ştiu că oricât ar munci,
oricât ar căuta să se distingă, li-e degeaba, ei nu vor ajunge niciodată să
aibă rol conducător în Biserică, tocmai din cauză că acest rol legea din 1872 îl rezervă
numai celor şase privilegiaţi ai ei”97.
O poziţie asemănătoare a fost adoptată şi de viitorul mitropolit al Moldovei
Ioan (Irineu) Mihălcescu, care a considerat restricţia impusă prin Legea sinodală ca
fiind contrară canoanelor. Drept urmare, a afirmat că „Biserica are nevoie de
conducători cât
94
Paul Brusanowski, Stat şi Biserică, pp. 109-112.
95
S. Haret, Criza bisericească, Bucureşti, 1912, p. 29.
96
Pentru o analiză a modului în care era receptată sinodalitatea în secolul al XIX-lea vezi Gabriel-
Viorel Gârdan, Sinodalitatea în Biserica răsăriteană (secolul al XIX-lea), în Anuarul Facultăţii de
 Teologie
97
Ortodoxă din Cluj-Napoca, XII, 2008-2009, Cluj-Napoca, 2010, pp. 83-101.
N. Dobrescu, Defectuozitatea, pp. 5-6, 12-13.
106
 INSTITUŢIA EPISCOPATULUI ÎN LUMINA LEGISLAŢIEI CU CARACTER BISERICESC ...

mai luminaţi şi mai zeloşi pentru apărarea intereselor ei [...]. A lupta împotriva acestei
modificări ar fi apoi a susţine şi perpetua privilegiile câtorva favorizaţi ai legii în fiinţă,
a face din ei o clasă privilegiată şi nimic nu e mai străin de spiritul creştinismului, care
a adus în lume o adevărată libertate şi egalitate, decât a introduce privilegiile de clasă
chiar între păstorii Bisericii. Meritul personal trebuie să hotărască şi în Biserică
ajungerea celor mai înalte demnităţi, iar nu împrejurarea că faci parte dintr-un
anumit cerc de oameni, căror o lege omenească le rezervă în chip exclusiv anumite
drepturi spre paguba Bisericii şi a celor merituoşi: Perspectiva ajungerii fiecăruia
acolo unde meritele lui îl
cheamă, va da naştere şi va întreţine în cler o nobilă şi sfântă emulaţiune, ale cărei
frumoase roade se vor vedea în scurtă vreme”98.
Lărgirea eligibilităţii, în opinia lui Mihălcescu, nu avea cum să-i îndepărteze
pe arhiereii titulari, aceştia putând fi, conform legii modificate, candidaţi la episcopie,
alături de alţi reprezentanţi ai clerului.
O altă prevedere a Legii sinodale privitoare la alegerea ierarhilor, care a fost
contestată de opinia publică din ţară, a privit vârsta minimă pentru eligibilitate: cea de
40 de ani împliniţi. Astfel, de exemplu, în mai multe numere ale publicaţiei Curierul
judiciar a apărut o serie de articole anonime (semnate de un creştin), prin care era
cerută modificarea Legii sinodale, cercetând canoanele, autorul nu a găsit multe
menţiuni referitoare la vârsta candidaţilor la episcopat. Doar Sinodul ecumenic de la
Neocezareea, din anii 314-326, a amintit vârsta de 25 de ani, dar cerută pentru diaconi
şi de 30 de ani pentru preoţi. Iar împăratul Iustinian a stabilit în novela De creatione
episcoporum et
clericorum vârsta minimă de 30 de ani. Cercetând şi istoria românească, a constatat că
mulţi episcopi au avut la alegere vârsta sub 40 de ani99. „Biserica noastră este deja un
aşezământ învechit, în care lipsesc oamenii care s-o aşeze la înălţimea timpului şi a
cerinţelor […]. Nu negăm că bătrâneţea cuprinde în sine oarecare îndemn la
veneraţiune. Dar asta nu exclusiv, ci numai dacă e unită cu anumite calităţi de
înţelepciune, cinste şi virtute. Când acestea însă lipsesc, bătrâneţea scandalizează cu
mult mai mult decât tinereţea […]. Oricât de ciudat pare lucrul, scandalurile
bisericeşti şi toate murdăriile
care se ştiu, sunt numai la activul bătrânilor, scandaluri care mai explicabile ar fi la cei
tineri. Totuşi, acei dintre ei, care pot fi primiţi la cârma Bisericii nu le au”100.
Opinia din ce în ce mai des afirmată era că Biserica românească avea nevoie
stringentă de oameni tineri, dornici şi capabili să experimenteze şi să îndrepte greşelile,
deoarece episcopii mai în vârstă erau mai preocupaţi de nevoile lor personale. „În
Biserica noastră, mai toate sunt destrămate şi dărăpănate. Fiecare îşi poate permite
orice, fără a se îngriji că i se poate întâmpla ceva. Foarte puţini se simt obligaţi să fie la
datorie. Nimeni nu se îngrijeşte să urmeze vreo îndrumare, iar viciul stăpâneşte
nesupărat. Fiecare îşi este lege pentru sine şi nu are conştiinţa că este un cap care-l
îndeamnă la lucru şi căruia are
a-i da socoteală. Cu un cuvânt, avem a face cu o instituţiune în care nu se face mai
nimic, în care se continuă o viaţă apatică, fără nici un plan, şi în care s-a încuibat
viciul”101,
concluziona autorul acestor articole.
98
I. Mihălcescu, op. cit., p. 11.
99
Vrîsta ca impediment la alegerea în Episcopat. Studiu canonic şi juridic, în Curierul Judiciar, nr. 66,
 68 şi 69, Bucureşti, 1911, pp. 10-12.
100
Ibidem, pp. 18-19.
101
Ibidem, pp. 20 şi 43-44.
107
 GABRIEL-VIOREL GÂRDAN

Printre cei care şi-au afirmat punctul de vedere în legătură cu vârsta eligibililor
s-a numărat şi Nicolae Iorga. Acesta a susţinut înlăturarea restricţiei legate de vârsta
viitorilor ierarhi102. Cerinţa nu a fost luată în considerare de ministrul Spiru Haret. Abia
în Statutul de Organizare a Bisericii Otodoxe Române din anul 1925 s-a înlăturat şi
această condiţie restrictivă: „Episcopii se aleg dintre bărbaţii titraţi şi bine pregătiţi
pentru această treaptă a clerului ortodox român. Pentru a fi episcop se cere vârsta
canonică, titlul de licenţiat sau doctor în Teologie şi naţionalitatea română” (art. 117).
Aşadar, în secolul al XIX-lea instituţia episcopatului a trecut, din punct de
vedere legal, printr-o lungă serie de transformări. Aceste transformări nu au vizat latura
sacramentală a slujirii episcopale, ci mai ales aspectele legate de organizarea
instituţională, criteriile şi modalitatea accederii la treapta episcopatului, nivelul de
implicare a episcopilor în viaţa socială şi politică a ţării şi limitele amestecului puterii
politice în viaţa Bisericii.

Acknowlegment
Acest studiu a fost realizat cu sprijinul Consiliului Naţional al Cercetării
Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS) prin proiectul ID_529, intitulat
Instituţiile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (1850-1918), director de
proiect Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan-Vasile Leb.

102
N. Iorga, Tulburările bisericeşti şi politicianismul (1909-1911) – o cuvântare şi articole, Vălenii de
Munte, 1911, pp. 36-37.
108
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

REVEN
IREA LA FORMA INIŢIALĂ A UNEI INSTITUŢII
ECLEZIASTICE. TRANSFORMAREA VICARIATULUI ORTODOX
*
DE LA ORADEA ÎN EPISCOPIE 1900-1918

MARIUS EPPEL**

ABSTRACT. The Return of an Ecclesiastical Institution to its Initial Form. Turning

of the Orthodox Office of Locum Tenens from Oradea into a Bishopric 1900-1918.
This study deals with a major problem that the office of locum tenens faced between
1900-1914, namely the reactivation of the Oradiei Bishopric. This ceased to exist after
1695, with the Diocesan Consistory being revived only in 1793. At the beginning of
th
the 20 Century, the metropolitan seat considered its reactivation. The action started out
enthusiastically, but the material problems that arose in the process, the lack of an
unanimous decision as well as the outburst of World War I prevented this goal from
being accomplished until much later.

Keywords: Orthodox Church, Transylvania, bishopric, office of locum tenens,

consistory, Oradea

Contextul apariţiei unei instituţii este strâns legat de contextul politic, religios
şi interconfesional al epocii. Situat la graniţa ortodoxiei româneşti, vicariatul ortodox al
Oradiei a fost continuatorul, din punct de vedere administrativ-ecleziastic, a vechii
episcopii din aceste părţi, rămasă fără episcop din 1712 la dorinţa Curţii de la Viena,
care oferea, în acest fel, cadrul propice politicii de unire cu Biserica Romei. În situaţia
nou creată, grija pentru ortodocşii bihoreni a trecut la episcopii din Arad, a căror
administrare a fost mai mult sau mai puţin favorabilă. Faptul că episcopia Aradului era
cea mai întinsă din sistemul mitropolitan al Karlowitz-ului a determinat înfiintarea unui
vicariat, a unui consistoriu la Oradea în 1793. Dar dorinţa credincioşilor ortodocşi din
părţile Bihorului era ca să se revină la forma instituţională iniţială.
să devinăÎnunacest sens, problema reactivării vechii episcopii a a ajuns la un moment dat
leit-motiv în cadrul şedinţelor plenare consistoriale din vicariatul orădean.1
Ideea era mult mai veche şi se regăseşte pe întregul parcurs al secolului al XVIII-lea.
În ce-l priveşte pe Vasile Mangra, încă din 1874, el a reflectat asupra „ruinelor”
episcopiei. Evenimentul care i-a declanşat această reflecţie a fost numirea lui Ioan
Meţianu ca vicar episcopal. Încă de atunci, Mangra făcea referire la „marea şi greaua
misiune a Consistoriului de acolo”, mai ales în privinţa reactivării episcopiei Oradiei
„fiinţată în vremile cele
*
Acest studiu a fost realizat cu sprijinul Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior (CNCSIS) prin proiectul PD_430, intitulat La frontiera ortodoxiei româneşti. Vicariatul Oradiei
(1848-1918), director de proiect CS III dr. Marius Eppel.
**
1
CS III dr., Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, mariuseppel@[Link]
Ioan Sorin Cuc, Episcopia ortodoxă din Oradea (1920-1940), teză de doctorat sub coordonarea cercet. şt. I
dr. Gheorghe Iancu, Cluj-Napoca, 2004, p. 34.
 MARIUS EPPEL

mai vechi, era una din episcopiile sufragane ale vechii metropolii transilvănene [...]. Cel
din urmă episcop al ei a fost Efrem Venianim, acesta murind la anul 1695, poporul
rămase fără
arhipăstor, risipindu-se în toate părţile, până ce la anul 1793, consistoriul eparhial se
restabili din nou pentru văduvita eparhie orădeană.”2 Problema a fost reluată la
începutul secolului
al XX-lea.
În şedinţa din 5/18 octombrie 1900 a Congresul Naţional Bisericesc (CNB),
Partenie Cosma a referat asupra intenţiei Consistoriului mitropolitan privind înfiinţarea
a două sau eventual a trei noi episcopii. Pe baza celor expuse de Cosma, CNB a decis
înfiinţarea a trei episcopii pe teritoriul mitropoliei şi anume, una cu reşedinţa în
Timişoara, alta la Oradea şi a treia cu reşedinţa la Cluj. În acest scop, CNB a însărcinat
Consistoriul de
la Sibiu să elaboreze un plan concret asupra modului şi tuturor condiţiilor de realizare a
acestor eparhii, mijloacele materiale şi delimitările teritoriale.3 Deputatul congresual
George
Ardelean a fost numit raportor al comisiei înfiinţate anume pentru această problemă.
Încă de la primele analize, Ardelean a adus în vedere faptul că este necesară adunarea
de date statistice şi topografice, propunând prezidiului Congresului să se îngrijască de4
Până la urmă, însă, se pare că tot George Ardelean a fost cel care a adunat dateleaceasta.
respective, publicând chiar şi o carte în 1901 pe această temă.5
Decizia luată în cadrul Congresului a fost trimisă şi celorlalte trei consistorii,
de la Arad, Caransebeş şi Oradea.6 Acestuia din urmă, mitropolitul îi solicita date
suplimentare, referitoare la dotaţiunea viitorului episcop, care nu putea fi sub 16.000 de
coroane pe an. În acelaşi timp, Meţianu solicita Consistoriul arădean să declare de7 ce
fonduri dispune episcopia fiindcă se preconiza o împărţire a lor cu Oradea. În
felul acesta,
mitropolitul intenţiona să ducă la bun sfârşit proiectul pe care îl înaintase în 1874 la
CNB şi care a rămas fără răspuns. Atunci, vicariatul pe care îl conducea deţinea 294
de parohii şi 108 filii, respectiv 192.000 de credincioşi care erau expuşi „atacurilor
prozelitismului uniat.” După restaurarea mitropoliei Transilvaniei, singura care nu a
obţinut statutul anterior a fost „episcopia” Oradiei, căci Sibiul a redobândit titlul de
arhideceză, partea
bănăţiană a mitropoliei a primit episcopia Caransebeşului, iar episcopia Aradului
teritoriul de peste Mureş.8
Răspunsul venit din partea Consistoriului orădean prin condeiul lui Vasile
Mangra nu a fost destul de încurajator pentru Sibiu. Amintind de cele peste 187.000 de
suflete organizate în 257 parohii şi 242 filii, care se confruntau cu serioase probleme
financiare, Mangra cerea Consistoriului mitropolitan să găsească o soluţie viabilă pentru
ca reactivarea episcopiei Oradiei să se realizeze cu ajutorul unor fonduri externe.9 Aici
nu

2
[V]i[ncenţiu] Mangra, Parte neoficială, în Lumina, III, nr. 29 din 9/21 iunie 1874, p. 162.
3
Arhiva Bibliotecii Mitropolitane Sibiu (ABMS), Fond Vasile Mangra, dosar 447-838, doc. 751/1900 –
Extras
4
din protocolul mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania ţinut în anul
1900.
5
Ibidem, doc. 748/1900.
6
George Ardelean, Istoricul episcopiiilor noue, Sibiu, 1901.
ABMS, Fond citat, dosar 447-838, doc. 752/1900 – Adresa mitropolitului Ioan Meţianu către Consistoriu,
7
Sibiu, 13 noiembrie 1900.
8
Ibidem, doc. 753/1901 – Adresa lui Ioan Meţianu către Consistoriul arădean, Sibiu, 25 aprilie 1901.
Ibidem, doc. 749/1874 – Extras din protocolul mitropoliei ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania
ţinut în 1874.
9
Ibidem, doc. 754/1902 – Adresa lui Vasile Mangra către Consistoriul mitropolitan, Oradea, 25 iunie/
8 iulie 1902.

110
 REVENIREA LA FORMA INIŢIALĂ A UNEI INSTITUŢII ECLEZIASTICE

era vorba despre fondurile diecezei Aradului, de administrarea cărora nu dispunea, ci mai
degrabă de suma prevăzută de Şaguna în testamentul său, care se ridica la 25.000 de
florini şi care urma să fie dată înspre folosire „episcopiei reînfiinţânde” a Oradiei.10
Până la urmă, Consistoriul mitropolitan a găsit o soluţie, care a fost făcută
publică la 21 august 1903. După ce proiectul său, episcopia Clujului, care urma să fie
constituită din 13 protopopiate (Alba Iulia, Abrud, Câmpeni, Lupşa, Turda, Cluj,
Unguraş, Cetatea de Piatră, Solnoc, Dej, Bistriţa, Reghin, Mureş-Odorhei şi o parte din
protopopiatul Târnavei) avea să primească 39.000 cor., episcopia Oradiei 36.000 cor.,
iar episcopia Timişoarei formată din şase protopopiate (Timişoara, Hasiaş, Comloş,
Lipova anexată de la episcopia Aradului şi o parte din protopopiatele Panciova şi
Ciacova anexate de episcopia Caransebeşului), 46.000 cor. În cazul episcopiei
Clujului, banii aveau să fie luaţi din fondul general administrativ al arhidiecezei,
taxele sidoxiale, din taxele de administrare din fondurile arhidiecezei şi jumătate din
banii vărsaţi prin testament de Şaguna pentru două eparhii. Pentru episcopia Oradiei,
acoperirea cheltuielilor avea să fie făcută din ajutorul de stat (12.000 cor.), taxe
sidoxiale (5.000 cor.), 1/3 din moştenirea lui Şaguna (8.000 cor.) şi din fondurile
Aradului (12.000 cor.). Situaţia era puţin mai complicată în cazul episcopiei
Caransebeşului, unde, pentru acoperirea cheltuielilor, pe lângă 1/3 prevăzută de
testamentul şagunian, taxele sidoxiale, ajutorul de stat şi fondul Caransebeşului, sumele
să fie adunate şi din fondul preoţesc, din fondurile Aradului şi din 2 fileri pe suflet de
credincios. Împărţirea fondurilor între vechile şi noile episcopii urma să aibă loc după
înfiinţarea propriu-zisă a episcopiilor de la Cluj, Oradea şi Timişoara, prin intermediul
sinoadelor eparhiale.11
În pofida faptului că bugetul necesar celor trei episcopii era cât se poate de
realist, Congresul a decis că, în lipsa tuturor datelor necesare elaborării proiectului de
înfiinţare a acestora, nu putea fi luată o decizie concretă. De aceea, CNB-ul a făcut din
nou apel la comisia special instituită pentru această problemă, să întregească pachetul
de informaţii. În felul acesta, propunerea deputatului Paul Rotariu de a se trece imediat
la actul înfiinţării nu a putut fi luat în calcul. La fel s-a trecut şi peste soluţia oferită de
episcopul Ioan I. Papp, care prevedea doar înfiinţarea episcopiilor istorice din Timişoara
şi Oradea.12
Către sfârşitul anului 1903, Ioan Meţainu a trimis un extras din şedinţa plenară
a Consistoriului mitropolitan din 11 noiembrie, lui Ioan I. Papp, Nicolae Popea şi
Vasile Mangra, prin intermediul căruia îi îndemna să reflecteze asupra modului în care
ar putea să fie susţinute financiar noile episcopii. El propunea Consistoriilor din Arad
şi Oradea să alcătuiască un proiect care viza împărţirea fondurilor între episcopia de la
Arad şi cea viitoare de la Oradea, ţinând cpnt de numărul sufletelor, şi să-l prezinte
sinodului eparhial arădean deodată cu proiectul de buget alcătuit de biroul mitropoliei.
Consistoriile din Arad şi Caransebeş trebuiau să facă şi ele un proiect de acest fel, pe
acre să-l discute în cadrul sinoadelor, despre împărţirea fondurilor eparhiilor lor între
episcopia Oradiei şi cea din Timişoara. De asemenea, Consistoriul arhidiecezan avea să
discute împărţirea fondurilor arhidiecezei Sibiului cu noua episcopie din Cluj.13
10
Ibidem, doc.
779/1909. 11 Ibidem,
doc. 757/1903.
12
Ibidem, doc. 755/1903 – Extras din protocolul congresului... ţinut la anul 1903, şedinţa a VII-a din 7/20
13
octombrie 1903.
Ibidem, doc. 756/1903 – Adresa lui Ioan Meţianu către Consistoriile eparhiale, Sibiu, 11 noiembrie 1903.
111
 MARIUS EPPEL

La propunerea lui Vasile Mangra,14 episcopul Papp a luat decizia ca mai întâi
să supună dezbaterilor Consistoriului arădean proiectul privitor la împărţirea fondurilor
diecezane şi abia după aceasta să fie trimis Consistoriului din Oradea.15 Oricum însă,
Mangra nu se declara prea încrezător în proiectul privitor la înfiinţarea a trei episcopii.
El era de părere că „acum nu este vreme potrivită, ci să se întărească aşezăminte pe
care le avem.”16 Dacă totuşi mitropolitul dorea realizarea acestui proiect, părerea sa era
că singura episcopie care ar avea dreptul deplin la reactivarea ei, era cea a Oradiei
„care veacuri de-a rândul a dus o luptă însemnată în istorie pentru apărarea Bisericii
drept-măritoare de răsărit, care, atât în virtutea aşezării sale geografice, cât şi din toate
punctele de vedere are o chemare mai însemnată decât oraşul Timişoara.”17
Referitor la proiectul de împărţire a fondurilor dintre episcopia Aradului şi cea
plănuită la Oradea, acesta nu era definitivat nici în decembrie 1904.18 După un schimb
de scrisori dintre vicar şi episcopul Papp, la sfârşitul lui martie 1905 sosea pe adresa lui
Mangra o nouă notă din partea Consistoriului eparhial de la Arad prin care era înştiinţat
că proiectul de buget a fost elaborat.19 Drept dovadă era anexată o copie a „planului de
împărţire a fondurilor şi fundaţiilor între episcopia Aradului şi cea contemplată în
Oradea.” Din cele opt fonduri (diecezan pentru promovarea culturii, ed asigurare
împotriva focului, sinodal-congresual, de pensie, bisericesc-clericcal, şcolar, preoţesc
şi seminarial) şi două fundaţii (Balla şi Meţianu) episcopia Aradului urma să
primească 41,19 % din fiecare, iar episcopia Oradiei 33,39 %. De asemenea, se
prevedea, ca pentru un timp, ajutorul de stat, reprezentând suma de 10.020 pe an, ă fie
transferat Consistoriului eparhial orădean. Taxa de sidoxie, contribuţia credincioşilor
din teritoriul proiectatei episcopii, rămâneau întregi în folosul episcopiei Oradiei. Tot
acolo urma să fie transpusă şi întreaga „fundaţie de stipendii Gavril Faur” în valoare de
16.201
trebuia cor. Problema împărţirii fondului seminarial
să fie discutată separat, căci Consistoriul mitropolitan prevedea ca Institutul
teologic-pedagogic din Arad să rămână comun.20 Se avea în vedere ca, atât episcopia
Oradiei, cât şi cea a Timişoarei să participe la susţinerea financiară a Institutului.21
Discutat în cadrul Consistoriului plenar din Oradea, din 20 aprilie 1905, planul
de împărţire a fondurilor a fost acceptat.22 Tot atunci s-a alcătuit şi un proiect de buget
detaliat pentru viitoarea episcopie. Conform acestuia, era nevoie de o sumă de 50880
cor., din care, cu toate procentele acordate din fodnul clerical, cultural, ajutorul de stat,
contribuţiile credincioşilor, sidoxia episcopală şi cota de administrator din fondurile
consistoriale, cheltuielile nu erau acoperite decât în proporţie de 86,45 %. Se mai
prevedea

14
Ibidem, doc. 758/1903 – Adresa lui V. Mangra către Ioan I. Papp, Oradea, 30 decembrie v[echi] 1903.
15
Ibidem, doc. 762/1904 – Adresa lui Ioan I. Papp către consistoriul orădean, Arad, 29 ianuarie/11
februarie
16
1904.
Episcopia de Timişoara, în Tribuna, VIII, nr. 70 din 10/23 aprilie 1904,
p.
18
1. 17 Ibidem.
ABMS, Fond citat, dosar 447-838, doc. 761/1904 – Adresa lui Vasile Mangra către Ioan I. Papp,
Oradea,
19
30 decembrie 1904.
20
Ibidem, doc. 763/1905 – Adresa lui Ioan I. Papp către V. Mangra, Arad, 18/31 martie 1905.
Ibidem, doc. 764/1905 – Planul de împărţire a fondurilor şi fundaţiilor între episcopia Aradului şi cea din
Oradea,
21
Arad, 22 martie/4 aprilie
1905.
22
Ibidem, doc. 767/1905.
Ibidem, doc. 765/1905 – Adresa lui Vasile Mangra către Consistoriul eparhial din Arad, Oradea, 7/20
aprilie 1905.

112
 REVENIREA LA FORMA INIŢIALĂ A UNEI INSTITUŢII ECLEZIASTICE

ca venitul fondului şcolar şi seminarial, precum şi „tasurile” II şi III să fie întrebuinţate

pentru susţinerea Institutului teologic-pedagogic comun din Arad. Reşedinţa şi locaţia
noului consistoriu eparhial, necesare în această situaţie, aveau să fie achiziţionate din
cota care urma
23
să o primească Oradea din fondul comun Şaguna, administrat de
mitropolie.
Lipsa banilor l-a determinat pe Vasile Mangra24să ceară, în 5 aprilie 1906, aprobarea
sinodului eparhial deschiderea unei colecte, lucru care a fost aprobat. Mai mult,
Sinodul a
hotărât deschiderea
25
unei liste comune de donaţii pentru ambele episcopii, de la Oradea
şi Timişoara. Paralel cu aceasta, Consistoriul orădean a dispus şi el deschiderea unei
colecte, iar circulara din 30 august, a lui Vasile Mangra venea să justifice acest lucru.
Conştient de problemele financiare cu care se confruntau credincioşii ortodocşi din
districtul Consistoriului său, Mangra insista în cuvântul adresat protopopilor, ca banii
să fie oferiţi benevol de către credincioşi. Sumele adunate de protopopi trebuiau să fie
depuse până la data de 15 februarie a fiecărui an, în fondul special creat.26
Problema unei noi locaţii a revenit în discuţia Consistoriului orădean. Astfel,
la 10/23 iulie 1908 V. Mangra adresează o scrisoare Reprezentanţei Fundaţiei Gojdu,
în care solicită „[pe aceasta] să binevoiască a-i ceda, respectiv vinde pentru reşedinţă
consistorială adică episcopească, casa fundaţiunii Gozsdu din Oradea-mare, fostă înainte
a
familiei Poynár, ca şi cel mai potrivit loc pentru acest scop, fiind situată aceasta întru
nemijlocita apropiere a bisericii noastre catedrale.”27 În aceeaşi scrisoare, Mangra se
plângea că Reprezentanţa, prin faptul că nu i-a dat nici un răspuns, împiedică Consistoriul
„în continuarea lucrărilor începute pentru întruparea cât mai de cu vreme a dorinţei
vechi a poporaţiunii din aceste părţi, privitoare la reînfiinţarea episcopiei....”28
Nu mult timp după aceasta, vicarul înaintează o altă adresă Consistoriului
mitropolitan, asemănătoare în conţinut cu prima. În ea, printre altele, cerea „să
binevoiască a aproba vânzarea acestei case, intervenind totdată la Ven[erabila]
reprezentanţă a fundaţiunii
Gozsdu, ca acea casă să o cedeze, respectiv vândă fără rezervă şi exclusiv
Consistoriului nostru, în vederea intereselor mai înalte ale bisericii ortodoxe române din
Bihor.”29 În prima
fază, cererea i-a fost luată în considerare de Reprezentanţa Fundaţiei Gojdu, dar în urma
analizării mai atente a acesteia, s-a ajuns la concluzia că „nu se poate lua în
pertractrare, deoarece procesul cu vecinul acestei case încă nu e finalizat.”30 Într-
adevăr, din cauza
acestui vecin de pe strada Capucinilor, „s-a surpat o aripă a casei”, iar în cazul în
care procesul cu el nu era câştigat, Fundaţia pierdea o sumă considerabilă de bani,
de o parte trebuia să plătească cheltuielile procesului, iar, pe de altă parte fiindcă pe
31
să-şi
restaureze clădirea din propriile fonduri.

23
Ibidem, doc. 766/1905 – Proiect de buget pentru episcopia gr[eco] or[ientală] română înfiinţată în
Oradea,
24
luat în şedinţa plenară a Consistoriului din Oradea-mare, ţinută la 7/20 aprilie 1905.
Ibidem, doc. 769/1906 – Adresa lui V. Mangra către Sinodul eparhial arădean, Oradea, 25 martie/
25
5 aprilie 1906.
Ibidem, doc. 770/1906 – Extras din protocolul şedinţei a IV-a a Sinodului eparhial arădean ţinută la
11/24
26
aprilie 1906.
Ibidem, doc. 746/1906 – Circulara lui V. Mangra către toate oficiile protopopeşti şi parohiale de sub
jurisdicţia
27
Consistoriului din Oradea, 17/30 august
1906. Ibidem, doc. 780/1908.
28
Ibidem.
29
Ibidem,
30
doc.
781/1909. 31 Ibidem,
doc. 784/1909 Ibidem,
doc. 776/1909.
113
 MARIUS EPPEL

Congresul Naţional Bisericesc din luna octombrie 1909 a încercat să rezolve

situaţia. Astfel, printre hotărârile sale era şi cea privitoare la acordarea unui împrumut
Consistoriului de la Oradea din banii lăsaţi de mitropolitul Şaguna. Acesta urma să fie
o „sumă necesară pentru zidirea unei case potrivite pentru adăpostirea birourilor
consistoriale şi a locuinţei viacrului-prezident, a32 unei astfel de case, adecă care să fie
potrivită la timp şi de reşedinţă episcopală.” Prezentul memoriu era înnoit a patra
oară
către Reprezentanţă în speranţa că aceasta se va răzgândi să vândă Consistoriului fosta
casă a familiei Poynár.
Indignat că însuşi preşedintele Reprezentanţei, mitropolitul Ioan Meţanu era
atât de inert, Vasile Mangra se va întreba cu cinism dacă „...ven[erata] reprezentanţă a
fundaţiei Gojfu, executorul legiuit al dispoziţiilor lui testamentare, refuzându-ne
această cerere
nepretenţioasă, va lucra ca pentru prosperitatea şi înflorirea bisericii răsăritene ortodoxe
în acord cu dorinţa şi intenţia marelui fondator?”33 Mangra era convins că motivele
ce-au
fost invocate pentru neplata banilor atât de necesari vicariatului orădean: „procesul cu
vecinul care nu e finalizat” ori că „aripa surpată a casei stând sub edificare, nu se poate
constata suma investită” au fost opera unora care nu vreau „să ajute la mângâierea şi
întărirea
sufletească a 200.000 de români ortodocşi, care se află sub îngrijirea şi conducerea
spirituală a Consistoriului nostru.”34
În urma mai multor insistenţe şi perseverând în aspiraţia sa de a cumpăra
pentru Consistoriu o clădire mai bună, V. Mangra a reuşit în cele din urmă să convingă
organele de decizie ale Mitropoliei asupra necesităţii de a se împrumuta din fondurile
Consistoriului mitropolitan. Urma ca el să mai aştepte de la Sibiu doar răspunsul cu
precizarea termenului când împrumutul solicitat putea să fie ridicat.35
După ce problema obţinerii de fonduri necesare pentru achiziţionarea acelei
clădiri, fusese rezolvată cel puţin teoretic, Mangra va primi o grea lovitură din partea
Reprezentanţei Gojdu, care la începutul lunii martie 1910 se hotărâse totuşi că acea
„casă de sub întrebare nu o (mai adn.n.) vinde, ci la timp potrivit fundaţiunea însăşi se
va îngriji de reedificarea ei.”36
Întrucât posibilitatea cumpărării casei de pe strada Capucinilor a fost pierdută,
vicarul a trebuit să găsească o nouă soluţie, respectiv o altă clădire din Oradea care să
se ridice la pretenţiile unei reşedinţe consistoriale. Aceasta a fost găsită chiar lângă
casa Fundaţiei Gojdu, „lipită” de aceasta, spre piaţa Sf. Ladislau şi care era proprietatea
firmei Dréher din Budapesta. Valoarea imobilului a fost stabilită la 120.000 de
coroane, bani ce urmau să fie daţi în două rate: prima de 30.000, iar a doua de
90.000 de coroane. Cum termenul stabilit pentru depunerea celor 30.000 de coroane
avea să expire la 15 ianuarie 1912 şi cum banii promişi din partea Mitropoliei nu mai
soseau, Mangra i s-a adresat mitropolitului Meţianu cu patru zile înainte de expirarea
termenului, cu rugămintea „să rezolve de urgenţă cererea noastră şi a ne comunica
rezultatul, ca în cazul uneoi rezolvări
nefavorabile, la care nu ne aşteptăm, fiindcă ar fi foarte păgubitoare pentru biserică, să
ne putem îngriji în altă parte de contractarea împrumututului necesar.”37
32
Ibidem, doc. 785/1909.
33
Ibidem, doc. 787/1910,
f.2. 34 Ibidem, f.3.
35
Ibidem, doc.
789/1910. 36 Ibidem,
37
doc. 790/1910.
Ibidem, doc. 794/1912.
114
 REVENIREA LA FORMA INIŢIALĂ A UNEI INSTITUŢII ECLEZIASTICE

Dar, s-a întâmplat un lucru imprevizibil pentru Mangra. Neprimind la timp

banii, el a fost nevoit să găsească o soluţie viabilă, deoarece Consistoriul orădean era
pus în faţa alternativei: sau să piardă terenul şi suma de 15.000 cor. „plătită la mâna
vânzătorului
optat pentru drept arvună” sau să caute împrumutul în altă parte. În cele din urmă, el a
cea a doua variantă, intrând în dialog cu banca „Egyesült bihármegyei
Kerreskedelmi bank és központi takarékpéztár” din Oradea.38
Dezamăgit oarecum în aşteptările sale, Mangra avea să-şi exprime, la sfârşitul
anului c1912, regretele că „veneratul Consistor mitropolitan n-a învrednicit de atenţia
uvenită interesele superioare ale ortodoxismului din aceste părţi mărginaşe, care
interese reclamă în mod imperativ o consolidare a noastră mai temeinică în centrul
Bihorului.”39
Dar, cu toate acestea, Vasile Mangra a continuat dialogul cu Sinodul eparhial arădean
şi Consistoriul mitropolitan. Scopul era să convingă foruruile superioare bisericeşti de
a aproba cumpărarea casei din strada „Capucinilor.”40 În acelaşi timp, Mangra cerea
lui
Ioan Meţianu să revină asupra hotărârii sale de a nu-i acorda împrumutul cerut. Ca
soluţie, Mangra propunea mitropolitului ca suma de 25.000 fl. (50.000 coroane),
prevăzută de
Şaguna în testamentul său pentru episcopia Oradiei, să fie trimisă spre administrare
Consistoriului de acolo.41 Din păcate, însă, Consistoriul mitropolitan42 şi, mai apoi
CNB-ul
în şedinţa sa din 7/20 octombrie 1912, nu a aprobat cererea lui Mangra, pe motivul
potrivit „Statutului Organic” şi al „Regulamentului” congresual, fondurile mitropolitane că,
nu puteau să fie administrate decât de acel Consistoriu.43
Problema achiziţionării unui local pentru Consistoriul din Oradea a continuat
să fie discutată şi în 1913. În luna octombrie a acelui an, Vasile Mangra a înaintat o
nouă adresă Consistoriului mitropolitan în acre solicita acordarea unei sume anticipative
de 200.000 cor. din fondul Şaguna, menit pentru înfiinţarea a două episcopii. El
atenţiona pe Meţianu că edificarea unei reşedinţe noi pentru Consistoriu a devenit o
necesitate
absolută, deoarece locuinţa vicarială era într-o stare avansată de degradare, încât, mai
amintea el, „mâine-poimâine vom fi constrânşi de poliţie să ne mutăm dintr-însa.”44
Cum nici
de această dată, Sibiul nu a reacţionat pozitiv la cererea sa, Mangra a apelat
din Arad, în vederea acordării unui avans din suma prevăzută în fondurile comune la Consistoriul
diecezane, respectiv din46cota de 864.000 cor.45 În urma răspunsului negativ, sosit la
Oradea în 27 noiembrie, Mangra47 îşi punea serioase semne de întrebare privitor la
funcţionarea episcopiei proiectate.

38
Ibidem, doc.
39
801/1912. Ibidem,
doc. 796/1912.
40
Ibidem, doc. 795/1912 – Adresa lui V. Mangra către sinodul eparhial din Arad, luată în şedinţa
Consistoriului plenar din 19 martie/1 aprilie 1912.
41
Ibidem, doc. 803/1912 – Adresa lui V. Mangra către CNB, Oradea, 17/30 iulie 1912.
42
Ibidem, doc. 804/1912 – Adresa Consistoriului mitropolitan către Consistoriul din Oradea, Sibiu, 22
august/ 4 septembrie 1912.
43
Ibidem, doc. 807/1912 – Extras din protocolul CNB din 1912, şedinţa a IX-a din 7/20 octombrie
1912. 44 Ibidem, doc. 810/1913 – Adresa lui V. Mangra către Consistoriul mitropolitan, Oradea, 14/27
45
octombrie 1913. Ibidem, doc. 811/1913 – Adresa lui V. Mangra către Consistoriul orădean, Oradea,
14/27 octombrie 1913.
46
Ibidem, doc. 810/1913 – Adresa lui V. Mangra către Consistoriul din Oradea, Arad, din şedinţa
senatului epitropesc ţinută la 14/27 octombrie 1913.
47
Ibidem, doc. 810/1913 – Adresa lui V. Mangra către Consistoriul mitropolitan, Oradea, 4/17 octombrie
1913.

115
 MARIUS EPPEL

Anii războiului au îngreunat procesul de achiziţionarea unui imobil de către

Consistoriul condus de Mangra. Criza financiară din Imperiu a avut consecinţe directe
şi asupra împrumutului pe care Mangra dorea să-l primească de la banca orădeană
amintită mai sus, care, în cele din urmă, i-a fost refuzat. Împrejurările l-au determinat
pe vicar să găsească o nouă soluţie. El a început tratative cu „Pesti kereskedelmi bank”
din Budapesta, în scopul convertirii împrumututlui de la banca din Oradea, prin
contractarea unui împrumut de 130.000 cor. Analizând ipoteca oferită de Consistoriu
şi, găsindu-o corespunzătoare, banca a votat împrumutul la 21 iulie 1914. Dar,
perfecţionarea operaţiunilor de împrumut prin lichidarea sumei a fost zădărnicită de
izbucnirea războiului. Astfel,
Consistoriul s-a văzut pus în faţa următoarei alternative: sau să înapoieze împrumutul
băncii sau să fie nevoit să vândă cele două case care serveau ca ipotecă.48 În această
situaţie
„penibilă şi peste măsură de strâmtorată”, Vasile Mangra solicita, poate pentru ultima
oară, Consistoriul mitropolitan transferarea celor 200.000 cor. din fondul Şaguna, sau a
măcar 120.000 cor. pentru achitarea împrumutului de la banca creditoare.49 Se pare că,
până la urmă, Consistoriul sibian a acordat doar cei 120.000 de coroane, deoarece, la
venirea lui Roman Ciorogariu ca vicar substitut la Oradea în 1917, zestrea materială a
acestei instituţii era dintre cele mai modeste. Abia la un an după numirea lui ca episcop
al Oradiei, în 1921, problema reşedinţei episcopale a fost definitiv rezolvată, prin
cumpărarea unui imobil corespunzător.50
Tergiversarea înfiinţării noilor episcopii până în 1914, iar apoi situaţia precară
specială creată de război, a făcut ca dezideratul, exprimat cu atâta tărie în şedinţele
sinodale, consistoriale şi congresuale în primul deceniu al secolului al XX-lea, să nu
mai poată fi împlinit. Presimţind acest lucru, Vasile Mangra insista, într-un memoriu
înaintat Consistoriului mitropolitan în 4/17 aprilie 1913, ca măcar Oradea să fie numită
episcopie. Cererea sa se baza pe faptul că acolo, spre deosebire de Timişoara şi Cluj,
nu era vorba despre „înfiinţarea” unei noi episcopii, ci doar de „reactivarea” celei care,
de la Efrem Venianin, era vacantă. Pentru a demonstra acest lucru, Mangra se folosea,
în principal, de argumente de ordin istoric. Astfel, clerul orădean arătase în
memorandul înaintat CNB din 1868, că „episcopatul gr[eco] or[iental] din Oradea
mare nicicând nu a fost şters, ci este vacant numai, pentru că teritoriul episcopatului şi
astăzi sustă (există n.n),
unde numai episcopul lipseşte sau mai lămurit zicând, unde administratorul episcopesc
este capul Consistoriului din Oradea mare.”51 Exista chiar şi o consemnare oficială a
protopopiatelor şi parohiilor ortodoxe ale diecezei Oradiei din 1765 cu titlul
„Conscriptio totius diocesis M. Varadiensis in qua juxta suos protopresbyteratos singula
loco Excellent. Domino Metropolitae 24 nov[embre] st[ilus] vet[erus] 1765
transmissa.” Apoi, dintr-un raport al episcopului din Arad Sinesie Jivanovici, din iulie
1759, se putea observa că el însuşi aspira la scaunul vacant al episcopiei Oradiei.
Congresul din 1868 nu a cerut

48
Prima casă era cumpărată din 1882, pe de o parte din fondurile prprii ale Consistoriului, pe de altă
parte, cu împrumut din „fondul instruct” al diecezei Aradului, restituit la înfiinţarea episcopiei
Oradiei în 1920. A doua casă fusese achiziţionată în 1912, peste drum de biserica „cu lună.” Cf. Gh.
Liţiu, Roman Ciorogariu, ctitorul reînfiinţatei episcopii ortodoxe române a Oradiei, în vol. Roman R.
Ciorogariu (1852-1936). Studii
49
şi documente, Oradea, 1981, pp. 107-108.
ABMS, Fond citat, dosar 447-838, doc. 820/1915 – Adresa Consistoriului eparhial din Oradea către
Consistoriul mitropolitan luată în şedinţa plenară a Consistoriului, Oradea, 21 iulie/3 august
 50
1915.
51
Gh. Liţiu, stud. cit., pp. 111-112.
ABMS, Fond citat, dosar 447-838, doc. 808/1913, f. III.

116
 REVENIREA LA FORMA INIŢIALĂ A UNEI INSTITUŢII ECLEZIASTICE

„înfiinţarea”, ci „restituirea” acelei episcopii,52 iar mitropolitul Andrei Şaguna a

prevăzut ca o parte din banii lăsaţi prin testament, să fie folosiţi pentru „reactivarea”
Mangra ruga Consistoriul de la Sibiu să facă demersurile necesare la guvernei. în
În final,
vederea
reactivării episcopiei Oradiei.53
Pe tot parcursul toamnei 1913, Vasile Mangra a insistat pe lângă Consistoriul
mitropolitan 55să intervină la guvern.54 Memoriul din aprilie a fost reluat la începutul
anului 1914, însă, răspunsul nu a sosit de la Sibiu decât în septembrie. În cuprinsul
său, Ioan Meţianu îl înştiinţa pe Mangra că dacă guvernul nu va accepta proiectul de
înfiinţare a episcopiilor în termenii hotărâţi de Consistoriul mitropolitan, el nu este
dispus să facă deloc 56 concesii, care ar fi putut duce la modificarea anumitor prevederi
din Statutul Organic. În viziunea lui Mangra, procedura era greşită. El era de părere
că episcopatul nu poate să impună condiţii liderilor politici de la Budapesta, căci
„aceasta ar fi o vădită neîncredere, o procedere lipsită de tact şi neloială a cercurilor
conducătoare bisericeşti, cu guvernul ţării.” Când afirma aceste cuvinte, Mangra ţinea
cont de discursul rostit de Tisza István, la 20 februarie 1914, în care primul ministru s-a
angajat „să respecte drepturile bisericii gr[eco] or[ientale] române şi autonomia ei fără
pereche în lume.”57 Lipsa de consens, pe de o parte, şi începerea Primului Război
Mondial, pe de altă parte, a dat de înţeles episcopatului român ortodox că înfiinţarea
celor trei episcopii va rămâne doar un deziderat.
În concluzie, pe baza materialului documentar, putem afirma că problema
majoră cu care s-a confruntat Consistoriul între 1900-1914 a fost cea a reactivării
episcopiei Oradiei. Aceasta a încetat să mai funcţioneze după 1695 şi, abia în 1793, a
fost restabilit Consistoriul eparhial. La începutul secolului al XX-lea, s-a luat în
discuţie la nivel de mitropolie posibilitatea reactivării ei şi a înfiinţării a încă două
episcopii la Cluj şi Timişoara. Pe această temă, în răstimpul dintre preluarea
conducerii Consistoriului de la Oradea de către Vasile Mangra şi izbucnirea Primului
Război Mondial, s-au purtat discuţii aprinse în cadrul şedinţelor Consistoriului plenar.
Din păcate însă, entuziasmul a fost mai ridicat decât situaţia financiară a mitropoliei.
Conform părerii lui Mangra, înfiinţarea „a trei episcopii era aproape imposibil de
susţinut, în pofida evaluărilor făcute de către Consistoriul mitropolitan. În aceste
condiţii, el a înaintat mitropolitului Ioan Meţianu ideea ca măcar Oradea să beneficieze
de o episcopie deoarece acolo nu ar fi vorba de un act de înfiinţare propriu-zisă, ci doar
de o hotărâre privind reactivarea ei. Dar, problema locaţiei noii episcopii orădene l-a
convins pe Mangra că mitropolia nu era pregătită pentru „reactivare” mai ales că
Marele Război solicita, în primul rând, menţinerea instituţiilor deja existente.

52
Gheorghe Tulbure, Chestiunea episcopiei din Oradea-mare la congresul din 1868, în Biserica şi Şcoala,
53
XXXVIII, nr. 20 din 18/31 mai 1914, pp. 163-165.
54
ABMS, Fond citat, dosar 447-838, doc. 808/1913, ff. IV-V.
Ibidem, doc. 814/1913 – Adresa lui V. Mangra către Consistoriul mitropolitan, Oradea, 4/17 octombrie
55
1913.
Ibidem, doc. 816/1913 – Memoriul adresat de V. Mangra Consistoriului mitropolitan, alcătuit în şedinţa
56
plenară a Consistoriului de la Oradea, 30 decembrie 1913/12 ianuarie 1914.
Ibidem, doc. 817/1914 – Adresa Consistoriului mitropolita către Consistoriul din Oradea, Sibiu, 20 august/
57
2 septembrie 1914.
Ibidem, doc. 818/1914.
117
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

CLOPOTELE
ROMÂNEŞTI TRANSILVĂNENE ŞI INSCRIPŢIILE
*
LOR: FUNCŢII, SEMNIFICAŢII, SIMBOLISTICĂ

ELENA CRINELA HOLOM**

ABSTRACT. The Romanian Bells from Transylvania and Their Imprints:

Function, Significance, Meaning. The importance of bells for the human
communities was not exclusively determined by their sound; the imprints, the
messages engraved onto the metal body of the bells had also a special significance for
the community. The messages from the bells offered us a large spectrum of
information from the chronological, religious and also laic point of view, their
analysis permitting the possibility of registration of a series of attitudes and behavior.
The inscriptions from the Transylvanian bells were including, among other,
the names of the persons that supported the acquisition of such cult object, either a
religious or laic personality, either a commoner. Likewise the metal of the bell served
for the purpose of pointing out the prestige of a character, the hierarchies established
among the humans. Additionally, the imprints of the names of some Emperors, Kings,
Metropolitans, or Bishops served also for carrying out the chronological delineation.
Other times, the bells mentioned the parish that owned the cult object therefore the
inscription was marking the ownership, the property. The bell was part of the
community, serving it, was mentioned into its registry of possession, and its
estrangement was improbable. Happy moments or sad ones, tragedies that affected the
community or the country were furthermore imprinted onto the bells.
The analysis of the inscriptions from the bells was an extra illustration of
the diversity of functions performed by the bells, of their involvement in the daily
lives of Romanian communities from Transylvania.

Keywords: Bells, Transylvania, Imprint, Function, Significance, Symbolism

Clopotele, importante obiecte de cult, au avut şi continuă să aibă o

semnificaţie deosebită în viaţa oamenilor şi din alte motive decât cele strict religioase.
Pe lângă chemarea creştinilor la momentele liturgice şi anunţarea momentelor de
bucurie şi tristeţe din viaţa comunităţilor, clopotele îndeplinesc şi o serie de funcţii
social-simbolice, la fel de importante. Astfel, clopotele contribuie la procesul de
agregare, solidarizare şi întărire a legăturilor între membrii comunităţii având o
puternică funcţie conservativă: cel care aude
clopotele se simte ca făcând parte din comunitate, îşi dezvoltă apartenenţa identitară la
spaţiul sonorizat1. De asemenea, clopotele menţin o permanentă legătură spiritual-
simbolică

* Acest studiu a fost realizat cu sprijinul CNCSIS-UEFISCSU, proiect numărul PN II-RU-PD

401/2010 / This work was supported by CNCSIS-UEFISCSU, project number PN II-RU-PD
 401/2010.
** CS III dr., Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei, Cluj-Napoca,
1
elena_crinela@[Link]
Alain Corbin, Les cloches de la Terre. Paysage sonore et culture sensible dans les campagnes au XIX-e
siécle, Flammarion, Champs, 1994 (în continuare: Alain Corbin, Les cloches de la Terre), p. 99.
 ELENA CRINELA HOLOM

între omul aflat departe şi comunitatea în care s-a născut, între cei vii şi cei morţi, între
prezent şi trecut. Clopotelor le-a fost asociată şi o funcţie de natură profilactică, magică,
de protecţie exercitată asupra comunităţii.
Clopotele fac parte din inventarul simbolic al unei comunităţi, iar sunetul lor
ajută la crearea identităţii teritoriale. Teritoriul circumscris de sunetul clopotului se
încadrează în cadrul clasic al frumosului şi se reduce la un spaţiu închis, ordonat prin
sonoritatea centrului,
biserica, clopotul din turn sau din clopotniţă fiind centrul simbolic al acestui teritoriu.
Prin sunetul clopotului, omul se integrează în spaţiu şi se armonizează, se identifică cu
el2.
Dar importanţa clopotului nu a ţinut, exclusiv, de sunetul lui, o semnificaţie
deosebită având şi inscripţiile, epigrafia campanară oferind o paletă largă de informaţii
cu caracter cronologic, religios şi laic, fiind şi o sursă, deloc neglijabilă, pentru
surprinderea unor atitudini şi comportamente.
Majoritatea inscripţiilor cercetate au marcat clar „anul naşterii” clopotului, acesta
fiind un prim element de identificare. La unele instrumente acustice precum cele din
Pâclişa (jud. Alba), Chişineu-Criş (jud. Arad) sau Ighiu (jud. Alba) sau Pâclişa (jud.
Alba)3,
anii 1764, 1797, 1843 erau, practic, singurele elemente de identificare.
Inscripţiile de pe clopote cuprind, în majoritatea cazurilor, informaţii legate de
persoana sau persoanele care au suportat costurile achiziţionării acestui obiect de cult.
Printre donatorii de clopote s-au numărat şi personalităţi ale vieţii religioase şi civile.
Spre
exemplu, clopotul din localitatea Mesteacăn, judeţul Hunedoara a fost donat de
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei Şaguna în anul 18624. Clopotul vechii biserici
ortodoxe române din Cluj a fost donaţia generalului maior Telechi şi datează din anul
17965.
Totuşi, majoritatea clopotelor au fost cumpărate prin efortul individual sau
concertat al unor oameni simplii. Unii dintre aceştia trăiau într-o localitate diferită de cea
pentru folosul
căreia au făcut donaţia Spre exemplu, Gheorghe Toader şi soţia sa Rozalia din comuna
Măguri-Răcătău au donat un clopot pentru biserica din cătunul Stăneşti, judeţul Cluj76.
Clopotul din Cojocna, judeţul Cluj a fost cumpărat de către personalul gării din Tunel .
Cele mai multe clopote au fost cumpărate de credincioşi pentru bisericile din
localitatea în care îşi aveau domiciliul, acest lucru ilustrând relaţia dintre comunitate şi
mediul înconjurător, dintre comunitate şi biserică. Dacă legătura dintre oameni nu era
suficient de puternică, astfel încât să se poată vorbi de o comunitate, ea se putea construi
în mod simbolic8, printr-un efort colectiv.

2
Alain Corbin, Les cloches de la Terre, p. 99.
3
Ioana Rustoiu, Dănilă Vaida, Cronica parohiei Pâclişa (1901-1944), Alba Iulia, 2008 (în continuare:
4
Ioana Rustoiu, Dănilă Vaida, Cronica parohiei Pâclişa), p. 154.
„Dela sate. Sfinţirea bisericei şi şcoalei din Mesteacăn”, în Telegraful roman, Sibiu, LIV, Nr. 120,
5
1906 (în continuare: „Dela sate. Sfinţirea bisericei şi şcoalei din Mesteacăn”), p. 506.
Florian Mureşan, Biserica din deal sau vechea BOR din Kolozvar-Cluj şi slujitorii ei, Cluj, 1942 (în
6
continuare: Florian Mureşan, Biserica din deal sau vechea BOR), pp. 15-16.
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul [Link]. al Clujului, Cluj, 1946 (în continuare:
7
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul [Link]. al Clujului), p. 49.
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul [Link]. al Clujului, p. 34.
8
Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, 1999 (în continuare: Peter Burke, Istorie şi teorie socială),
p. 71.

120
 CLOPOTELE ROMÂNEŞTI TRANSILVĂNENE ŞI INSCRIPŢIILE LOR: FUNCŢII, SEMNIFICAŢII...

Din inscripţile analizate se pot identifica numele unor donatori de clopote

datând din secolele al 9XVII-lea (Şándor Gereg donează un clopot bisericii din Maieri,
judeţul Alba, în 1620 ), al XVIII-lea (Luca Ion10a Anuţei sau Loghin a Anuţei pentru
biserica din Ciuguzel, judeţul Alba în anul 1741 ; Nicolae Ştefanoviciu pentru vechea
biserică ortodoxă din Cluj11; Oprea12 Ioan Sora, Erei Popa George în 1773 pentru
biserica satului Sibiel, judeţul Sibiu 13 ), al XIX-lea (Cosma Ignat pentru biserica din
Apahida, judeţul Cluj, în anul 1875 ), sau ceva mai apropiate de zilele noastre
(Marian Turda donează clopotul pentru biserica din Agârbiciu, judeţul Cluj14;
credincioşii Crişan şi Feneşan Gligor
cumpără un clopot în anul 1928 pentru biserica din Luna de Sus, judeţul Cluj, iar exemplul
lor este urmat
15
în acelaşi an de credincioşii Petru Iacob, Pavel Ion, Muresan Sâie şi
Cadiş Ilie ; preotul Ernest Ionaşcu şi preoteasa pentru Biserica ortodoxă din Războieni
în 195916).
Majoritatea numelor donatorilor erau nume de bărbaţi, dar existau şi nume de
femei încripţionate pe clopote, numărul lor fiind însă ceva mai redus. Din inscripţiile
analizate s-a putut observa că până la începutul secolului XX lipsesc astfel de exemple.
Este posibil să fi existat, totuşi, donatoare de origine română sau de altă etnie şi
confesiune care au făcut daruri, pentru bisericile greco-catolice sau ortodoxe, urmând
exemplul unor donatoare reformate precum a fost contesa Korda Zsuzsana din
Bonţida. Pe clopotul cel mic este scrisă următoarea inscripţie, traducere din limba
maghiară: „Majestatea Sa
contesa Korda Zsuzsana din17Bonţida l-a turnat pentru clejia reformată pentru slăvirea
lui Dumnezeu în anul 1800” .
Această situaţie poate avea multiple explicaţii legate de poziţia şi atitudinea
faţă de rolul social al femeii. Deocamdată, doar cele cu o anumită poziţie sau titlu
nobiliar puteau aspira la o ieşire din spaţiul privat. Situaţii similare au fost întâlnite, în
secolul al XIX-lea, şi în spaţiul francez, unde de multe ori fondatorii unor biserici îşi
treceau numele
şi pe clopote. Alături de fondator apar pe clopote, în poziţie subordonată, şi femeile:
logodnice, soţii, fiice, mame18.
Pe un singur clopot, datând din anul 1907 şi aparţinând localităţii Ruseşti,
judeţul Cluj, am găsit trecut doar numele unei persoane de sex feminin, „Mariş Floare
născută

9
Gheorghe Anghel, „Biserica din Maieri şi Mitropolia lui Mihai Viteazul din Alba-Iulia”, în Studii şi
articole de istorie, Bucureşti, 9, 1967 (în continuare: Gheorghe Anghel, „Biserica din Maieri şi
Mitropolia
10
lui Mihai Viteazul din Alba-Iulia”), p. 232.
Ilie Morar, Monografia localităţii Ciuguzel la opt secole de atestare documentară (1203-2003),
11
Alba-Iulia, 2003 (în continuare: Ilie Morar, Monografia localităţii Ciuguzel), p. 27.
12
Florian Mureşan, Biserica din deal sau vechea BOR, pp. 15-16.
Zosim Oancea, „Biserica monument istoric Sfânta Treime din Sibiel”, în Mitropolia Ardealului,
Sibiu, nr. 5-6, 1972 (în continuare: Zosim Oancea, „Biserica monument istoric Sfânta Treime din
13
Sibiel”), p. 448.
14
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul, p. 13.
15
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul, p. 11.
16
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi din protopopiatul, p. 44.
17
Inscripţia de pe clopotul Bisericii ortodoxe din Războieni, judeţul Alba.
Aurel Loşonţi, Trecut şi present despre Bonţida. Studiu monografic, Cluj-Napoca, 2001 (în continuare:
18
Aurel Loşonţi, Trecut şi present despre Bonţida), p. 315.
Alain Corbin, Les cloches de la Terre, p. 140.
121
 ELENA CRINELA HOLOM

Roşu”19. Pe celelelte clopote, numele femeilor este trecut după cel al bărbaţilor:
„Gheorghe şi Cătălina Aron”20, „Gheorghe Toader şi soţia sa Rozalia din comuna
Măguri-Răcătău”21.
În general, când era vorba de clopote cumpărate de o familie, primul trecut era
bărbatul chiar dacă, uneori, femeia era22 cea care se ocupa de formalităţi, cum a fost
cazul Cătălinei Aron din Vinţul de Jos . Singura excepţie am 23 identificat-o în incripţia
de pe clopotul bisericii din Ruseşti, „Hetea Maria, Mariş Ilie” . Probabil, în acest caz
femeia a
fost cea care a contribuit sau s-a implicat mai mult în procesul de achiziţionare a
clopotului, fiind trecută înaintea bărbatului.
Această problemă a întâietăţii sau a subordonării bărbat-femeie desprinsă din
inscripţiile de pe clopote rămâne una deschisă, dar dificil de surprins în lipsa unor
corpusuri de inscripţii campanare bine puse la punct. Cu ajutorul inscripţiilor avute la
dispoziţie am formulat doar unele ipoteze, care pot să fie validate sau infirmate de
cercetările ulterioare.
Achiziţionarea unui clopot era destul de costisitoare, de aceea majoritatea erau
procurate prin efortul comun al24 mai multor oameni: „cu cheltuiala credincioşilor
ortodocşi romăni din Var” ; „donat de poporul român greco-oriental
Sumusfalău”25; „contribuţia credincioşilor parohiei Bica”26.
Fie că erau personalităţi ale vieţii religioase sau civile, oameni simplii,
locuitori sau nu în satul pentru biserica căruia făceau actul de donaţie sau cumpărau
clopotul, bărbaţi sau femei, gestul lor rămânea unul de mare însemnătate. Efortul lor
era răsplătit prin trecerea în „Cartea de Aur” a bisericii fiind astfel pomeniţi
permanent, fie de preotul paroh al localităţii, fie de oameni prin simpla lectură a
numelor inscripţionate pe clopot.
Potrivit opiniei lui Marcel Mauss, un obiect dăruit are întodeauna, un spirit al
său. Darul primit este, mai curând, acel „al tău” care continuă să fie în acelaşi timp şi
„al
celuilalt”. El îşi exprimă propria prezenţă, prin simpla sa înfăţişare de obiect, dar aduce
cu sine şi prezenţa marii absenţe a celuilalt27. Probabil, pentru faptul că oamenii erau
lăudaţi pentru gestul făcut şi daţi ca exemplu comunităţii din care făceau sau nu parte
sau pentru că sperau să nu fie uitaţi după trecerea la viaţa de dincolo sau din alte
motive, această practică a donaţiei sau cumpărării de clopote era una destul de
răspândită şi în trecut, dar şi astăzi.
Invocarea divinităţii, a Maicii Domnului sau a sfinţilor era o practică des
întâlnită, un element de continuitate de-a lungul timpului în inscripţile de pe clopote.
Pe clopotul bisericii din Maieri, judeţul Alba, datând din anul 1620, apare inscripţia
„În numele lui
19
Florea Mureşanu, Biserici şi preoţi în protopopiatul, p. 48.
20
Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond parohia ortodoxă Vinţul de Jos, dosar 1/1923 (în
21
continuare: ANDJAlba, Fond), f. 1.
22
Florian Mureşan, Biserica din deal sau vechea BOR, p. 49.
23
ANDJAlba, Fond parohia ortodoxă Vinţul de Jos, dosar 1/1923, f. 1.
24
Florian Mureşan, Biserici şi preoţi în protopopiatul, p. 48.
Petru Itineanţu, Monografia comunei Obreja, Caransebeş, 2002 (în continuare: Petru Itineanţu,
Monografia
25
comunei Obreja), p. 162.
26
Florian Mureşanu, Biserici şi preoţi în protopopiatul, p. 60.
Valeriu Sima, Biserici şi preoţi în raionul Huedin, Poieni, 1987 (în continuare: Valeriu Sima, Biserici şi
27
preoţi în raionul Huedin), p. 21.
Marcel Mauss, Eseu despre dar, Iaşi, 1997 (în continuare: Marcel Mauss, Eseu despre dar), p.14.

122
 CLOPOTELE ROMÂNEŞTI TRANSILVĂNENE ŞI INSCRIPŢIILE LOR: FUNCŢII, SEMNIFICAŢII...

Dumnezeu”28, iar pe cel din Topa Mică, judeţul Cluj tot din anul 1620 „No beate Maria
Virginis”29. Din secolul XVIII avem păstrată inscripţia de pe clopotul bisericii din Pianu
de Jos, judeţul Alba: „Gloria in excelsius Deo”30, şi de pe cel din Galşa, judeţul Arad
„Din mila lui Dumnezeu”31.
Clopotul bisericii greco-catolice din Ighiu, judeţul Alba datând din 1843 a fost
turnat „În onoarea s[fintei] Paraschive”32. Pe clopotul din biserica localităţii Bica din
1933 apare inscripţia „Întru lauda şi mărirea lui Dumnezeu”33, iar pe cel din din
comuna
Dieci, judeţul Arad era scris „Înalţă-Te peste ceruri Dumnezeule şi peste tot pământul
Dumnezeirea Ta”34.
Inscripţionând pe clopote numele lui Dumnezeu, al fecioarei sau al diferiţilor
sfinţi protectori, oamenii invocau pronia cerească, ajutorul, harul şi protecţia divină. De
multe ori, clopotul este oferit şi pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate
binefacerile
Sale. Era şi o modalitate de răspuns pentru darurile primite de la divinitate, ilustrând
foarte bine35una dintre funcţiile principale ale darului, aceea de a-l întoarce drept
mulţumire .
Pe unele clopote apare menţionat numele parohului localităţii „Popi Giorgy
Mardariae”36, „parohul slugitor al acestei sfinte biserici, Nicolae Cado”37, al
protopopului: „fiind protopop în M. Regen Petru Maior”38; „fiind protopop [Link]şa”39.
Pe corpul unor
clopote apărea inscripţionată întrega ierarhie ecleziastică locală „Atanasie Bradean
preot. Filimon Ardelean docinte şi preşiedinte al comitetului parochial, Ilie Cornea
învăţătoriu, Iuliu Zarandi notar communal. Florea Halmagean jude şi epitrop, membrii
Mihai Mercea,
T. Cornea, G. Popa, O. Cornaţiu, Ioan Cornea, I. Bodea, S. Chesia, G. Mitruţiu, M.
Gurban, G. Stan, P. Stan, T. Mercea”40, şi centrală „Acest41clopot s-au dăruit bisericei
din Loman… pe timpul… archiereului Andrei Şaguna” ; „fiind Episcop 42Nicolae
Colan, protopop Nicolae Vasiu, iar preot paroh al parohiei, Alexandru Fodor” .
Clopotele au menţionate uneori şi numele unor împăraţi sau regi, realizându-se
altfel o îmbinare între elementul religios şi elementul laic prin mijlocirea persoanei
monarhului

28
Gheorghe Anghel, „Biserica din Maieri şi Mitropolia lui Mihai Viteazul din Alba-Iulia”, p. 232.
29
Vasile Cosma, Cinci sate din Ardeal, Cluj, 1933 (în continuare: Vasile Cosma, Cinci sate din Ardeal),
p. 88. 30 Ioan Marta, Ioan Aron, Pianu de Jos. Contribuţii monografice, Bucureşti, 1990 (în
continuare: Ioan
31
Marta, Ioan Aron, Pianu de Jos), p. 40.
Pavel Vesa, Biserică, cultură, mentalităţi. Aspecte din istoria protopopiatelor arădene (1701-1918), teză
32
de doctorat, Cluj-Napoca, 2003 (în continuare: Pavel Vesa, Biserică, cultură, mentalităţi), p. 486.
33
ANDJAlba, Fond parohia greco-catolică Ighiu, dosar 1/1915, f.31.
34
Valeriu Sima, Biserci şi preoţi în raionul Huedin, p. 21.
Pavel Vesa, Din istoria comunei Dieci. Contribuţii monografice, Arad, 1999 (în continuare: Pavel Vesa,
35
Din istoria comunei Dieci), p. 125.
36
Marcel Mauss, Eseu despre dar, pp.124-136.
37
Zosim Oancea, „Biserica monument istoric Sfânta Treime din Sibiel”, p. 448.
38
Ioana Rustoiu, Dănilă Vaida, Cronica parohiei Pâclişa, p. 153.
At. Popa, „Biserica de lemn din Reghin”, în Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca, XIV, 1997 (în
continuare:
39
At. Popa, „Biserica de lemn din Reghin”), p. 408.
40
„Dela sate. Sfinţirea bisericei şi şcoalei din Mesteacăn”, p. 506.
Pavel Vesa, Biserică, cultură, mentalităţi, p. 487.
41
Arhiva Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului Sibiu, Fondul Consistoriului, dosar V 1052/915, nr. 9548 (în
42
continuare: AMOASibiu, Fondul Consistoriului).
Florea Mureşanu, Biserici şi preoţi din protopopiatul, p. 48-49.
123
 ELENA CRINELA HOLOM

(„Francisc Iosif I, Împărat şi Rege”43; „pe timpul împăratului Francisc Iosif”44, „În
zilele regelui Ferdinand I al Romaniei întregite”45). Astfel de inscripţii, îmbinare între
religios şi
laic, apar şi pe clopotele din spaţiul francez din zona Ardenilor „în timpul Papei Pius46
VII, regelui Louis XVIII, parohului François Cassiaux de Saint-Thomas-en Aragonne” .
Menţionarea numelor unor parohi avea rolul de a păstra amintirea unor
oameni, care au jucat un rol deosebit de important în edificarea lăcaşurilor de cult, un
exemplu în acest sens fiind biserica din Pianul de Sus. Numele celor doi preoţi din
strădania
cărora a fost ridicată Biserica în 1761 apărând atât47pe inscripţia care desparte altarul de
Biserică cât şi pe clopot, „ popa Moise, popa Ion” .
Metalul clopotului putea juca rol de pomelnic, de reliefare a prestigiul unui
personaj, sau a unor ierarhii. De asemenea, inscripţiile de pe clopote care aveau trecute
numele unor împăraţi, regi sau mitropoliţi, episcopi, protopopi aveau şi un important
rol de încadrare cronologică.
Inscripţile de pe clopote menţionau uneori, şi parohia căreia îi aparţinau fiind
astfel un element în plus de identificare a proprietăţii unei comunităţi. Clopotul făcea
parte din inventarul comunităţi, o servea pe aceasta şi nu putea să fie înstrăinat.
Cea mai veche inscripţie pe care am identificat-o aparţine bisericii din satul
maramureşan Vărai. Pe clopotul datând din anul 1571 se menţionează că „acest clopot
este din Vărai”48. Alte inscripţii datând din secolele XVIII şi XIX menţionează şi ele
satul
sau biserica pentru care au fost turnate. Clopotul satului Pianu de Sus din 1761 are
gravată inscripţia „Pianul romanesc” 49; cel din Cojocna, turnat în 1848 aparţine „G.O.
Eclesia”50,
iar pe cel din Chişindia datând din 1888 apare scris „clopotul S. biserici [Link] rom din
Chisindia”51.
Şi pe clopotele datând din secolul XX situaţia a fost identică. Pe52 clopotul din
Apahida turnat în 1924 este gravat textul „Parohia ort. rom. Apahida” ; pe cel din
Dieci apare scris „Comuna Dieci, jud. Arad”53; pe clopotul satului Micălaca Veche
din Arad54datând din 1956 apare inscripţia „Al bisericii ort. rom. din Arad-Micălaca
Veche…” .
Toate aceste inscripţii, demonstrează o serie de elemente de continuitate care
se perpetuează de-a lungul mai multor secole. Prin menţionarea numelui satului, a
parohiei

43
„O sărbătoare înălţătoare. Sfinţirea clopotelor. Pelerinaj la biserica catedrală”, în Telegraful roman,
Sibiu, LXXIV, 1926, nr. 39-40 (în continuare: „O sărbătoare înălţătoare. Sfinţirea clopotelor.
Pelerinaj
44
la biserica catedrală), p. 3.
45
AMOASibiu, Fondul Consistoriului, dosar V 1052/915, nr. 9548.
46
„O sărbătoare înălţătoare. Sfinţirea clopotelor. Pelerinaj la biserica catedrală”, p. 3.
47
Alain Corbin, Les cloches de la Terre, p. 144.
N. Neaga, „Binecuvântarea bisericii (monument istoric) din Pianul de Sus (jud. Alba)”, în Mitropolia
Ardealului, nr. 11-12, 1972 (în continuare: N. Neaga, „Binecuvântarea bisericii (monument istoric) din
48
Pianul de Sus (jud. Alba)”, p. 938.
49
Gheorghe Zah, Monografia satului Vărai. Judeţul Maramureş, Cluj-Napoca, 2002, p. 46.
50
N. Neaga, „Binecuvântarea bisericii (monument istoric) din Pianul de Sus (jud. Alba)”, p. 938.
51
Florea Mureşanu, Biserici şi preoţi din protopopiatul”, p. 34.
52
Pavel Vesa, Biserică, cultură, mentalităţi, p. 487.
Florea Mureşanu, Biserici şi preoţi din protopopiatul, p. 19.
53
54
Pavel Vesa, Din istoria comunei Dieci, p. 125.
Pavel Vesa, Biserică, cultură, mentalităţi, p. 486.

124
 CLOPOTELE ROMÂNEŞTI TRANSILVĂNENE ŞI INSCRIPŢIILE LOR: FUNCŢII, SEMNIFICAŢII...

sau a bisericii pe clopote se întărea şi mai mult dovada proprietăţii asupra lor, faptul că
ele nu puteau să fie înstrăinate pentru că făceau parte, în primul rând, din inventarului
simbolic al comunităţii.
Inscripţiile de pe clopote mai cuprind şi alte informaţii legate de funcţia pe
care o îndeplinesc aceste obiecte de cult, sau evenimente din viaţa comunităţii sau chiar
a ţării. Astfel, clopotul din Cetatea Braşovului are gravat textul „Trăi-vei dile
îndelungate se plangă pe cei ce se jelesc, cu sunete înduioşate să împaci pe cei 55 ce
se căesc” .
Inscripţia de pe clopotul din Vinţu de Jos este următoarea: „Sufletele noastre să-si afle
măngăiere în sunetul dulce al clopotului poporului nostru Vinţul de Jos”56. Clopotul
bisericii
greco-catolice din Ighiu, Alba 57 menţionează un eveniment trist legat de istoria comunei
„După ce a ars toata comuna” . Clopotul bisericii de lemn din Reghin menţionează un
eveniment legat de renovările care au avut loc între 1790-1791 „S-au renovat per
pagum Magyar-Regen”58.
Inscripţiile pe clopote menţionează şi evenimente triste sau fericite din viaţa
ţării. Astfel, unul dintre clopotele catedralei ortodoxe din Sibiu aminteşte de Primul
Război
Mondial şi de acţiunea de topire a clopotelor pentru59 necesităţile armatei „Înaintaşul
meu răpit de asupritori s-a prefăcut în tun ucigător” . Unirea din 1918, un important
eveniment în viaţa tuturor românilor, este amintită de inscripţia de pe clopotul din satul
Bica, Cluj „După 15 ani de la unirea tuturor românilor” 60.
Fie că au consemnate întâmplări triste sau fericite din viaţa comunităţilor sau a
ţării, nume de persoane care au contribuit la achiziţionarea lor, ierarhii ecleziastice şi
laice, textele gravate pe corpul de metal al clopotelor transilvane au avut un rol
important în înregistrarea, dar şi transmiterea peste timp a acestora.

55
Bartolomeu Baiulescu, Monografia comunei bisericeşti gr. ort. române a Sfintei Adormiri din
Cetatea Braşovului cu acte şi dovedi, Braşov, 1898 (în continuare: Bartolomeu Baiulescu, Monografia
comunei
56
bisericeşti gr. ort. române a Sfintei Adormiri din Cetatea Braşovului), p. 48.
57
ANDJAlba, Fond parohia ortodoxă Vinţu de Jos, Registrul B1/1909-1927, fila 91.
58
ANDJAlba, Fond parohia greco-catolică Ighiu, dosar 1/1915, f.31.
59
At. Popa, „Biserica de lemn din Reghin”, p. 408.
„O sărbătoare înălţătoare. Sfinţirea clopotelor. Pelerinaj la biserica catedrală”, în Telegraful român,
60
Sibiu, LXXIV, nr. 39-40,1926, p. 3.
Valeriu Sima, Biserici şi preoţi în raionul Huedin, p. 21.
125
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

III. TEOLOGIE SISTEMATICĂ

SIMBOLUL CREDINŢEI –
MĂRTURISIREA ŞI COMUNICAREA CREDINŢEI

VALER BEL*

ABSTRACT. The Creed – the Confession and the Communication of Faith. This
article is an attempt to answer the question: why the creed, why the symbol of faith?
Which is its purpose for the Christian life? According to the Gospels, during His
activities on Earth, Our Savior Jesus Christ often asked the people He healed to first
give state their faith. In the Holy Bible faith is the ultimate and complete answer given
by man to God’s call. In order to acquire, confess or pass on the right faith, the truth
of the Revelation, crystallized in the Apostolic Tradition and then settled in the Holy
Scripture was formulated by the Early Church in various symbols of faith that were
found both in the Eastern and Western world. In the 4th century, the Niceno-
Constantinopolitan Creed becomes the creed of the Church, through which the believers
understand the content of the Revelation. The creed states, in a synthetic manner, the
mystery of God and of His redemptive work and, through it, the Christians express
their final attachment to God.

Keywords: Niceno-Constantinopolitan Creed, Confession, Faith, Early Christian Creeds.

Aşa cum rezultă şi din formularea titlului, articolul încearcă să dea un modest
răspuns la întrebarea: de ce Simbolul credinţei? Care este rolul lui în viaţa creştină?

1. Mântuitorul nostru Iisus Hristos cere credinţă

În Evanghelii se evidenţiază faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, în timpul activităţii
Sale pământeşti, a cerut adesea, înaintea săvârşirii unei vindecări, a unei fapte dătătoare
de viaţă, răspunsul credinţei în El şi în puterea Lui dumnezeiască1. Astfel, când doi
nevăzători
se ţineau după El rugându-L insistent să el redea vederea, El îi întreabă: Credeţi că pot
să fac Eu aceasta? Ei i-au răspuns: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor zicând:
Fie vouă după credinţa voastră!şi s-au deschis ochii lor (Mt. 9, 27-30). Femeii
păcătoase, care i-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a şters cu părul capului ei şi le-a
uns cu mir în casa fariseului Simon, i-a zis: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace (Lc.
7, 50). Domnul a lăudat credinţa femeii cananeence şi insistenţa ei în rugămintea bazată
pe această credinţă şi i-a vindecat fiica spunând: O, femeie, mare este credinţa ta; fie
ţie precum voieşti! Şi

*
Pr. Prof. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, belteol@[Link]
1
Mitroplit dr. Nicolae Mladin, Iisus Hristos, Viaţa noastră, Sibiu, 1978, p. 160-161. Episcop dr. Vasile
Coman, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor. Culegere de cuvântări şi articole, ed. a II-a,
Oradea, 1984, p. 308.
 VALER BEL

s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Mt. 15, 22-28), a încurajat credinţa femeii
bolnave de doisprezece ani care s-a atins de haina Lui ca să se vindece:
Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit! Şi din ceasul acela femeia s-a tămăduit
(Mt. 9, 20-22); a vindecat un lepros care L-a rugat în genunchi cu credinţă zicând: Dacă
vrei Tu, poţi să mă curăţeşti (Mc. 1, 40-41); a întărit credinţa lui Iair, care, după ce îl
rugase să vină să-i vindece fiica, a primit vestea că fiica lui a murit. Dar Iisus, auzind
cuvântul ce se grăise, i-a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme. Crede numai! (Mc. 5,
36); a admirat credinţa sutaşului roman care L-a rugat să-i vindece servitorul de la
distanţă, numai cu cuvântul, exclamând: Adevăr spun, nici în Israel n-am aflat atâta
credinţă (Mt. 8, 10). Pe cel căruia i-a dat vederea, orb din naştere fiind, l-a întrebat:
Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el i-a zis: Cred, Doamne, şi i s-a închinat (In. 9,
53-58).
În acelaşi timp, Iisus l-a mustrat pe Apostolul Petru, care neavând credinţă
fermă, a început să se scufunde în apa mării, zicând: Puţin credinciosule, de ce te-ai
îndoit? (Mt. 14, 31); pe Apostolii cuprinşi de frică în faţa furtunii pe mare, deşi erau
cu El, i-a întrebat: Unde vă este credinţa? (Lc. 8, 25); când ucenicii n-au putut vindeca
pe copilul lunatic, Domnul le-a spus că n-au putut să-l vindece din cauza credinţei lor
puţine, căci nimic nu este cu neputinţă pentru cei ce au credinţă tare (Mt. 17, 19-20; Mc.
5, 36, 9, 23).
În convorbirea cu Marta, înainte de învierea lui Lazăr, spune: Eu sunt învierea
şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede
în Mine, în veac nu va muri. Crezi tu aceasta? Iar Mariei îi spune, înainte de a învia pe
Lazăr: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? (In. 11, 25-26;
40). După învierea lui Lazăr le spune mulţimilor care-L ascultau: Cât aveţi Lumina,
credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii (In. 12, 26). Eu, Lumină am venit în lume,
pentru ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric (In. 12, 46).
În Cuvântarea de despărţire îi întăreşte pe ucenici cu îndemnul: credeţi în
Dumnezeu şi în Mine credeţi (In. 14, 1). Credeţi-Mă că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru
Mine; iar de nu, credeţi-Mă de dragul acestor lucruri (In. 14, 11). Însuşi Tatăl vă
iubeşte pentru că voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că eu de la Dumnezeu am ieşit (In.
16, 27; 17, 8).
Apostolului Petru, care-L mărturiseşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel viu îi
spune: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit acestea, ci
Tatăl Meu Cel din ceruri (Mt. 16, 16-17).
După Înviere, S-a arătat femeilor mironosiţe care au crezut în învierea Lui, pe
baza vestirii acesteia de către înger (Mt. 28, 6-8), iar lui Toma, care se îndoise de
învierea Lui, îi spune după ce el se convinge de aceasta mărturisindu-L: Domnul Meu
şi Dumnezeul Meu!: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au
crezut (In. 20, 28-29).

2. Credinţa este poarta mântuirii

După Sfânta Scriptură, credinţa este răspunsul total şi integral al omului la
chemarea lui Dumnezeu. În Vechiul Testament ea este atitudinea şi răspunsul omului la
Dumnezeul Legământului, iar2 în Noul Testament la chemarea lui Dumnezeu, aşa cum
El S-a revelat în Iisus Hristos .
2
Lexikon missionstheologischergrundbegriffe, hrsg von Karl Müller und Theo Sundermeier, Reimer,
Berlin, 1987, p. 127.

128
 SIMBOLUL CREDINŢEI – MĂRTURISIREA ŞI COMUNICAREA CREDINŢEI

Credinţa este de aceea poarta mântuirii. Fără credinţă este cu neputinţă să fim
plăcuţi lui Dumnezeu. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că
răsplăteşte pe cei ce-L caută (Ev. 11, 6).
Credinţa are două aspecte fundamentale:
a) credinţa este actul personal prin care primim adevărul lui Dumnezeu şi
trăim în totală comuniune cu El în Iisus Hristos, pe Care voi Îl iubiţi fără
să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi acum, şi vă bucuraţi cu bucurie
negrăită şi prea-mărită, pentru că veţi dobândi ca sfârşit al credinţei
voastre, mântuirea sufletelor voastre (I Pt. 1, 8-9).
b) Credinţa include şi conţinutul actului de credinţă sau mesajul evanghelic,
Revelaţia lui Dumnezeu care S-a descoperit în Vechiul Testament (Gal. 3,
27) şi în mod culminant, deplin şi definitiv în Iisus Hristos şi prin
trimiterea Duhului Sfânt (F.A. 2, 2-4, 32).
Ca act personal, credinţa, ca şi convertirea prin credinţă, este un act liber,
sinergic, un rod al lucrării harului şi al deciziei libere a omului. Credinţa, prin însăşi
natura ei, ca act liber şi sinergic, nu se impune prin constrângere, ci se oferă numai:
dacă vrei să fii desăvârşit… vino de-Mi urmează Mie (Mt. 19, 21) îi spune Iisus
tânărului bogat. Sau Iată Eu stau la uşă şi bat: de-Mi va auzi cineva glasul şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu El şi el cu ine (Apoc. 3, 20). De aceea
Biserica nu face misiune
fără să se preocupe de cei ce primesc credinţa, de propria lor conştiinţă şi libertate, iar
oferirea credinţei se face prin predicarea Evangheliei3.
Credinţa, ca răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu cel ce Se revelează,
înseamnă a renunţa la idolatrie absurdă, pentru a sluji Dumnezeului celui Viu şi
adevărat (I Tes. 1, 9). Iar cel care prin credinţă s-a întors la Dumnezeu ca la centrul
existenţial al său (I Pt. 1, 21) are o identitate nouă. Prin Botez el este născut din nou
(Rom. 6, 3-4) ca o creaţie nouă (II Cor. 5, 7), ca un om nou (Gal. 6, 15). Germenele
acestei naşteri din nou (I Pt. 1, 3) este cuvântul lui Dumnezeu: sunteţi născuţi din nou,
nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci dintr-una nepieritoare, prin cuvântul cel viu al lui
Dumnezeu şi care rămâne în veac. Iar cuvântul acesta este, care vi s-a binevestit vouă (I
Pt. 1, 23 şi 25; cf. Mc. 4, 3-8; 14, 2; I In. 3-9). Credinţa presupune, în acest sens,
voinţa personală de a gândi altfel, schimbarea spiritului în favoarea lui Dumnezeu,
pocăinţa, metanoia. Credinţa mărturisită este semnul care indică fidelitatea ultimă a
credinciosului faţă de Cel pe Care-L mărturiseşte. Ea este expresia verbală a experienţei
comuniunii cu Dumnezeu. Iar această experienţă a credinţei are valoarea unei
cunoaşteri teologice. Căci afirmarea credinţei ţâşneşte din ascultarea adevărului (I Pt.
1, 22).
Ca act personal de răspuns la chemarea lui Dumnezeu şi de primire a
adevărului Său, credinţa depinde în mod exclusiv de Revelaţia lui Dumnezeu. În
misiunea sa, Biserica nu inventează Evanghelia, ci restituie în fiecare loc şi timp
credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3). Doctrina Bisericii
depinde în mod exclusiv de descoperirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu ieşit din tăcere
3
Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană. 2. Exigenţe, Presa Universitară
Clujeană, 2002, p. 20.
129
 VALER BEL

(Sf. Ignatie Teoforul, Către Magnezieni, 8, 2). În El Dumnezeu S-a descoperit în formă
definitivă şi eshatologică: Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, decât Fiul (Mt. 11, 27).
Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut, căci Legea prin
Moise s-a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit (In. 1, 17-18).
Credinţa adevărată, întemeiată pe Revelaţia divină transmisă cu fidelitate în
Biserică, este o lumină pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a-L vedea în lumina Sa cea
neapropiată (I Tim 6, 16): întru lumina Ta vom vedea lumină. Credinţa este
transpunerea omului într-o nouă dimensiune a existenţei, în existenţa de comuniune
cu Dumnezeu. Iar această experienţă a credinţei este o cunoaştere teologică, în care
taina lui Dumnezeu care se revelează în mod personal este cunoscută fără să fie
definită, este interiorizată fără să fie epuizată. Prin credinţă creştinul are capacitatea
spirituală, dată de Dumnezeu, de a-L cunoaşte aşa cum El Se revelează şi de a trăi în
comuniune cu El şi de a fi martor al Lui. Apostolul Petru îi spune lui Iisus după
cuvântarea despre pâinea vieţii: Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am
cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu (In. 6, 68-69).
Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa ca fiind fiinţarea celor nădăjduite,
dovada lucrurilor nevăzute (Ev. 11, 1). Ea oferă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrării
Lui mântuitoare. Credinţa este îndreptată spre viitor, spre realitatea ultimă din care,
prin credinţă, avem deja acum o arvună: Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură,
dar atunci faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte aşa
cum şi eu deplin sunt cunoscut (I Cor. 13, 12).
Pe de altă parte, credinţa ca primire a adevărului lui Dumnezeu şi mărturisire a
Revelaţiei şi a mântuirii în Hristos ţine de însăşi identitatea creştinului, fiind condiţia
esenţială de a fi ucenic al lui Hristos şi membru al Bisericii Sale. Ea este o expresie
verbală a experienţei comuniunii cu Dumnezeu în Iisus Hristos şi face parte din lauda
şi mulţumirea celui ce a devenit prin credinţă martor al lui Hristos. Afirmare explicită a
credinţei în Iisus Hristos şi în lucrarea Lui mântuitoare este indispensabilă apartenenţei
la Biserică şi împărtăşirii cu Sfintele Taine: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt.
12, 32); Întru aceasta să cunoaşteţi voi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care-L
mărturiseşte pe Iisus Hristos ca venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh care
nu-L mărturiseşte pe Iisus nu este de la Dumnezeu; el este de la Antihrist, despre care
aţi auzit că vine, şi chiar acum este în lume (I In. 4, 2-3). Cel ce va mărturisi că Iisus
este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el întru Dumnezeu (I In. 4, 15).

3. Simboluri de credinţă în Biserica primelor trei secole

Pentru însuşirea, mărturisirea şi transmiterea dreptei credinţe, adevărul
Revelaţiei cristalizat în Tradiţia apostolică şi fixat apoi în Sfânta Scriptură a fost
formulat de Biserica primară în simboluri de credinţă. Pentru multiplele nevoi ale
Bisericii creştine – misiune, botez, cult – încă din vremea apostolilor au circulat
asemenea „crezuri” care cuprindeau esenţialul credinţei. Aceste simboluri de credinţă
nu sunt altceva decât o expunere detaliată a formulelor originare de exprimare a
credinţei, folosite în cultul divin şi în propovăduire.

130
 SIMBOLUL CREDINŢEI – MĂRTURISIREA ŞI COMUNICAREA CREDINŢEI

În „regula fidei” care, dacă n-a fost formulată direct de către apostoli, cu
siguranţă în conţinutul ei este de origine apostolică, Biserica găseşte cheia pentru
sensul adevărat al Sfintei Scripturi şi are în aceasta liniile de referinţă ale interpretării
ei. Foarte clar se vede cum „regula fidei” a servit la săvârşirea Tainei Botezului, dar şi la
cea a Euharistiei ca mărturisire de credinţă, fiind strâns legată de cultul divin
sacramental. Ea nu era o simplă exprimare teoretică a credinţei, ci marca în mod
existenţial viaţa creştină, fiind rostită la primirea Tainelor şi constituind esenţa sau firul
roşu al credinţei.
Au existat în Biserica primară o serie de formulări care expuneau în chip
concis şi rezumativ credinţa creştină. În ciuda faptului că adesea cuprinsul acestor
crezuri nu făcea altceva decât să parafrazeze anumite pasaje biblice precum I Cor 8, 6
sau I Tim. 3, 16, totuşi se încerca o accentuare a învăţăturii despre Sfânta Treime şi
despre lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Despre existenţa acestor
mărturisiri în diversele biserici locale avem informaţii destul de precise la unii Părinţi
şi scriitori bisericeşti. Astfel, sfântul Irineu de Lyon, în jurul anului 200, expune un
crez foarte asemănător cu cel atribuit sfinţilor Apostoli. Prin 220 avea să apară în
Africa de Nord o versiune timpurie a Crezului în scrierile lui Tertulian, iar un secol mai
târziu, Marcellus, în Asia Mică, împărtăşea un Crez asemănător. În 390 Rufin, după ce
studiase la Roma, în Egipt şi în Palestina, avea în nordul Italiei un Crez asemănător, la
fel ca şi Augustin, episcop în Africa de Nord, prin anul 400. În Răsărit sunt
binecunoscute mărturisirile de credinţă din Ierusalim, Neocezareea Pontului, din
Cezareea Palestinei, din Alexandria, din Niceea etc. totuşi crezul cel mai cunoscut şi
care se pare că a stat la baza celorlalte mărturisiri întâlnite în diversele Biserici locale
a fost Simbolul apostolic. Acesta se pare că ar fi fost compus chiar de Sfinţii
Apostoli, un sinodul de la Milano aplicându-i, în 390, numele de „apostolic”.

4. Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan: mărturisirea şi

comunicarea credinţei
Asemenea crezuri dogmatice sunt necesare pentru transmiterea dreptei
credinţe mai ales atunci când Biserica transmite credinţa în situaţii pastorale şi misionare
deosebite. Aşa a fost cazul în secolul al IV-lea, când Biserica a trecut prin momente
grele în ceea ce priveşte stabilirea Tradiţiei apostolice şi interpretarea dogmelor de
credinţă. Ea a trebuit să facă faţă unor controverse şi curente care puneau în discuţie
afirmaţii teologice de bază despre Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi
despre Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă. În aceste condiţii, Părinţii celor două sinoade
ecumenice (Niceea, 325 şi Constantinopol, 381), care purtau responsabilitatea de a
propovădui şi învăţa drept cuvântul adevărului (2 Tim. 1, 13; 2, 15) după exemplul
Apostolilor, restabilesc – pe baza Revelaţiei cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în
Tradiţia apostolică – credinţa ortodoxă comună, alcătuind Simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan.
Proclamat cu puterea şi în numele Duhului Sfânt (F. A. 15, 28; 2 Tim. 1, 14),
Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan devine crezul Bisericii prin care
credincioşi îşi însuşesc conţinutul Revelaţiei. Simbolul de credinţă afirmă sintetic taina
lui Dumnezeu şi a lucrării Lui mântuitoare, iar credincioşii îşi exprimă prin el
fidelitatea ultimă faţă

131
 VALER BEL

de Dumnezeu. Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan devine, în acelaşi timp,

mărturisirea publică a Bisericii şi dreptarul prin care ea distinge dreapta credinţă faţă de
erezie. Din acest moment Biserica nu a admis nici alterarea sau parafrazarea textului
acestui crez, nici înlocuirea lui. Adăugarea, ca şi sustragerea unui articol din crez au
fost socotite ca având consecinţe grave pentru apartenenţa la Biserică, acestea constând
în înlăturarea episcopului din episcopat, excluderea preotului din cler sau
excomunicarea mirenilor din comunitatea liturgică (canonul 7 al sinodului al III-lea
ecumenic, Efes, 431 – şi canonul 1 al sinodului al VI-lea ecumenic, Constantinopol,
680).
Deşi simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan a fost introdus în slujba
Liturghiei la sfârşitul secolului al V-lea, el era deja în centrul pregătirii candidaţilor
pentru Botez, în cadrul catehumenatului, cu mult timp înainte. Faptul acesta arată în
modul cel mai direct că Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan nu a rămas o
simplă definiţie dogmatică teoretică a celor două sinoade ecumenice, ci a devenit parte
din tradiţia vie permanentă a Bisericii, „memoria dogmatică” pe temeiul căreia
sinoadele următoare dezvoltă şi precizează Tradiţia. Şi aceasta deoarece Biserica a
recunoscut în el tradiţia apostolică originară comună a ei, pe care cele două sinoade
ecumenice au confirmat-o şi au sintetizat-o în acest simbol de credinţă.
Crezul a fost acceptat de Biserică în cult, atât pentru faptul că ea a recunoscut
în el Tradiţia apostolică, cât şi pentru valoarea lui teologică şi spirituală şi pentru rolul
acesteia în transmiterea dreptei credinţe. Căci el afirmă atât taina lui Dumnezeu în
Sine, în fiinţa Sa absolută şi inefabilă, cât şi prezenţa şi lucrarea Sa reală în Biserică şi
în lume. De aceea Biserica a pregătit pe cei ce doreau să devină creştini printr-o
instituire serioasă în cunoaşterea crezului sau a Simbolului de credinţă în cadrul
catehumenatului, exercitându-şi autoritatea sa, în ceea ce priveşte învăţătura de credinţă,
cu mare severitate. Biserica Ortodoxă a practicat excluderea de la cuminecarea
euharistică mai ales din motive de erezie.
Aşadar, Biserica ortodoxă propune Simbolul de credinţă nu ca pe o definiţie
teoretică despre Dumnezeu sau ca pe un text sacru din trecut, ci ca pe o poartă de
intrare în Taina lui Dumnezeu cel viu şi veşnic. Crezul este un simbol care, în cuvinte,
dezvăluie, mediază şi protejează misterul lui Dumnezeu. Crezul ne ajută astfel să
recunoaştem ce este Dumnezeu în Sine, ca şi în actele sale în istorie.
După cum s-a spus, credinţa nu însemnă a accepta o serie de propoziţii
dogmatice, abstracte, despre Dumnezeu. Credinţa generează o atitudine, un mod de
viaţă, care corespunde cu revelaţia. Conţinutul credinţei determină conţinutul vieţii,
regula credinţei devine regula vieţii sau, cu alte cuvinte, concepţia creştinismului despre
om, istorie, societate, este la înălţimea concepţiei sale despre Dumnezeu. Există o
legătură directă între realitatea credinţei şi realitatea existenţei. În acest sens, credinţa
înseamnă nu numai a gândi altfel, ci şi a exista altfel, a trăi şi a muri altfel. Credinţa
se manifestă în „semne şi minuni”, în acte şi evenimente personale şi colective.
Misterul credinţei este transpus în fapte istorice, în spiritualitate creştină. Ţinând cu
putere cuvântul vieţii, creştinii sunt ca nişte luminători în lume (Fil. 2, 16).
Pentru Biserica Ortodoxă, propovăduirea orală a cuvântului lui Dumnezeu şi
săvârşirea Tainelor constituie cele două mijloace prin care Hristos, cu puterea Duhului
Sfânt, Se dă poporului Său, aici şi acum. Ascultarea şi mărturisirea personală a
credinţei
132
 SIMBOLUL CREDINŢEI – MĂRTURISIREA ŞI COMUNICAREA CREDINŢEI

sunt tot atât de importante ca şi Taina – lucrare sacramentală şi liturgică. Dacă prin
credinţă creştinul converteşte duhul său după Duhul lui Dumnezeu, prin Taină el
participă direct la sfinţenia lui Dumnezeu, prin umanitatea văzută, îndumnezeită, a
lui Iisus Hristos. Prin credinţă evocăm istoria mântuirii în toată întinderea ei revelată,
ca lucrare a Sfintei treimi; prin Taină, participăm la roadele iconomiei mântuirii. Fără
credinţă ritualul, cultul în sine, nu asigură Taina; ceea ce înseamnă că îndeplinirea
ritului şi prezenţa comunităţii, deşi sunt necesare, nu pot înlocui mărturisirea credinţei.
Şi nici invers: Crezul nu poate elimina Taina. Căci cultul, Tainele în general, nu sunt
altceva decât o altă formă, liturgică-sacramentală, în care Biserica restituie şi mediază
prezenţa şi puterea lui Dumnezeu.
Fie că se rosteşte la Botez, fie că se proclamă în mod public, la Liturghie,
Crezul ortodox este introdus prin credem şi mărturisim. Aceasta înseamnă că
Ortodoxia nu este o credinţă rezervată unui grup, unei naţiuni sau unei regiuni.
Simbolul de credinţă este cartea de identitate a ortodocşilor, dar Ortodoxia nu este în
stăpânirea ei exclusivă, deoarece este destinată tuturor, celor din Est şi vest, celor din
Nord şi Sud. A crede şi a
mărturisi, a fi credincioşi şi a fi mărturisitori, sunt acţiuni simultane şi complementare
la care sunt chemaţi toţi ortodocşii4.
4
Ion Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 26.

133
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII

LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

CRISTIAN SONEA*

ABSTRACT. Reference Points in Establishing the Places and Roles of the Laity
within Church in the Theology of the Apostolic Fathers. In the writings of the
Apostolic Fathers the places and roles of the clergy and laity in the ecclesial body are
well established. All the members of the Church, belonging either to clergy or to laity,
fulfill specific duties and the relations among them have a symphonic character. Life in
the contemporary society involves a commitment from the part of the laity, as well.
The current situation requires them to perform a wider and more intensive apostolate.
The progress of science and technology, the complex relations among people have not
only extended the field of the apostolate of the laity, but they have raised new issues
that, when solved in a Christian spirit, require a special effort made by all Christians.

Keywords: laity, Apostolic Fathers, symphony, responsibility, contemporary society

Introducere
Creştinii primului veac trăiau în aşteptarea celei de a doua venirii a
Mântuitorului Iisus Hristos. Actele membrilor primelor comunităţi creştine aveau un
caracter misionar implicit, decurgând, în mod natural, din faptele credinţei. Nu putem
crede că porunca Mântuitorului de a propovădui Evanghelia la toată făptura era
înţeleasă ca o necesitate a asumării unui activism misionar explicit, determinat de
pretenţia universalizării Evangheliei în spaţii geografice noi. În acest context, misiunea
Bisericii se identifică cu viaţa firească a comunităţii eclesiale. Primii creştini sunt
descrişi în Faptele Apostolilor ducându-şi viaţa într-o fraternitate şi o comunitate
deplină, inclusiv a bunurilor materiale, fără bariere sociale, economice, culturale etc.
O astfel de comunitate exercită o atracţie harismatică care face ca numărul creştinilor
să se înmulţească zi de zi.
Magnetismul primelor comunităţilor creştine era determinat de faptul că în
acestea, prin lucrarea harului Duhului Sfânt, omul îşi recapăta adevărata demnitate.
Prin aceasta, omul îşi regăseşte sensul vieţii şi bucuria de a întâlni Adevărul. Odată intrat
în comunitatea eclesială prin Sfintele Taine, omul este consacrat pentru veşnicie slujirii
Adevărului întrupat în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. În aceste comunităţi
„toţi sunt sfinţi, toţi sunt preoţi (hiereis) — spre deosebire de evrei, unde preoţia era
ereditară şi rezervată exclusiv descendenţilor tribului lui Levi —, toţi sunt clerici în
sensul originar al termenului de comoştenitori (kleronomoi) ai lui Hristos şi popor sfânt
*
Pr. Asist. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, cristi_sonea@[Link]
 CRISTIAN SONEA

(kleros) pus de o parte pentru Dumnezeu şi marcat cu pecetea Duhului sfinţeniei. Toţi
sunt liturgi prin Botez participând la cultul în Duh şi Adevăr celebrat de Unicul
Arhiereu, Hristos Cel Răstignit şi înălţat.”1
Dacă toţi creştinii sunt una, nu toţi fac acelaşi lucrare. În diversitatea slujirilor
se poate identifica lucrarea misionară specifică diferiţilor membri ai comunităţii creştine.
În Biserica primară exista o varietate de harisme şi de funcţii diverse, care erau
complementare. Pe lângă cei doisprezece Apostoli, se întâlnesc episcopi, prezbiteri,
diaconi, profeţi, dascăli, evanghelişti, taumaturgi etc. Femeile joacă un rol importat fără
a avea însă un statut şi un titlu special: mironosiţele, Priscilla, colaboratoarea lui Pavel
(Rom 16, 3; cf. FA 18; 1 Cor 16, 19), diaconiţa Febe din Kenchreea (Rom 16, 1); nu
învaţă în biserică, dar profeţesc (fiicele diaconului Filip; FA 21, 9); văduvele (FA 9, 39),
descrise pe larg în Epistolele pastorale.
Toate acestea reflectă o situaţie deja schimbată faţă de comunităţile iniţiale,
schimbare produsă de trecerea de la comunitatea eshatologică la una istorică,
confruntată cu problemele instalării în durată, ale transmiterii identităţii, coeziunii şi
ordinii locale. Odată cu trecerea de la itineranţă la sedentaritate şi cu dispariţia
profeţilor, comunităţile se grupează în jurul locţiitorilor şi apoi al succesorilor
apostolilor absenţi: prezbiterii-episcopi înconjuraţi de diaconi, primii prezidând
cultul şi distribuind Euharistia, iar
ceilalţi gestionând 2şi distribuind ofrandele comunităţii – poziţii şi slujiri rezervate acum
explicit bărbaţilor. Astfel, putem afirma că încă din această perioadă se poate vorbi de
o misiune specifică a celor care se vor numi mai târziu laici, exemplele amintite mai
sus fiind un argument în acest sens.
Aducând în discuţie precizarea limitelor şi responsabilităţilor creştinilor în
interiorul corpului eclesial, am dori să facem câteva nuanţări care vizează fenomenul
apariţiei laicatului în Biserică. Apariţia laicatului în Biserică este datată la începutul
secolului I3, identificarea acestei „structuri” în Biserică fiind, într-o mare măsură,
asociată
fenomenului clericalizării şi laicizării. Potrivit părintelui Ioan Ică jr, (care urmează, în
mare, argumentarea lui Alexandre Faivre) în Biserică a existat proces de „progresivă şi
simultană clericalizare şi laicizare […] desfăşurat în mai multe faze, primele etape
putând fi urmărite deja în Noul Testament”4. Nu intenţionăm să facem o cercetare
amănunţită a fenomenului clericalizării şi laicizării, vom spune doar că apariţia acestuia
dovedeşte existenţa în Biserica primară a două grupuri distince, clerici şi laici, chiar
dacă numirea celor din urmă, în mod explicit, cu acest termen nu se găseşte în Sfânta
Scriptură. Clericalizarea şi laicizarea presupune o ruptură nefirească a armoniei ce exista
între sacerdoţi şi ceilalţi creştini, dar nu înseamnă că o distincţie n-ar fi existat.
Fenomenul simultan al clericalizării şi laicizării mai presupune şi o anumită formă de
ierarhizare a celor două „clase”. Ierarhizarea despre care vorbim nu s-ar fi întâmplat
dacă nu era o distincţie clară între cler şi credincioşi.
1
Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I. Canonul Apostolic, Ed. Deisis/Stavropoleos, 2008, p. 266.
2
Ibidem I, p. 266.
3
Alexandre Faivre, The emergence of the laity in the early church, Paulist Press, 1990, p. 15; Peter C.
Phan, The Laity in the Early Church. Building Blocks for a Theology of Laity, Universitatea Catolică din
4
America, [Link] accesat la 14 iunie 2010.
Părintele profesor urmăreşte argumentaţia lui Alexandre Faivre din Les laics aux origines de l'Eglise,
Paris, 1984, în limba engleză: The emergence of the laity in the early church, dar şi din Naissance
d'une hiérarchie: les premières étapes du cursus clérical, Éditions Beauchesne, 1977; Diacon Ioan
I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, p. 265.
136
 REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

Rolul şi responsabilităţile laicilor în Biserică după scrierile

Părinţilor Apostolici
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola întâi către Corinteni despre
diversitatea slujirilor, însă nu precizează care sunt responsabilităţile tuturor creştinilor şi
care sunt cele atribuite doar clericilor. Cu toate acestea, suntem de părere că în viaţa
comunităţilor primare era suficient de bine precizat rolul şi responsabilităţile
întregului trup eclesial în structura sa diferenţiată.
Scrierile Părinţilor Apostolici vin în sprijinul acestei afirmaţii. În Didahia,
scriere care datează de la mijlocul secolului întâi5, găsim referiri la diferitele slujiri din
Biserică. Capitolele XI-XV vorbesc despre ierarhia bisericească, ierarhia itinerantă şi
ierarhia stabilă. Ierarhia itinerantă este alcătuită din apostoli, profeţi şi învăţători.
Aceştia trebuie să fie respectaţi şi primiţi ca Domnul; nu trebuie să rămână într-un loc
mai mult de două zile, când pleacă să nu ia decât pâine; profeţilor li se îngăduie să
aducă la Euharistie
rugăciuni de mulţumire câte vor, pentru că sunt arhiereii credincioşilor; profeţii împre-
ună cu învăţătorii au dreptul la pârgă.6 Ierarhia stabilă — episcopii şi diaconii — este
aleasă de comunitatea creştinilor. Didahia îndeamnă hotărât: „Hirotoniţi-vă vouă episcopi
şi diaconi, vrednici de Domnul, bărbaţi blânzi, neiubitori de argint, adevăraţi şi
încercaţi; că şi ei îndeplinesc slujirea profeţilor şi dascălilor.”7 Despre preoţi nu se face
menţiune;
dar, cu siguranţă, prin episcop se înţelegea atât episcopul cât şi preotul, la fel ca în
textele noutestamentare.8
Textul documentului îi aminteşte pe apostoli, profeţi, învăţători, episcopi şi
diaconi, fără a face referire la ceilalţi membri ai comunităţii eclesiale, vorbind astfel
despre diversitatea slujirilor puse în slujba zidirii Bisericii. Acestea sunt
indispensabile şi, de aceea, autorul îi îndeamnă pe cei cărora le scrie să-şi aleagă
slujitori care îndeplinesc aceste funcţii. Alegerea episcopilor şi diaconilor de către
comunitatea creştină apare ca un prim prerogativ atribuit tuturor membrilor
comunităţii creştine sau prima responsabilitate pe care trebuie să şi-o asume pentru a se
împărtăşi de harul divin mântuitor.
Sfântul Clement Romanul, scriindu-le corintenilor care s-au răzvrătit împotriva
ordinii clericale, împotriva celor care „au fost puşi episcopi de apostoli sau între timp
de alţi bărbaţi vrednici, cu aprobarea întregii Biserici”9, foloseşte, pentru prima dată,
expresia anthropos laikos în sensul de membri ai Poporului ales al Israelului vechi, dar
care exercită şi ei o leitourgia specifică în comunitatea văzută ca trup.

5
Cf. Dumitru Fecioru, „Introducere” la Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în coll. Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti (PSB), vol.1, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
(Ed. IBMBOR), Bucureşti, 1979, p. 20: timpul compunerii Didahiei este mijlocul secolului întâi,
deşi unii critici o văd compusă cu mult mai târziu, chiar în preajma anilor 160 sau 180. J.-P.
Audet, propune anii 50-70, pentru că în Didahie ne găsim în timpul slujirii apostolilor, profeţilor şi
învăţătorilor, aşa cum se vede şi în Faptele Apostolilor şi în Epistolele pauline şi pentru că Didahia
este contemporană cu Evangheliile lui Matei şi Luca, pe care le foloseşte din plin.
6
Învăţătura celor doisprezece Apostoli, XI, 1-7, p. 30.
7
Ibidem, XV, 1, p. 31.
8
Pr. Dumitru Feciorul, Introducere la Învăţătura celor doisprezece Apostoli, în coll. PSB, vol.1,
9
p. 21. Sfântul Clement Romanul, Către Corinteni (I), XLIV, 3-5, în coll. PSB, vol.1, p. 69.
137
 CRISTIAN SONEA

„Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preoţilor li s-a rânduit loc propriu, leviţilor le
sunt
dintrepuse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici. […] Fiecare
noi, fraţilor, să caute, cu cucernicie, ca în propriul său rang să fie bineplăcut lui
Dumnezeu, având conştiinţă curată şi nedepăşind canonul rânduit slujirii lui.”10
Aici raportul dintre laici şi clerici este prezentat prin analogie cu relaţiile
stabilite în armată, unde fiecare în locul său îndeplineşte cele poruncite de împărat şi de
conducători. Cu toate acestea, cei mari nu pot fi fără cei mici şi nici cei mici fără cei
mari, existând o legătură între toţi şi fiind de folos unul altuia.11 Misiunea care revine
astfel laicatului este limitată şi dependentă de clerul conducător, dar, în acelaşi timp,
necesară funcţionării strategice a organismului eclesial.
Responsabilităţile care le revin laicilor în trupul comunitar viu sunt cele care
au fost rânduite prin harisma fiecărui credincios.
„Cel tare să se îngrijească de cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare, bogatul să
ajute pe sărac, iar săracul să mulţumească lui Dumnezeu, că i-a dat să-şi împlinească
prin cel bogat lipsa lui. Înţeleptul să-şi arate înţelepciunea lui, nu în vorbe, ci în fapte
bune.
nu deaCel smerit să
mărturie el despre el însuşi, ci să lase ca altul să dea mărturie despre12el. Cel curat
cu trupul să nu se mândrească, ştiind că altul este cel ce i-a dat înfrânarea.”
Relaţiile dintre membrii Bisericii reprezintă expresia firească a unui organism
comunitar, în care darurile sunt împărţite, iar devenirea fiecărui creştin depinde de
înmulţirea darului prin raportare la celălalt. În această relaţie, misiunea personală a
credincioşilor este aceea de a căuta să facă din calităţile individuale virtuţi comunitare,
prin care, cel ce le posedă, se desăvârşeşte numai prin ceilalţi, iar comunitatea, în
ansamblul ei, se zideşte dinăuntru ca icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu.
La Sfântul Ignatie Teoforul, în scrisorile căruia găsim prima atestare clară a
formei de conducere a Bisericii de către triada episcop-prezbiteri-diaconi şi prima
afirmare sistematică a ceea ce face dintr-un grup de creştini o societate cu o formă de
organizare şi cultură distincte13, clerul şi laicii participă la misiunea apostolică a
Bisericii, cei din urmă fiind numiţi pentru prima dată în literatura patristică „purtători
de Dumnezeu” 14 şi „purtători de Hristos”15, Theophori şi Hristophori.
10
Ibidem, XLI, 1, p. 67.
11
Ibidem, XXXVII, 1-5, p. 65.
12
Ibidem, XXXVIII, 1-3, p. 66.
13
Vezi opinia lui Allen Brent privind procesul de transformare culturală care a contribuit la
înţelegerea noţiunii de ordine în Biserică şi de reprezentare a acesteia în persoana episcopatului la
Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, pp. 271-277. Pentru mai multe lămuriri cu privire la
influenţele ordinii imperiale şi ale culturii profane asupra organizării ierarhiei bisericeşti în epoca
primară vezi: Allen Brent, Cultural episcopacy and ecumenism: representative ministry in church
history from the Age of Ignatius of Antioch to the Reformation, with special reference to
contemporary ecumenism, Brill, 1992, Idem, The imperial cult and the development of church
order: concepts and images of authority in paganism and early Christianity before the Age of
Cyprian, BRILL, 1999, Idem, Ignatius of Antioch and the Second Sophistic: a study of an early
Christian transformation of pagan culture, Mohr Siebeck, Idem, Ignatius of Antioch: A Martyr
Bishop and the Origin of Episcopacy, T&T CLARK PUBL, 2009, Idem, Political History of Early
Christianity, Continuum Intl Pub Group,
14
2009.
Vezi interpretarea apelativului de Theophoros ca imitarea contraculturală a purtătorilor imaginii
15
imperiale (sebastophoroi) la Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, p. 269.
Sf. Ignatie, Către Efeseni, IX, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 160.
138
 REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

În virtutea hirotoniei, episcopii, care sunt chipul lui Dumnezeu-Tatăl, şi preoţii

– care sunt chip al soborului apostolilor16 au datoria de a învăţa credinţa. Episcopul este
comparat cu străjerul, care are obligaţia de a anunţa şi de a păzi cuvântul lui
Dumnezeu: „Pe zidurile Tale, Ierusalime, am pus străjeri, care nu vor tăcea nici zi, nici
noapte. Voi care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să nu aveţi odihnă” (Is
62, 6). El este în acelaşi timp gardian şi vestitor: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer
al casei lui Israel. Vei asculta deci cuvântul ce-mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din
partea Mea” (Iez 3, 17).
„Dependenţa” credincioşilor de episcop în toate lucrările pe care le întreprind
este după chipul unirii Fiului cu Tatăl.17 Astfel nu se poate vorbi despre existenţa unor
relaţii de
subordonare între clerici şi laici. Viaţa comunităţilor primare respiră după chipul vieţii
intratrinitare. În această formă de existenţă, membrii comunităţii creştine sunt cu toţii
angrenaţi în lucrarea de sfinţire şi desăvârşire personală, ascultarea laicilor de membrii
clerului fiind o dovadă a dragostei creştine, care pentru păgâni este o lectio evanghelica.
„De asemenea, toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop,
care este chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi ca adunare a
Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică. Sunt convins că despre
acestea şi voi gândiţi
la fel. Dovada dragostei voastre am primit-o şi o am cu mine în episcopul vostru, al
cărui fel de18
purtare este mare lecţie, iar blândeţea lui, putere; socot că şi păgânii îl
respectă.”
Obligativitatea tuturor credincioşilor de a urma pe episcop este după chipul în
care urmează Iisus Hristos pe Tatăl, ascultarea acestora de preoţi este asemenea
ascultării de Apostoli, iar respectul cuvenit diaconilor este similar respectului acordat
poruncilor lui Dumnezeu. Sfântul Ignatie îşi continuă îndemnul adresat comunităţii din
Smirna în felul următor:
„Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce aparţin Bisericii. Acea Euharistie să
fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit.
Unde se vede episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este
Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală. Fără episcop nu este îngăduit nici a
boteza,
agapă; cănici a face
este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ce se săvârşeşte
să fie sigur şi întemeiat.”19
Scriind aceleiaşi comunităţi conduse de Policarp, Sfântul Ignatie îndeamnă:
„Ascultaţi pe episcop ca şi Dumnezeu să vă asculte pe voi. Sufletul meu îmi pun pentru
cei care se supun episcopului, preoţilor, diaconilor. Şi facă Dumnezeu ca, împreună cu
ei, să am şi eu parte de Dumnezeu. Osteniţi-vă unii împreună cu alţii, luptaţi
împreună, alergaţi împreună, suferiţi împreună, dormiţi şi deşteptaţi-vă ca economi, ca
stăpâni şi slujitori ai lui Dumnezeu. Căutaţi să plăceţi Celui în a Cărui oaste sunteţi, de
la Care şi plata o primiţi. Să nu fie găsit careva dezertor. Botezul vostru să vă rămână
arme, credinţa coif, dragostea suliţă, iar răbdarea armură; faptele bune să fie
depozitele voastre, ca să vă primiţi, după
vrednicie, plata voastră. Fiţi îndelung răbdători, cu bunătate unii cu alţii, precum este
şi Dumnezeu cu voi. Facă Dumnezeu să mă bucur pururea de voi!”20

16
Sf. Ignatie, Către Tralieni, III, 1-3, în coll. PSB, vol.1, p. 171; Către Magnezieni, III, IV, V, VI,
VII, în coll. PSB, vol.1, pp. 165-167; Către Smirneni, VIII, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 184.
17
18
Idem, Către Magnezieni, III, IV, V, VI, VII, în coll. PSB, vol.1, pp. 165-167.
19
Idem, Către Tralieni, III, 1-3, în coll. PSB, vol.1, p. 171.
20
Idem, Către Smirneni, VIII, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 184.
Idem, Către Policarp, VI, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 189.
139
 CRISTIAN SONEA

Câteva elemente trebuie subliniate în textele Sfântului Ignatie pentru o mai

bună lămurire a poziţiei şi, respectiv, a misiunii şi responsabilităţii creştinilor în lume
aşa cum erau ele văzute în epoca primară.
Prin viaţa sa şi mai ales prin Botez şi Euharistie, Biserica primară trăia într-o
teocraţie absolută. Întreaga Sa lucrare desfăşurată în istorie şi, în special cultul divin
săvârşit pe pământ este chipul vieţii dumnezeieşti intratrinitare şi al cultului ceresc
condus de Unicul Preot, Iisus Hristos. Datorită acestei poziţii pe care o deţine Hristos
în cult şi, în special, în cultul euharistic, El concentrează în Sine Biserica universală21 şi
toate formele de slujire a membrilor ei. Relaţia lui Hristos cu Biserica Sa este una
paradoxală22. După cum El este preaslăvit în ceruri şi, în acelaşi timp, prezent pe
pământ şi în Euharistie, transformând starea pământească într-o stare cerească, tot aşa
paradoxul relaţiei dintre Hristos şi Biserică se extinde la diferitele forme ale slujirii. În
acelaşi mod în care cultul ceresc este reprezentat cu adevărat tipologic în Euharistia de
pe pământ, tot aşa şi autoritatea lui Hristos este reflectată în slujitorii Bisericii.23 În
mod asemănător, putem înţelege calitatea episcopului de chip al Tatălui, a preoţilor de
chip
celorlalalţiApostolilor, pe cea a diaconilor de chip a poruncii lui Dumnezeu, iar pe cea a
membri a comunităţii creştine de „purtători24de Dumnezeu şi purtători de tem-
ple şi purtători de Hristos şi purtători de cele sfinte”.
În opinia mitropolitului Ioannis Ziziulas, în toate aceste slujirii se exprimă
autoritatea lui Hristos care are un caracter divino-uman. Datorită Euharistiei, care25e
socotită bună când este săvârşită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit ,
au luat fiinţă diferitele „trepte” în Biserică şi au stabilit legea şi rânduiala ei ca o
realitate strict hristocentrică.26 Prin urmare – afirmă I. Zizioulas -
„cu toate că Hristos a fost identificat cu întreaga Biserică, care este trupul Său şi deci
toţi membrii Biserici erau «părtaşi ai lui Hristos» (Evr 3, 14), puterile sau slujirile lui
Hristos nu erau exprimate prin toţi aceşti membri, ci numai prin unii. Prin urmare,
Hristos era privit ca «Apostolul», dar aceasta nu înseamnă că în Trupul Său toţi erau
apostoli (1 Cor 12, 29). Hristos era «Învăţătorul», dar în Biserică nu au fost «mulţi
învăţători» (1 Cor 12, 29 şi Iac 3,1). Era Diaconul, dar această slujire a Sa a fost
exprimată într-o treaptă particulară,
care a primit o harismă specială pentru aceasta (FA 6, 16). Aceasta s-a întâmplat în
toate slujirile lui Hristos, care sunt mistic reflectate în Biserică.”27
Pornind de la aceste consideraţii, constatăm că misiunea sacerdoţilor nu este
fracturată de misiunea întregii comunităţi datorită diversităţii slujirilor pe care le
întâlnim în Biserică. Slujirile sunt complementare şi, mai mult, sunt de o importanţă
vitală pentru întregul corp eclesial.
Aceeaşi interpretare tipologică, cu referire la cele trei trepte sacerdotale
prezente în scrierile Sfântului Ignatie, o întâlnim şi la Ioan Ică jr. În opinia teologului
român, adevăratul sens al reprezentării tipologice la Sfântul Ignatie nu se rezumă doar

21
Idem, Către Smirneni, VIII, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 184.
22
Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009,
23
p. 70.
24
Ibidem, p. 70.
25
Sf. Ignatie, Către Efeseni, IX, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 160.
26
Idem, Către Smirneni, VIII, 1-2, în coll. PSB, vol.1, p. 184.
27
Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică, p. 71.
Ibidem, p. 72.
140
 REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

la cele trei slujiri ale sacerdoţilor în detrimentul unor laici diferiţi de ei. Acestea (slujirile)
reprezintă/tipifică experienţa întregii Biserici în procesul de mântuire şi unire cu
Dumnezeu şi întreolaltă în faţa puterilor demonice active în lume28, încât cei pe care îi
numim noi astăzi29 generic laici, sunt icoanele vii „ale darurilor şi harismelor
comunităţilor lor.”
Avem de a face cu un fel de reprezentare corporatistă prin care în persoana
episcopului este reprezentată întreaga comunitate de credincioşi, iar fiecare credincios
în parte este icoană a harismelor comunităţii în care slujeşte. De altfel, Sfântul Ignatie
întăreşte credinţa conform căreia slujirea episcopului este a întregii comunităţi30 şi
pentru
comunitate. Accepţiunea că episcopul este episcop pentru sine, fără legătură cu
comunitatea de credincioşi este străină de forma de organizare a Bisericii primare, aşa
cum şi astăzi este
străină de31 duhul Bisericii. Între membrii comunităţii de credincioşi exista o armonie/
simfonie despre care vorbeşte Sfântul Ignatie:
„De aceea şi voi trebuie să mergeţi împreună cu voinţa episcopului, lucru pe care îl
şi faceţi. Că venerabila voastră preoţime, vrednică de Dumnezeu, este aşa de
unită cu episcopul ca şi coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus Hristos în unirea
voastră şi în armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi deci să fiţi un cor; şi în
armonia înţelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântaţi prin
Iisus Hristos cu un glas Tatălui, ca să vă audă şi să vă cunoască prin faptele bune
pe
mădcare le faceţi, că sunteţi
ulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de32folos să fiţi într-o unire fără prihană, pentru ca
să aveţi pururea parte şi de Dumnezeu.”
Simfonia dintre cler şi laici şi de această dată subliniază caracterul sinergic al
acţiunilor membrilor comunităţii creştine. Distanţa dintre sacerdoţii consacraţi slujirii
liturgice şi ceilalţi creştini nu este specifică scrierilor ignatiene. În consecinţă, lucrarea
misionară în care erau antrenaţi laicii era lucrarea misionară a întregii Biserici.
Bineînţeles, aceasta nu însemna, după cum am văzut, că ar fi existat o dezordine a
lucrărilor harismatice în Biserică. Sfântul Ignatie, cunoscător al învăţăturii Sfântului
Pavel despre Biserică, îi numeşte pe creştini mădulare ale trupului lui Hristos. Această
calitate presupune înzestrarea cu un rol sau o slujire specială în Biserică, pe care
creştinul trebuie să o pună în slujba comunităţii.
Pe lângă cele amintite până acum, scrierile Sfântului Ignatie vin totuşi să
sublinieze realitatea unei diferenţe importante pentru înţelegerea misiunii Bisericii în
lume. Şi anume diferenţa între poporul lui Dumnezeu şi celelalte popoare păgâne.
Biserica lui Hristos este „societatea” aleasă şi sfinţită, în care nu se poate vorbi despre
separatism sau acţiuni individuale, ci despre o singură lucrarea sau o singură misiune,
aceea a Bisericii lui Hristos în lume. În acelaşi timp, comunitatea eclesială se
deosebeşte de lume prin unicitatea lucrărilor membrilor ei puse în slujba singurului
Adevăr. Relaţia

28
„Sârguiţi-vă, dar, să vă adunaţi mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Când vă
adunaţi des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinţei voastre se risipeşte prăpădul lui.
Nimic nu-i mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cereşti şi pământeşti” (Sf.
Ignatie,
29
Către Efeseni, IV, 1-2, pp. 158-159).
30
Diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, pp. 273-274.
31
Sf. Ignatie, Către Filadelfieni, III, 1, în coll. PSB, vol.1, p. 178.
Vezi traducerea părintelui Ioan I. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei 1, p. 427; Pros Ephesious, în coll.
 Sources Chretienes, vol. 10, texte grec, introduction, traduction et notes de P. Th. Camelot, Ed. Du Cerf,
32
Paris, 1958, V, 1-2, p. 72.
Sf. Ignatie, Către Efeseni, IV, 1-2, în coll. PSB, vol.1, pp. 158-159.
141
 CRISTIAN SONEA

dintre unul şi multiplu, dintre persoană şi comunitatea de persoane îşi găseşte

adevăratul raport în Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, de a cărui viaţă se
credincioşii în Biserică. În interiorul Bisericii, aceştia trăiesc în intimitateaîmpărtăşesc
tainelor
mântuirii din care, împărtăşindu-se, fiecare creştin „poate să audă chiar tăcerea Lui”.33
Această auzire a tăcerii lui Dumnezeu este preambulul teologiei apofatice dezvoltate
mai târziu de 34marii mistici ai Răsăritului creştin. Cunoaşterea „Celui care le-a făcut pe
toate tăcând” 35 este condiţionată de mărturisirea lui Hristos prin faptele adevăratei
vieţuiri creştine. „Mai bine este să taci şi să fii, decât să vorbeşti şi să nu fii” învaţă
Sfântul
Ignatie, atribuind prin acest imperativ tuturor creştinilor responsabilitatea de a-i învăţa
pe ceilalţi învăţătura pe care ei înşişi o împlinesc: „Bine este a învăţa, dacă cel ce
învaţă face”.36
Separarea creştinilor de popoarele păgâne, rolul lor în societăţile în care-şi trăiesc
viaţa, precum şi paradoxala lor existenţă în lume sunt magnific conturate în Epistola
către Diognet.37
Autorul epistolei afirmă identitatea de natură a tuturor oamenilor, faptul că,
asemeni celorlalţi, creştinii vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, trăiesc
îmbrăţişând aceleaşi exigenţe sociale şi forme culturale.38 Se deosebesc de necreştini
prin învăţătura lor, care „nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea unor
oameni”.39 Cu toate că
similitudinile amintite sunt evidente, ei au o existenţă paradoxală.
„Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar
pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară
străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind
masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe
pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor
de viaţă, biruiesc legile. Iubesc

33
Ibidem, XV, 2, p. 162.
34
Ibidem, XV, 1, p. 162.
35
Ibidem, XIV, 2, p. 162.
36
Ibidem, XV, 1, p. 162.
37
Epistola către Diognet a fost descoperită într-un manuscris unic şi editată prima dată în 1592 de
Henri Estienne la Paris. Din nefericire a dispărut şi acest manuscris într-un incendiu petrecut la
biblioteca din Strasbourg pe 24 august 1870. Poate este şi acesta un motiv pentru care cercetătorii
au propus atâtea variante în privinţa autorului acestei scrieri. Prima opţiune a fost Sfântul Iustin
Martirul şi Filosoful, propusă chiar de Henri Estienne. Peste jumătate de secol, în 1649, eruditul
Tillemont a demonstrat că această atribuire este imposibilă. H. I. Marrou a notat ipotezele
ulterioare, dintre care amintim: Clement al Romei, Clement Alexandrinul, Teofil al Antiohiei, Ipolit
al Romei etc. Donaldson îl consideră autor chiar pe primul editor, Henri Estienne. Una dintre cele
mai plauzibile ipoteze a fost formulată de Andriessen care îl propune pe apologetul Quadratus,
afirmând că Epistola către Diognet i-a fost adresată de acesta însuşi împăratului Hadrian.
Diognetus nu reprezintă doar un nume, ci şi un apelativ adresat membrilor înaltei nobilimi romane
(Dom P. Andriessen, „The Authorship of the Epistula ad Diognetum“ în Vigiliae Christianae, Vol.
1, No. 2 - Apr., 1947 -, pp. 129-136). Cu toate acestea, chiar şi atribuirea lucrării apologetului
Quadratus rămâne o simplă ipoteză. Într-o notă de subsol la traducerea sa din Canonul Ortodoxiei
(vol. I, p. 381), părintele Ioan I. Ică jr. Precizează opinia formulată de Charles E. Hill. Acesta
afirmă că Epistola i-ar aparţine de fapt Sfântului Policarp al Smirnei. Cum data scrierii acestei
epistole este considerată a fi între 190 şi 200, iar locul scrierii, Alexandria, această nouă opţiune
ar muta cele două presupuneri în jurul anului 150 la Smirna. Discuţiile
continuă până în prezent.
38
39
Epistola către Diognet, V, 1-17, în coll. PSB, vol.1, pp. 339-340.
Ibidem, V, 1-17, p. 340.
142
 REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi,
dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi sunt lipsiţi de toate, dar în
toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt
îndreptăţiţi. Sunt ocăriţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar
sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le
poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune
pricina duşmăniei lor.”40
Paradoxul vieţuirii creştine creionat de autorul anonim deschide perspectiva
unei noi „societăţi”, care se întemeiază odată cu venirea lui Hristos în lume. Este vorba
despre comunitatea bisericească în care oamenii trăiesc anticipat Împărăţia lui
Dumnezeu. Paradoxul existenţei creştine se revelează în Biserică ca modul firesc de a fi
al creştinului în lume. În Biserica lui Hristos, timpul şi spaţiul Împărăţiei lui
Dumnezeu au şi venit, pentru acestea, creştinii trăiesc sau, după cuvintele autorului, pe
acestea creştinii le şi trăiesc fiind încă în lume. Viaţa lor se impregnează de sfinţenia
harului prezent în spaţiul sfânt, în timp ce păgânii îi hulesc şi-i batjocoresc, la fel
cum au făcut şi cu Cel în care şi pentru care trăiesc.
Din punctul nostru de vedere, textul citat are o mare valoare misionară.
Creştinii sunt aluatul cel nou care dospeşte toată frământătura (1 Cor 5, 6-7), ei sunt
în lume pentru ca lumea să vadă Adevărul şi să-l dorească. Prezenţa lor în mijlocul
necreştinilor este o formă a mărturiei creştine a cărei valabilitate rămâne actuală până
la inaugurarea solemnă a Împărăţiei lui Dumnezeu la a doua venire a lui Hristos.
Fragmentul patristic aminteşte de rugăciunea lui Iisus din Evanghelia de la Ioan,
unde creştinii sunt prezentaţi ca nefiind din lume, însă au fost trimişi în lume ca
mărturie pentru toţi cei ce vor crede în El prin cuvântul lor (In 17, 15-21).
Constituţiile Apostolice, un text din secolul al IV-lea, precizează încă din titlul
cărţii I: „Despre laici”, responsabilităţile şi locul lor în corpului unic al Bisericii,
semnalând, în acelaşi timp, naşterea şi structurarea ierarhică a unui cler creştin
profesionalizat.41
Prima carte din Constituţiile apostolice descrie, într-o manieră
excepţională această nouă stare în care se găsesc toţi câţi prin Botez au devenit
participanţi ai unicului şi demn de Dumnezeu trup al Bisericii.
„A lui Dumnezeu sădire este Biserica sobornicească şi vie a Lui aleasă sunt cei ce au
crezut în cucernicia Lui, cei ce aduc roadă prin credinţă pentru împărăţia Lui veşnică,
cei ce au luat puterea Lui şi împărtăşirea Sfântului Duh, cei ce s-au înarmat cu Iisus
şi au îmbrăţişat spaima Lui, părtaşi stropiţi de cinstitul şi nevinovatul Sânge al lui
Hristos, cei ce au luat
libertatea cuvântului ca să cheme pe Dumnezeu Atotţiitorul42
Părinte, cei ce sunt
împreună moştenitori şi părtaşi ai Fiului Lui celui iubit” .
Premiza integrării în acest popor nou este credinţa. Toţi cei ce au crezut
constituie vie aleasă şi sădire a lui Dumnezeu. Prin credinţă, ei se bucură de împărăţia
lui Dumnezeu, de puterea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Scopul existenţei lor este
tocmai împărtăşirea Sfântului Duh, care se oferă ca rod al iconomiei în Hristos.

40
Ibidem.
41
Vezi analizele cu privire la procesul de clericalizare şi laicizare din Constituţiile Apostolice la
Alexandre Faivre, din The emergence of the laity in the early church, pp. 93-104; Diacon Ioan I.
 Ică jr, Canonul Ortodoxiei I, pp. 264-278.
42
Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, VIII, 1, în Canonul Ortodoxiei I, p. 702.
143
 CRISTIAN SONEA

În acest cadru teologic şi cu aceste premize eclesiologice, se înţelege de la sine

că aceste cuvinte despre laici nu pot să fie luate în considerare izolat. Toţi cei care
participă la trupul lui Hristos, indiferent de harismele, slujirile şi chemările lor, au parte
de milă, constituie poporul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, într-o eclesiologie
ortodoxă,
de o importanţă esenţială nu sunt împărţirile de slujiri şi chemări, ci participarea tuturor
credincioşilor la realitatea unică a poporului lui Dumnezeu, deopotrivă43.
Harisma prin excelenţă este însăşi această participare la trupul Bisericii, după
cum este consemnat în Constituţiile apostolice: „şi acest fapt de a se fi eliberat de
impietatea zeilor celor mulţi şi de a fi crezut în Dumnezeu Tatăl prin Hristos, harisma
lui Dumnezeu este”44. Cu alte cuvinte, nimeni nu se mântuieşte datorită slujirilor şi
chemărilor lui speciale, ci datorită participării lui la trupul lui Hristos, în interiorul
căruia se fac cunoscute harismele personale şi sunt înţelese ca slujiri în Sfântul Duh,
care contribuie la integritatea întregului trup.
După Constituţiile Apostolice, laicilor le revine responsabilitatea de menţinere
a unităţii trupului Bisericii. Adunarea bisericească latreutică are o prioritate privilegiată
în viaţa Bisericii, ca una care exprimă, în mod incontestabil, unitatea trupului lui
Hristos. Pentru menţinerea acestei unităţi, este comună, cu siguranţă,
responsabilitatea tuturor credincioşilor, care constituie comunitatea latreutică,
independent de chemările şi harismele lor deosebite. Nimeni nu are dreptul, fie el cleric
sau laic, să spargă integritatea adunării latreutice, pur şi simplu pentru că aduce cu sine
sciziunea trupului Bisericii. Nimeni nu are dreptul
„să mutileze Biserica amputând de un membru Trupul lui Hristos; căci nu numai cu
privire la preoţi s-a spus: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună
cu Mine
risipeşte” (Mt 12, 3) ci şi fiecare dintre laici să le audă socotind că s-au spus de Domnul
45
cu privire la el însuşi.”
Unitatea trupului ecleziastic se arată şi se înfăptuieşte în cultul comun care,
chiar şi ca dar al lui Hristos Dumnezeu-Omul, presupune, totuşi, atitudinea şi
acceptarea responsabilă şi personală a fiecărui credincios. În Tradiţia cultică ortodoxă,
nici chiar şi ultimul laic nu este considerat o singularitate pasivă în adunarea în care
slujeşte, un element impersonal, ci o vie mărturie personală a plinătăţii care creşte
(Efes 4, 16) în Hristos. Însăşi această prezenţă a lui declară integritatea trupului
bisericesc, de vreme ce rugăciunea şi cultul comun al credincioşilor presupune
întrunirea şi, într-o anumită măsură, identitatea tuturor celor care se adună în
Hristos. Importanţa eclesiologică a cultului şi responsabilitatea personală a fiecărui
credincios pentru întregirea trupului Bisericii este subliniată, din nou, în Constituţiile
Apostolice:
„Fiind aşadar membre ale lui Hristos (Efes 5, 30), nu vă risipiţi neadunându-vă, având Cap
pe Hristos Care, potrivit făgăduinţei Lui, este cu voi şi are comuniune cu voi, nu fiţi
nepăsători faţă de voi înşivă, nu-L lipsiţi pe Mântuitorul de membrele Lui, nu preferaţi
Cuvântului
dumnezeiesc nevoile vieţii, ci adunaţi-vă în fiecare zi dimineaţa şi seara în casele
Domnului spunând psalmi şi rugându-vă.”46

43
Constantine Skouteris, Perspective ortodoxe, p. 87.
44
Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, VIII, 1, în Canonul Ortodoxiei I, p. 736.
45
Ibidem, II, 59, p. 649.
46
Ibidem.
144
 REPERE ALE ROLULUI ŞI ALE RESPONSABILITĂŢII LAICILOR ÎN BISERICĂ LA PĂRINŢII APOSTOLICI

Încă din Constituţiile Apostolice laicilor le revine responsabilitate de a învăţa.

Participarea laicilor la lucrarea didactică nu se percepe ca un drept de sine stătător, ci
totdeauna în legătură cu responsabilitatea episcopală şi presupune faptul de a fi
corespunzătoare celui care învaţă. Cu siguranţă,47există premise spirituale fără de care
este imposibilă participarea la slujirea didactică . În Constituţiile Apostolice se arată
categoric că cel care învaţă, chiar de este laic, trebuie să fie cu experienţa cuvântului şi
modest în purtare: „cel ce învăţă să înveţe chiar dacă e laic, dacă e iscusit în cuvânt şi
decent în purtare.”48 Această aşezare delimitează, fără îndoială în linii mari, cadrul
participării laicilor la activitatea misionară a Bisericii, în întregimea ei.
Principiu fundamental al eclesiologiei ortodoxe este acela că episcopii, în
general, şi aceia care au demnitatea preoţească liturghisesc nu ca nişte purtători de sine
stătători, ci totdeauna în raportare şi în legătură cu poporul. Episcopul nu există fără de
popor, iar poporul nu este popor fără de episcop. Neexistând cei ce sunt conduşi, se
remarcă în Constituţiile Apostolice, de prisos sunt conducătorii; şi neexistând
conducătorii de oşti, nu va fi aşezată împărăţia.
„Dar nici episcopul să se ridice împotriva diaconilor sau prezbiterilor; nici prezbiterii
împotriva poporului; căci alcătuirea adunării e şi din unii şi din alţii. Fiindcă episcopii
şi prezbiterii sunt preoţii cui? Iar laicii sunt laicii cui?”49

Actualizarea teologiei laicatului dezvoltată de Părinţii Apostolici

Aşadar, cu toate că nu există împărţiri de funcţii şi demnităţi, ci împărţiri de
slujiri care contribuie la integritatea şi zidirea trupului, în scrierile Părinţilor Apostolici
se precizează locul şi rolul clericilor şi laicilor în trupul eclesial. Aceştia au îndatori
specifice, pe care le pun în slujba comunităţii, raportul dintre ei având un caracter
simfonic. Episcopul este reprezentantul unităţii Bisericii, îndatorire specială, pe care nu
o găsim la ceilalţi membri ai comunităţii. Instituirea lui se realizează printr-o Taină
specială, actualizându-se în şi pentru comunitate arhieria lui Hristos. Rostul instituirii
preoţiei sacramentale este ca poporul să se bucure şi să se împărtăşească de Hristos şi
lucrarea Lui mântuitoare. În Biserică şi prin episcop, Mântuitorul Hristos îşi împlineşte
promisiunea făcută înainte de înălţarea Sa cu trupul la cer: „Iată Eu sunt cu voi până la
sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20). Laicii sunt primitorii harului împărtăşit de Hristos în
Biserică prin preoţi, iconomii Tainelor Unicului Arhiereu, Iisus Hristos. În această
cheie trebuie să înţelegem imaginea episcopului de „chip al Tătălui”, descrisă de
Sfântul Ignatie. Prin urmare, laicii sunt cei asupra cărora se săvârşesc sfintele Taine,
cei care colaborează cu preoţii în lucrarea sacramentală, dar nu coslujesc. Sublinierea
rolului şi responsabilităţilor generale ale credincioşilor este fundamental. Pe de o parte,
delimitează zona în care lacii fac misiune, iar pe de altă parte, arată că instituţia
laicatului, aşa cum o înţelegem astăzi, similar slujirii episcopale, este fiinţială Bisericii.
Viaţa în societatea contemporană presupune şi un angajament din partea
credincioşilor laici. Condiţiile actuale cer ca aceştia să desfăşoare un apostolat mai
intens şi mai vast. Progresul ştiinţei şi al tehnicii, relaţiile complexe dintre oameni, nu
numai că au extins

47
Ibidem, p. 89.
48
Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement, VIII, 32, în Canonul Ortodoxiei I, p. 761.
49
Ibidem, VIII, 1, p. 736.
145
 CRISTIAN SONEA

sfera apostolatului laicilor, ci ridică şi probleme noi, a căror rezolvare în duh creştin
solicită efort deosebit din partea credincioşilor. Credinţa ca act personal de primire a
adevărului lui Dumnezeu, născută din propovăduirea Evangheliei al cărei conţinut este
Revelaţia dumnezeiască ce culminează în Iisus Hristos, trebuie să nască în sufletul
creştinului dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi bucuria trăirii în Duhul lui Hristos. Bucuria
descoperirii Adevărului şi a adevăratului sens al vieţii trebuie vestită. De aceea,
propovăduirea Evangheliei, stăruinţa în credinţa cea adevărată şi în transmiterea ei este
o datorie a tuturor creştinilor. Toate acestea transformă mărturia creştinului ortodox,
în plin relativism şi pluralism religios şi confesional, într-o cale către izvorul nemuririi.
Prin acceptarea acestor responsabilităţi, este necesar, de asemenea, să
înţelegem că viaţa noastră, în ansamblul ei, este dar de la Dumnezeu. Lumea în care
trăim şi peste care stăpânim este şi ea darul lui Dumnezeu. Suntem creaţi şi trimişi în
lume cu scopul de a ne îndumnezei şi de a transfigura creaţia în relaţie cu
Dumnezeu. Din această perspectivă, raportul nostru cu lumea şi cu semenii din lume
este veşnic, iar stăpânirea noastră asupra lumii se consumă în eternitate după, chipul
stăpânirii celei dumnezeieşti. Toate acestea reclamă responsabilitate şi discernământ
din partea noastră. Dacă ne-am manifesta în istorie ca fiinţe responsabile, conştiente
de mandatul pe care l-am primit din partea lui Dumnezeu, cu siguranţă că lumea, în
ansamblul ei, ar arăta diferit.
146
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN ÎN CONTEXTUL

DISPUTELOR TEOLOGICE ALE SECOLULUI AL IV-LEA.
DOCTRINĂ ŞI TERMINOLOGIE

CIPRIAN VIDICAN*

ABSTRACT. Nicene-Constantinopolitan Creed in the Context of Theological

Debates of the Fourth Century. Doctrine and Terminology. Christian IVth century
actually began in 313, with the tolerance edict placed under the name of Constantine
the Great (307-337). Freedom has immediately brought to light differences separating
certain ways of thinking from the Orthodoxy. While receiving a solemn formulation in
Nicaea, in 325, the teaching of the Son’s equality with the Father was the subject of
numerous complaints and debates throughout the century. They will not stop until
the Second Synod of Constantinople, convened in 381. Marked by the semi-Arian
tradition of the East, it will issue a document whose orthodoxy is correct, but hesitantly
expressed, in terms taken from the Scripture, and not assuming the dogmatic progress
of the latest debates. Although the council has been criticized for his attitude, starting
with St. Gregory Nazianzen, the document signed there has the merit to be the Church
creed par excellence, and to have entered deeply into the consciousness of all
Orthodox Christians.

Keywords: Nicene-Constantinopolitan Creed, Second ecumenical council,

terminology, homoousios, homotimos.

De numele sinodului de la Constantinopol se leagă formularea definitivă a

triadologiei creştine şi în egală măsură forma finală a terminologiei. Dacă terminologia
niceeană avea să fie repusă în discuţie şi uşor modificată în câteva decenii, cea de la
Constantinopol a rămas nemodificată până azi. Simbolul niceean este si el cel mai
curent rezumat al învăţăturii de credinţă ortodoxe, ca şi singurul crez baptismal
folosit astăzi în toată ortodoxia. Opera sinodului II este deci enormă, influenţa sa
uriaşă şi aflată într-o sensibilă disproporţie cu ce se aştepta atunci de la această
adunare episcopală. Meritul convocării ei îi aparţine unui alt împărat providenţial al
Imperiului Roman, perfect comparabil cu Constantin şi anume Teodosie cel Mare
(379-395).
Având şi el origine occidentală, Teodosie este fidel învăţăturii de la Niceea şi
nu îşi ascunde deloc această preferinţă. Abia urcat pe tron, la începutul lui 380, el
publică la Tesalonic un edict în favoarea ortodoxiei niceene, confirmat de un altul, care
apare în ianuarie 3811, care cere explicit „să se respecte credinţa niceeană” pe care o şi
expune apoi în latină, într-un limbaj în care influenţa Niceei este evidentă: „Adevăratul
credincios trebuie să mărturisească pe atotputernicul Dumnezeu şi pe Domnul Hristos,
*
Dr. în Teologie Ortodxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, vidicannou@[Link]
1
Ioan Rămureanu, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui,
Ortodoxia 3/1981, p. 297.
 CIPRIAN VIDICAN

Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, şi să primească pe
Sfântul Duh, Care provine de la Părintele cel Preaînalt. Substanţa sau fiinţa Treimii, pe
care grecii o numesc ousia este una şi nedespărţită2. Edictul lui Teodosie merge chiar
mai departe şi prescrie ca ereticii – şi mai ales fotinienii, arienii şi eunomienii – să fie
lipsiţi de locaşurile de închinare, iar ei să fie alungaţi din oraşe. Între cei exilaţi se va
număra şi Eunomie. Teodosie acţiona din aceeaşi dorinţă de unitate a creştinismului
care-l animase şi pe Constantin, cu diferenţa că acum creştinismul era o religie mult
mai răspândită, iar unitatea creştinătăţii era aproape echivalentă cu unitatea religioasă a
Imperiului, o miză mult prea mare pentru ca împăratul să nu fie sensibil la ea.
Înaintaşul său, Valens (364-378), lăsase o situaţie incertă, în care anti-niceenii
erau favorizaţi, dar pe de o parte partida lor era tot mai profund divizată, iar pe de alta
pro-niceenii, chiar rău-văzuţi, continuau să reprezinte o forţă în Orient. Teodosie
decide aşadar să convoace un nou sinod ecumenic, care să consacre preferinţa lui pentru
ortodoxia niceeană. Sinodul se ţine la Constantinopol, între 1 mai şi 9 iulie 381, cu
participarea a 150 de episcopi veniţi aproape în totalitate din Orient. Doar câţiva sunt
din Macedonia, care aparţinea Iliricului oriental, aflat atunci sub conducerea politică a
împăraţilor Occidentului. A fost deci mai mult un sinod oriental, lucru explicabil prin
aceea că arianismul, cu anexa sa, pnevmatomahismul, crea dezbinări şi dispute mai
mult în Orient, dar şi prin faptul că era sinodul lui Teodosie cel Mare, care conducea
în acel moment numai Orientul. Din păcate toată producţia dogmatică a sinodului s-a
pierdut, ea constând dintr-o mărturisire de credinţă, din care făcea parte şi simbolul, şi
dintr-un act de anatematizare. Istoricii care vorbesc despre sinodul al II-lea, Socrate şi
Sozomen, nefiind foarte buni dogmatişti nici unul, s-au concentrat mai mult pe
faptele petrecute în sinod sau în jurul sinodului şi mai puţin pe documentele cu
caracter dogmatic expuse acolo.
De o mare importanţă pentru cunoaşterea atmosferei din cadrul şedinţelor este
mărturia sfântului Grigore de Nazians, care a condus la un moment dat lucrările, în
calitate de patriarh al Constantinopolului, în special poemul autobiografic Despre viaţa
sa şi poemele Către sine însuşi şi despre episcopi sau Către episcopii din
Constantinopol şi însuşi acest oraş3. Judecăţile sfântului Grigore la adresa
confraţilor episcopi sunt
neaşteptat de aspre. Compuse fie în timpul desfăşurării sinodului, fie în anii ce au
urmat, poemele îi zugrăvesc pe episcopi în metafore violente şi în aprecieri jignitoare:
„o adunare de gaiţe împopoţonate” (II, 1, 11, v. 1681), „aceşti câini care au ajuns
păstori” (II, v. 845), „oameni cărora nimeni crescut în frica lui Dumnezeu n-ar fi vrut să
le dea cuvântul” (II, v. 1686), „traficanţi de Hristos” (II, v. 1757), „bădărănia lor nu
poate suporta cultura” (II, 1, 12, v. 138). Sau: „Întoarce-te, rogu-te, de la un singur
lucru: de la episcopii cei răi, care nu tremură de frică din pricina demnităţii tronului
lor. Cu toţii au dobândit înălţimea, dar nici unul harul. Dă la o parte pielea şi vei
vedea lupul” (II, 1, 12, v. 35-38). Sunt doar câteva din judecăţile aspre şi tăioase ale
sfântului Grigore la adresa colegilor săi.
Fiind vorba de un participant la sinod, mai mult, de un preşedinte de sinod, e
firesc să ne întrebăm cum putem reconstitui personalitatea sinodalilor şi atmosfera de
lucru, din versuri ca cele ale sfântului Grigore. Şi în plus, de unde dispreţul său suveran
la adresa lor. La a doua întrebare răspundem, împreună cu Jean Bernardi, că sursa
dispreţului

2
Codex Theodosianus, XVI, V, 6, apud Ioan Rămureanu art. cit., p. 297.
3
Traduse în lb. română de diac. Ioan I. Ică jr şi anexate la volumul Jean Benardi, Grigore de Nazianz,
 Deisis, Sibiu, 2002, pp. 296-332, 333-348, respectiv 351-

352. 148
 CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN ÎN CONTEXTUL DISPUTELOR TEOLOGICE ALE SEC. AL IV-LEA

trebuie să constea în primul rând în cusururi ale episcopilor, ca defecte de caracter,

ambiţii, mediocritate sau lipsă de cultură. Mai există însă ceva: „autorul nu are nici o
încredere în sinceritatea credinţei trinitare a colegilor săi, socotindu-i aflaţi la remorca
puterii şi gata să semneze orice pentru a-şi păstra favorurile. Arieni pe vremea lui
Valens, ei
trecuseră acum fără dificultate la învăţătura de la Niceea, pentru că aceasta4 aştepta
Teodosie de la ei. Mâine vor fi gata la orice altă schimbare solicitată de putere” . Iată şi
cuvintele sfântului Grigore rostite ca din partea lor: „Suntem supuşi împrejurărilor şi
dorinţelor mulţimii punând întotdeauna barca noastră în direcţia vântului care suflă/ şi
arătându-ne întotdeauna în mii de culori/precum cameleonii sau sepiile”5.
Consecinţa practică şi care avea să străbată istoria până la noi este aceea că
simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan se exprimă în termeni indirecţi şi ezitanţi
despre dumnezeirea Duhului Sfânt, punctul doctrinar cel mai nevralgic al momentului.
Deşi exista o tradiţie teologică ce vorbea de homousia Duhului Sfânt, ea nu a fost
folosită, preferându-i-se cea a homotimiei şi preferându-se în general fraze reproduse
din Scriptură, în locul unora care să vorbească mai răspicat, adică dogmatic, despre
problemele teologice aflate în dezbatere. Jean Bernardi explică: „Sinodul se oprise la o
expresie scripturistică pentru a scăpa de criticile îndreptate de mult timp împotriva
termenului homoousios, căruia i se reproşa că nu figurează în Scriptură. Prin preluarea
expresiei de la Tatăl purcede din textul Evangheliei după Ioan (15, 26), se evita acest
reproş, dar cu preţul unei mari ambiguităţi, pentru că această formulă se aplică mai
bine trimiterii Duhului Sfânt în lume decât statutului Său ontologic. La rândul ei,
expresia „Care
este închinat şi mărit împreună cu Tatăl” nu impunea neapărat interpretarea maximalistă
care a prevalat”6.
Tabloul sinodului II ecumenic, aşa cum îl zugrăveşte sfântul Grigore, nu pare a
fi foarte luminos: format din episcopi cu convingeri oscilante, nu neapărat semi-arieni,
dar cu atât mai puţin ortodocşi (acuzaţia de heterodoxie lipseşte totuşi din rechizitoriul
sfântului Grigore), dispuşi să accepte credinţa împăratului, dar într-o formă suficient de
vagă încât să poată fi reinterpretată sau schimbată în cazul în care în curând ar veni un
alt împărat, cu alte vederi. Sigur, aprecierile pronunţat negative la adresa episcopilor nu
trebuie citite fără a ţine seama de firea uşor mizantropă a sfântului Grigore şi de
tensiunea la care a fost supus şi care îl va face să şi demisioneze. Dar cele spuse de el
despre disponibilitatea la compromis a sinodalilor şi despre lipsa de convingere cu care
au proclamat ortodoxia trebuie să fie adevărate, dată fiind lunga tradiţie semi-ariană a
Orientului. Aici, de la moartea lui Constantin n-a mai stăpânit nici un împărat ortodox,
iar amestecul curţii imperiale în numirea episcopilor importanţi era ceva frecvent.
La sinod participă însă nume mari din partea ortodocşilor, între care sfântul
Grigore de Nyssa, Meletie al Antiohiei, cel care a fost primul preşedinte al sinodului,
sfântul Chiril al Ierusalimului, Amfilohie de Iconium, bun prieten al sfântului Vasile şi
deloc în ultimul rând, chiar sfântul Grigore de Nazians7. Rolul lor n-a fost însă prea
important în sinod, în orice caz sfântul Grigore s-a ales cu o lehamite pe care nu va
ezita să o expună într-o scrisoare pe care i-o va trimite unui prieten în vara lui 382:

4
Jean Bernardi, op. cit., p. 173.
5
Poemul Despre viaţa sa, II, 1, 11, v. 708-
6
711. Jean Bernardi, op. cit., pp. 174-175.
7
Teodoret de Cir, Istoria bisericească, V, 8, PSB 44, p. 207.
149
 CIPRIAN VIDICAN

„Iată care sunt dispoziţiile mele, dacă e să-ţi spun adevărul: fugi de orice adunare de
episcopi fiindcă n-am văzut nici un8 sinod din care să fi ieşit ceva bun şi care să pună
capăt relelor în loc să le sporească” .

Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan

Documentul cel mai important al sinodului este, fără îndoială, simbolul de
credinţă. Tot el a suscitat şi suscită în continuare cele mai multe discuţii. Nici un istoric
şi nici un contemporan nu îl reproduc şi nici măcar nu îl pomenesc cu acest titlu, prima
menţiune despre el provenind de la Sinodul IV ecumenic (451): „Credinţa celor 318
Părinţi (de la Niceea) rămâne neatinsă. Iar faţă de cei ce se luptă cu Duhul Sfânt,
confirmăm învăţătura despre Sfântul Duh, predată mai târziu de cei 150 de sfinţi
Părinţi adunaţi în capitală (Constantinopol), învăţătură pe care aceia au făcut-o
cunoscută tuturor,
nu ca şi când ar fi introdus ceva ce lipsea, ci arătând cu mărturii scripturistice, ideea lor
despre Sfântul Duh, contra celor ce au îndrăznit să-I nege stăpânirea”9.
Totuşi, în mod paradoxal, nu atestarea târzie a simbolului de credinţă a suscitat
discuţii, ci dimpotrivă, apariţia sa, într-o variantă aproape identică, în lucrarea sfântului
Epifanie numită Ancoratus, scrisă în 374, deci cu 7 ani înainte de sinod. În capitolul
penultim al cărţii (118), sfântul Epifanie reproduce un crez baptismal, ce diferă de cel
niceo-constantinopolitan doar prin păstrarea a două formule niceene: „adică din fiinţa
Tatălui” şi „prin Care toate s-au făcut şi cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Secţiunea
despre Fiul este deci mai apropiată de cea de la Niceea. Tot de la Niceea sunt preluate
şi anatematismele finale. Dar articolul despre Sfântul Duh şi celelalte, până la final,
adică cele socotite a fi opera Constantinopolului, sunt deja prezente aici, fără nici o
modificare.
În teologia românească postbelică s-a încercat să se dovedească faptul că
simbolul niceo-constantinopolitan a fost definitivat la Constantinopol, având ca bază
crezul niceean şi formulându-se apoi, în cadrul sesiunilor sinodului, celelalte articole.
Se pot cita patru studii semnificative în această privinţă: D. Stăniloae, Noţiunea
dogmei, ST 9-10/1964 p. 534-572, I Rămureanu, Sinodul II ecumenic de la
Constantinopol (381), învăţătura despre Sfântul Duh şi Biserică. Simbolul
constantinopolitan, ST 5-6/1969, p. 327 – 387, I. Rămureanu, Sinodul II ecumenic de
la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întemeierea lui, Ortodoxia, 3 /1981, p.
285-336 şi D. Stăniloae, Sinodul II ecumenic şi Simbolul niceo-constantinopolitan,
Ortodoxia 3/1981, p. 362-386. Ultimele două apar într-un număr din „Ortodoxia”
închinat împlinirii a 1600 de ani de la întrunirea sinodului şi au un caracter concluziv
asupra problemei în cauză. Se intră în polemică cu o întreagă tradiţie formată în
protestantism, dar şi în catolicism, care începe cu A. Von Harnack
(Konstantinopoliches Symbol, în Realenzyklopädie für protestantische Theologie und
Kirche, Leipzig, 1902) şi continuă până la autori mai noi, între care luteranul A. M.
Ritter sau catolicul L. Duchesne, (Histoire ancienne de l’Église, t. I, p. 440) care
consideră că simbolul niceo-constantinopolitan nu a fost elaborat la Constantinopol, şi
în general nu are de-a face cu acest sinod, fiind de fapt un crez baptismal oriental, care
s-a generalizat încet-încet fără sprijinul nici unui sinod.

8
Scrisoarea 130, apud Bernardi, op. cit., p. 172.
9
Apud Ioan Rămureanu, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea
lui,
p. 328.

150
 CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN ÎN CONTEXTUL DISPUTELOR TEOLOGICE ALE SEC. AL IV-LEA

Argumentele în favoarea originii constantinopolitane a crezului sunt în esenţă

4 şi sunt identice la cei doi teologi români (ele apar pentru prima dată în articolul din
1969 al Pr. Rămureanu): 1. În scrisoarea de mulţumire trimisă împăratului Teodosie,
în ziua închiderii Sinodului, sinodalii se exprimau în aceşti termeni: „În timpul în care
ne-am întâlnit la Constantinopol, potrivit scrierilor măriei voastre, mai întâi am reînnoit
armonia dintre noi, apoi am stabilit articole scurte, confirmând credinţa Părinţilor de la
Niceea....”10 2. O scrisoare a unui sinod local din Constantinopol, de la 382, trimisă
papei Damasus şi episcopilor occidentali, în care se spune: „...despre acestea veţi putea
să vă lămuriţi mai pe larg, binevoind a căuta în tomosul întocmit de sinodul întrunit la
Antiohia (379) şi în expunerea (en to ekhteten) alcătuită anul trecut în Sinodul
ecumenic de la Constantinopol (adică în cel de la 381) în care am mărturisit mai pe larg
credinţa....”11 3. Într-o scrisoare trimisă în 382 preotului Cledoniu de sfântul Grigore de
Nazians acesta spune: „...eu n-am preferat niciodată şi nici nu pot prefera altceva faţă
de credinţa de la Niceea, formulată de sfinţii Părinţi ce s-au întrunit acolo pentru
desfiinţarea ereziei ariene, şi sunt şi voi fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru credinţa
aceea niceeană, întregind ceea ce s-a spus de ei nedeplin despre Duhul Sfânt. Căci
întru nimic nu se
strică aceea prin aceasta, deoarece trebuie ştiut că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt o
singură dumnezeire, cunoscând că Duhul Sfânt este Dumnezeu”12 4. Un document
păstrat în limba
latină sub titlul Canonum Constantinopolorum paraphrasis vorbeşte în felul următor
despre adăugarea celor 5 articole de la sfârşitul Simbolului (nu se spune, din păcate, din
ce perioadă e documentul): „Acest sinod a fost convocat în timpul împăratului
Teodosie cel Mare. Şi în acesta au desăvârşit sfântul simbol al credinţei. Căci primul
Sinod (de la Niceea) a zis numai: „Credem şi în Duhul Sfânt”. Părinţii acestui sinod
însă au zis: „Credem şi în Duhul Sfânt, Dumnezeul de viaţă făcătorul şi cele ce
urmează”.
Argumentele, în afară de al patrulea, împreună cu concluzia în favoarea
originii constantinopolitane a simbolului, fuseseră vehiculate şi de alţi teologi
ortodocşi, între care sunt citaţi A. Spasski (Istoria dogmaticeskich soborov, 1906) şi
Hr. Papadopoulos. Cele patru argumente nu sunt lipsite de interes, dar din păcate ele nu
slujesc foarte bine scopului propus pentru că nu vorbesc despre alcătuirea la
Constantinopol a unui crez, ci doar, cel mult, a unor articole de credinţă sau a unei
expuneri (aşa numită în greacă ektethen). Cu excepţia celui de-al patrulea document
care pare însă mai târziu şi deci nu foarte demn de crezare. Dar Pr. Rămureanu
admite că acea ektethen elaborată de
sinod nu este identică cu simbolul de credinţă, acesta fiind doar „o parte a tomosului
doctrinar”13. Se pare deci că dovezile merg în sensul alcătuirii unui document
dogmatic,
rod al disputelor din cadrul şedinţelor sindodului, dar nu în mod obligatoriu a crezului
niceo-constantinopolitan.
Este interesant de asemenea că ambii autori, şi Pr. Rămureanu şi Pr. Stăniloae,
deşi ştiu că simbolul apare în Ancoratus-ul sfântului Epifanie14 şi sunt de acord că
această
lucrare a fost scrisă cel târziu în 374, nu acordă prea mare importanţă acestui detaliu,
pe care se mulţumesc doar să îl consemneze. Problema rămâne deci deschisă,
elaborarea

10
Ioan Rămureanu, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui,
11
p. 325.
12
Teodoret de Cir, Istoria bisericească, V, 9, 13, PSB 44, p. 211.
Scrisoarea
13
a II-a către Cledoniu apud D. Stăniloae, Sinodul II ecumenic..., p.
366.
14
Ioan Rămureanu, [Link]., p. 322.
Ioan Rămureanu art. cit., p. 325; D. Stăniloae, Noţiunea dogmei, p. 546.
151
 CIPRIAN VIDICAN

crezului la Constantinopol nu este ireproşabil dovedită, dar considerăm că acest lucru

are o mult mai mică importanţă decât cea pe care i-o acordă cei doi reputaţi teologi
români. Un scenariu ca cel în care un crez baptismal deja existent este supus spre
aprobarea sinodului, iar acesta îi recunoaşte ortodoxia operându-i doar câteva mici
modificări nu are în sine nimic dezonorant. La fel s-a întâmplat şi la Niceea, unde
sinodalii nu au creat pur şi simplu mărturisirea, ci au pornit de la una deja existentă
(cea din Cezareea), pe care au acceptat-o în urma adăugării sau eliminării câtorva
expresii. Nu e exclus ca totul să se fi repetat întocmai şi la Constantinopol, doar că de
data aceasta intervenţia a fost mai redusă şi s-a limitat doar la capitolul despre Fiul,
lăsându-le neatinse pe cel despre Duhul Sfânt şi pe următoarele.
Dacă acest lucru este adevărat, atunci problema originii crezului devine încă şi
mai complicată. Ar trebui acum să stabilim cum şi unde a fost compus, ce influenţe a
suferit şi cum a căpătat forma sub care se prezintă în Ancoratus. Probleme care nu
dispun de soluţii satisfăcătoare şi de altfel e greu de presupus că vor dispune vreodată.
Este de notat însă o excelentă contribuţie adusă în teologia românească de Pr.
Prof. Ioan I. Ică jr în capitolul despre 15crezul niceo-constantinopolitan din tomul
intitulat Canonul ortodoxiei, vol. I (este vorba de capitolele Crezul Niceo-
Constantinopolitan –
radiografie teologico-istorică şi ...de fapt Simbol ecumenic Romano-
Constantinopolitan). Pe scurt teza sa (inspirată de lucrarea lui Reinhart Staats - Das
Glaubenbekenntnis von Nizäa-Konstantinopol. Historische und theologische
Grundlagen, Darmstadt, 1996) este că simbolul niceo-constantinopolitan conţine
elemente provenind din Ekthesis-ul de la Niceea, este în primul rând rezultatul sintezei
dintre un crez ierusalimitean, atestat de Catehezele sfântului Chiril în jurul lui 350 şi
crezul Roman, citat pentru prima dată de sfântul Ambrozie al Milanului la 390, dar
considerat a avea origini apostolice. Sinteza s-a produs la un sinod ţinut la Antiohia
în 379. Teoria nu ţine deci seama de prezenţa crezului în Ancoratus, iar pe de altă
parte, se află în prelungirea tradiţiei care îi neagă posteritatea constantinopolitană,
socotindu-l cu doi ani anterior sinodului. Crezul ierusamilitean suna astfel:
Credem într-Un Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului,
al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi într-un Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl
S-a născut Dumnezeu adevărat mai înainte de toţi vecii, prin Care toate s-au făcut; care
S-a pogorât, S-a întrupat şi S-a făcut om, Care a fost răstignit, îngropat, a înviat a treia
zi şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi iarăşi va veni să judece viii şi
morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi într-Un Duh Sfânt, Mângâietorul, Care a grăit prin profeţi; şi într-un Botez
al pocăinţei, într-o iertare a păcatelor, într-o Biserică una, sfântă şi catholică; într-o
înviere a cărnii şi într-o viaţă veşnică16.
Crezul roman nu-l mai reproducem în întregime, remarcăm doar faptul că în
secţiunea despre Fiul cuprinde câteva formule care se regăsesc şi în crezul niceo-
constantinopolitan şi pe care acesta nu le-ar fi putut împrumuta decât de aici. Ele sunt
surprinse în fragmentul: „Care S-a zămislit din Duhul Sfânt şi S-a născut din Fecioara

15
Ed. Deisis, Stavropoleos, 2008.
16
Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, tom I, Deisis/Stavropoleos, p. 214.
152
CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN ÎN CONTEXTUL DISPUTELOR TEOLOGICE ALE SEC. AL IV-LEA

Maria, a pătimit sub Ponţiu Pilat....”17. Dăm cuvântul Pr. Ică pentru a explica pasajul:
„Aceste două accente sunt tipic romane şi reflectă, pe de o parte, o hristologie a
distincţiei clare a celor două naturi, iar pe de altă parte istoricitatea clară, împotriva
doketismului, a pătimirii lui Hristos, precum şi implicaţiile ei politice: Iisus a fost
răstignit pe timpul, dar şi după ce a stat în faţa unui demnitar roman (cf. I Tim. 6, 13),
iar procesul şi pătimirea
Sa sunt un eveniment epocal al istoriei Imperiului Roman universal, care apare astfel ca
o structură politică integrată în dinamica mântuirii obiective”18. Iar alcătuirea
simbolului
niceo-constantinopolitan s-a produs astfel: „...cel mai probabil exceptând clauza
antipnevmatomahă din articolul despre Duhul Sfânt, Simbolul de la Constantinopol din
381
a fost redactat la Antiohia în 379 printr-o inserare în textul simbolului19liturgic de la
Ierusalim a formulelor inconfundabile aparţinând Crezului Roman” . „Simbolul
Constantinopolitan
din 381 nu poate fi caracterizat drept o versiune modificată a Ekthesis-ului niceean din
325, ci mai degrabă drept o versiune lărgită a Crezului Roman. Din punct de vedere
literar,
el ar putea fi aşadar definit mai corect20drept Simbolul Romano-Constantinopolitan
decât Simbolul niceo-constantinopolitan” .
Problema strictă a momentului şi a mediului apariţiei (presupuse doar a fi
Antiohia, 379) rămâne nerezolvată, necesitând o luare în discuţie mai serioasă a
episodului Ancoratus. În afară de aceasta însă, ideea sintezei Niceea-Ierusalim-Roma,
pe lângă că este seducătoare sub raport ecumenic, ar putea să furnizeze adevărul în
ce priveşte geneza crezului niceo-constantinopolitan. Dacă lucrurile stau însă aşa,
atunci momentul contopirii celor trei crezuri şi al formării produsului final trebuie
situat nu doar înainte de Constantinopol 381 ci şi înainte de Antiohia 379 şi nu
neapărat legat de un sinod. Aceasta e probabil direcţia în care trebuie căutată soluţia,
dar lipsesc prea multe date esenţiale ca să putem spera că vom şti mai multe.
Oricum, pentru lucrarea de faţă problema originii exacte a crezului nu este
primordială, deşi nu este nici lipsită de importanţă, aprecierea teologiei, ca şi a
terminologiei sale, având în mod firesc multe de câştigat de pe urma cunoaşterii acestor
detalii.
Să mai spunem totuşi că dilatarea rolului celor două crezuri, ierusalimitean şi
roman, în detrimentul celui niceean, trebuie privită cu oarecare rezerve. Sigur că, fiind
practic neterminat şi dezvoltând doar învăţătura despre Fiul şi Tatăl, Ekthesis-ul
niceean a fost util doar în parte. În problema Duhul Sfânt el nu putea să fie o sursă de
inspiraţie. Totuşi hristologia sa pare să fi fost literă de lege pentru sinodul din 381, iar
sfântul Grigore de Nazians, scrisoarea episcopilor către Teodosie sau cea a sinodului
din 382 către papa Damasus, amintite toate mai sus, au dreptate să facă referire la
Niceea ca la un sinod pe care îl tratează cu reverenţă. Ajunge să ne referim la
homoousios, a cărui prezenţă în crezul niceo-constantinopolitan nu se poate explica
altfel, el lipsind din celelalte două. Crezul roman de exemplu vorbeşte despre Fiul
aproape numai în termeni iconomici, lipsindu-i abundenta teologie a Niceei. Dar în
general partea despre Fiul a crezului niceo-constantinopolitan trădează raportul foarte
strâns pe care îl întreţine cu Niceea.
 17
Ibidem, p.
561. 18 Ibidem,
p. 215.
19
Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, tom I, Deisis/Stavropoleos, p.
216. 20 Ibidem, p. 216.

153
 CIPRIAN VIDICAN

Nu este deci deloc nepotrivit să se urmărească evoluţia de la Niceea la

Constantinopol sau chiar să se numere expresiile care s-au scos şi cele care s-au
introdus. Aşa fac Pr. Rămureanu sau Pr. Stăniloae, cu menţiunea că dânşii sunt foarte
convinşi că aceste operaţiuni au avut loc la sinodul din 381. „În comparaţie cu
simbolul niceean, Simbolul constantinopolitan din 381 prezintă patru omisiuni, dintre
care cea mai importantă este formula „adică din fiinţa Tatălui” îndreptată direct contra
ereziei lui Arie, scoasă pentru faptul că după 325, în luptele dintre partidele ariene şi
ortodocşi, aceasta a putut fi interpretată în sens semiarian sau subordinaţian. Simbolul
constantinopolitan conţine apoi în plus cinci corectări dogmatice şi stilistice şi zece
adaosuri, dintre care cele mai importante sunt, în primul rând, cele 5 ultime articole,
VIII-XII, referitoare la Sfântul Duh
şi la Biserică, care întregesc Simbolul niceean în spiritul revelaţiei Sfintei Scripturi şi al
Tradiţiei ortodoxe”, scrie de exemplu Pr. Rămureanu21.
Articolul despre Dumnezeu Tatăl este identic cu cel din crezul ierusalimitean,
având deci în plus faţă de cel niceean sintagma „făcător al cerului şi al pământului”.
Cele despre Fiul îmbină elemente din toate cele trei crezuri din care am văzut că se
inspiră. Partea teologică datorează cel mai mult Niceei, de la care îl reţine pe
homoousios, dar nu şi pe ek tes ousias. Mai pierde de asemenea şi expresiile „Dumnezeu
din Dumnezeu” şi „cele din cer şi cele de pe pământ”, adăugând afirmarea veşniciei
Fiului, care lipseşte la Niceea şi care a devenit apoi un loc comun al crezurilor
creştine, inclusiv de tendinţă semi-ariană. Se găseşte şi în crezul constantinopolitan şi
are forma (născut) mai înainte de toţi vecii. Ideea atribuită teologiei lui Marcel de
Ancira că Fiul se va reabsorbi la sfârşit în Tatăl a făcut ca această clauză să fie
nelipsită din crezurile ulterioare.
Partea iconomică urmează şi ea linia Niceei, pe care o îmbogăţeşte cu formule
menite a o fixa mai bine în istoria concretă, formule împrumutate din crezul roman. Ea
poate fi expusă în forma următoare, în care textul cursiv aparţine Niceei, cel din
paranteze crezului roman, iar cel din paranteze drepte crezului constantinopolitan:
„Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri, S-a
întrupat din Duhul Sfânt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om; (a fost răstignit pentru
noi sub Ponţiu Pilat), a pătimit, (a fost îngropat) şi a înviat a treia zi după Scripturi. S-a
înălţat la ceruri [şi şade de-a dreapta Tatălui] şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi
morţii [a cărui împărăţie nu va avea sfârşit]”. Fără să apară în nici unul din cele trei
crezuri sunt expresiile „după Scripturi” (paulină) şi „cu slavă” (evanghelică).
Despre Duhul Sfânt crezul constantinopolitan se exprimă în termeni mai
originali decât până acum. Dacă cel niceean şi cel roman scriu aici doar „ Credem
(respectiv cred) în Duhul Sfânt”, iar cel ierusalimitean adaugă doar „Mângâietorul,
Care a grăit prin profeţi”, crezul niceo-constantinopolitan dezvoltă spunând: „Şi întru
Duhul Sfânt Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul e închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci”. Articolul e aproape în
totalitate colat din texte biblice. E vorba în speţă de texte ioaneice: „Iar când va veni
Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de
la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26) şi de parafraze din alte
texte evanghelice, din nou pauline sau chiar petrine (ca II Petru 1, 21: „Niciodată
prorocia nu s-a făcut din
21
Ioan Rămureanu, Sinodul II ecumenic de la Constantinopol (381) – 1600 de ani de la întrunirea lui,
p. 322-323.

154
CREZUL NICEO-CONSTANTINOPOLITAN ÎN CONTEXTUL DISPUTELOR TEOLOGICE ALE SEC. AL IV-LEA

voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul
Sfânt”). Ca linie generală crezul niceo-constantinopolitan se exprimă despre Duhul
Sfânt într-un mod comparabil cu sinodul de la Antiohia (325) despre Fiul: ortodox dar
ezitant, scripturistic dar vag.
Contribuţia acestui crez este afirmarea homotimiei Duhului Sfânt, a împreună-
cinstirii cu Tatăl şi cu Fiul. Ea nu trebuie subestimată pentru că, bine înţeleasă, conduce
la ideea consubstanţialităţii, exact aşa cum se întâmpla în teologia sfântului Vasile. Fie
că acest crez a fost elaborat la Constantinopol (381), fie că a fost doar aprobat aici,
rămâne faptul că sinodalii au ezitat să atribuie homousia şi Duhului Sfânt, oferind un
argument terminologic interpreţilor tendenţioşi şi tributari în gândire
subordinaţionismului. Cum am văzut, primul dezamăgit de şovăiala sinodului a fost
nimeni altul decât sfântul Grigore de Nazians, care se exprimase în cuvântările sale
pentru homoousios. Circumstanţele în care i-a fost preferată homotimia ne sunt din
păcate la fel de necunoscute ca şi alte detalii ce ţin de acest sinod. După sfântul
Grigore, ar putea fi vorba de o concesie pe care sinodalii au făcut-o ortodoxiei,
acceptând-o într-o formă atenuată, pe care să o poată apoi reinterpreta în sens
subordinaţionist.
S-a întâmplat însă că domnia lui Teodosie a fost una de lungă durată şi că nici
urmaşii săi nu s-au mai întors la semi-arianism. Iar în privinţa simbolului său avea să se
impună o interpretare maximalistă, care vedea, cum se întâmplă până azi, o sinonimie
perfectă între homotimie şi homousie şi care îi acordă Duhului Sfânt statutul de
Dumnezeu deplin. Să mai spunem că nici în privinţa dumnezeirii Duhului Sfânt crezul
niceo-constantinopolitan n-a fost foarte categoric, şi că nu a mai repetat o expresie
echivalentă cu „Dumenezu adevărat din Dumnezeu adevărat” din Ekthesis-ul niceean.
În ce priveşte homotimia, Pr. Stăniloae de exemplu o găseşte pe deplin justificată
teologic: „Urmând sfântului Vasile cel Mare, Sinodul al II-lea ecumenic nu aplică
unităţii dintre Duhul Sfânt şi dintre Tatăl şi Fiul termenul deofiinţă pentru a evita noi
discuţii ca cele provocate de acest termen după folosirea lui pentru unitatea dintre
Tatăl şi Fiul cel născut din El, ci termenul împreună închinat şi mărit cu Tatăl şi cu
Fiul. Dar cel ce primeşte nu numai o închinare şi o slăvire egală, ci o împreună
închinare şi slăvire cu
Tatăl şi Fiul, nefiind despărţit de ei în actul închinării şi slăvirii ce i se adresează22Lui
sau acelora, se înţelege că e şi de o fiinţă cu Aceia fără să se confunde totuşi cu ei” .
Cum am văzut însă, problema originii crezului este una complicată, făcând
încă şi mai complicată chestiunea raportului său cu teologia sfântului Vasile sau a altor
Părinţi şi scriitori. Este deci imposibil să intrăm în „laboratorul” acestui crez şi să
afirmăm ortodoxia deplină a minţilor care l-au conceput. Afirmaţia Pr. Stăniloae stă
sub semnul unui optimism probabil exagerat. Rămâne totuşi în picioare faptul că crezul
niceo-constantinopolitan, deşi marchează un pas înapoi faţă de cel niceean, este o
expunere simplă şi limpede a învăţăturii ortodoxe. Nu numai că nu suferă, ca atâtea
altele din secolul al IV-lea, de alunecări eterodoxe, dar are şi suficientă forţă încât să fie
un etalon al gradului de adâncime şi al exactităţii de expresie la care ajunsese
teologia ortodoxă la finele acestui secol. Dacă i se poate reproşa ceva, este doar faptul
că ar fi putut fi şi mai bun, dacă şi-ar fi însuşit şi cele mai înalte vârfuri ale
pnevmatologiei de
22
Dumitru Stăniloae, Sinodul II ecumenic, Ortodoxia 3/1981, p. 370.

155
 CIPRIAN VIDICAN

atunci, adică dacă ar fi afirmat, dincolo de sfântul Vasile, că Duhul Sfânt este Dumnezeu
şi este deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Spre deosebire de crezul Niceei, cel al
Constantinopolului nu numai că nu s-a aflat în avans faţă de teologia timpului său, dar
s-a aflat chiar într-un oarecare regres.
În rezumat, la capitolul terminologic, crezul niceo-constantinopolitan oferă doi
termeni care se impun atenţiei: homoousios şi homotimos. Primul este împrumutat
Ekthesis-ului niceean, din care însă nu este păstrată şi expresia cu care făcea pereche: ek
tes ousias tou Patros. El se aplică doar Fiului, raportul Duhului Sfânt cu Tatăl şi Fiul
fiind descris prin homotimos, cuvânt ne-ontologic, care nu redă profunzimea unei
relaţii fiinţiale, deşi trimite înspre ea şi este, practic, o consecinţă a ei. Pe de altă parte,
trebuie să apreciem faptul că avem de-a face cu un text care ţine echilibrul între
sobrietatea teologică şi accesibilitatea pentru credincioşi; atât de bine încât este
singurul document rezultat dintr-un sinod ecumenic care nu doar că a devenit crezul
baptismal prin excelenţă, dar este folosit şi cu alte prilejuri în cult şi este cunoscut şi
înţeles de către toţi creştinii. Spre comparaţie, deciziile dogmatice ale Efesului (431)
sau Calcedonului (451), de mare importanţă hristologică, sunt practic necunoscute
credinciosului de rând. Dar chiar şi Ekthesis-ul Niceei se află într-o situaţie similară.
Nu doar faptul că este neterminat, ci şi limbajul încărcat şi filosofic au făcut din el un
text accesibil doar teologilor. Regresul de care vorbeam deci cu privire la crezul
niceo-constantinopolitan trebuie văzut şi ca un câştig. Odată uitată criza ariană,
lipsurile sale au devenit mai puţin evidente şi el a putut deveni ceea ce este astăzi,
adică cea mai bună formulă abreviată a învăţăturii de credinţă ortodoxe. Dimpotrivă,
încărcarea sa cu vocabule teologice inspirate din filosofie l-ar fi legat de contextul
secolului al IV-lea şi l-ar fi făcut să pară imediat învechit şi inutil de specializat. Deşi
elaborat în circumstanţe concrete anti-ariene, crezul niceo-constantinopolitan a izbutit să
fie crezul ne-circumstanţial al Bisericii.
156
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ

A LUI NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1667)

DACIAN BUT-CĂPUŞAN*

ABSTRACT. Some Reflections on Confession of Faith of Nicolae Milescu Spatarul

(1667). The only work printed in his lifetime, the Confession of Nicolae Milescu, a
dogmatic and apologetic treaty, an informal confession, but original one, was the
second Romanian opera published in Western Europe and is part of the series works
in the defense of Orthodoxy in the offensive Protestant, with Peter Mogila's
Confession and Response to Calvivist Catechism written by Barlaam Metropolitan of
Moldavia. The work proves that its author is a worthy lay theologian, an active
Christian, a witness who testifies to the truth, which sets a synthetic manner the
teaching of the Orthodox faith.

Key words: Confession of Faith, lay theologian, Eucharist, monachism, priesthood.

Biserica Ortodoxă a păstrat fără întrerupere tradiţia primară şi fără alterare

credinţa. Ea nu a simţit nevoia internă de formulări noi cu orice preţ, pentru credinţa sa,
elaborarea Mărturisirilor de credinţă s-a făcut din motive exterioare, practice, datorită
contactelor cu eterodocşii şi provocările ereticilor. Astfel Mărturisirile de credinţă din
epoca post-bizantină sunt rezultatul necesităţii de a răspunde tuturor problemelor
ridicate de Reformă şi Contrareformă. Importanţa Mărturisirilor de credinţă este de
ordin istoric, simbolic şi ecumenic. Mărturisirile de credinţă constituie o problemă
majoră şi o preocupare constantă în Teologia ecumenică contemporană.
Prima mărturisire de credinţă o întâlnim în paginile Sfintei Scripturi (Rom 10,
9-10). “Biserica a fost preocupată dintru început de fixarea Mărturisirii de credinţă
comune
care să redea într-o formă succintă şi concisă mesajului Evangheliei descoperit nouă de
Hristos şi propovăduit în lume de Sfinţii Săi Apostoli”1.
Conţinutul Mărturisirii confessio quae confitetur ca şi conţinut este
concretizarea în cuvânt şi faptă a lui fides quae creditur ca act. Credinţa şi mărturisirea
ei sunt condiţii esenţiale ale mântuirii (Mc 16,16).
Vom încerca, în studiul de faţă, formularea câtorva reflecţii pe marginea
tratatului dogmatic şi apologetic al lui Nicolae Milescu Spătarul, o mărturisire
neoficială, care nu s-a bucurat de aprobarea vreunui sinod ca şi cele alcătuite de
Mitropolitul Petru Movilă al Kievului (1633-1647) sau Dositei, Patriarhul Ierusalimului
(1669-1707)– prieten şi confident
*
Documentarist, doctor în teologie, Centrul de Studii Ecumenice şi Interreligioase, Universitatea Babeş-
1
Bolyai, Cluj-Napoca, dbut_capusan@[Link]
Diac. Lect. Ioan I. Ică – “Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Kritopulos. Însemnătatea ei istorică,
dogmatică şi ecumenistă”, M. A. nr. 3-4/1973, p. 217.
 DACIAN BUT-CĂPUŞAN

al autorului, o mărturisire ce nu este elaborată sistematic şi de mare extensiune cum

este cea, de asemenea neoficială, a lui Mitrofan Kritopulos, elaborate în acelaşi secol,
„este totuşi una dintre cele mai important e lucrări teologice ale sale şi ale secolului
său”2.
Enchiridionul rămâne „profesiunea de credinţă a unui ortodox în lumea Apusului...nu
odată vrednicul cărturar şi-a pus condeiul în slujba Ortodoxiei”3. De altfel autorul era
conştient de caracterul limitat al lucrării sale, care nu este autoritativă, pentru care
motiv afirmă la final: „acela care dă o crezare mai mică (nu dă crezare suficientă)
acestui manual, acela să consulte Constantinopolul, mama Bisericii de Răsărit, să
propună pe larg îndoielile sale şi să aştepte combaterea mai amplă a opiniunilor sale.
Noi care am
putut să stabilim, prin mai multe raţionamente de necontestat, aceste adevăruri, le-am
lămurit destul, după slabele noastre puteri”4.
Diplomat, filosof, filolog, geograf, etnograf, memorialist şi teolog, Nicolae
Milescu Spătarul (1636-1708), grec după tată, care era originar din Laconia, studiază
la Şcoala domnească Trei Ierarhi din Iaşi, apoi la Şcoala Mare a Patriarhiei din
Constantinopol. Participă în 1642 la sinodul care l-a condamnat pe patriarhul Kiril
Lukaris (1627-1637), “cărturar poliglot şi encicloped, redactând, înainte de Cantemir, o
operă prodigioasă în care
raţiunea şi credinţa fuzionează într-o docta pietatis, iar sacrul şi profanul luminează urbi
et orbi orizontul existenţei umane”5. Este veacul când “răsare întâia pleiadă de
clasici naţionali ai literaturii române, dintre care face parte şi Nicolae Milescu
Spătarul”6.
Milescu era la Stettin (Szeczin) în provincia Pomerania din Polonia, în suita
fostului domn al Moldovei Gheorghe Ştefan Burduja (1653-1658) unde se afla sub
protecţia regelui Suediei Carol XI (1660-1697), la care a fost trimis în solie în
octombrie 1666. Ambasadorul regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea (1643-1715) la
Stockholm, Simon Arnauld, marchiz de Pomponne îi solicită o lucrare despre credinţa
Bisericii Ortodoxe cu privire la Euharistie.
Mărturisirea lui Nicolae Milescu, “o confesiune de credinţă ortodoxă inserată
în contextual polemicii dintre catolici şi protestanţi”7 scrisă la Stockholm, în februarie
1667
în limbile greacă şi latină, este publicată ca anexă în volumul intitulat La perpetuité de
la foi de’l Eglise Catholique touchant l’Eucharistie, Paris, 1669, p. 50-54, publicat de
Antoine Arnauld şi Pierre Nicole, ca răspuns pastorului calvin Jean Claude, care
afirmase în lucrarea Réponse aux deux traités intitulés la perpétuité de la foi catolique
touchant

2
Pr. Conf. Al. I. Ciurea – “Mărturisirea de credinţă a spătarului Nicolae Milescu: “Stella Orientalis
3
Occidentali splendens” O. nr. 4/1958, p. 511.
*** - „O puternică personalitate a Ortodoxiei din veacul al XVII-lea: Spătarul Nicolae Milescu, cu
4
prilejul împlinirii a 250 de ani de la moartea sa” O. Nr. 4/1958, p. 494.
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor. Manual sau steaua Răsăritului strălucind în
Occident adică Înţelesul Bisericii răsăritene sau a celei greceşti despre Transsubstanţierea
Trupului Domnului şi despre alte controverse în Pr. Conf. Al. I. Ciurea – “Mărturisirea de credinţă
a spătarului
5
Nicolae Milescu: “Stella Orientalis Occidentali splendens” O. nr. 4/1958, p. 532.
Nicolae Milescu Spătarul – Manual sau Steaua orientului strălucind Occidentului. Carte cu multe
întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre, Ed. Institutul European, 1997.
Ediţie îngrijită, introducere, tabel biobibliografic, text stabilit, traducere a textului latin, note şi
 comentarii
6
Traian S. Diaconescu, p.
6.
7
Ibidem, p. 5.
Ibidem, p. 158.

158
CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A LUI NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1667)

l’Eucharistie, pe baza Mărturisirii Pseudo-Lukariene (1629) că Biserica greacă are doctrină

comună cu Protestantismul privind Euharistia şi era prezentată sub titlul: Ecrit d’un
seigneur moldave sur la croyance des grecs8.
Textul propriu-zis este precedat de un exordiu, care cuprinde: salutare
lectorilor, chipul spiritualităţii contemporane, poziţia Bisericii Ortodoxe între catolici şi
protestanţi,
motivarea scrierii acestei lucrări, virtuţile sale ca teolog, felul receptării dorite şi urarea
finală. Aceste părţi successive denotă arta şi experienţa unui om cultivat şi rafinat”9.
Alege ca text de frontispiciu Tit 3,10, scrierea conţinând tocmai combaterea
învăţăturilor eronate ale ereticilor. Patriarhul Ecumenic Ieremia al II-lea având în
vedere acest text întrerupe corespondenţa pe probleme doctrinare cu teologii luterani
din Tübingen, trimiţându-le ultimul răspuns în 1581.
Biserica a stabilit definiţii autoritative, decretând articole de credinţă, dar a
intervenit delimitând dreapta învăţătură de credinţă atunci când anumite adevăruri
erau puse în discuţie. „Nimănui să nu i se pară ciudat dacă nu s-au ivit, până acum,
scrieri greceşti,
care să explice ţărilor europene religia (credinţa curată a Bisericii Răsăritene... nu erau
odinioară atâtea dispute despre religie şi nici atâtea dese certuri, câte sunt în acest
secol”10.

8
Ibidem, p. Preot. Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu – Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 297. Titlul complet al scrierii era: Enchiridion sive Stella
Orientalis Occidentali splendens, id est sensus Ecclesiae Orientalis, scilicet graece de
transsubstantione Corporis Domini, aliisque controversies a Nicolao Spadario Moldavo-lacone,
barone ac olim generali Wallachie, conscription Helmia, anno 1667 mense febr (Manual sau
Steaua Răsăritului strălucind în Apus adică părerea Bisericii răsăritene ortodoxe despre prefacerea
Trupului Domnului şi despre alte controverse ... ). Versiunea greacă, nepublicată se păstrează la
Biblioteca Naţională din Paris. A fost publicată apoi în patru ediţii: Paris, 1702-1704, vol. IV
(Anexe), Paris, 1711-1713, Paris, 1781-1782, Paris, 1841, ediţia Migne (Dictionnaire de Théologie
catholique, tom XI, Paris, 1912, col. 1357).
Alte opere cu caracter teologic ale lui Nicolae Milescu:
- Agapie Landos – Mântuirea păcătoşilor, 1655-1660 (traducere din greacă în
română) - Omilii, 1655-1660 (traducere din limba greacă), 6 la număr
- Istoria despre Sfânta icoană a Prea Sfintei noastre Stăpâne Născătoare de Dumnezeu Maria, 1665
- Cartea cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastre, 1661
(traducere din greacă în română din Sf. Atanasie cel Mare)
- Vechiul Testament, 1664 (traducere din greacă în
română) - Vecernia Mare, 1667 (traducere, parţial)
- Mic codice pentru pastoral Anglican Thomas Smith,
1669 - Aritmologhion , 1672
- Povestirea despre Sibile,
1672 - Hrismologhion, 1673
- Descrierea prea vestitei şi marei biserici numită Sf. Sofia din Constantinopol, 1684
- Scurtă dovedire cum că ştiinţa şi limba elino-greacă sunt mai necesare decât ştiinţa şi limba
latină şi care sunt foloasele pentru poporul slavon, 1685
- Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Împotriva ereziilor, 1698 (traducere din greacă în
slavonă) (Pr. Dumitru Cristescu – „Opera teologică şi apologetică a spătarului Nicolae
Milescu” în O. nr. 4/1958, p. 496-509; Preot. Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu – op. cit., p.
297, Petre P. Panaitescu -Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), Ed. Junimea, Iaşi, 1987,
p. 98-101, ediţie îngrijită, studiu introductive şi note de Ştefan S. Gorovei (găsim în această
operă o foarte sumară analiză a Enchiridionului, p. 19-21). Radu-Ştefan Vergatti – Nicolae
Spătarul Milescu: viaţa, călătoriile,
9
opera, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 280-289).
Nicolae
10
Milescu Spătarul – Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului, p.
60. Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 514.
159
 DACIAN BUT-CĂPUŞAN

Spune autorul că „inovatorii privesc ca pe un îndreptar Biserica Răsăriteană,

stabilindu-şi prin ea raţionamentele lor, care (raţionamente) sunt departe de ea11”. În
timpul disputei de la Leipzig (27 iunie – 16 iulie 1519) – prima mare confruntare între
ideile Reformei şi Teologia catolică medievală – între cardinalul Johann Eck din
Ingolstaat şi Martin Luther acesta s-a prevalat de Biserica Ortodoxe, care a dat atât
de mulţi şi eminenţi dascăli şi scriitori bisericeşti.
Urmează un scurt excurs de istoria Bisericii începând cu apariţia ereziilor în
epoca apostolică, dar în pofida acestora creştinismul s-a răspândit în toată lumea
cunoscută, „pe când încă trăiau Apostolii, s-au furişat nu puţine erezii, pentru ca
varietatea credinţei să se probeze prin dovezi mai sigure, aşa că după cuvântul
apostolului, trebuiau să se
ivească ereziile...Biserica lui Hristos a reînflorit, mai gingaş decât trandafirul între spini
şi cu mireasma ei a umplut tot pământul”12.
În epoca Sinoadelor Ecumenice, „Părinţii preaînţelepţi ai acelui veac le-au
zdrobit ca pe nişte vipere, când într-armaţi cu un zel sacru, în diferite secole, prin
sinoade şi
adunări convocate cu foarte mare înţelepciune, au ţintuit putreda şi deşarta lor doctrină,
încât deabia au rămas resturi din acele erezii”13. În această perioadă Biserica lui Hristos
era nedespărţită, ”erezii pe care le-au combătut împreună maica noastră comună,
Biserica Răsăriteană şi apuseană, cu puteri unite şi într-un gând şi într-o unire... să fie
cunoscute aceste Biserici surori, unite prin dragostea reciprocă de Hristos”14. Sinoadele
ecumenice „sunt acelea care după lungi dezbateri şi sub asistenţa Sf. Duh, printr-un
proces dialectic reuşesc să depăşească impasul în care mărginirea şi neinspirata
încercare
de a raţionaliza supra-raţionalul, hotărăsc păstrarea şi propovăduirea adevărului,
dogmei, aşa cum noi o găsim în Revelaţie”15.
S-ar părea la prima vedere că autorul afirmă că Schisma cea mare s-a produs
abia la 1439, nu la 1054, “este cu totul fals” se grăbesc să afirme unii comentatori16,
„atunci
când episcopii Bisericii Răsăritene şi Apusene au convocat (s-au adunat în cel de-al
optulea sinod de la Florenţa şi unirea dintre ei a devenit dezbinare, şi înţelegerii i-a
urmat neînţelegerea, atunci, (vai, nenorocire!) a năvălit faimoasa schismă în ambele
Biserici”17.
Ultimul dintre sinoadele unioniste, cel de la Ferarra-Florenza, era într-adevăr aşteptat
ca al VIII-lea Sinod Ecumenic, dar acesta n-a reuşit să refacă unitatea creştină, mai
mult a adâncit repulsia între Răsărit şi Apus, cert este, vrea să spună Milescu că
de acum schisma este definitivă.
Despre Reforma protestantă se spun următoarele, în termeni radicali: ”aceste
(erezii) când au ieşit din Biserica apuseană, au lovit cu picioarele în mama lor, întocmai
ca nişte mânji deabia născuţi şi din cauza înaltei lor ştiinţe în toate (aşa credeau ei)
au decretat că alte lucruri au fost rânduite de Biserica lui Hristos de care condeiul se
ruşinează (a le scrie), ca pe nişte lucruri nelegiuite şi nepermise...plaga cea nouă a
fost mai rea

11
Ibidem, p.
12
515. Ibidem,
13
p. 518.
Ibidem, p. 518.
14
Ibidem, p.
519.
15
D-rand Buzdugan D. Costache – „Relaţia dintre Revelaţie şi dogmă în Teologia ortodoxă” MMS
16
nr. 5-6/1971, p. 348.
17
Petre P. Panaitescu – op. cit, p. 20.
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 519.

160
CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A LUI NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1667)

decât cele de mai înainte”18. O schimbare care a însemnat o piatră de hotar în cursul
Istoriei bisericeşti, după Marea Schismă, însemnând încă un pas important spre
dezbinarea Bisericii a fost Reforma Protestantă. Aceasta, prin ruperea de Roma a unei
părţi masive a populaţiei, a distrus unitatea creştinătăţii vest-europene.
Autorul constată că „toţi vor să-şi întemeieze, prin argumentele lor proprii,
dogma lor şi partida lor19”, dar „neamul omenesc este aplecat spre rătăcire, mai ales
când i se lasă libertate (speculaţiunii)”20. Dogmele însă nu reprezintă un sistem de
învăţături teoretice
omenesc, limitat, ci tălmăcirea realităţii lui Hristos, la fel afirmă un eminent teolog român
contemporan: “Creştinismul nu e o şcoală filosofică care speculează cu noţiuni abstracte,
ci experienţa comuniunii omului cu Dumnezeu”21. Creştinismul, avându-L în centru pe
Iisus
Hristos, “nu este o concepţie religios-morală pe care şi-o poate reprezenta fiecare ins
după cum doreşte pe baza Scripturii şi a interpretării ei personale, ci este însăşi viaţa,
învăţătura şi opera lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, aşa cum a fost înţeles,
trăit şi crezut
plenar în Biserică de la început. În afara Bisericii dreptmăritoare orice persoană
rătăceşte căutând asemenea femeilor mironosiţe “pe Cel viu între cei morţi” (Lc
24,5)”22, pentru că este „Biserica Răsăriteană, maica noastră străbună şi moaşa
creştinilor”23.
Aşa cum arată titlul opusculului, subiectul principal al acestuia este prefacerea
darurilor în Trupul şi Sângele Domnului, care, subliniază autorul, ”după sfinţire, este
prezent în chip inseparabil, sub aspectele pâinii şi ale vinului, cu adevărat real24şi
substanţial” .
Dintre consecinţele dogmatice ale prefacerii aminteşte închinarea cuvenită Sf. Euharistii:
”trebuie adorat în chip latreutic, atât prin cult intern cât şi prin cel extern, întrucât este
crezut Trupul Domnului”25. Sf.26Euharistie este Taină şi jertfă, ”adevăratul şi propriul
sacrificiu al Noului Testament” (Lc 22,29; I Cor 11,24-26). În privinţa momentului
Sf. Liturghii în care are loc prefacerea apare în textul latin: ”per 28verba Domini”27. Este
foarte posibil să fie vorba aici de o interpolare a editorilor . Potrivit învăţăturii
ortodoxe,
acest moment este acela al epiclezei, după rostirea cuvintelor Mântuitorului de instituire
a Tainei (Mt 26,26-28), aşa cum aflăm chiar din textul rugăciunii: ”Încă aducem Ţie
această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la
Tine cădem:

18
Ibidem, p.
521. 19 Ibidem,
20
p. 514.
Ibidem, p. 521.
21
Pr. Prof. Dumitru Popescu – Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 91.
22
Pr. prof. univ. dr. Ioan I. Ică – Chipul lui Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă, romano-catolică şi
protestantă. Chipul viu al lui Iisus Hristos înviat şi înălţat şi legătura noastră cu El (note de curs
pentru Studii aprofundate şi Master), Cluj-Napoca, 2001, p. 3.
23
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p.
514. 24 Ibidem, p. 523.
25
Ibidem, p. 523.
26
Ibidem, p. 524 „Protestanţii, socotind că problema mântuirii noastre s-a rezolvat în mod juridic,
prin suportarea de către Hristos a morţii în locul nostru, e firesc nu numai să nu admită Euharistia ca
jertfă, ci şi să ia temelia tuturor Tainelor al căror conţinut interior e puterea stării de jertfă actuală a
lui Hristos” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a, vol. III,
 Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 72).
27
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 523.
28
Pr. Conf. Al. I. Ciurea – “Mărturisirea de credinţă a spătarului Nicolae Milescu, p. 523, nota 62:
“Milescu atât de stăpân pe doctrina ortodoxă, nu putea să facă o astfel de afirmaţie”.
161
 DACIAN BUT-CĂPUŞAN

Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Şi fă,
adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta,
Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”29.
Pentru ortodocşi, primirea Euharistiei înseamnă o pecetuluire a credinţei
integrale în Hristos. Înainte împărtăşire s-a introdus în rânduiala Sfintei Liturghii
rostirea unor rugăciuni. Cei prezenţi, ce urmează să se împărtăşească, nu pot „să fie
una” (In 17,21), fără mărturisirea aceleiaşi credinţe. „Nu se cere numai o asigurare a
iubirii reciproce de la membrii comunităţii, ca după aceea să se treacă la săvârşirea
Tainei... cum se propune în teoria eclesiologiei euharistice şi în alte îndemnuri la o
intercomuniune (la o împărtăşire comună) între cei de credinţe diferite în nădejdea că
iubirea ce şi-o promit şi împărtăşirea
comună îi va aduce mai târziu şi la unitatea credinţei. Iubirea reciprocă dacă este
adevărată şi totală, trebuie să se arate imediat în mărturisirea „într-un gând” a credinţei
comune”30.
Rugăciunile citite de preot înainte şi după prefacere şi cele ce compun Rânduiala
Împărtăşirii
constituie o mărturisire de credinţă. Autorul redă un fragment din rugăciunile: Cred,
Doamne şi mărturisesc...şi Trupul lui Hristos mă îndumnezeieşte...31
Milescu enumeră cele şapte Sfinte Taine din Biserica Ortodoxă, arătând că
„afară de acestea (Biserica de Răsărit) are mai multe rituri (ierurgii) sacre”32. În
textul latin,
Maslul este33numit Extrema unctio, iar săvârşirea Confirmării apare ca prerogativă a
episcopului .
Învăţătura despre preoţie în general, şi în special sacramentalitatea Tainei
Hirotoniei este hotărâtoare în refacerea unităţii creştine, mereu actuală, problema cheie
din perspectivă ortodoxă, iată de ce printre primele chestiuni pe care învăţatul român
le ilustrează şi le respinge în acelaşi timp este cea a lipsei preoţiei scaramentale în
Protestantism (principiul social al acestuia): „Inovatorii mai susţin că apostolii nu şi-au
pus mâinile peste episcopi şi
că Biserica poate să fie administrată fără episcopi, nesocotind cu totul pe
dumnezeiescul Pavel şi atâtea hirotonii ale Apostolilor”34. Se face aici referire cu
siguranţă la textele
din [Link] 20,28; I Tim 4,14; II Tim 1,6. F. Ap. 1,15-16; 15,23-29, Filip 1,1 I Cor 1,2.
"Οι πρεσβυτεροι Bisericii din Efes, chemaţi la Milet de Apostolul Pavel nu puteau fi
alţii decât preoţii sacerdotali ai acestei comunităţi şi nu oarecare lideri laici ai
comunităţii

29
Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 139-140.
30
Pr. prof. Dumitru Stăniloae –„Mărturisirea dreptei credinţe prin rugăciunile preotului însoţite de
răspunsurile credincioşilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice şi a împărtăşirii de ea” în
31
M. B. nr. 1-3/1982, p. 50.
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 525 A doua rugăciune, care apare în Rânduiala
Împărtăşirii în Liturghierul românesc (ed. cit, p. 295), se rosteşte în Biserica greacă înainte de
împărtăşirea
32
credincioşilor pe lângă: Cred, Doamne..., Cinei Tale... şi Nu spre judecată...
Ibidem, p. 528. În primul manual românesc de teologie dogmatică Sfintele Taine sunt numite ierurgii,
dar
fără a se produce confuzie, căci ierurgiile sunt desemnate cu termenul: evhologhii (Melchisedec
Ştefănescu -Teologia Dogmatică a Bisericii Catolice de Răsărit, extrasă din scrierile părinţilor şi în
învăţătura Sfintei noastre Biserici, publicată în limba română pentru şcoalele mai înalte clericale din
principatul Moldovei,
Roman, 1855, p. 293, 286).
33
Ibidem, p. 527. Credem că şi aici este vorba de o interoplaţie a editorilor Enchiridionului, care au adăugat
„et Confirmationem”...Să fi înţeles Milescu, că Mirungerea se săvârşeşte de episcop, căci el este cel
care sfinţeşte Mirul şi la ortodocşi şi la catolici? Este întrebarea pe care ne-o punem în mod
justificat, spre a-l înţelege mai bine” (Pr. Conf. Al. I. Ciurea – “Mărturisirea de credinţă a
spătarului Nicolae Milescu,
34
p. 527, nota 76).
Ibidem, p. 526.

162
CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A LUI NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1667)

creştine din vechea cetate a Efesului. Este adevărat că cei vizaţi prin noţiunea Οι
πρεσβυτεροι
puteau foarte bine să fi fost oameni înaintaţi în vârstă, dar nici într-un caz simpli bătrâni
din rândul creştinilor, fără vreo atribuţie sacerdotală în sânul Bisericii”35.
Hirotonia episcopilor Timotei şi Tit indică raportul de continuitate între
Apostoli şi episcopi. Episcopii Tit din Creta şi Timotei din Efes nu au avut dispoziţii
să supună credincioşilor alegerea sau aprobarea alegerii diaconilor şi preoţilor, cu toate
că trebuia să se ţină seama de buna reputaţie a candidaţilor la hirotonie. „Remarca
Apostolului care le aduce aminte că acţiunea consacrării lor este opera Duhului Sfânt,
şi nu a omului... faptul că un slujitor bisericesc consacrat, dintr-o comunitate, avea
sarcini şi responsabilităţi
speciale, care îl deosebeau de restul creştinilor rezultă clar din faptul în care atât Ap.
Pavel, cât şi Ap. Petru descriu, în Epistolele lor, aceste însuşiri”36.
Concepţia protestantă ignoră texte din Noul Testament, temeiuri revelate foarte
importante care nu pot fi contestate „ei neagă şi taina preoţiei, atunci când spun că
poporul, fără hirotonia episcopului poate să sfinţească pe cineva în preot”37. Nu
comunitatea este cea
care oferă unuia dintre membrii ei puterea exercitării misiunii preoţeşti: “Fiecare
primeşte harul ca un dar de sus, nu ca pe o ofertă a comunităţii, Biserica – Trup al lui
Hristos nu este aşadar o societate realizată conform unor principii la care se aderă
individual, ci un
Trup tainic, legat totdeauna de Cap care pătrunde mădularele de puterea lui pentru a le
învăţa, sfinţi şi conduce la mântuire”38.
Cu toate că practica postirii a existat întotdeauna în viaţa Bisericii Creştine în
duhul învăţăturii lăsate de Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli, ca mijloc de luptă
împotriva ispitelor şi puterii diavolului (Mt. 17,2), „înţelepţii acestui veac au oroare şi
de post prin care noi dobândim toate bunurile spirituale”39. Aceasta, deoarece, postul
este actul şi metoda duhovnicească, lupta prin care credincioşii omoară în ei şi în operele
lor autonomia ancemistă,40 unicul element rău. Fiinţa şi lucrările lor restructurându-se în
frumuseţea lor originară .
Nicolae Milescu dovedeşte cunoaşterea învăţăturii Sfinţilor Părinţi despre
raportul dintre cele două moduri de păstrare şi transmitere a conţinutului Revelaţiei, dar
şi a principiului formal al Reformei sola Scriptura şi atitudinea total negativă a
Protestantismului faţă de Sf. Tradiţie şi marea polemică ce s-a iscat are la bază chipul
cum a fost utilizată Tradiţia în Catolicism: „Vasile cel Mare a stabilit că obiceiul vechi
(Tradiţia)
are putere de lege şi de credinţă. De aceea sunt multe lucruri introduse în Biserica
noastră, prin predania celor vechi, care se păstrează cu sfinţenie”41. Prin urmare, Sf.
Scriptură şi
Sf. Tradiţie au aceeaşi valoare şi autoritate, sunt două forme de comunicare a
adevărului revelat, inseparabile, complementare “Unele dintre dogmele şi
propovăduirile păstrate

35
Stelian Tofană – „Cuvântarea Ap. Pavel al Milet (F. Ap. 20, 17-35 ) – O referinţă la preoţia
sacramentală a Bisericii primare?”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxa, nr.
2/2009, p. 18.
36
Ibidem, p. 22.
37
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 526.
38
Preot Dr. Vasile Răducă – Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1996, p. 415.
39
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 528.
40
Preot Prof. Dr. Ilie Moldovan, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, Ed. Pro-
Vita, Valea Plopului, 1998, p. 223.
41
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 529.

163
 DACIAN BUT-CĂPUŞAN

în Biserică le avem din învăţătură scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiţia
Apostolilor, transmise nouă în taină. Amândouă acestea au aceeaşi autoritate pentru
evlavie”42.
Instituţia monahismului din Bisericile sacramentale de asemenea este contestat
de adepţii Reformei, „atunci ei strigau, ceea ce acum ţipă, că cinul monahal nu este
(valorează) nimic, ci este contrar poruncii Apostolului şi căsătoriei. Dar sunt departe de
adevăr astfel de tălmăcitori de visuri”43. Idealul monahal a fost realizat mai întâi de
Însuşi Mântuitorul Hristos şi de ucenicii Săi. Hristos, arătând în propria Sa viaţă felul de
viaţă desăvârşit la care omul a fost chemat, a adăugat ca noi elemente sfaturile
evanghelice, transpuse în voturile monahale, a căror împlinire aduc un plus de
perfecţiune44. Monahismul
este un fenomen general reprezentat în aproape toate religiile, dar monahismul creştin
este un produs al spiritului moral superior al creştinismului, care deşteaptă la unii
oameni năzuinţa după o desavârşire mai înaltă (Mt 5, 48; 19, 21; 29).
Deoarece participă activ la planul dumnezeiesc de mântuire a omului, de
restaurare a întregii creaţii, nu fără temei scripturistic (Lc. 1, 48), „Biserica de Răsărit
invocă în rugăciunile sale, pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, adoră imaginile
sfinte ale lui Hristos şi anume imaginea lui o adoră latreutic, iar Crucea lui prin relaţie
cu Hristos şi icoana Maicii Domnului şi pururea Fecioarei Maria o adoră iperdulic, iar
icoanele Sf. Îngeri şi ale celorlalţi sfinţi le cinsteşte cu cultul duliei”45. Propovăduirea
Fecioarei Maria: „Faceţi orice vă va spune El” (In 2, 5), ne-o arată ca pe o rugătoare,
mijlocitoare şi povăţuitoare a Bisericii. Pentru Biserica Ortodoxă, mijlocirea Maicii
Domnului (Lc 1, 43) şi a sfinţilor (Ps 150,1; In 15,14; Efes 2,19) nu se adaugă
mijlocirii lui
Hristos, El fiind Unicul Mântuitor, Răscumpărător, Mijlocitor (I Tim 2,5), ci „se
inserează în interiorul acesteia”46, cărturarul român făcând foarte corect aici distincţia
între cultul
de adorare şi cele de venerare şi supravenerare. Icoanele - care păstrează distanţa între
creatură şi Creator, neapărând în ele vizibil dumnezeiescul – „sunt un excelent mijloc
didactic pentru credincioşi, au funcţie de întărire şi călăuzire în dreapta credinţă şi rol
sau eficacitate quasisacramentală, purtător al unei energii sau forţe spirituale
miraculoase”47,
devenind prin sfinţire mijlocitoare ale harului divin şi a rugăciunilor adresate
prototipului. Pe temeiul iubirii faţă de aproapele, a comuniunii între membrii
Bisericii - vii
sau trecuţi în cealaltă lume -, a solidarităţii în rugăciune (Mt. 21, 22; In. 16, 23; I Tim.
2,1), a învăţăturii despre Învierea lui Hristos – „începătura învierii celor adormiţi” (I
Cor 15, 20) şi a celei în judecata viitoare şi viaţa de veci în fericire sau osândă (Mt. 24,
25), Biserica creştină şi-a clădit credinţa în posibilitatea şi necesitatea rugăciunilor
pentru cei adormiţi48. Pentru aceasta,49ea „se roagă întotdeauna lui Dumnezeu la sfintele
slujbe, ca mijlocitoare pentru morţi” .
42
Sf. Vasile cel Mare – Despre Duhul Sfânt 27, 66 – P.G. XXXII, col. 188
43
A. Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 529.
44
Drd. Ioan Cârstoiu, Temeiuri neo-testamentare pentru voturile monahale, în G. B., nr. 1-2/1985,
p. 59. 45 Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 530.
46
Alexis Kniazev - Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, trad. de Lucreţia Maria Vasilescu, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 144.
47
Pr. dr. Leontin Popescu – Introducere în ecleziologia comparată, Ed. Episcopiei Dunării de Jos,
Galaţi, 2007, p.156.
48
Drd. Michael Tiţa - „Temeiurile doctrinare ortodoxe ale rugăciunilor pentru cei adormiţi”, M. O.,
 nr. 7-8/1984, p. 497.
49
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 530.

164
CÂTEVA REFLECŢII ASUPRA MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A LUI NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1667)

Concluzia întregului excurs este: „acestea sunt credinţele Bisericii de Răsărit,

şi pe acestea le va ţine cu ajutorul lui Dumnezeu, fără nici o schimbare”50. Biserica se
menţine în fidelitate faţă de Revelaţie prin Duhul Sfânt. Sensul autentic al conţinutului
Revelaţiei poate fi înţeles numai în Biserică, martorul vivacităţii ei “în Biserică, trupul
tainic al lui Hristos, ca şi în Sfânta Scriptură este prezent şi activ acelaşi Duh Sfânt.
Unul şi acelaşi este Duhul care a grăit prin prooroci şi care a insuflat pe autorii sfinţi,
cu cel ce a coborât peste Apostoli în ziua Cincizecimii, la întemeierea Bisericii…
acelaşi
Duh Sfânt care a iluminat pe aghiografi este prezent şi în Biserică, fiind activ şi în
momentul când ea decide asupra problemelor ei”51. Biserica este deci organul de
păstrare – neschimbat,
nealterat -, interpretare, fructificare şi trăire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Ca un iscusit diplomat, Nicolae Milescu, nu intră în polemică cu romano-catolicii
în lucrarea aceasta, amintind doar de Filioque, ca deosebire doctrinară. „Avem noi
alte diferende cu Biserica de Apus, de pildă purcederea Sf. Duh”52. Nu este, evident,
singura
deosebire, dar poate e cea mai importantă. „Filioque devine barieră în calea asemănării
lumii cu Dumnezeu cel în Treime... Filioque separă pe Hristos, ca Ipostas divino-
uman,
de Biserica Sa; lucrările sau energiile sunt astfel estompate, sunt eclipsate. Or, fără 53
acestea Biserica nu mai e un trup viu, mădularele îşi pierd seva dătătoare de viaţă” .
Asemenea teologilor greci Hristu Andrutsos, Ioannis Karmiris, Ioannis
Romanides, sau Nikos Matsoukas, autorul nu utilizează niciodată sintagme ca: Biserica
Ortodoxă sau romano-catolică, doar Biserica Răsăriteană sau Apuseană. Nu întâlnim de
asemenea nicăieri în opuscul termeni ca protestanţi sau evanghelici, luterani, reformaţi
sau calvini, toţi aceştia sunt desemnaţi prin inovatori (novatores).
Încă odată se face apel la autoritatea patristică, „credinţa noastră a fost cultivată
de mult de Părinţii noştri, care nu numai că sunt mai învăţaţi decât aceştia a căror
ştiinţă este greşită (proastă) şi se prezintă cu o ştiinţă deşartă, inculţi fiind; dar sunt
(Părinţii)
şi superiori cu multe poşte, din punct54de vedere al strălucirii virtuţilor lor şi au umplut
tot pământul cu minunile lor” . În acest sens Sf. Grigorie Teologul spunea: „nu
aparţine
oricui a vorbi despre Dumnezeu, ci acelora care, deja încercaţi, care sunt înaintaţi în
contemplaţie şi care mai întâi de toate şi-au curăţit de patimi sufletul şi trupul, sau cel
puţin se străduiesc să le curăţească”55. Despre sine însuşi spune autorul în continuare,
în aceeaşi ordine de idei, conştient de scăderile sale: „m-am hotărât şi eu deşi sunt mult
departe de dreapta vieţuire şi de profunda înţelegere şi am dobândit ştiinţa creştină ca
un copil numai cu vârful degetelor”56. Într-adevăr, „teologia Sfinţilor Părinţi a fost
elaborată
în mijlocul credincioşilor, în ambianţa liturgică a comunităţilor în care ei erau păstori
de suflete sau monahi în mânăstiri”57.

50
Ibidem, p. 531.
51
Pr. Prof. Mircea Basarab – “Autoritatea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă” O. nr. 2/1980, p.
52
238. Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 532.
53
Pr. lect. univ. dr. Mihai Himcinschi – Relaţia Duhului Sfânt cu Tatăl şi Fiul în Teologia răsăriteană
şi apuseană. Implicaţiile doctrinare şi spitrituale ale acesteia, Alba-Iulia, 2002, p. 234-237.
54
Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 532-533.
55
Sf. Grigorie de Nazianz –Oratio XVII teologica prima, 3 PG XXXVI, col.
14 56 Scrierea unui boier moldovean asupra credinţei grecilor, p. 517.
57
+Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – Teologie şi spiritualitate, Ed. Basilica a
Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 228.
165
 DACIAN BUT-CĂPUŞAN

Enchiridion-ul este o operă originală, care are ca model celebrul Enchiridion

christiani a lui Erasmus de Rotterdam (+1536), care dovedeşte temeinice cunoştinţe
teologice ale autorului,” nu este un tratat sec de teologie, 58
ci este o expunere cu caracter
dogmatic şi apologetic, plină de vioiciune şi de imagini” 59 precum şi „stăpânirea artei
retorice clasice la nivelul marilor umanişti ai veacului său” . Este o „latină umanistă,
elegantă şi armonioasă, apropiată 60de modelul clasic, dar cu înrâuriri greceşti la nivel
lexical şi mai ales la nivel mental” .
Textele scripturistice sunt citate din memorie, fără indicarea locului, o face o
singură dată (Tit 3,10-11). De asemenea utilizează şi texte patristice şi din rânduielile
serviciilor divine, desigur autorul nu avea cu sine cărţile necesare din care să citeze
exact. „Credinţa ortodoxă, pe care Milescu Spătarul o înfăţişează lectorilor săi în Apus,
este întemeiată pe o bună cunoaştere a realităţilor din Biserica română, şi din cea de la
Constantinopole, unde el a stat mai mulţi ani. Ea are la bază de asemeni, o certă
familiarizare cu Sfânta Scriptură şi cu Sfinţii Părinţi, cu istoria bisericească şi cu
slujbele ortodoxe de toate felurile, din care dă atâtea citate... El manifestă în scrisul său
o credinţă vie, legată
de o adevărată trăire religioasă, o credinţă dinamică şi conştientă şi un profund
ataşament faţă de Biserica din care face parte”61.
Singura operă tipărită în timpul vieţii sale, Mărturisirea lui Nicolae Milescu a
fost a doua operă românească publicată în Europa occidentală după Mărturisirea lui
Petru Movilă (1642) şi se înscrie în seria lucrărilor de apărare a Ortodoxiei în faţa
ofensivei protestante, alături de aceasta şi de Răspunsul împotriva catehismului
calvinesc (1645), ce-l are ca autor pe Mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653).
Scrierea dovedeşte că autorul ei este un destoinic teolog laic, un credincios activ, un
mărturisitor ce dă mărturie pentru adevăr (In 18,37), care expune într-o manieră
sintetică învăţătura de credinţă ortodoxă.

58
Pr. Dumitru Cristescu – „Opera teologică şi apologetică a spătarului Nicolae Milescu” în O. nr. 4/1958,
59
p. 506.
Nicolae
60
Milescu Spătarul – Manual sau Steaua orientului, p.
7.
61
Ibidem, p. 9-10.
Pr. Conf. Al. I. Ciurea –art. cit, p. 537-538.

166
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

- PRIMA CĂLĂTORIE MISIONARĂ -

IOAN CRUCIANU*

ABSTRACT. The Apostle Paul’s Missionary Principles. The First Missionary’s

Journey. The work of The Apostle Paul’s Missionary Principles is the result of the
survey research of speeches, from his first missionary’s journey, in which were
identified the missionary principles (the different methods of preaching) of The Apostle
and the impact of The Gospel’s message in different contexts of ethnical, cultural, social,
religious and political.
The missionary speeches from his first of mission’s journey is an inexhaustible
source of inspiration for the today’s Church missionary activity. They show how The
Church meets all the time the different realities in preaching The Gospel.

Key words: Missionary principles, mission, Saint Disciple (Apostle) Paul, the first
missionary journey, the impact of The Gospel’s message.

1. Date bibliografice, activitatea misionară şi portretul psihologic al

Sfântul Apostol Pavel
Apostolul Pavel s-a născut în perioada anilor 1-5 d. Hr.1, în oraşul Tars din
Cilicia, într-o familie de iudei din seminţia lui Veniamin3, făcând parte din tagma
2

fariseilor,4 care respectau cu multă râvnă şi rigurozitate principiile Legii vechi a lui
Moise5. Numele primit de Pavel în a opta zi de la naştere (la circumciziune) este Saul6
(în ebr.: cha`oul; în gr.: Saoul - „cel dorit”, „cel cerut”)7, fiind numit cu acest nume
până în acel moment al primei sale călătorii misionare,8 în care proconsulul roman
Sergius Paulus din Pafos este convertit9 la dreapta credinţă.

*
Ieromonah duhovnic al Mănăstirii „Mihai-Vodă” de la Turda (Cluj), absolvent al studiilor
universitare la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi şi al studiilor de Master din cadrul Facultăţii de Psihologie a aceleiaşi
Universităţi; Drd., Facultatea de
1
Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, serafim_crucianu@[Link]
2
Josef HOLZNER, Paul din Tars, Ed. Sapientia, Iaşi, 2002, p. 274.
Heinz-Wwrner, NEDORFER, Faptele Apostolilor, Comentariu Biblic, Ed. Lumina lumii, Korntal,
3
Germania, 2000,Vol. 8-9, p. 238.
Pr. dr. Ioan MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
4
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 378.
5
Ibidem.
6
*** Dicţionar Biblic, de la P-Z, Vol. 3, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1998, p. 28.
Remus RUS, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din Primul Mileniu, Ed. Lidia, Bucureşti,
7
2003, p. 657.
*** Dicţionar… P-Z, 3, Stephanus, p.
27. 8 R. RUS, op. cit., p. 658.
9
*** Dicţionar… P-Z, 3, Stephanus, p. 31.
 IOAN CRUCIANU

Tarsul10 (cunoscut azi sub numele de Tarasso – un mic orăşel din Turcia) este
locul de întâlnire a numeroase credinţe religioase şi concepţii filosofice. În vremea
naşterii Sfântului Apostol Pavel, Tarsul atingea apogeul strălucirii şi dezvoltării sale,
fiind unul dintre cele trei mari centre culturale ale acelei epoci în Imperiul Roman
(alături de
Alexandria şi Atena). Este un oraş elenistic în care limba greacă era limba oficială. Însă
Saul, a deprins în casa părintească pe lângă greacă11 şi limba aramaică (limba vorbită
de
Mântuitorul Hristos), stăpânirea acestor două limbi contribuind la facilitarea misiunii
sale de propovăduire atât în mediul păgân, cât şi în cel iudaic.
Sfântul Apostol Pavel este considerat a fi cel mai mare misionar creştin12,
având o activitate misionară impresionantă. Activitatea sa misionară se întinde de-a lungul
a câteva decenii, începând cu anul 36 [Link] (când are loc convertirea sa la creştinism, pe
drumul Damascului)13 până în anul 66-67 [Link] (când a suferit martiriul la Roma).14
A făcut trei călătorii misionare, acoperind o arie geografică foarte extinsă,
propovăduind Evanghelia lui Hristos atât iudeilor cât şi tuturor neamurilor. Tocmai de
aceea, el este supranumit „apostol al neamurilor”. Spre deosebire de cei 12 Apostoli, a
căror origine şi educaţie era exclusiv iudaică, Pavel era un fin cunoscător al neamurilor,
fapt care era de o importanţă covârşitoare pentru misiunea sa de apostol al neamurilor.
Cunoscând datorită originii sale, firea şi obiceiurile păgânilor, preferinţele şi aspiraţiile
lor filosofice şi religioase, literatura şi poezia greacă, speculând astfel înclinaţia lor
pentru noutăţile filosofice sau religioase15 ce izvorau din aspiraţia către adevăr şi
desăvârşire a
acestor oameni, va valorifica şi folosi toate aceste cunoştinţe pentru a propovădui
eficient Evanghelia lui Hristos şi a-i asigura o cât mai amplă răspândire.
Are un spirit organizatoric excelent, întemeiază Biserici locale în multe dintre
cetăţile în care propovăduieşte (unele dintre cele mai importante Biserici ale antichităţii
creştine îşi au începutul în activitatea misionară a Sfântului Apostol Pavel), rânduieşte
primii episcopi din aceste biserici şi definitivează organizarea acestora,16 prin crearea
tuturor instituţiilor şi structurilor din cadrul lor. Toate Bisericile întemeiate de Pavel în
cele trei călătorii misionare vor deveni adevărate prototipuri ale altor Biserici
întemeiate în lumea păgână de Sfinţii Apostoli şi de alţi misionari creştini. De
asemenea, Apostolul Pavel nu se mulţumea să înceapă lucrarea sa misionară în
vreun alt loc fără a întări credinţa convertiţilor precedenţi, la care se întorcea în
călătoriile sale.
Deşi a avut o activitate misionară impresionantă, şi el însuşi afirmă în 1Cor
15,10 că „m-am ostenit mai mult decât ei (ceilalţi apostoli) toţi”, dând astfel din nou
dovadă de mistuitoarea sa râvnă, Pavel se numeşte pe sine „cel mai mic dintre
apostoli”, pe
motiv că a prigonit Biserica; el este primul mare persecutor al Bisericii creştine, fiind
direct implicat în săvârşirea primului martiriu creştin, acela al Sfântului Ştefan,17 care a

10
Capitala Ciliciei, construită pe ţărmurile Cindului, la 18 Km de Marea Mediterană, Tarsul este patria
Sfântului
11
Apostol Pavel; Pr. I. MIRCEA, op. cit., p.
515.
12
Remus RUS, op. cit.., p. 657.
David, J. BOSCH, Dynamyque de la Mission chretienne. Histoire et avenier des modeles missionaires,
Haho-Kartahala-Labor
13
et Fides, Lome, Paris, Genrve, p.
124.
14
*** Dicţionar… P-Z, 3, Stephanus, pp. 28-29.
15
Ibidem, p. 42.
***
16
Dicţionar… P-Z, 3, Stephanus, p.
28.
17
Ibidem, pp. 30-31.
Pr. I. MIRCEA, op. cit., p. 378.
168
 PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

fost omorât cu pietre. Momentul acesta al uciderii diaconului Ştefan, reprezintă practic
momentul în care Saul îşi face apariţia în viaţa şi istoria Bisericii. Apostolul însuşi
afirmă: „eu am prigonit până la moarte această cale, legând şi dând la închisoare şi
bărbaţi şi femei”.
Este aproape de necrezut faptul că acest om intransigent şi intolerant faţă de
creştini, va deveni unul dintre cei mai importanţi promotori ai creştinismului în
întreaga lume. Pavel este un om educat, inteligent, extrem de hotărât şi plin de râvnă.
Nu este omul „jumătăţilor de măsură”, întreaga lui existenţă (atât înainte cât şi după
convertire), fiind o luptă, un angajament total în slujba adevărului (sau a ceea ce
considera el ca fiind adevărul). El nu se angajează într-o activitate sau lucrare decât
pentru a merge în direcţia aleasă, până la capăt.
Conştiinţa că numai neamul din care provenea se afla în posesia Adevărului
Revelat cuprins în Vechiul Testament, va avea un rol determinant în formarea lui Saul
ca păzitor neînduplecat al prescripţiilor Legii, devenind intransigent în privinţa
respectării cu orice preţ a acestora. El se identifică profund cu Legea lui Moise şi
prescripţiile ce decurg din ea, astfel încât, pentru el acesta este singurul mod posibil de
slujire a lui Dumnezeu. Nu e de mirare deci faptul că ajunge să prigonească la moarte
creştini nevinovaţi în virtutea acestei credinţe profunde a lui că deţine Adevărul,
păstrându-şi în acelaşi timp conştiinţa curată, considerând că aduce slujbă lui
Dumnezeu prin râvna şi acţiunile sale. El însuşi afirmă despre sine în Gal. 1,14 că:
„spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul
meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti”.
Saul putea aspira la cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale şi religioase, dar,
devenind misionar creştin, a renunţat la toate acestea în deplină cunoştinţă de cauză.
Momentul convertirii de pe drumul Damascului are o importanţă deosebită şi
reprezintă pentru Saul o adevărată „întoarcere copernicană”18, viaţa apostolului
dobândind un cu
totul alt curs. Singura raţiune de a exista a lui Saul, devine aceea de a-i sluji lui Hristos
care i s-a revelat; acesta este practic momentul chemării lui Saul la apostolat. Din acest
moment, toată râvna de care a dat mereu dovadă este pusă în slujba Adevărului
Relevat, aducând multă roadă. De-a lungul întregii sale activităţi misionare, Saul va da
mereu dovadă de un zel ardent, de o profundă seriozitate şi de capacitatea unei angajări
totale şi necondiţionate.
Metoda folosită prin excelenţă de Apostolul neamurilor pentru propovăduirea
Veştii celei Bune, este aceea a călătoriei misionare, care asigură răspândirea credinţei
creştine în întreaga lume. Se remarcă de asemenea un pronunţat spirit de echipă al
Apostolului Pavel, care e mereu înconjurat de numeroşi ucenici şi colaboratori (vedem
în mai multe rânduri vorbindu-se în Evanghelie de „Pavel şi cei împreună cu el”).
Apostolul Pavel nu este doar un model de râvnă şi credinţă ardentă, ci si un
model de verticalitate şi de vieţuire creştină pentru ucenici şi pentru oamenii cărora li
se adresa. Nu s-a folosit niciodată de dreptul său de „a trăi din Evanghelie”, ca unul ce
propovăduia Evanghelia: „Care este deci plata mea? Că, binevestind, pun fără plată
Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din
Evanghelie” (1Cor 9,18). El iniţiază astfel o adevărată „teologie a muncii”,
considerând-o ca o virtute ce stă la baza ordinii şi vieţii sociale. El afirmă chiar că:
„Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2Tes 3,10). Se va putea
întreţine atât pe el cât şi pe ucenicii şi colaboratorii săi apropiaţi, făcând corturi.
18
O schimbare totală, la 180 de grade, care presupune o reconfigurare totală a arhitecturii interioare a
cuiva.

169
 IOAN CRUCIANU

În centrul teologiei Apostolului Pavel este „îndreptarea prin credinţă”, care

presupune universalitatea mântuirii care e legată de Hristos şi credinţa în Acesta, şi
nu de Legea mozaică.

2. Principiile misionare folosite în cuvântarea din faţa lui

Sergius Paulus - Pafos
Conform cărţii Faptele Apostolilor, prima cuvântare a echipei misionare formată
din Barnaba, Saul şi Ioan Marcu, a fost în sinagogile din oraşul Salamina din insula
Cipru (FA 13, 4-5), „misionarii noştri au vorbit în numeroase sinagogi ale oraşului”,19
dar, despre
care textul scrieri nu ne dă mai multe amănunte.
Despre următoarea cuvântare avem informaţii mai amănunţite, fiind cea din
oraşul Pafos din aceiaşi insulă (FA 13, 6-12).
Ceia ce urmărim noi ca obiect de studiu în cuvântarea din Pafos cât şi în
celelalte cuvântări ale apostolului de pe întreg parcursul primei călătorii de
propovăduire a noii învăţăturii sunt principiile misionare.
Necesitatea unor metode de misiune erau de un mare folos pentru faptul că
„Pavel aM vrut să-i includă şi pe păgânii şi să-i integreze în poporul lui Dumnezeu”.20
etodologia cu care Pavel îi abordează a fost „folosirea posibilităţilor
existente, înfiinţarea de biserici în metropole şi consilierea prin epistole”.21
Una din metodele misionare pe care o putem observa la Pavel este aceia că
locul în care se face cunoscută noua învăţătură era mai întâi sinagoga evreilor (FA
13, 5),
„peste tot, punctul de plecare îl constituia sinagoga locală, unde Paul îl predica pe
Cristos ca fiind Mesia cel aşteptat de veacuri”22 (FA 17,1-10). Apostolul Pavel,
„mergea din sinagogă în sinagogă anunţând mesajul lui Isus”.23 Dacă e să arătăm cât
de important
este această metodă şi de ce Pavel o foloseşte ori de câte ori are posibilitatea este faptul
că era mijlocul cel mai potrivit pentru a se adresa evreilor. Participând la serviciile
religioase
din sinagogă şi luând 24 cuvântul „prin interpretarea Vechiului Testament, Pavel prezenta
mesajul despre Iisus”. De aceia, ”orice predică creştină pentru evrei trebuia clădită pe
istorie; Mesia trebuia prezentat ca realizatorul speranţelor iudaice şi al celor mai bune
tradiţii profetice. Învierea nu constituia o greutate deosebită pentru farisei. Dificultatea
cea mai mare începea de-abia cu atitudinea faţă de legea mozaică”.25
Misiunea sa era de a se adresa întâi evreilor şi apoi celorlalte neamuri (FA 13,
46-47), ”peste tot, predica lui Paul era adresată atât iudeilor cât
27
şi păgânilor”26, sau „el
mergea…, anunţând mesajul lui Iisus evreilor şi prozeliţilor”.
19
J. HOLZNER, op. cit., p. 47.
20
Heinz-Wwrner, NEDORFER, Faptele Apostolilor, Comentariu Biblic, Ed. Lumina lumii, Korntal,
Germania, 2000,Vol. 8-9, p. 239.
21
Ibidem.
22
Emil DUMEA, Teme de istorie a Bisericii, Editura Sapientia, Iaşi, 2002, p. 20.
23
Ferdinand PRAT S.J., Pe urmele Sfântului Pavel - Apostolul Neamurilor, trad. Pr. Prof. Teodor
2
RACOVIŢAN, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2005. p. 60.
24
H.-W., NEDORFER, op. cit., p.
239. 25 J. HOLZNER, op. cit., p. 47.
26
E. DUMEA, op. cit.,
p.19. 27 F. PRAT, op. cit., p.
60.
170
 PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Pentru ca misiunea sa să fie cât mai rapidă şi cât mai completă el se adresează
atât evreilor cât şi tuturor celorlalte neamuri (FA 13, 46-47). Acest lucru se vede din
strategia sa de a „fi în cât mai multe locuri, de a întemeia cât mai multe comunităţi”28,
care, la rândul lor să răspândească cuvântul lui Dumnezeu. „Convertirea proconsulului
era cel dintâi triumf al creştinismului în clasele înalte ale societăţii romane”.29
Pentru ca scopul său să fie îndeplinit cât mai bine, îşi trasează drumul prin
toate locurile strategice: marele oraşe, centrele politice, culturale şi comerciale pentru
ca noua credinţă să fie auzită de cât mai multe personalităţi influente ale vremii, care,
câştigate pentru Evanghelie să răspândească mai departe pe Hristos cel înviat.
Auzind proconsulul Lucius Sergius Paulus că se vesteşte în Pafos o nouă
învăţătură, a chemat la sine pe cei ce o vesteau (FA 13, 7). Cel care se adresează gazdei
nu este Barnaba ci Pavel, făcând uz de cetăţenia lui romană. Ştiut fiind faptul că până
atunci Barnaba era conducătorul echipei misionare şi primul care lua cuvântul.
Conform (FA 13, 9) apostolul misionar de care ne ocupăm purta două nume la
fel ca mulţi dintre evreii contemporan, „Saul – care se numeşte şi Pavel”. Până acum el
era chemat cu numele evreiesc de Saul, de aici înainte îşi va lua numele său latin de
Pavel, pe care-l va purta în relaţiile sale cu lumea greco-romană. Cu siguranţă, că
această
inversare de nume a fost făcută tocmai pentru a putea fi cât mai apropiat de lumea pe
care urma s-o abordeze,30 „în felul acesta, el se prezintă în faţa lumii greco-romane ca
un membru născut32al ei liber”.31 „De acum înainte, Luca îl numeşte cu numele său
de cetăţean; Paul”.
În misiunea pe care o face Sfântul Apostol Pavel printre păgânii „nu impune
comunităţilor creştine nici circumciziunea şi nici respectarea altor prescripţii religioase
iudaice”.33
În felul cum Pavel îl abordează pe proconsul şi pe toţi cei de faţă putem
observa trei principii misionare:
- la început el vorbeşte ca un filozof. De ce? Pentru că se adresează unui
auditoriu păgân. Când prezenta noua învăţătură „în faţa unui auditoriu păgân, el pornea
de la cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu, de la monoteism, de la Dumnezeu imanent
în
de care ne mişcăm, trăim şi suntem, de la Dumnezeu din noi spre a ajunge la Dumnezeu
deasupra noastră, la Dumnezeul creator, deosebit de lume şi la relaţiile lui
Dumnezeu. El deduce urmările practice ale cinstirii de Dumnezeu”.34
- în cea dea doua parte a cuvântări când începe să vorbească despre noua
învăţătură, îşi schimbă total atitudinea şi deodată aprinzându-se de dragostea lui
Hristos devine mult mai ferm şi mai hotărât, „… a trecut la mesajul lui Hristos. Aici s-
aî înflăcărat şi a
nceput să verse foc despre Înviere şi despre vedenia de la Damasc, şi despre
Dumnezeu care singur este „Kyrios”, în care se află mântuirea lumii întregi”.35

28
Gheorghe PETRARU, Teologia fundamentală şi misionară, ecumenism, Editura Performantica, Iaşi,
29
2006, p. 133.
J.30HOLZNER, op. cit., p.
49.
31
F. PRAT, op. cit., p. 61.
J.32HOLZNER, op. cit., p.
49.
33
Ibidem.
34
E. DUMEA, op. cit., p. 19.
J.35HOLZNER, op. cit., p.
48. Ibidem.
171
 IOAN CRUCIANU

- principiul misionar din partea finală al cuvântări este înfruntarea lui Bariisus
de către Pavel prin a recurge la „mâna Domnului„ (FA 13, 11) pentru a fii pedepsit
pentru împotrivire. Vedem că acest principiu nu a fost o strategie omenească de al
îndepărta pe Bariisus ci Pavel a reacţionat aşa „…plin fiind de Duhul Sfânt…”(FA 13,
9).
Un rol important în propovăduirea mesajului Evangheliei îl reprezintă
săvârşirea de minuni care au ca scop adesea întărirea în credinţă a auditoriului şi a celor
izbăviţi.

3. Principiile misionare folosite în cuvântarea din oraşul Antiohia Pisidiei

Unul din principiile misionare generale, binecunoscute la Sfântul Apostol
Pavel, pe care îl găsim şi de această dată este acela de a folosi sinagoga ca loc de
propovăduire
(FA 13, 14), „oriunde a ajuns, Pavel s-a adresat mai întâi sinagogilor iudaice, în măsura
în care exista vreuna”36, „merge la sinagogă se prezintă ca un învăţător al legii”.37
În momentul când Pavel se afla în sinagogă şi primeşte invitaţia de la mai
marii acesteia să spună un „…cuvânt38de mângâiere către popor…” (FA 13, 15),
„este invitat să spună un cuvânt adunării” , avem dea face, de această dată, la început,
cu un
principiu oratoric, „cuvântarea… în sinagoga din Antiohia Pisidiei deschide ciclul
oratoric al Sfântului Pavel”.39 Principiu de abordare nonverbal, a celor de faţă, „…
ridicându-se
Pavel şi făcând semn cu mâna…” (FA 13, 16); îl găsim la oratorul antic, de a face un
pas înainte şi de a întinde braţul. Prin semnul pe care Pavel îl face cu mâna înainte ca
să se adreseze prin cuvinte, el atrage atenţia celor de faţă, dă dovadă că este stăpân pe
el şi că este convins de ceia ce spune. Prin acest semn cu mâna el face ca interesul
celor de faţă, pentru al asculta, să crească şi abia atunci când auditoriu este pregătit la
maxim să asculte, abia atunci începe să vorbească.
Cuvintele care ies din gura apostolului „…bărbaţi fraţi şi voi cei temători de
Dumnezeu, ascultaţi…” (FA 13, 16), sunt cuvinte foarte bine chibzuite. La o primă
analiză grăbită avem impresia că este vorba doar de o introducere oarecare la cele ce
urma să spună. Însă, prin aceste puţine cuvinte el a acoperit tot auditoriu şi a recurs
din nou la o a doua strategie oratorică. Şi iată cum. Prin cuvintele „…bărbaţi fraţi…”
(FA 13, 16), el se adresează tuturor celor care erau în sinagogă, şi tot prin aceste
cuvinte el caută să-i atragă cât mai mult pe evrei de parte sa; ştiut fiind faptul că marea
majoritate a membrilor sinagogii erau evrei. Şi tot prin aceste două cuvinte el câştigă
din nou simpatie din partea
evreilo r pentru că le hrăneşte binecunoscutul orgoliu, acela de a se crede numai ei cei
aleşi de Dumnezeu, „speranţa mesianică era 40o moştenire naţională încredinţată numai
lor”.
Analiza următoarelor cuvinte „…voi ce temători de Dumnezeu…” din acelaşi
verset merge mai departe. Pavel, după ce i-a atras pe evrei de parte sa, care erau cei mai
mulţi şi mai influenţi, se adresează şi celorlalţi din sinagogă pe care el îi numeşte
temători de Dumnezeu. Cuvântarea din Antiohia Pisidie este pentru „evreilor şi
temătorilor de
36
H-W, NEDORFER, op. cit., p.
239. 37 J. HOLZNER, op. cit., p. 53.
38
Ibidem.
39
Constantin PREDA, Credinţa şi viaţa Bisericii primare - O analiză a Faptelor Apostolilor, Bucureşti,
40
2002, p. 205.
J. HOLZNER, op. cit., p. 56.

172
 PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Dumnezeu”.41 Iată, că prin acest scurt verset de introducere „…bărbaţi fraţi şi voi cei
temători de Dumnezeu, ascultaţi…” (FA 13, 16), el acoperă foarte bine întreaga
mulţime de ascultători din sinagogă. Dar tot în acest verset, în partea finală, găsim o
altă strategie oratorică, formată dintr-un singur cuvânt „…ascultaţi…”.
Mesajul pe care Pavel îl transmite în sinagoga din Antiohia Pisidiei este acelaşi
ca şi pe întreg parcursul misiunii sale, Hristos-învăţătura cea nouă. Dar, pentru ai putea
face şi pe aceştia să creadă el recurge din nou la o serie de strategii misionare.
Începe cu o sinteză a istoriei mântuirii poporului evreu „evocare a istoriei lui
Dumnezeu cu Israel”,42 (FA 13, 16-25), continuă cu un rezumat al istoriei
Mântuitorului
potrivit Evangheliei „o istorie a 43făgăduinţelor mântuitoare care s-au desăvârşit prin
Învierea lui Iisus Hristos din morţi” (FA 13, 26-37), trecând pe nesimţite la iertarea
păcatelor
şi a îndreptării oamenilor prin credinţă (FA 13, 38-41), „temă centrală a teologiei sale –
îndreptarea omului prin credinţă – care va marca ruperea definitivă a creştinismului de
iudaism”.44 A început cu o scurtă prezentare cum l-a condus Dumnezeu pe Israel prin
Legea veche, ajungând la acel final tainic Mesia. Cu siguranţă cei de faţă l-au aclamat
pentru ca li se spuneau cuvinte mesianice, despre mult aşteptata lor făgăduinţă. Treptat
a început să le vorbească despre făgăduinţele ce privesc lumea întreagă, care
făceau referinţă indirect la Hristos. Iar, după ce le-a vorbit despre împăratul David, nu
părăseşte terenul profetic, dar, ţinta următoare îl vizează pe Hristos. Amintindu-le
profeţiile că Hristos trebuie să vină din neamul lui David „din urmaşii acestuia (adică
David) i-a adus Dumnezeu
lui Israel un Mântuitor, potrivit făgăduinţei, pe Iisus” (FA 13, 23). Apoi Pavel le
strecoară în inimi o picătură din temperamentul său vulcanic „plin de râvnă45pentru
lege” când
le vorbeşte despre evenimentul întâmplat cu un deceniu şi jumătate înainte, botezurile
de la Iordan şi de figura profetică a lui Ioan care zice: „…vine după mine Cel Căruia nu
sunt vrednic sa-I dezleg încălţămintea picioarelor” (FA 13, 25).
În cea dea doua parte continuă cu un rezumat al istoriei Mântuitorului potrivit
Evangheliei (FA 13, 26-37). Însă la începutul acestui rezumat din nou le atrage atenţia
tuturor celor de faţă prin cuvintele „Bărbaţi fraţi, … şi cei dintre voi temători de
Dumnezeu…” (FA 13, 26). Iată, repetă aceiaşi metodă de la versetul şaisprezece pentru
ai atenţiona.
În cea de tria parte în care vorbeşte despre iertarea păcatelor şi a îndreptării
oamenilor prin credinţă (FA 13, 38-41), foloseşte din nou expresia „…bărbaţi fraţi…”
(FA 13, 38), scopul fiind acelaşi de ai face să-l asculte cât mai atenţi.
Cuvântarea rostită de Sfântului Apostol Pavel în sinagoga din Antiohia Pisidiei
este un model de propovăduire adresată unui auditoriu iudaic (FA 13, 16-41),
„cuvântarea
din Antiohia Pisidiei
46
are un caracter paradigmatic pentru propovăduirea Evangheliei
printre
organizatoric şi misionar,începutul
iudei”. Ea este oratoric a apostolului în care „se vădeşte geniul său
înalta 47sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie,
puse toate în slujba lui Hristos”.

41
C. PREDA, op. cit., p.
206. 42 Ibidem.
43
Ibidem, pp. 206-
207. 44 Ibidem, p. 207.
45
H-W, NEDORFER, op. cit., p.
240. 46 C. PREDA, op. cit., p. 205.
47
Pr. Prof. Ioan CONSTANTINESCU, Studiul Noului Testament, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002, p.185.

173
 IOAN CRUCIANU

În ceea ce priveşte metoda misionară, textul cuvântării din Antiohia Pisidiei

prezintă modul de a intra în contact cu o comunitate din diaspora iudaică familiarizată
cu textele de bază ale revelaţiei Vechiului Testament.

4. Principiile misionare în cuvântarea din piaţa publică - Listra

La Listra, Sfântul Apostol Pavel se confruntă cu un al fel de auditoriu, de aceia
„le vorbea tratându-i după natura sufletească şi după nevoile fiecăruia”.48 Ei nu sunt
formaţi din păgânii „temători de Dumnezeu ci din păgânismul politeist, popular, care
nu aparţineau de nici o sinagogă şi care erau departe de monoteismul iudeo-creştin”.49
Diferit de această dată este şi locul de propovăduire. Cuvântările nu mai au loc
în „sinagogă ci în piaţa publică”.50 „Pavel a acţionat de cele mai multe ori în context
urban. Cunoştea bine aşezările urbane din copilărie şi ştia cum se poate sta de vorbă
atât cu cei învăţaţi, cât şi cu cei neînvăţaţi”.51 Cu toate că textul Capitolului 14 nu ne dă
prea multe amănunte despre modul cum le-a vorbit, dar, putem deduce analizând
auditoriul, ce li se potrivea acestora, „ca bun psiholog ce era Apostolul şi-a dat seama
cât de mult se
deosebesc oamenii unii de alţii după vârstă, sex, ocupaţie,52stare socială după localităţi,
neamuri, cultură ca şi după credinţele cărora aparţineau”. Apostolul nu va mai folosi
citate din Vechiul Testament ci va cita cu siguranţă din filozofii şi poeţii greci. El nu
mai vorbeşte despre venirea lui Mesia ca iudeilor ci despre prezenţa lui Dumnezeu în
viaţa lor de zi cu zi, spunând: „…Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate ce sunt
într'însele
(FA 14, 15),…”
şi următoarele ”…făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi vremuri
roditoare, umplându-vă inimile de hrană şi de bucurie” (FA 13, 17),53 şi prin „legarea
cunoştinţelor religioase noi, pe care le împărtăşea ascultătorilor săi, de cunoştinţele
vechi ale acestora”.54
Evenimentele din Listra sunt cuprinse în (FA 14, 8-21), începe cu o istorisire a
unei vindecări (FA 14, 8-10), „apostolul îşi întărea propovăduirea cuvântului prin
predica faptelor care era adesea mai grăitoare şi convingătoare chiar decât cuvântul”,55
continuă cu modul în care reacţionează mulţimea (FA 14, 11-13), urmează apoi
cuvântarea Sfântului Apostol Pavel (FA 14, 14-18), şi se finalizează cu lovirea
Apostolului cu pietre (FA 14, 19-20).
Minunea vindecării celui „…olog din pântecele maicii sale şi care nu umblase
niciodată” (FA 14, 8), a făcut ca licaonienii cei superstiţioşi să nu-şi mai poată stăpânii
entuziasmul dorind să le aducă jertfe. Tocmai în acest moment putem observa un
principiu folosit numai cu această ocazie. Pentru a putea tempera mulţimea „…şi-au
rupt veşmintele şi a sărit în mulţime, strigând şi zicând: „Bărbaţilor, de ce faceţi asta?
… Şi noi suntem oameni la fel de pătimitori ca şi voi…” (FA 14,14-15).

48
Vlad, SOFRON, Principii misionare şi sociale în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în „Studii
Teologice”,
49
nr.7-8/1955, p. 299.
C. 50
PREDA, op. cit., p.
223.
51
Ibidem.
H.-W.,
52
NEDORFER, op. cit., p.
240.
53
V. SOFRON, op. cit., p. 299.
54
C. PREDA, op. cit., p.223.
V. SOFRON, op. cit., p.
292. 55 Ibidem.
174
 PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Această atitudine a Apostolului Pavel de aşi rupe hainele intrând între cei care
îl ascultau şi de a spune că şi el este la fel de pătimaş ca şi ei o face pentru a opri
masele neştiutoare care aveau o religiozitate superstiţioasă.
Putem constata în această situaţie o extraordinară „…adaptabilitate şi
disponibilitate
a apostolului pentru o largă diversitate de convertiţi, fiecare cu mentalitatea sa, ancorată
în culturi şi tradiţii dintre cele mai diverse…”.56

5. Principii misionare generale

Sinagoga. Unul din principiile Apostolului Pavel în misiunea sa a fost acela de
a predica noua învăţătură în sinagogile iudeilor. Motivele pentru care alege sinagoga ca
loc de propovăduire atunci când ajunge într-o comunitate nouă sunt: a) în sinagogă se
aflau iudei şi lor trebuia să li se vestească prima dată noua învăţătură (FA 13, 46), b) pe
lângă sinagogă erau ataşaţi şi o seamă de prozeliţi, şi prin intermediul acestora, el putea
intra mai uşor în contact cu păgânii.
Oraşele mari, centrele politice, culturale şi comerciale. Pentru ca misiunea sa
să fie cât mai rapidă şi cât mai completă el se adresează atât evreilor cât şi tuturor
celorlalte neamuri (FA 13, 46-47). Acest lucru se vede din strategia sa de a fi în cât mai
multe locuri, de a înfiinţa cât mai multe comunităţi, care, la rândul lor să răspândească
cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca scopul său să fie îndeplinit cât mai bine, îşi trasează
drumul prin toate locurile strategice: marele oraşe, centrele politice, culturale şi
comerciale pentru ca noua credinţă să fie auzită de cât mai multe personalităţi
influente ale vremii, care, câştigate pentru Evanghelie să răspândească mai departe pe
Hristos cel înviat.
Abordare în funcţie de persoană şi context. Apostolul observând cât de mult se
deosebesc oamenii după neamuri, cultură, stare socială, localităţi, ocupaţie, vârstă, sex
cât şi după credinţele care le aveau. Nu urmărea convertirea rapidă a unui număr mare
de oameni odată ci câştigarea unor persoane pe care să le întărească în credinţa lui
Hristos. Care la rândul lor să devină o temelie tare şi un nucleu cât mai puternic în jurul
căruia să se adune o comunitate, având menire să răspândească credinţa cât mai mult.
Când se adresează păstorilor din Efes, zice: „…amintindu-vă că timp de trei ani, noapte
şi ziua n-a încetat să vă sfătuiesc, cu lacrimi pe fiecare din voi” (FA 20, 31).
Sinceritatea. Acesta se poate vedea foarte clar din următoarele versete „pentru că
îndemnul57 nostru nu venea din rătăcire, nici din necurăţie, nici din vicleşug” (I Tes 2,
continua să zică: „…nu să plăcem oamenilor ci lui Dumnezeu…”(I Tes 2, 3), 4),
completând şi întărind aceiaşi virtute spune: „…n-am folosit cuvinte de linguşire,… nici
vreo perdea58
pentru pofta de câştig, nici n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la
alţii” (I Tes 2, 5-6). Sinceritatea Apostolului a fost arma cea mai puternică cu care a
pătruns în adâncul sufletelor celor mai puţin binevoitoare dar în acelaşi timp foarte
bănuitoare. Cu sinceritatea sa a reuşit să-i facă pe oameni mai comunicativi ca apoi să
şi-i poată apropia mai uşor. Sinceritatea a fost forţa cu care Apostolul a reuşit să
convingă acele suflete pline

56
Gheorghe PETRARU, Teologia fundamentală şi misionară, ecumenism, Editura Performantica,
Iaşi, 2006, p. 136.
57
Zelul de a predica Evanghelia, cf. nota (f), †B.-V. ANANIA, Biblia…, p. 1693.
58
Pretext plauzibil. În versetele 3-6, Pavel respinge insinuările răuvoitorilor – invidioşi – de care
niciodată n-a dus lipsă. Cf. nota (g), Ibidem, p. 1693.

175
 IOAN CRUCIANU

de neîncredere şi dezamăgite de acei propovăduitori de doctrine false, care urmăreau

doar interesele personale. Cuvântul Apostolului era ziditor şi lucrător pentru că era
sincer. El nu dorea să placă oamenilor ci lui Dumnezeu.
Blândeţea. Vedem la Pavel că nu se foloseşte de autoritatea de Apostol a lui
Hristos pentru a fi mai aspru cu cei ce greşesc ci preferă blândeţea pentru a îndrepta
abaterile, cum a fost cazul Tesalonicenilor, zicând: „…noi am fost blânzi în mijlocul
vostru. Aşa cum o doică îşi îngrijeşte59 pe proprii săi copii…” (I Tes 2, 7). Relevant este
calitatea
de pedagog a Apostolului care găseşte mai potrivit decât să certe mai bine să se
comporte ca un părinte povăţuind, îndrumând şi mângâind pe fiii săi iubiţi. El considera
comunităţile întemeiate ca o familie şi nu se comporta cu un stăpân al acestora (II
Co 1, 24), sau
numai ca învăţătorul lor, ci se considera un părinte cu toate drepturile dar şi cu toate
îndatoririle. De aceia scrie Corintenilor: „Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători60 în
Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin
Evanghelie” (I Co 4, 15). S-a putut vedea de aici că autoritatea sa faţă de cei convertiţi
se întemeiază pe principiu de părinte al comunităţii duhovniceşti pe care le-a întemeiat.
Principiu de a fi părinte iar nu stăpân a fost în activitatea misionară a lui Pavel unul din
motivele succesului său. Iar, faptul că blândeţea, a avut un61succes aşa mare este tocmai
datorită faptului că această virtuţi lipsea printre neamurile cărora el le propovăduia.
Munceşte pentru a se întreţine. „…lucrând zi şi noapte, ca să nu-i fim povară
cuiva dintre voi…” (I Tes 2, 9). Unul din principiile care l-a caracterizat pe Pavel pe tot
parcursul misiunii sale a fost acela de a se întreţine din munca sa, fără ca vreo
comunitate să fie îngreuiată din cauza sa. Acest principiu se poate vedea foarte clar în
sfaturile pe care Pavel le dă păstorilor Bisericii din Efes, spunând: „Argint sau aur sau
haină n-am poftit de la nimeni; voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru
trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine” (FA 20, 33-34), despre acest principiu
le scrie şi corintenilor: „…Şi-n vreme ce eram la voi şi-n lipsuri, nimănui nu i-am
făcut supărare… Şi-ntru toate m-am păzit să vă fiu povară, şi mă voi păzi” (II Co 11,
8-9), şi tot acestora le mai spune: „Iată, a treia oară sunt gata să vin la voi; şi nu vă voi fi
povară, că nu pe ale voastre le caut ci pe voi” (II Co 12, 14). Acest lucru îl face
pentru a fi liber în activitatea sa misionară şi pentru a fi exemplu şi nu piatră de
poticnire pentru nimeni.
Adaptabilitate. Un alt principiu pe care apostolul îl întrebuinţează cu foarte
mare măiestrie este capacitatea sa de a lega învăţătura pe care o propovăduia de
vechile religii din spaţiul său de misiune. El nu nega direct vechile lor zeităţi ci le arăta
că acestea sunt neputincioase şi mărginite. Aceste virtuţi ale Apostolului pot fi văzute şi
din înţelepciunea care i-o recomandă lui Timotei, în relaţiile cu oamenii, zicând: „Pe cel
bătrân să nul înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe
femeile bătrâne, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe surori, în toată curăţia”. (I Tim 5, 1-
2).

59
Verbul original e mai puternic: a îngriji cu căldura ce izvorăşte din lumina soarelui; a învălui în căldura
60
dragostei., …, cf. nota (a). Ibidem, p. 1602.
Textual: pedagogi. În antichitate, pedagog era sclavul însărcinat să-i conducă pe copiii stăpânului la
şcoală şi să-i supravegheze în timpul liber. Desigur, distanţa dintre pedagog şi părintele copilului era
61
mare; la aceasta se referă Pavel, cf. nota (e).Ibidem, p. 1643.
Grecescul éthne îi desemnează pe neiudei, pe cei netăiaţi împrejur. În funcţie de context, el e tradus
când
prin „păgâni” (vezi Fapte 13, 42,46), când prin „neamuri”, dar însemnând acelaşi lucru. Cuvântul
 are însă şi un înţeles general: limbi, etnii, naţiunii, popoare, neamuri (ale pământului), ca în Mt 25,
32., cf. nota (a). Ibidem, p. 1602.

176
 PRINCIPIILE MISIONARE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

Propovăduire prin model. Un alt principiu de misiune a Apostolului a fost modelul

personal-predica prin fapte, care a fost de fiecare dată mai convingătoare decât cuvântul.
În acest fel îi îndeamnă şi pe Filipeni, zicându-le: „Fiţi laolaltă următorii62 mei,
fraţilor, şi
uitaţi-vă la aceia care se poartă aşa cum aveţi voi pildă de la noi” (Flp 3, 17).
Schimbarea numelui. Conform (FA 13, 9) apostolul misionar de care ne
ocupăm
purta două nume la fel ca mulţi dintre evreii contemporani, „Saul – care se numeşte şi
Pavel”. Până acum el era chemat cu numele evreiesc de Saul, de aici înainte îşi va lua
numele său latin de Pavel, pe care-l va purta în relaţiile sale cu lumea greco-romană.
Cu siguranţă, că această inversare de nume a fost făcută tocmai pentru a putea fi cât
mai apropiat de lumea pe care urma s-o abordeze.63
Discernământ. În misiunea pe care o face Sfântul Apostol Pavel printre păgânii:
„nu impune comunităţilor creştine nici circumciziunea şi nici respectarea altor
prescripţii religioase iudaice”64.
Disponibilitate. „Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip să mântuiesc pe unii”
(I Corinteni 9,22).
Moralitatea. „Un alt principiu misionar paulin vizează moralitatea:65 „Nu ştiţi,
oare,
că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu va amăgiţi: Nici desfrânaţii,
nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici
lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui
Dumnezeu”. (I Corinteni 6,9-10).
Stăruinţa, sinceritatea în cuvânt şi faptă, dezinteresul faţă de câştigul material,
atitudinea de părinte faţă de cei convertiţi, însoţirea propovăduirii cuvântului de
predica faptelor, sunt principiile de care s-a călăuzit Apostolul în activitatea sa
misionară.

Concluzii
Sfântul Apostol Pavel este cu siguranţă unul dintre cei mai mari misionari
creştini, având o influenţă covârşitoare asupra răspândirii creştinismului, aceasta datorită
faptului că a apelat la metoda călătoriilor misionare pe arii geografice foarte extinse, la
popoare şi culturi extrem de diferite.
Îşi începe propovăduirea întâi la evrei şi abia apoi la neamuri. Tocmai de
aceea, planul său de propovăduire începe întotdeauna cu predicile în sinagogă. Aici se
adresează atât iudeilor, cât şi prozeliţilor temători de Dumnezeu, însă este foarte
conştient că prin prozeliţi, în mod indirect, Vestea cea Bună va fi vestită şi păgânilor.
Totuşi, Apostolul Pavel nu se rezumă la o „convertire indirectă” a păgânilor ci li se va
adresa în mod direct, nemijlocit, dobândindu-şi astfel apelativul de apostol al
neamurilor. De asemenea, apostolul neamurilor nu se va rezuma doar la propovăduirea
în sinagogi, ci va predica şi în pieţe, spaţii publice şi locuri în care se adună mai multă
lume.
Cunoscând foarte bine atât pe iudeii cât şi pe păgânii, putând face diferenţe
fine între mentalităţile şi aşteptările acestora, Apostolul Pavel le va propovădui
Evanghelia ţinând cont de specificul fiecărei categorii a auditoriului său, astfel încât
Evanghelia lui
62
Şi aici, a urma, a imita. cf. nota (a). op. cit., p.
1686. 63 F. PRAT, op. cit., p. 61.
64
E. DUMEA, op. cit., p.19.
65
G. PETRARU, op. cit., p. 137.
177
 IOAN CRUCIANU

Hristos să fie asimilată cât mai eficient. Astfel, pentru evrei îşi va fundamenta
scripturistic discursul, pornind de la Vechiul Testament şi făcând astfel trecerea
spre Mesia şi argumentând faptul că Iisus cel mort şi înviat este adevăratul Mesia
despre care au vorbit proorocii Vechiului Testament. Nu acelaşi tip de discurs ar fi
fost semnificativ pentru păgâni, tocmai de aceea, în discursurile adresate lor,
Apostolul Pavel va porni de la o cunoaştere naturală a lui Dumnezeu prin Creaţie şi
apoi va face trecerea spre Hristos care este Calea spre viaţa cea veşnică.
Un alt aspect general al propovăduirii Sfântului Apostol Pavel este acela al
întemeierii de Biserici creştine şi organizarea acestora şi a comunităţii creştine pe care
a convertit-o la credinţă, precum şi întărirea în credinţă a acestora.
Un rol important în propovăduirea mesajului Evangheliei îl reprezintă
săvârşirea de minuni care au ca scop adesea întărirea în credinţă a auditoriului şi a celor
izbăviţi.
Nu în ultimul rând, Pavel se dovedeşte a fi un model de vieţuire creştină
pentru comunitatea sa şi pentru ucenici, nefăcându-se pe el povară fraţilor de credinţă,
ci câştigându-şi singur existenţa, în ciuda faptului că avea dreptul să trăiască din
Evanghelie, ca unul ce o propovăduia.
Principiile misionare pe care le găsim la Sfântul Apostol Pavel în prima sa
călătorie misionară, au fost şi sunt aplicabile în toate contextele: istorice, politice,
geografice, culturale, sociale, etnice etc.
Putem observa că în urma primei călătorii misionare, datorită împrejurărilor
diferite la care a trebuit să facă faţă şi a suferinţelor pe care le-a îndurat, Pavel, renunţă
la temperamentul său vulcanic, modelându-se după noua învăţătură şi după chipului
blândeţii lui Hristos, câştigând o răbdare de neclintit.
Stăruinţa, sinceritatea în cuvânt şi faptă, dezinteresul faţă de câştigul material,
atitudinea de părinte faţă de cei convertiţi, însoţirea propovăduirii de predica faptelor,
sunt principiile de care s-a călăuzit Apostolul în activitatea sa misionară.
Cuvântările misionare din prima călătorie constituie o sursă inepuizabilă de
inspiraţie pentru activitatea misionară de azi a Bisericii. Ele demonstrează cum
Biserica întâlneşte tot timpul realităţi culturale diferite.
Mesajul Sfântului Apostol Pavel este unul viu, mesaj care nu e adresat doar
contemporanilor săi, ci tuturor creştinilor din toate timpurile şi din toate locurile. Doresc
să închei această lucrare cu vorbele Sfântului Apostol Pavel, care dă astfel mărturie
despre lucrarea sa: “Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit”.

Abrevieri
D.E.C.R. = Dicţionar Enciclopedic de Cunoştinţe Religioase.
D.E.L.C.P.M. = Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din Primul Mileniu.
D.N.T. = Dicţionar al Noului Testament.
I.B.M.B.O.R. = Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
I.C.D. = Istoria Creştinismului în Date.
D.B.-S.M.R. = Dicţionar Biblic - Societatea Misionară Română.
*** = Dicţionar Biblic, de la P-Z, Vol. 3, Ed. Stephanus, Bucureşti.
178
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

Î SF. DIONISIE AREOPAGITUL *

N CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

NICOLAE TURCAN**

ABSTRACT. St. Dionysius Pseudo-Areopagite in the Context of the Post

Metaphysical Philosophy. This study analyses the importance of Dionysius Pseudo-
Areopagite’s apophatic thought for the contemporary post metaphysical context, taking
into consideration the philosophy of Jean-Luc Marion and Gianni Vattimo. The
influence of Dionysius’ philosophy on Marion was considerable, being apparent in the
manner in which the French phenomenologist creates concepts like “God without
being”, the idol, the icon, and the distance. Moreover for Vattimo’s concept of “weak
thought” and for a secularized and nihilist postmodern Christianity the Dionysian
philosophy represents an answer and a bridge for dialogue with the faith of the Church.
Starting from apophatic theology, in the absence of which the dogmas of the faith suffer
from an unavoidable “weakness”, this text tries to offer an answer, sometimes in an
apologetic manner, emphasizing the similarities but also the fundamental differences
between the status of metaphysics in post-modernity and the status of dogmas in the
Church Tradition.

Key words: St. Dionysius Pseudo-Areopagite, Jean-Luc Marion, Gianni Vattimo, idol,
icon, weak thought, post-metaphysical philosophy, apophatic and cataphatic theology.

Sf. Dionisie Areopagitul este un gânditor care provoacă filosofia timpului

nostru. O spun nu doar exegezele asupra operei lui, nici doar disputele cu privire la
persoana misteriosului autor, ci mai ales dezbaterile de idei şi influenţa pe care o are
asupra unor autori contemporani capabili de a face din nou posibil discursul filosofic
despre Dumnezeu, după o modernitate exclusivistă şi războinică. În paginile care vor
urma vom încerca să subliniem importanţa Sf. Dionisie pentru contextul postmetafizic.
Operaţiunea va cuprinde patru momente: (1) o prezentare a contextului postmetafizic al
filosofiei contemporane; (2) o analiză a câtorva concepte ale filosofiei lui Jean-Luc
Marion, fenomenolog contemporan influenţat de gândirea Sf. Dionisie; (3) aducerea
în scenă a provocării creştinismului nihilist al „gândirii slabe”, provocare lansată de
filosofia postmetafizică şi totodată postmodernă a lui Gianni Vattimo; şi (4) o
încercare de răspuns la această provocare incomodă, cu ajutorul apelului la teologia şi
filosofia Sf. Dionisie.

1. Contextul postmetafizic
Ambiguitatea metafizicii. Pentru a înţelege provocările gândirii postmetafizice
e necesară o scurtă oprire asupra conceptului de „metafizică”. Termenul de
„metafizică”, însemnând „după fizică”, a fost folosit de Andronicus din Rhodos în
primul secol [Link].
*
Textul de față apare în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/60189 cu titlul „Programe postdoctorale

**
pentru dezvoltare durabilă într-o societate bazată pe cunoaștere”, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-
Napoca. La baza elaborării lui se află bază conferința cu același titlu prezentată la Tismana, în
octombrie 2010, în cadrul simpozionului dedicat filosofiei și teologiei Sf. Dionisie Areopagitul,
organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova.
Dr. în filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, nicolaeturcan@[Link]
 NICOLAE TURCAN

pentru af denumi o serie de cărţi ale lui Aristotel ce veneau după scrierile sale despre
izică. Deşi simplă stabilire a poziţiei, cuvântul a sfârşit prin a fi folosit pentru a
desemna ştiinţa primelor principii, dat fiind şi conţinutul textelor care stăteau sub1
acest nume.
Oricum, acest înţeles este doar unul dintre multiplele sensuri ale cuvântului „metafizică”,
pentru că la întrebarea ce este metafizica răspunsurile nu converg cu uşurinţă către o
definiţie univocă.2 Enumerând câteva dintre cele posibile, aşa cum s-au articulat ele în
istoria gândirii, vom înţelege prin metafizică: credinţa în ceea ce depăşeşte lumea
fizică, aşadar apelul la supranatural; depăşirea percepţiilor empirice şi luarea în discuţie
a ceea ce le întemeiază – „realităţi” transcendente sau transcendentale (de exemplu
Ideile lui Platon pentru primul caz şi categoriile kantiene pentru cel de-al doilea);
un discurs
asupra cauzei tuturor lucrurilor, adică asupra fiinţei3 ca fiinţă (Aristotel); o încercare
de a totaliza cunoaşterea prin intermediul raţiunii; înţelegerea fiinţei ca prezenţă şi
omologarea
fiinţei cu Dumnezeu (sub numele de onto-teologie); fundarea tuturor fiinţelor (fiinţării)
în fiinţă şi a fiinţei în fiinţa primă (aşadar acceptarea distincţiei între fiinţă şi
Dumnezeu); o încercare de a explica lumea drept o lume a aparenţelor, în spatele căreia
se află o lume a substanţelor şi a principiilor etc. Toate acestea dovedesc că sub
conceptul metafizicii se află sensuri instabile şi multiple, de aceea termenul este
inevitabil inacurat, producând un anumit grad de confuzie.
Cu toată această polisemie, gândirea postmetafizică ezită arareori şi gândeşte
acest concept într-o anumită unitate atunci când declară sau când asumă tacit moartea
metafizicii. S-ar putea ca înţelesul de „idealism filosofic”4 pe care-l acordă Habermas
metafizicii, să confere o anumită coerenţă diverselor înţelesuri enunţate mai sus, dar în
acest caz adevărurile dogmatice ar putea fi omologate prea uşor cu construcţiile
metafizicii moderne şi aruncate odată cu acestea (aşa cum s-a întâmplat în filosofia
postmodernă). Însă exemplul cel mai celebru pentru această suprapunere dintre
metafizică şi teologie
este denumirea de „onto-teologie” pe care Heidegger o dă metafizicii occidentale.
Reducţia metafizicii la acest unic sens5 ajunge în cele din urmă să-L coboare pe
Dumnezeu la
statutul de simplă fiinţare, accesibilă prin ştiinţa „pozitivă” a teologiei, redusă, la rândul ei,
1
NICHOLAS BUNNIN, YU JIYUAN, The Blackwell Dictionary of Western Philosophy, Blackwell
Publishing, Malden/Oxford/Carlton, 2004, p. 429.
2
Vezi DAVID BENTLEY HART, The Beauty of the Infinite: The Aesthetics of Christian Truth, William
B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids/Cambridge, 2003, p. 8.
3
A se vedea, de exemplu, o definiţie ce înţelege prin metafizică „experienţa gândirii (dar la fel de
bine experienţa şi nimic mai mult) prin care omul ajunge la a interoga integralitatea a ceea ce el
trăieşte, în vederea descoperirii prezenţei originare şi originale, fondatoare şi fundamentale, care
susţine, asigură şi legitimează mişcarea oricărei realităţi” (YVES CATTIN, Marile noţiuni filosofice,
vol. 4: Metafizică şi religie (= Memo 52), traducere de Camelia Grădinaru, Institutul European,
4 Iaşi, 2006, p. 6).

Vezi JÜRGEN HABERMAS, Postmetaphysical Thinking: Philosophical Essays in Contemporary

German Social Thought, traducere de William Mark Hohengarten, MIT Press, Cambridge, 1992, p.
29. În opinia filosofului german, autorii exemplari pentru ilustrarea metafizicii ar fi: Platon, Plotin şi
neoplatonismul, Toma d’Aquino, Cusanus, Pico dela Mirandola, Descartes, Spinoza, Leibniz, Kant,
5
Fichte, Schelling şi Hegel.
Ricoeur critică înţelegerea unitară a acestui concept, tributară lui Heidegger (vezi HART, The Beauty
of the Infinite, p. 8). De asemenea, Gadamer critică reducţia la onto-teologie a lui Platon, cât şi
echivalenţa dintre gândirea antică şi ştiinţa modernă sub conceptul realităţii nemijlocite: „Am păstrat
mereu certitudinea că Platon a fost mai mult decât pregătitorul «onto-teologiei» aristotelice, cum îl
 vedea Heidegger, şi de asemenea că acel «caracter de realitate nemijlocită» (Vorhandenheit) nu putea
descrie în acelaşi mod ştiinţa modernă şi idealurile ei de obiectivitate, şi, pe de altă parte, gândirea
antică în dăruirea ei pentru theoria” (HANS-GEORG GADAMER, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei,
traducere de Octavian Nicolae şi Val. Panaitescu, cuvânt înainte de Ştefan Afloroaei, Polirom, Iaşi,
1999, p. 216).
180
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

la o simplă ştiinţă ontică.6 Dacă „uitarea fiinţei” este diagnosticul pus de Heidegger
pentru tradiţia metafizică occidentală, propunându-i diferenţa ontologică dintre fiinţă şi
fiinţare,
statutul excepţional al fiinţei, recuperat
7
astfel în urma diferenţei, îl aruncă pe
Dumnezeul creştin în rândul fiinţării. Diminuat, Dumnezeu poate fi supus oricărei
„deveniri” filosofice,
chiar şi morţii, după cum proclamase deja nebunul lui Nietzsche. Fireşte, o asemenea
perspectivă este foarte îndepărtată de credinţa celor şapte sinoade ecumenice.
Critica metafizicii. Metafizica şi-a avut dintotdeauna adversarii ei, produşi,
prin replică, în acelaşi orizont ideatic. Materialismul antichităţii, scepticismul şi
empirismul modern sunt câteva exemple de filosofii antimetafizice care constituie
reversul firesc al
marilor construcţii metafizice. Cu toate acestea gândirea postmetafizică are, după opinia
lui Habermas un punct de plecare modern şi anume critica idealismului hegelian.8 În
acest sens,
noţiunile de universalitate, supratemporalitate şi necesitate au fost criticate, opunându-
li-se particularul, variabilul şi accidentalul, critici care au antrenat şi modul înţelegerii
conceptului de raţiune. Feuerbach a subliniat prioritatea obiectivităţii, Marx a accentuat
rolul producţiei materiale şi al relaţiilor sociale, în timp ce Kierkegaard a contrapus
înţelegerii sistematice şi devenirii dialectice facticitatea şi finitudinea individualului.
Dacă luăm în considerare şi critica radicală a lui Nietzsche, care acuză de voinţă de
putere
tabloul metafizica occidentală,
capătă consistenţă, argumentând în favoarea
9
unei îndepărtări tot mai susţinute
faţă de liniile de forţă ale filosofiei moderne.10
Are loc astfel detranscendentalizarea filosofiei, numărând printre cauze (a) infuzia
de conştiinţă istorică, adică de finitudine, din secolul al XIX-lea, (b) apariţia filosofiei
vieţii, în care categoriile transcendentale sunt înlocuite cu structurile vieţii şi, în fine,
(c) turnura lingvistică a filosofiei prin care formele anonime ale limbajului dobândesc
statut transcendental. Ruperea cu filosofia modernă îşi accentuează viteza, definindu-şi
sarcinile în dezacord cu orice încercare de apel la ceea ce constituia altădată
cunoaşterea raţională cea mai înaltă.
Postmetafizică şi religie. Gândirea postmetafizică nu a vizat în mod insistent
religia şi nu s-a format, spre deosebire de filosofia iluministă, printr-o detaşare de
practicile şi instituţiile religioase ale timpului său. Ivită mai curând ca dialog filosofic
în care statutul filosofiei înseşi a fost chestionat de succesul ştiinţelor, ea a avut drept
partener de discuţie în primul rând metafizica modernă, folosindu-se din plin de critica
radicală a lui Nietzsche.
Prin urmare, repunerea problemei religiei în acest context postmetafizic are anumite
avantaje şi dezavantaje. Pe de o parte, avantajele se datorează faptului că din războiul
dintre raţiune şi religie, pe care modernitatea iluministă l-a dus cu îndârjire, par11 a nu

6
Vezi MARTIN HEIDEGGER, „Fenomenologie şi teologie”, în Repere pe drumul gîndirii, traducere de
Thomas
Kleininger
7
şi Gabriel Liiceanu, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, pp. 405-
418.
8
Vezi HEIDEGGER, „Fenomenologie şi teologie”.
După Habermas, se poate vorbi de câteva teme importante prin care modernitatea filosofică este depăşită:
filosofia postmetafizică, turnura lingvistică, raţiunea situaţională şi depăşirea logocentrismului prin
răsturnarea primatului teoriei asupra practicii (a se vedea HABERMAS, Postmetaphysical Thinking:
Philosophical
Essays in Contemporary German Social Thought, p.
 9
39).
10
Ibidem, p. 6.
11
Ibidem, p. 34.
Această incertitudine provine din faptul că luptele raţionale împotriva religiei nu au dispărut, ci doar
argumentele modernităţii şi-au pierdut din forţa de convingere, deşi spiritul lor poate fi regăsit în
mişcările neoateiste contemporane.
181
 NICOLAE TURCAN

se mai auzi decât ecourile, câmpul fiind liber pentru noua renaştere religioasă anunţată
deja sub numele de „revenirea religiei”.12 Pe de altă parte, dezavantajele provin din
faptul că, în absenţa unor fundamente ferme, deţinute până acum de tradiţii,
hermeneuticile religioase de ultimă oră practică adesea un subiectivism halucinant,
Dumnezeul absent fiind nu rechemat, ci pur şi simplu creat de inteligenţa umană în
moduri dintre cele mai neaşteptate şi, pentru Tradiţia Bisericii, mai bizare.
Ortodoxia în postmetafizică. Refuzul metafizicii, atunci când pune semnul
echivalenţei între tradiţia dogmatică şi metafizică, nu poate să nu intre în conflict cu
învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Chiar dacă reclamă o noutate şi o reconstrucţie a
datelor religioase de până acum, în acord cu noile direcţii postmetafizice de gândire,
simpla omologare între tradiţie, înţeleasă ca Sfântă Tradiţie, şi tradiţia metafizicii
occidentale nu poate obţine rezultate mulţumitoare în privinţa adevărului mesajului
creştin, pe care Biserica l-a păstrat, nu cu uşurinţă, de-a lungul secolelor. Între
Dumnezeul cel adevărat şi Dumnezeul conceput după ultimele mode filosofice există
multe diferenţe fundamentale. Chiar dacă bunăvoinţa şi kenoza divină pot atinge cote
inimaginabile (a se vedea răstignirea Fiului lui Dumnezeu), în niciun fel nu poate fi
acceptată schimbarea fundamentală a raporturilor cu răul, ca să ofer un singur
exemplu de interpretare subiectivă, practicată de Vattimo. De aceea, oricât ar părea
de seducătoare, aceste creaţii rămân doar nişte izbânzi culturale ce nu pot fi
recunoscute decât sub semnul ereziei de către Tradiţia sfinţilor – Tradiţie ascetică,
mistică şi, deopotrivă, eclezială.
Importanţa Sf. Dionisie. După această sumară prezentare a climatului
postmetafizic actual, e timpul unei întrebări deloc mărunte: ce importanţă are
gândirea Sf. Dionisie Areopagitul, unul dintre marii părinţi ai Bisericii, pentru filosofia
contemporană, aflată într-un evident dezacord cu autoritatea, deci, a fortiori, cu
autorităţile religioase ale trecutului?
Răspunsul articulează mai multe direcţii. În primul rând, oricât ar părea de
paradoxal, gândirea Sf. Dionisie devine deodată foarte actuală tocmai fiindcă moartea
metafizicii a fost decretată. O neaşteptată13conexiune pare a se ivi între apofatismul Sf.
Dionisie şi nihilismul contemporan , în măsura în care lupta împotriva exceselor
raţiunii
iluministe a celui din urmă ar putea avea similitudini cu modul în care raţiunea este
depăşită a celui dintâi. În al doilea rând, dacă apofatismul este interpretat radical, el
oferă un ajutor real în critica metafizicii moderne şi a conceptului idolatru de
Dumnezeu. În fine, în al treilea rând, păstrându-se modul în care Tradiţia Bisericii l-a
înţeles pe Sf. Dionisie, ar putea fi formulate răspunsuri noi în faţa filosofiilor
postmoderne care refuză, sub acuzaţia de metafizică, orice întemeiere dogmatică a
credinţei. În acest caz, apofatismul Sf. Dionisie poate reprezenta o punte de legătură
cu gândirea postmetafizică, într-un dialog în care fundamentele dogmatice ale
credinţei trebuie din nou puse în valoare în dimensiunea lor antinomică: atât ca
adevăruri sine qua non pentru credinţă, cât şi ca

12
A se vedea ENDA MCCAFFRE Y , The Return of Religion in France : From Democratisation to
Postmetaphysics, Palgrave Macmillan, London, 2009.
13
Vezi paralela făcută de Yannaras între nihilismul lui Heidegger şi apofatismul Sf. Dionisie în
CHRISTOS YANNARAS, Heidegger şi Areopagitul, traducere de Nicolae Şerban Tanaşoca,
 Anastasia, Bucureşti, 1996.

182
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

adevăruri insuficiente pentru mântuire, în măsura în care nu sunt completate de

experienţa eclezială a comuniunii divino-umane cu Dumnezeirea cea „mai presus de
dumnezeire (ὑπερθέος)”14, experienţă cu trăsături inevitabil apofatice.

2. Jean-Luc Marion şi „Dumnezeul fără fiinţă”

Pentru Jean-Luc Marion critica lui Heidegger faţă de teologie, coborâtă, aşa
cum spuneam, la statutul de simplă ştiinţă ontică, nu se susţine. Influenţat de gândirea
Sf. Dionisie, Marion încearcă să-L gândească pe Dumnezeul cel dincolo de toate după
o reţetă postmetafizică: orice apel la fiinţă din perspectivă teologică trebuie recuzat, iar
discursul despre Dumnezeu are mai mult de câştigat15 dacă depăşeşte ontologia şi refuză
categoria fiinţei. Sintagma „Dumnezeul fără fiinţă” folosită de fenomenologul francez
nu
e nici o formă de nihilism postmetafizic, nici o formă de agnosticism şi nici versiunea
sceptică a unei noi onto-teologii, ci doar asumarea refuzului de a folosi un concept
compromis, din punct de vedere teologic, de către tradiţia metafizică occidentală.
Fenomenul saturat. Înseamnă aceasta refuzul oricărei posibilităţi de a gândi
divinul, aşa cum s-a întâmplat în descendenţă kantiană la Marx, Nietzsche, Freud sau
Auguste Comte? Marion nu reia războiul modern dintre raţiune şi credinţă nici măcar
pentru a da câştig de cauză credinţei. Opţiunea lui porneşte de la fenomenologie şi
articulează, cu rigurozitate, liniile descriptive ale unui nou fenomen pe care-l numeşte
fenomen saturat.16
Fenomenul saturat depăşeşte limitele impuse de claritatea matematică (Descartes), de
categoriile a priori ale intelectului (Kant) şi de constrângerile pe care fenomenologia
lui Husserl le articulează prin apelul la limitele între care fenomenul însuşi este dat.17
Pornind de la definiţiile fenomenului oferite de Kant şi Husserl, definiţii care cuprind
atât conceptul cât şi reprezentarea/intuiţia, Marion reuşeşte să configureze raportul
dintre cele două, în aşa fel încât să deschidă calea analizei unor noi tipuri de fenomene,
cele ale experienţei religioase. Adevărul, spune Marion, se poate realiza în două
feluri: (1) fie intuiţia umple complet conceptul – o situaţie mai puţin frecventă, fie (2)
conceptul rămâne nesaturat, dar intuiţia, deşi nu-l umple complet, este suficientă
pentru a-l confirma şi valida. Niciunul dintre aceste două raporturi nu poate explica
însă fenomenul religios, pentru care e nevoie de o a treia înţelegere a raportului şi
anume: în acest caz particular, intuiţia debordează conceptul, ea se dă în surplus faţă
de concept şi îl depăşeşte. Acest

14
SF. DIONISIE AREOPAGITUL, Despre numirile dumnezeieşti, IV, I, 351 b, în Patrologia greacă, vol.
III. Toate referinţele trimit la această ediţie, textul românesc fiind redat după ediţia Opere complete
(= Colecţia cărţilor de seamă), traducere de Dumitru Stăniloae, Paideia, Bucureşti, 1996. Operele
Sf. Dionisie sunt prescurtate astfel: Despre ierarhia cerească, IC; Despre ierarhia bisericească,
IB; Despre numirile dumnezeieşti, ND; Despre teologia mistică, TM; Epistole, Ep.
15
Sintagma reprezintă titlul unei celebre cărţi a filosofului francez (vezi JEAN-LUC MARION, Dieu
sans l'être, Quadrige / Presse Universitaire de France, Paris, 1991).
16
Pentru o discuţie mai amplă, vezi JEAN-LUC MARION, Vizibilul şi revelatul: teologie, metafizică
şi fenomenologie (= Philosophia christiana), traducere de Maria Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu,
2007, pp. 39-89, 171-220.
17
JOHN D. CAPUTO, MICHAEL J. SCANLON, „Introduction: Apology for the Impossible: Religion
and Postmodernism”, în JOHN D. CAPUTO, MICHAEL J. SCANLON (ed.), God, the Gift, and
Postmodernism, Indiana University Press, Bloomington - Indianapolis, 1999, p. 7.
183
 NICOLAE TURCAN

fenomen în exces poate descrie felul în care fenomenul religios (a se citi teofania18) se
manifestă. Un atare fenomen nu mai este convingător descris de categoriile kantiene,
fiindcă el depăşeşte cantitatea, calitatea, relaţia şi, în acelaşi timp, transgresează
modalitatea; în donaţia sa, el are o formă specifică de vizibilitate, căci se prezintă într-o
manieră orbitoare, care poate fi discutată mai curând în termenii invizibilităţii, termeni
ce evidenţiază influenţa discursului areopagitic:
„«Dumnezeu» devine invizibil nu în ciuda donaţiei sale, ci în virtutea acestei donaţii.
E nevoie de o foarte slabă stimă, ba chiar de un refuz deja militant al transcendenţei
pentru a
ne scandaliza de invizibilitatea sa. Dacă l-am vedea aşa cum vedem o fiinţare a lumii,
atunci deja n-ar mai fi vorba de «Dumnezeu»”.19
Să ne amintim că Sf. Dionisie, făcând apel la imposibilitatea vederii fiinţei
divine (după cum avea să fie explicitat ulterior de Tradiţia ortodoxă) şi la importanţa
medierii angelice în împărtăşirea cunoaşterii lui Dumnezeu, afirma:
„Iar dacă ar spune cineva că unora din sfinţi le-au venit şi nemijlocit arătări
dumnezeieşti (cf. Fac. 12, 7; 28, 13) să afle limpede şi aceasta din preasfintele
v Scripturi, că nimeni n-a
ăzut şi nu va vedea (cf. Ieş. 32,2020; Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12; I Tim. 6, 16) ceea ce este
însuşi ascunsul lui Dumnezeu.”
Invizibilul devine astfel o temă fenomenologică având drepturi depline, iar
distincţia dintre idol şi icoană se descoperă ca decisivă.
Idolul, icoana şi distanţa. Pentru Marion, idolul reprezintă o prezenţă a
divinului sau a lui Dumnezeu fără o distanţă necesară.21 O prezenţă care închide, plină
şi opacă,
asemenea conceptului metafizic de Dumnezeu, chiar atunci când articulează trăsături
ale magnificenţei Sale. Orice pretenţie de cunoaştere absolută dezvăluie un idol.22 Ceea
ce califică idolul nu ţine de fabricaţia sau de natura sa, ci de privirea care se opreşte în 23
el, îl expune şi îl epuizează. Privirea este cea care confecţionează idolul, nu invers. 24
Idolul
privireaoferă privirii simpla vizibilitate, „fie ea lucru, femeie, idee sau Dumnezeu” , iar
îl priveşte aşa cum ar privi într-o oglindă. Idolul poate fi comparat25cu o oglindă
invizibilă, care nu-ţi permite să-ţi dai seama că te înşeli sau că eşti înşelat.26 Privirea nu
mai poate înainta către un dincolo, ci se întoarce la sine, reflectându-se , obnubilând
invizibilul – 28pentru că nu poate admite niciun invizibil27 – şi culminând într-o
autoidolatrie.
Extrem de importantă pentru discuţia noastră este faptul că chiar atunci când idolul este

18
Într-adevăr, Jean-Luc Marion enumeră printre fenomenele saturate şi teofania, în care „plusul de
intuiţie ajunge la paradoxul că o privire invizibilă mă priveşte în faţă în mod vizibil şi mă iubeşte”
(MARION,
Vizibilul
19
şi revelatul: teologie, metafizică şi fenomenologie, p.
87).
20
Ibidem, p. 114.
21
IC, IV, 3, 37 c.
Vezi
22
MCCAFFREY, The Return of Religion in France, p.
132.
23
MARION, Dieu sans l'être, p. 37.
24
Vezi Ibidem, p. 19.
25
Ibidem, p. 21.
26
Ibidem.
Ibidem,
27
p.
40. Ibidem,28
p. 23.
Ibidem, p. 43.
184
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

demascat, idolatria nu dispare, cel mai bun exemplu fiind Nietzsche: acuzând idolul
Dumnezeului moral, îl înlocuieşte cu idolul Dumnezeului voinţei de putere, iar
Dumnezeul non-idol rămâne în continuare nedescoperit.29
„Proximitatea idolului maschează şi marchează fuga divinului şi a depărtării ce-l
autentifică. Apropriindu-şi-l excesiv pe «Dumnezeu» prin dovadă, gândirea se
trec îndepărtează de depărtare,
e pe lângă distanţă şi se descoperă, într-o bună dimineaţă,
30
înconjurată de idoli, de
concepte şi de dovezi, dar părăsită de divin – atee.”
Pentru a depăşi idolatria, e nevoie de apelul la icoană şi la distanţa prin care
invizibilul advine.
Icoana este un fenomen ce se dezvăluie doar prin distanţă şi prin relaţie filială.31
Odată ce spaţiul onto-teologiei este eliberat de idoli, Dumnezeu se dezvăluie ca manifestare
a
invizibilului în vizibil: nici Dumnezeul metafizic, nici ego-ul transcendental, ci doar
apariţia, manifestarea fenomenologică a invizibilului în vizibilitatea iconică.32 Aceasta
nu reduce şi nu anulează invizibilitatea lui Dumnezeu, căci chiar şi în icoană invizibilul
rămâne invizibil: Dumnezeu nu poate fi vizualizat ca un obiect din această lume. Să ne
amintim de cuvântul Scripturii: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In 1,
18). Privirea icoanei afirmă paradoxul că icoana mai mult priveşte, decât este
privită;33 ea rămâne vizibilitate a invizibilului ca invizibil34, fiindcă ceea ce nu poate fi
conceptualizat
în calitate de esenţă este, în acest caz, prezentat ca „intenţie” (intention) a invizibilului
de a înainta către vizibil.35 „În timp ce idolul rezultă din privirea care-l vizează, icoana
convoacă vederea, lăsând vizibilul […] să se satureze puţin câte puţin de invizibil.”36
Ca fenomen saturat, icoana dezvăluie distanţa în care orice concept metafizic este
şters.37
Fenomenologia distanţei, cu referire la Dumnezeul apofatic, este prezentată pe
larg într-un text al lui Jean-Luc Marion despre Sf. Dionisie Areopagitul.38 Dumnezeul
cel de negândit nu poate fi cunoscut decât în intervalul distanţei, a cărui miză e dată de
interdicţia de a-I aplica lui Dumnezeu un tratament ontic39, transformându-L într-o
fiinţare
printre alte fiinţări, disponibilă unei ştiinţe care ar putea purta numele de teologie ştiinţifică.
Orice teologie opacă la experienţa apofatică rămâne idolatră. „Cel de negândit se dă pe
sine gândirii ca fiind de negândit.”40 Să ne amintim de negaţiile puse în joc de Sf.
Dionisie, care sunt radicale, fiindcă Dumnezeu nu este:

29
Ibidem, p. 59.
30
JEAN-LUC MARION, Idolul şi distanţa, traducere de Tinca Prunea-Bretonnet şi Daniela Pălăşan,
control ştiinţific de Cristian Ciocan, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 36.
31
Vezi MCCAFFREY, The Return of Religion in France, p.
135. 32 Ibidem.
33
JEAN-LUC MARION, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică,
traducere de Mihail Neamţu, cuvânt înainte: diac. Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2000, p. 44.
34
MARION, Dieu sans l'être, p.
35
35. Ibidem, p. 36.
36
Ibidem, p. 28.
37
MCCAFFREY, The Return of Religion in France, p.
38
137. Vezi MARION, Idolul şi distanţa, pp. 201-272.
39
Vezi Ibidem, p. 203.
40
Ibidem, p. 206.
185
 NICOLAE TURCAN

„... nici unul, nici unitate, nici dumnezeire, nici bunătate, nici Duh, cum îl cunoaştem
noi. Nici fiime, nici părinţime, nici altceva din cele ale noastre sau ale altcuiva dintre
existenţele cunoscute. Nu e nici ceva din cele ce nu sunt, nici ceva din cele ce sunt, nici
nu o cunosc pe ea existenţele, ca existenţă. Nu este nici cuvânt pentru ea, nici nume,
nici cunoştinţă. Nu e nici întuneric, nici lumină, nici rătăcire, nici adevăr. Nici nu este o
afirmare a ei, nici negare. Ci făcând afirmaţiile şi negaţiile celor de după ele, nici nu o
afirmăm, nici nu o negăm pe ea. Fiindcă e mai presus de toată afirmarea, ca cea care e
cauza
d unică a tuturor; şi mai presus
e toată negaţia, ca
41
cea care le depăşeşte pe toate, care e simplu dezlegată de toate şi
dincolo de toate”.
Distanţa pe care o instaurează aceste negaţii atestă faptul că Dumnezeu nu
poate fi gândit în categoriile fiinţei, ci el ni se dă ca un dar.42 43 Această donaţie nu
aboleşte distanţa, ci îi recunoaşte incomensurabilitatea şi o străbate , în măsura în care
se înţelege că apofatismul Sf. Dionisie nu este doar un discurs printre altele, ci e un
urcuş întru Dumnezeu. Parcurgerea distanţei – care nu înseamnă nicidecum aproprierea
şi dispariţia ei – presupune ierarhia, cerească şi bisericească, pe care Marion o înţelege,
adesea în chip paradoxal, drept „origine a sfinţeniei”44 şi „mediere nemijlocită”45,
făcută posibilă de întruparea lui Hristos. „Ierarhia, altoită pe Hristos şi săvârşită prin el,
devine pentru noi singura icoană cu putinţă a medierii nemijlocite.”46 Urcuşul
duhovnicesc
nu străbate distanţa pentru a o aboli, ci pentru a-L primi pe Cel de negândit. Singurul
discurs care rămâne posibil în aceste condiţii de menţinere a distanţei şi neidolatrizare a
lui Dumnezeu este, după cum asumă Jean-Luc Marion, discursul de laudă, rugăciunea.47
Influenţa dionisiană. Nu deţinem suficient spaţiu pentru o discuţie elaborată
asupra filosofiei lui Jean-Luc Marion, însă putem avansa ideea că influenţa Sf. Dionisie
este capitală. Idolul, icoana, distanţa şi fenomenul saturat rămân concepte de neînţeles
în absenţa apelului la gândirea apofatică.
Rămâne de meditat dacă un cuplu antitetic precum cel format de idol şi icoană
dă seama fără rest despre anvergura discuţiei dintre teologia catafatică şi cea apofatică.
Nu orice gândire afirmativă despre Dumnezeu cade sub acuzaţia de idolatrie, decât
atunci când eludează apelul la experienţa apofatică. Ideea noastră este că afirmaţiile pot
deveni idoli, în măsura în care au pretenţii absolutiste şi nu sunt formulate în vederea
experienţei apofatice, a experienţei mistico-liturgice, dar ele nu sunt idoli în mod
necesar. Metafizica modernă, cea care se cere depăşită datorită idolatriei
conceptuale, nu e sinonimă cu dogmatica ortodoxă, de exemplu, care, prin
antinomiile pe care le conţine, trimite neîncetat, la fel ca icoana lui Marion, către Cel
de dincolo de ele. Dumnezeu se cere găsit – pentru a fi căutat – printr-un alt tip de
experienţă, nondiscursivă. Orice obnubilare a acestui adevăr, produce un refuz
categoric al învăţăturilor dreptei credinţe acuzate de metafizică şi violenţă metafizică.
E ceea ce se va întâmpla în filosofia lui Gianni Vattimo.
41
TM, V, 572 a-b.
42
Vezi MARION, Dieu sans l'être, p. 12.
43
Vezi MARION, Idolul şi distanţa, p.
231. 44 Ibidem, p. 234.
45
Ibidem, p.
46
241. Ibidem,
p. 249.
47
Vezi Ibidem, p. 259.
186
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

3. Gianni Vattimo şi creştinismul nihilist

Creştinismul slab. Viziunea postmetafizică şi postmodernă a lui Gianni
Vattimo este una dintre cele mai provocatoare, fiindcă propune nici mai mult nici mai
puţin decât
„un creştinism nonreligios”, expresie prin care înţelege în primul rând un creştinism
non-instituţional, fără Biserică.48 Criticând fundamentele metafizice, bănuite ca fiind
mereu
generatoare de dominaţie şi răspunzătoare de raporturi de forţă, Vattimo îşi întemeiază
opţiunea pe existenţa unui legitim subiectivism hermeneutic care şi-ar avea cauza chiar
în îndemnul evanghelic de a căuta adevărul în propria interioritate. Adevărul obiectiv
şi-ar pierde astfel din tărie, pentru că ar ascunde de fiecare dată un interes nonobiectiv,
o perspectivă, o tradiţie etc., toate fiind menite să-i asigure succesul, dar şi dominaţia.
Pus în faţa acestei realităţi, creştinismul nu ar mai putea face apel la adevăr,
nici la structuri sau temeiuri metafizice stabile, de vreme ce ele nu ar putea scăpa de
suspiciunea că, de fapt, disimulează o voinţă de putere. Nemaiputând accepta adevărul
obiectiv, gândirea lui Vattimo alege să-l refuze şi pe cel al Tradiţiei, omologând tacit
obiectivitatea demersurilor metafizice cu „obiectivitatea” dogmatică şi recuzându-le pe
ambele deodată, în virtutea acestei aproprieri. Dogmatica este metafizică, de aceea
decesul ei este evident, la fel ca decesul metafizicii.
În acest orizont, chiar şi hermeneutica, în varianta ei filosofică, aşa cum se
iveşte în textele lui Nietzsche sau Heidegger, adică în variantele cele mai radicale, n-ar
fi decât evoluţia şi maturizarea mesajului creştin. În aceeaşi ordine argumentativă,
secularizarea nu mai trebuie privită ca o maladie periculoasă pentru creştinism, ci ca
împlinire a lui. Ceea ce mai rămâne din creştinismul astfel deconstruit este iubirea în
ipostaza ei caritativă, a cărei misiune este aceea de a înlocui adevărul:
„... poate că adevăratul creştinism trebuie să fie nonreligios. În creştinism există o
angajare fundamentală în favoarea libertăţii. Şi, pentru a adăuga un pic de scandal,
pronunţându-ne pentru libertate, aceasta include şi libertatea faţă de (ideea de) adevăr.
Dincolo de toate, dacă realmente există un adevăr obiectiv, va exista mereu cineva care
se
m află în posesia lui mai
ult decât mine,
49
prin urmare fiind autorizat să îi impună obligativitatea normativă
asupra mea”.
Creştinismul se emancipează astfel, sugerează Vattimo, de sub tutela autoritarismului
de orice fel, ajungând la adevărata libertate. Este o libertate fără Biserică, fără adevăr,
fără morală şi fără dogmatică.50 Propunând un creştinism fără adevăr, ergo fără putere
(după cum inferează postmetafizic Vattimo), supravieţuirea în faţa nihilismului se
realizează, paradoxal, tocmai prin transformarea creştinismului în nihilism, tocmai prin
împlinirea lui ca secularizare (termenii sunt sinonimi la Vattimo). Această
interpretare excesivă a creştinismului e posibilă datorită „gândirii slabe”, cum
numeşte Vattimo gândirea postmetafizică şi totodată postmodernă pe care o edifică.
48
Pentru o discuţie mai amplă asupra acestui subiect, vezi NICOLAE TURCAN, „Creştinismul gândirii
slabe şi problema întemeierii”, Tabor III, 1 (2009).
49
JOHN D. CAPUTO, GIANNI VATTIMO, După moartea lui Dumnezeu, traducere de Gabriel Cercel, cu
o postfaţă de Gabriel Vanahian, Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 56.
50
Vezi GIANNI VATTIMO, A crede că mai credem: e cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii? (=
Biblioteca italiană), traducere de Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 2005, p. 53.
187
 NICOLAE TURCAN

Gândirea slabă. Gândirea slabă51 ia în considerare descoperirea nietzscheano-

marxistă a legăturii dintre evidenţa metafizică, manifestată prin obligativitatea
temeiului, şi raporturile de dominare astfel instituite.52 Violenţa metafizicii fiind uşor
observabilă în
istorie, fiinţa nu mai poate fi gândită într-o manieră modernă, dar nici nu trebuie supusă
procedeelor la fel de „tari” ale demascării/demistificării; o privire destinsă către lumea
aparenţelor, a discursurilor şi a formelor simbolice ar putea descoperi aici o posibilă
experienţă a fiinţei. O atare descoperire nu s-ar transforma într-un nou raport de putere,
simulacrele rămânând în afara glorificării – pe care o reclamă Deleuze – tocmai pentru
a nu primi greutatea pe care o avea fiinţa metafizică de până la ea. Intenţia nu este
aceea de a înlocui o structură de putere cu alta, ci de a încerca un nou tip de raţionare,
care asumă relativismul hermeneutic, critică modernitatea şi fiinţa metafizicii moderne,
susţine nihilismul postmetafizic şi preferă evenimentul, instabilitatea şi metafora în
detrimentul oricărei universalităţi raţionaliste anistorice. Din lipsă de spaţiu, nu vom
lua aici în discuţie toate aceste trăsături, ci ne vom opri doar asupra modului în care
este concepută slăbirea fiinţei.
În privinţa raporturilor cu fiinţa, gândirea slabă ţine să dezvăluie caracterul
neargumentabil al trăsăturilor de stabilitate în prezenţă, eternitate etc. atribuite de
tradiţia metafizică. Pe urmele criticii lui Heidegger din Fiinţă şi timp, pentru care
fiinţa nu poate avea caracterul de generalitate al fiinţărilor simplu prezente, gândirea
slabă asumă această
„uitare a fiinţei”, trăgând ultimele consecinţe. Asumarea diferenţei ontologice va
conduce astfel la concluzia că „fiinţa nu este”, ci „se întâmplă”.53 Fiinţa
54
ca eveniment
este „înscrisă în contextele sale istorice, metaforice şi kenotice” , într-o advenire
niciodată completă,
niciodată stabilă, niciodată posibilă în baza vreunui nivel transcendental.
„Transcendentalul, cel care face posibilă orice experienţă de lume, este caducitatea
(subl. aut.)”, scrie Vattimo.
Tocmai acest sfârşit al metafizicii este, după filosoful italian, una dintre
cauzele întoarcerii contemporane a lui Dumnezeu, eliberat la rândul lui de dominaţiile
politicului, dogmaticii etc. Revenirea religiosului este autentică în măsura în care
acceptăm că o altă experienţă religioasă în afara celei seculare nu mai e cu putinţă:
„Ca şi în cazul uitării fiinţei, despre care vorbeşte Heidegger, şi aici [...] nu e vorba atât
de a reaminti originea uitată, refăcând-o prezentă cu toate drepturile ei; ci de a ne aminti
u că am
itat-o dintotdeauna, şi că readucerea în memorie a acestei uitări 55 şi a acestei distanţe
este ceea ce constituie singura experienţă religioasă autentică”.
Prin urmare, Dumnezeul mort se reîntoarce într-o nouă formă, mult slăbită
după extincţia de care avusese parte, iar gândirea slabă îi teoretizează întoarcerea. E
timpul să subliniem că „slăbiciunea” din această sintagmă nu are nimic de-a face cu

51
Oferim în continuare câteva trăsături, aşa cum reies ele din descriere pe care Vattimo o face în
GIANNI VATTIMO, PIER ALDO ROVATTI (ed.), Gândirea slabă (= Biblioteca italiană), traducere de
Ştefania Mincu, Pontica, Constanţa, 1998, p. 7.
52
Într-adevăr, în Genealogia moralei, Nietzsche afirmă: „… recomandînd «iubirea faţă de
aproape», preotul ascet recomandă de fapt un excitant pentru instinctul cel mai puternic şi mai legat
de viaţă, chiar dacă este administrat cu prudenţă – voinţa de putere” (vezi FRIEDRICH NIETZSCHE,
Genealogia moralei, traducere de Simion Dănilă, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 419).
53
VATTIMO, ROVATTI (ed.), Gândirea slabă, p. 16.
54
MCCAFFREY, The Return of Religion in France, p.
55
104. VATTIMO, A crede că mai credem, p. 7.

188
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

incapacitatea de a raţiona sau cu vreun fenomen al decadenţei pe care gândirea şi l-ar

recunoaşte, ci se referă la raporturile pe care această gândire le are cu temeiurile şi
fundamentele metafizice, cu acele prime principii care au justificat, de-a lungul
timpului, ideea de universalitate. Gândirea slabă
„înseamnă
c nu atât, sau nu în primul rând, o idee a unei gândiri mai conştiente de limitele ei,
are lasă deoparte pretenţiile marilor viziuni metafizice globale etc.; ci, mai ales, 56 o
teorie a slăbirii ca trăsătură constitutivă a fiinţei în epoca sfârşitului metafizicii.”
Dacă prin categoriile metafizice nu se mai poate accesa nimic de ordinul fiinţei
pline, această experienţă a slăbirii este singura posibilă. Gândirea slabă asumă
identitatea hermeneutică dintre fiinţă şi limbaj, de tradiţie heideggeriană,
„nu
c ca pe un mod de a regăsi fiinţa originară, adevărată, pe care metafizica a uitat-o prin
onsecinţele ei scientiste şi tehnologice; ci ca pe o cale pentru a întâlni din nou fiinţa
ca urmă, 57amintire, o fiinţă consumată şi slăbită (şi numai prin aceasta demnă de
atenţie)”.
Nu putem să nu remarcăm că presupoziţiile implicite pe care această gândire le
pune în lucru nici nu permit o altă soluţie: atât echivalenţa dintre fiinţă şi Dumnezeu,
cât şi inexistenţa unui58acces la fiinţă/Dumnezeu în afara categoriilor metafizicii sunt
criticabile şi inexacte. De aceea voi încerca să argumentez, cu ajutorul filosofiei şi
teologiei Sf. Dionisie Areopagitul, nu doar că gândirea slabă nu este singura soluţie de
refuz a dominaţiei metafizicii moderne, ci, mai mult, că atunci când sunt discutate
problemele ce privesc Tradiţia creştină, o discuţie a depăşirii idolatriei raţionale se
poate duce din chiar interiorul acestei Tradiţii. Cu alte cuvinte nu refuzul dogmaticii,
echivalată în mod tacit cu metafizica raţionalistă, ci descoperirea caracterului său
antinomic şi iconic, care trimite dincolo de ea, către Dumnezeul incomprehensibil, însă
fără a nega adevărul învăţăturilor de credinţă, adevăr la care Tradiţia Bisericii a ţinut şi
ţine cu atâta sfinţenie.

4. Afirmaţii şi negaţii
Problema dogme – apofatism sau despre categorial şi acategorial. Pentru a
răspunde creştinismului nihilist va trebui să clarificăm statutul gândirii în cazul Sf.
Dionisie şi modul în care aceasta trebuie depăşită. Nu cumva între nihilismul
postmodern şi apofatismul dionisian se iveşte o necesitate comună, aceea a
destituirii raţiunii din funcţia ei dominantă? În cuvintele lui Vattimo, nu cumva
slăbirea raţiunii se impune şi în cazul apofatismului dionisian, în măsura în care
întâlnim şi aici o negare a celor mai importante afirmaţii de credinţă? (Să ne amintim
că negaţiile din fragmentul dionisian citat mai sus sunt radicale: în discursul
apofatic nu mai sunt acceptate nici măcar conceptele de paternitate şi filiaţie, de
unitate şi treime!)
Aceste întrebări ascund în ele o presupoziţie inevitabilă: aceea a conflictului cu
raţiunea tare, justificatoare şi deţinătoare de principii. Transferată în câmpul filosofiei
Sf. Dionisie, această presupoziţie ia forma unei probleme sesizată de exegeţi şi
formulată astfel: la o analiză atentă, teologia apofatică pare incompatibilă cu
teologia numelor
56
Ibidem, p. 23.
57
VATTIMO, ROVATTI (ed.), Gândirea slabă, p. 7.
58
Vezi JOHN MILBANK, Theology and Social Theory: Beyond Secular Reason, 2nd edition,
Blackwell Publishing, Massachusetts/Oxford/Victoria, 2006, p. 297.
189
 NICOLAE TURCAN

divine, cu alte cuvinte între mistică şi dogmatică există o fractură. Problema dobândeşte
o formulare edificatoare la Lucian Blaga: absolutul acategorial al Sf. Dionisie
este altceva decât gândirea categorială a antinomiilor dogmatice. Dacă dogmele
operează cu concepte, pe care le folosesc în afara regulilor logicii, apofatismul
Sfântului Dionisie este
acategorial, fiindcă în acest caz chiar dacă funcţionarea în acord cu regulile logicii
rămâne59valabilă, categoriile sau conceptele nu mai sunt prezente decât pentru a fi
negate.
Problema e formulată şi de exegeţii Sf. Dionisie, care se întreabă nu doar cum
poate fi depăşită tensiunea dintre numirile divine şi negaţiile lor, ci şi cum poate fi
depăşită tensiunea dintre cunoaşterea transmisă de ierarhiile angelice (descrise în
tratatul Despre ierarhia cerească) sau bisericeşti (din Despre ierarhia bisericească) şi
teologia mistică
a cunoaşterii prin necunoaştere, unde nici un fel de intermediere nu pare a exista, nici
angelică, nici bisericească.60 Cu alte cuvinte, după cum au încercat unii comentatori să
explice, problema e reductibilă la a împăca un creştinism mistic, adică subiectiv şi
personal, cu unul al ierarhiilor, adică instituţional.61 De exemplu, pentru Meyendorff,
Mărturisitorul ar fi mai puţin influenţat de gândirea Sf. Dionisie, decât [Link] Maxim
a lui
Evagrie, în timp ce Sf. Grigore Palama ar corecta hristologic apofatismul dionisian.62
Exegeza ortodoxă recentă, tinde să rezolve aceste tensiuni, fără a le transforma în
contradicţii definitive. Andrew Louth susţine că extazul reciproc al iubirii dintre
Dumnezeu
şi om ocoleşte sistemul ierarhiei, a cărei funcţie rămâne cea teofanică, de arătare, către
cei încă necredincioşi, a slavei lui Dumnezeu prin frumuseţea armonioasă 63a
creaţiei.
Un alt comentator, Alexader Golitzin, afirmă că pentru Sf. Dionisie o asemenea
dihotomie nu există64, prin urmare soluţia care se impune este aceea a unor succesiuni
„ascensiunea mistică e stadiul final al unui itinerar care începe în capitolul de momente:
iniţial al
primului dintre tratatele dionisiene, Ierarhia Cerească”65. Chiar un nuanţat gânditor
catolic, precum Jean-Luc Marion, propune aici conceptul paradoxal al „medierii
nemijlocite”.66
Această problemă readuce în prim-plan statutul raţiunii şi al afirmativului
pentru teologia apofatică. Trebuie eliminate principiile şi fundamentele metafizice, aşa
cum propune Vattimo? În contextul nostru, se impune renunţarea la adevărurile
transmise de Sf. Tradiţie a Bisericii?
Rolul raţiunii la Sf. Dionisie. Dacă revenim la textele corpusului dionisian,
vom constata că autorul acestor scrieri este departe de a transforma apofatismul într-un
nihilism avant la lettre. Raţiunea umană nu este lichidată, ci o vom găsi invocată de Sf.
Dionisie în diferite contexte: atunci când se aduce motivaţia scrierii tratatului Despre
numirile dumnezeieşti, din ascultare („… poruncindu-ne să dezvoltăm şi să distingem
59
Vezi LUCIAN BLAGA, Eonul dogmatic, în Trilogia cunoaşterii, ediţie îngrijită de Dorli Blaga, studiu
60
introductiv de Al. Tănase, Minerva, Bucureşti, 1983, pp. 241-242.
Vezi, de exemplu, ALEXANDER GOLITZIN, Mistagogia experienţei lui Dumnezeu în Ortodoxie (= Mistica),
traducere
61
de Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu,
1998.
62
Ibidem, p. 69.
Pentru o discuţie asupra influenţei Sf. Dionisie Areopagitul asupra Sf. Maxim Mărturisitorul, vezi
ANDREW LOUTH, Dionisie Areopagitul: o introducere (= Philosophia Christiana), traducere de Ioan I. Ică
63
jr, Deisis, Sibiu, 1997, pp. 186-198.
Ibidem, pp. 148-149.
64
Vezi
65
GOLITZIN, Mistagogia experienţei lui Dumnezeu în Ortodoxie, p.
69.
66
Ibidem, p. 68.
Vezi supra.

190
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

cu raţiunea (διακρΐναι), pe măsura noastră, expunerile rezumative şi unitare ale minţii

atotînţelegătoare ale bărbatului acela”67); în înţelegerea adevărurilor de credinţă, în
acord
cu voinţa lui Dumnezeu („Astfel ne silim şi noi să unim prin cugetare şi să distingem
(καὶ ἐνοῦν τῷ λόγῳ καὶ διακρίνειν) cele dumnezeieşti precum cele dumnezeieşti
însele s-au unit şi s-au şi distins”68); în stadiul premergător contemplării prin negaţii, la
înţelegerea analogică ori dizanalogică a simbolurilor sau „sfinţitelor asemănări”.69 Deşi
poate ajunge la cunoaşterea inteligibilă, raţiunea umană rămâne limitată atunci când e
vorba de unirea cu Dumnezeu:
„Trebuie să ştim că mintea noastră are puterea de-a înţelege, putere prin care contemplă
cele inteligibile, dar unirea prin care se uneşte cu cele de dincolo de ea, întrece firea
minţii. De aceea trebuie să înţelegem cele dumnezeieşti nu în modul nostru, ci
ieşind
î din noi în
ntregime şi făcându-ne întregi ai lui Dumnezeu. Căci e mai bine să fim ai lui
Dumnezeu decât70 ai noştri. Căci aşa se vor da cele dumnezeieşti celor ce s-au unit cu
Dumnezeu.”
În acest paragraf se observă cu destulă claritate că limitele raţiunii sunt impuse
de faptul că experienţa unirii cu Dumnezeu este o stare de excepţie, Cel dincolo de
toate neputând fi capturat de niciun fel de aparat conceptual. Slăbiciunea raţiunii în
experienţa apofatică, pentru a vorbi în termenii lui Vattimo, nu are acelaşi sens pe care-
l avea la filosoful italian: ea nu inferează, în mod necesar, nici relativismul moral, nici
pe cel dogmatic, al adevărurilor de credinţă.
Rolul credinţei drepte la Sf. Dionisie. Importanţa credinţei rămâne decisivă,
fiindcă niciun fel de apofatism n-ar fi posibil în absenţa revelaţiei şi Întrupării. Ceea ce
se poate spune despre Dumnezeu are ca bază revelaţia prezentă în Sf. Scripturi, iar nu
vreo construcţie raţională, oricât de fastuos ar fi înveşmântată: „… despre această
dumnezeire mai presus de fiinţă şi ascunsă nu se cuvine a se grăi, nici a se cugeta ceva,
afară de cele spuse nouă din Sfintele Scripturi (ἐκ τῶν ἱερῶν λογίων)”.71 Rolul
revelaţiei depăşeşte simplul exerciţiu intelectual, afirmaţiile şi cuvintele ei cuprinzând
„nu o istorie simplă, ci o putere de desăvârşire a vieţii”.72 Credinţa este premergătoare
înţelegerii, căci oamenii „dacă nu vor crede, nici nu vor înţelege”73, de aceea nu poate
fi redusă la abisurile nihilismului. De asemenea, rolul pe care-l au pentru Sf. Dionisie
respectarea rânduielilor liturgice argumentează în favoarea ideii că apofatismul nu este
lipsit de repere.74 Sunt evidente importanţa botezului, precedată de învăţăturile pe care
diaconii trebuie să le împărtăşească neofiţilor.75 Să notăm că la începutul căii există o
luminare a minţii – cu alte cuvinte o treaptă a gândirii şi înţelegerii dogmelor – mai
înainte ca urcuşul să se îndrepte către tainele apofazei desăvârşite, unde raţiunea este
lăsată în urmă. Cât despre credinţa adevărată şi importanţa ei, niciun fel de agnosticism
sau relativism nu aflăm în scrierile areopagitice. Iată un paragraf în care credinţa este
67
ND, III, 2, 343 b.
68
ND, II, 6, 320 c-
d. 69 IC, II, 5, 16 a.
70
ND, VII, 1, 459 d-
a. 71 ND, I, 2, 284 c.
72
Ep., IX, 2, 610 c.
73
IB, VII, III, 1, 265 a.
74
Vezi IB, IV, 10, 221
b.
75
Vezi IB, V, I, 7, 236 d-a.
191
 NICOLAE TURCAN

afirmată cu toată tăria, ceea ce atestă că apofaza şi dogmele nu se află în niciun fel de
contradicţie:
„Căci dacă ştiinţa uneşte pe cei ce cunosc cele cunoscute, şi dacă neştiinţa este
cauza schimbării continui şi a împărţirii pentru cel necunoscător, pe cel ce crede în
adevăr, cum zice Sfânta Scriptură, nu-l mişcă nimic din locaşul credinţei adevărate (cf.
Ef. 4, 13) în care va avea statornicia identităţii nemişcate şi neschimbate. Fiindcă cel
unit cu adevărul ştie bine că are binele, chiar dacă mulţi spun că a ieşit din el. Căci
aceia au uitat, cu adevărat, din rătăcire, de adevăr, pentru că au căzut din credinţa
adevărată. Dar acesta se ştie cu adevărat pe sine nu (cum spun aceia) aiurind, ci eliberat
de pornirea nestatornică şi schimbătoare în varietatea de tot felul a rătăcirii, prin
adevărul simplu şi pururea rămas la aceleaşi, şi la fel. De aceea mor pentru adevăr în
toată ziua învăţătorii conducători ai înţelepciunii dumnezeieşti avută de noi, mărturisind,
cum
a se cuvine, prin tot cuvântul şi fapta cunoştinţei unitare a
devărului creştinilor, că este pentru toţi cel mai simplu şi mai dumnezeiesc, mai bine
zis – cunoaşterea
76 lui este singura cunoştinţă adevărată şi unică şi simplă a lui
Dumnezeu.”
Cu argumentul adus de acest text, demonstraţia că statutul credinţei rămâne
indiscutabil la Sf. Dionisie se rotunjeşte. Prin urmare, ceea ce va urma, teologia
apofatică şi negaţiile ei, nu vor lichida importanţa afirmaţiilor, ci doar idolatria lor.
Apofatismul. Prin teologia apofatică are loc o ieşire din metafizica raţionalistă,
scopul final al progresivelor negaţii nefiind un concept raţional, ci o realitate nonobiec-
tivabilă şi incognoscibilă.77 Între Dumnezeu şi fiinţă se deschide o prăpastie care face
cu neputinţă oprirea în cadrele unui discurs ontologic. Mai presus de fiinţă şi de esenţă,
cu totul altul decât fiinţele create, Dumnezeu rămâne a fi cunoscut prin unirea cea mai
presus de minte. Numele divine, aşa cum le citeşte Sf. Dionisie în scripturi, ţin de o
teologie afirmativă care nu ajunge la experierea Celui Preaînalt. Chiar conceptul de
fiinţă, central metafizicii occidentale, nu poate fi omologat cu Dumnezeu, fiind la rândul
lui tot un nume divin care exprimă, dar şi ascunde în acelaşi timp, fiind aidoma
celorlalte nume care
trebuie depăşite printr-o teologie apofatică. Fiinţa nu este Dumnezeu, iar Dumnezeu nu
este fiinţa, ci mai presus de fiinţă.78 Sesizăm aici o depăşire a metafizicii, în măsura în
care categoriile ei rămân în urma urcuşului către Dumnezeu.
Prin refuzul obiectivităţii adevărului şi al capacităţii de epuizare a acestuia în
formule închise, „clare şi distincte”, după celebra expresie a lui Descartes, apofatismul
este o depăşire care nu seamănă însă cu agnosticismul, iraţionalismul sau misticismul
individualist. Cunoaşterea prin afirmaţii, în calitate de cunoaştere nedeplină şi
neîncheiată,
rămâne pentru apofatism „punctul de plecare potenţial pentru realizarea unei relaţii
empirice cu realitatea desemnată”79. Din acest punct de vedere, şi observând limitele
acestei
metafizici a credinţei, nu greşim prea mult dacă o transpunem în termenii slăbirii: chiar
dacă nu slăbirea postmodernă, totuşi o slăbire care de fiecare dată reclamă necesitatea
împlinirii printr-o teologie a experienţei, printr-o teologie apofatică. De aceea nu e de
mirare că urcuşul apofatic are de fiecare dată conştiinţa depăşirii celor cunoscute, în
virtutea faptului că ele sunt Celui ascuns.
76
ND, VII, 4, 472 c – 473 a.
77
Vezi YANNARAS, Heidegger şi Areopagitul, p. 86.
78
Vezi, de exemplu, ÉTIENNE GILSON, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pînă la
sfîrşitul
secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stănescu, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.
77. 79 YANNARAS, Heidegger şi Areopagitul, pp. 81-82.

192
 SF. DIONISIE AREOPAGITUL ÎN CONTEXTUL FILOSOFIEI POSTMETAFIZICE

5. În loc de concluzii: cele două moduri ale depăşirii

E momentul să ne întrebăm asupra modurilor depăşirii şi să oferim un răspuns
creştinismului nihilist al lui Gianni Vattimo. Am văzut că gândirea slabă refuză orice
întemeiere metafizică, nemaipăstrând nimic în acest abandon, nici urmele, nici direcţia.
Poate că rămâne o anumită susceptibilitate sporită, o veghe a gândirii slabe ca nu
cumva marele refulat, care e metafizica, să se întoarcă pe neaşteptate. Această strădanie
de abandon radical merge până acolo încât aruncă umbra îndoielii chiar asupra
propriului demers: pentru a nu deveni la rândul lui un temei tare, gândirea slabă se
recunoaşte ca o gândire, iar nu ca gândirea în afara căreia nicio alta n-ar mai fi cu
putinţă. Această modestie – care izvorăşte din conştiinţa că în siajul hermeneuticii şi
după metodele ei se pot oferi şi alte interpretări, la fel de valide şi la fel de lipsite de o
autoritate metafizică – ţine să păstreze gândirea slabă între hotarele slăbirii principiale
care o caracterizează şi subliniază încă o dată definitiva despărţire de gândirea forte a
metafizicii.
Ei bine, deşi se aseamănă în dorinţa depăşirii formulelor metafizice, incapabile
să redea adecvat pe Dumnezeul cel suprafiinţial, teologia apofatică a Sf. Dionisie face
un salt dincolo de metafizica modernă, depăşind în acelaşi timp şi gândirea slabă.
Discursul Sf. Dionisie nu are în el nimic relativist: el vehiculează adevărul în calitate
de adevăr al tradiţiei apostolice şi în acelaşi timp cheamă la iubirea unificatoare a
omului cu Dumnezeu cu o tărie ale cărei rădăcini se află în revelaţia Sf. Scripturi şi în
experienţa Bisericii – revelaţie neîncetată a Duhului Sfânt.
Revenind la ideea depăşirii, teologia apofatică recunoaşte incapacitatea
teologiei catafatice de a exprima incognoscibilitatea dumnezeiască. Depăşirea pe care
o propune este la fel de radicală, cu cea din cazul gândirii slabe: negaţiile merg
până într-acolo încât recunoaştem în ele chiar „anularea” definiţiilor dogmatice ale
Bisericii, după cum am văzut în cazul negării numelor de Tată şi de Fiu. Această
depăşire nu trebuie lecturată în sens nihilist, fiindcă Sf. Dionisie îi avertizează pe
cei neiniţiaţi „să nu socotească că negaţiile sunt opuse afirmaţiilor (τὰς ἀποφάσεις
ἀντικειμένας εἶναι ταῖς καταφάσεσιν)”.80 Depăşirea apofatică este un urcuş şi
un mod de vieţuire care păstrează direcţia indicată de dogme şi, chiar dacă realizează
o depăşire radicală, ea nu are loc într-un sens aleatoriu sau relativ, ci între hotarele
revelaţiei dumnezeieşti. Să ne
amintim că gândirea dogmatică, 81profund antinomică (după cum semnala filosoful
român Lucian Blaga ), este sinonimă, după Vladimir Lossky, cu „regula
şi structurează folosirea negaţiilor apofazei, excluzând „orice tentativănonopoziţiei”
de a reduce
Trinitatea ipostaselor la o Unitate primordială transpersonală”.82
De aceea, chiar dacă e animată de acelaşi patos al depăşirii conceptelor
metafizice, idoli morţi ai minţii care-L obiectualizează pe Dumnezeu, gândirea
apofatică este diferită de gândirea slabă prin aceea că se află într-un continuu urcuş
către Dumnezeu în direcţia indicată de fundamentele dogmatice (deşi această
subliniere nu reuşeşte să spună prea multe!), iar nu într-un simplu abandon, fie el şi
revoluţionar, al acestora. Apofatismul este depăşire, iar nu absenţă, după cum ţine să
sublinieze Sf. Dionisie:
80
TM, I, 2, 540 b.
81
Vezi excelenta demonstraţie din BLAGA, Eonul dogmatic.
82
VLADIMIR LOSSKY, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 19.
193
 NICOLAE TURCAN

„Căci lipsa minţii şi a simţirii trebuie cugetate la Dumnezeu prin depăşire, nu ca

absenţă, precum şi neraţionalul îl atribuim Celui mai presus de raţiune, şi
s nedesăvârşirea Celui
upradesăvârşit şi anterior desăvârşirii. Şi întunericul83neluminat şi nevăzut îl atribuim
Celui de neapropiat, prin depăşirea luminii văzute.”
O depăşire care, chiar dacă prin anvergura şi radicalitatea ei pare a semăna cu
nihilismul propus de creştinismul gândirii slabe, reprezintă experienţa Dumnezeului viu
al credincioşilor Bisericii, fiindcă apofatismul nu este doar starea excepţională a celor
de talia dumnezeiescului Dionisie, ci, fiind „…prezent pe toate treptele urcuşului
după cum scrie Părintele Stăniloae, se îmbină mereu cu cunoaşterea catafatică,spiritual”84,
după
măsura fiecăruia.85

83
ND, VII, 2, 460 a.
84
DUMITRU STĂNILOAE, Ascetică şi mistică creştină sau teologia vieţii spirituale, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj, 1993, p. 217.
85
Vezi DUMITRU STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ediţia a doua, Institutul Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pp. 92-93.
194
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

DANIEL JUGRIN∗

ABSTRACT. Precursors of the Negative Theology in Greek Tradition. Via negativa

is the most remarkable feature of the philosophical life of late antiquity, Greek and
Christian, and can be defined as the step by step removal of the concrete attributes of a
thing, until its essential and transcendent character is revealed. Via negativa proceeds
to refine and transcendentalize thought by removing and negating concepts which are
part of the sensible world. The negative method is intimately involved with major
epistemological themes of Greek philosophy, including the notions of unity, being,
reason, thought and the logic of predication. It is a matter not only of Greek logic, but
also of ontology, since it involves the notion of the incremental generation of reality,
by interrelated interconnected stages. Two distinct technical terms mark the Greek
view of negation: ἀπόφασις is the basic word for negation, whereas ἀφαίρεσις (or
“abstraction”) frequently comes close to it. The notion of exclusion is strong in
apophasis, and Plato uses negation in this way, defining the rest as the denying of
motion. Deriving from aphaireo, the notion of abstraction refers fundamentally to an
act of taking away, or the removal of something. Both negation and abstraction come
close to another notion in Aristotle, that of privation (στέρησις) and all three may refer
to a process of intellectual removal of a characteristic. Negation seems, then, to
amount to depriving an entity of a characteristic.

Keywords: via negativa, negative theology, apophasis, aphairesis, steresis.

1. Ce este via negativa?

Via negativa reprezintă cea mai remarcabilă caracteristică1 a vieţii filosofice în
antichitatea târzie – greacă şi creştină –, şi este destul de puţin cunoscută în orizontul
cercetării contemporane.
Metoda negativă caută să utilizeze limbajul într-o manieră care îi va permite să
se ridice dincolo de sine, şi este referită de obicei ca via negativa, sau metoda apofatică
(negativă). Ea primeşte o formulare clară la Plotin, o dezvoltare de proporţii la Proclus
şi Damascius, iar, în ceea ce priveşte creştinismul, este utilizată de Clement
Alexandrinul, într-o mică măsură de Origen şi Augustin, şi într-o manieră mai
largă de Părinţii Capadocieni, Grigorie şi Vasile. Via Negativa este, desigur, centrală
în ceea ce-l priveşte
pe Dionisie Pseudo-Areopagitul. 2Ea implică curăţirea minţii de conţinutul său pentru a
putea păşi în „întunericul mistic” .

∗
Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae”, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi,
1
apofatism@[Link]
R. Mortley, From Word to Silence, vol. 2: The Way of Negation, Christian and Greek, Peter Hanstein
Verlag, Bonn / Frankfurt am Main, 1986, p. 15.
2
Cf. Idem, From Word to Silence, vol. 1: The rise and fall of logos, Peter Hanstein Verlag, Bonn /
Frankfurt am Main, 1986, p. 125.
 DANIEL JUGRIN

Via negativa poate fi definită ca îndepărtarea pas cu pas a atributelor concrete ale
unui lucru, până când caracterul său esenţial şi transcendent este dezvăluit: constituie
procesul prin care gândirea se purifică pe sine de imaginile sensibile3. Via negativa
procedează la a
rafina şi transcendentaliza cugetarea prin îndepărtarea şi negarea conceptelor care sunt
propriu-zis parte a lumii sensibile. Procesul purgativ lasă gândirea într-o stare mai pură
şi mai capabilă de a atinge şi înţelege entităţi transcendente4.
În mod clar, calea negaţiei este o activitate faza a doua, venind după prima
revărsare de entuziasm faţă de limbaj şi discursul ştiinţific. Prima perioadă a filosofiei
greceşti – de la presocratici până la Aristotel – arată o mare încredere în abilitatea
limbajului de a
transmite date esenţiale despre realitatea umană şi cosmică: arta logosului era cea mai
înaltă realizare a speciei umane până atunci5.
Îndoieli privind limbajul au survenit printre filosofi, şi în dialogul Parmenide al
lui Platon se dezvoltă această temă pe parcursul dezbaterii sale privind relaţia dintre
Fiinţă, unitate şi limbaj. Parmenide începe cu o discuţie privind teoria formelor, şi
una din
preocupările lui Platon aici este de factură epistemologică: fără existenţa unei
fundament stabil pentru lucruri pare imposibil ca gândirea să aibă ceva pe care să se
sprijine6.
Urmează apoi seria de opt ipoteze privind unitatea, care nu se referă doar la
unitate şi multiplicitate, ci şi la evaluarea discursului în lumina afirmaţiilor făcute
despre Unu. Prima ipoteză îl are pe Unu în forma sa cea mai pură, fără părţi, fără formă,
fără început şi sfârşit, şi fără mişcare sau repaus. Dacă Unu ar fi descris în felul acesta, se
poate concluziona
că nu se poate obţine vreo descriere de ordin raţional în ceea ce-l priveşte, nici
vreo percepţie, opinie sau ştiinţă7.
Speusippos – imediat după Platon – a mers mai departe şi a ridicat pe Unu la
poziţia de mai presus de Bine, Intelect, Fiinţă şi Unu matematic. Deşi pronunţarea lui în
ceea ce priveşte
valoarea discursului nu a supravieţuit, putem presupune că el a fost precursorul
teologiei negative8. Chiar şi în aceste condiţii, revendicarea acestui titlu poate fi atribuită
lui Platon9,
întrucât el face următoarea observaţie în ceea ce priveşte discursul: „Drept care, consider că
cel ce cuprinde în cuget un existent oarecare îl vede fărâmiţat, împărţit în crâmpeie,
fiindcă întotdeauna, într-un fel sau altul, cuprinde un soi de îngrămădire în care Unu nu
e de găsit”10.
Această observaţie despre puterea de defragmentare a discursului îşi va găsi
ecou direct pe tot cuprinsul istoriei filosofiei greceşti, după cum devine din ce în ce
mai clar
faptul că raţiunea este pentru multiplu şi că dacă ar fi aplicată unităţii, în mod inevitabil
ar fărâmiţa-o, astfel că limbajul şi unitatea sunt văzute a fi pur şi simplu incompatibile11.
3
R. Mortley, The Way of Negation…, p.
18. 4 Ibidem, p. 258.
5
Idem, „What is Negative Theology? The Western origins”, Prudentia, Supplementary Number 1981, Via
Negativa Conference (1981: University of Sydney), p.
6
5.
7
Platon, Parm. 135b-c.
Platon, Parm. 142a: „El, aşadar, nu admite denumire, nu este rostit, nici gândit, nici cunoscut şi nimic din
tot ce fiinţează nu e în măsură să-l resimtă”. Cf. trad. rom. S. Vieru în: Platon, Opere VI, ed. îngrijită de
8
C. Noica et. al., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 105.
Cf. Ph. Merlan, From Platonism to Neoplatonism, third edition, revised, The Hague, Martinus Nijhoff,
1968, p. 128.
9
Cf. W. Franke, On What Cannot Be Said: Apophatic Discourses in Philosophy, Religion, Literature, and
the
10
Arts, Vol. I: Classic Formulations, University of Notre Dame Press, Indiana, 2007, p.
37.
11
Parm. 165b.
R. Mortley, „What is negative theology?”, p. 6-7.
196
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

2. Termenii tehnici greceşti ai via negativa

Doi termeni tehnici distincţi marchează viziunea greacă privind negaţia:
ἀπόφασις este cuvântul de bază pentru „negaţie”, în timp ce ἀφαίρεσις (sau
„abstracţia”) apare în mod frecvent apropiat de primul. Apophasis este, în mod
particular, la fel ca apophansis, din punct de vedere morfologic, dar cel din urmă,
derivând din apophaino, semnifică
„declaraţie”, „formulare”, „predicaţie”. Apophansis se apropie de opusul termenului în
discuţie, deşi kataphasis („aserţiune”) este în fapt opusul său12.
Noţiunea de excludere este foarte puternică în ceea ce priveşte termenul apophasis,
pe care Aristotel îl defineşte astfel: „Afirmaţia este o enunţare a 13ceva despre ceva.
Negaţia, în schimb, este 14enunţarea desprinderii a ceva de ceva” .
Plato, în Cratylos , foloseşte negaţia definind repausul ca negaţia mişcării. Este ca
şi cum un atribut este îndepărtat dintr-o entitate în discuţie, şi din acest motiv
comportamentul noţiunii de abstracţie este unul similar15.
În limbajul obişnuit, „a abstractiza” (aphairein, abstrahere) semnifică „a da”
(airein) sau „a trage” (trahere) „ceva la o parte” (apo, ab). Termenul este, de asemenea,
utilizat cu referire la scăderea matematică. Este important de semnalat două trăsături
conţinute în semnificaţia termenului. Mai întâi, ceea ce poate fi numită negaţie. În
procesul de îndepărtare există ceva care nu mai face parte din obiect, şi, în acest sens,
este „negat”. A doua conotaţie a lui „a îndepărta” implică conservarea, în sensul că în
mai toate procesele de acest fel, există un nucleu care se conservă. Aphairesis în sensul
său non-tehnic poate fi rezumat în termenii celor două aspecte. Este un proces care se
aplică la un întreg. El „îndepărtează” sau
„neagă” parte din acest întreg, şi,16 de asemenea, „conservă”, de obicei, însă nu
întotdeauna, o parte din original .

3. Abstracţia şi negaţia la Platon

Metoda lui aphairesis este conceptul fundamental al teologiei negative în prima
generaţie a exponenţilor săi, adică medioplatoniştii şi Plotin, şi Clement Alexandrinul –
de partea creştină. Teologia negativă începe cu simpla tehnică a abstractizării în scopul
de a lua în considerare mai degrabă ideile decât corpurile17.
Derivând din aphaireo, abstracţia se referă în mod fundamental la un act de
îndepărtare sau suprimare a ceva. Atât negaţia, cât şi abstracţia se apropie de o altă
noţiune – la Aristotel – aceea de privaţie (steresis), şi toate trei se pot referi la un
proces
intelectual de îndepărtare a unei18caracteristici. Negaţia pare deci a echivala cu privarea
de o caracteristică a unei entităţi .

12
Idem, The rise and fall of logos, p. 126.
13
De Interp. 17a25: κατάφασις δέ ἐστιν ἀπόφανσις τινὸς κατὰ τινός͵ ἀπόφασις δέ ἐστιν
14
ἀπόφανσις τινὸς ἀπὸ τινός. Cf. trad. rom. C. Noica, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 13-14.
426d: „Cât despre repaus, acesta exprimă negaţia mişcării, şi i se spune astfel doar pentru
înfrumuseţare”
(ἡ δὲ στάσις ἀπόφασις τοῦ ἰέναι βούλεται εἶναι͵ διὰ δὲ τὸν καλλωπισμὸν στάσις ὠνόμασται).
Cf.15trad. rom. C. Partenie, Humanitas, Bucureşti, 2002, p.
309.
16
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 126.
J. N. Martin, Themes in Neoplatonic and Aristotelian Logic. Order, Negation and Abstraction, Ashgate
17
Publishing, 2004, p. 38.
R.
18
Mortley, „What is negative theology?”, p.
7. Idem, The rise and fall of logos, p. 126.
197
 DANIEL JUGRIN

Sofistul19 se referă la îndepărtarea răului din suflet ca o formă de purificare, şi

această identificare a abstracţiei cu purificarea ar putea constitui foarte bine punctul de
plecare în ceea ce priveşte efortul nostru de a înţelege semnificaţia abstracţiei. În mod
similar, în Alcibiade (150D), Atena se spune că îndepărtează (αφαλειν) vălul de pe
ochii lui Diomede. Socrate spune că vălul trebuie, în mod similar, îndepărtat de pe
suflet pentru ca cineva să poată să distingă binele şi răul. În mod ocazional, Platon
utilizează
cuvântul în relaţie cu procesele20intelectuale, ca atunci când se referă la un proces de
reducţie conceptuală . De altfel, atât substantivul, cât şi verbul au sensul de
„îndepărtare
din” sau „înlăturare din” şi sunt utilizate cu aceste sensuri în diverse locuri, însă nu
găsim o dezvoltare a termenului în relaţia cu procedurile intelectuale. Acest fapt este
curios, mai ales prin prisma faptului că aphairesis este un termen cheie în
medioplatonism şi în platonismul târziu şi trebuie să cercetăm dincolo de orizontul
strict platonic pentru a descoperi explicaţia originii sale. Este, de asemenea, curios
faptul că într-un dialog anume, aphairesis este utilizat în mod repetat într-o manieră
sistematică şi logică, şi aici găsim
indiciul pentru utilizarea sa ulterioară: abstracţia are loc21atunci când o caracteristică
este îndepărtată pentru a stabili o anumită clasă sau specie .
Poate cea mai clară prevestire a dezvoltării ulterioare ar trebui considerată cea din
pasajul de la 268d din Omul politic22: aceasta este întocmai modalitatea în care a fost
utilizată metoda abstracţiei, întrucât implică îndepărtarea sistematică a caracteristicilor
unui obiect, până ce se descoperă aspectul esenţial al lui. În pasajul anterior nu se
operează într-un sens metafizic, întrucât realitatea căutată nu este Unu transcendent –
sau alt tip de existenţă transcendentă –, ci mai degrabă portretul omului politic.
Abstracţia este utilizată
ca un instrument pentru definiţie, prin care caracteristicile neesenţiale sunt îndepărtate
una câte una, până când lucrul însuşi este clar din punct de vedere conceptual23.
Platoniştii târzii întrebuinţează această tehnică în scopul cunoaşterii lui Unu şi
oferă ca analogie o versiune matematică a ei, prin care volumul este abstras dintr-o
figură geometrică, apoi suprafaţa, şi linia şi, în final, punctul. Un indiciu al asocierii lui
aphairesis cu modelul matematic poate fi găsit în Omul politic, unde există o
preocupare în legătură

19
227d: „Şi pentru suflet, aşadar, în măsura în care am obţine îndepărtarea răului, am vorbi în chip
potrivit numind procedeul purificare” (Καὶ ψυχῆς ἄρα͵ καθ΄ ὅσον ἂν εὑρίσκωμεν κακίας
ἀφαίρεσίν τινα͵
20
καθαρμὸν αὐτὸν λέγοντες ἐν μέλει φθεγ ξόμεθα). Cf. trad. rom. S. Vieru, 1989, p. 329.
Parm. 158C: „Dar dacă am urmări ca din lucruri de felul acesta să desprindem cu gândul, pe cât ne stă în
puteri, părticica cea mai neînsemnată…”. (εἰ ἐθέλοιμεν τῇ διανοίᾳ τῶν τοιούτων ἀφελεῖν ὡς
οἷοί τέ ἐσμεν ὅτι ὀλίγιστον͵ οὐκ ἀνάγκη καὶ τὸ ἀφαιρεθὲν ἐκεῖνο͵ εἴπερ τοῦ ἑνὸς μὴ
μετέχοι͵
21
πλῆθος εἶναι καὶ οὐχ ἕν). Cf. trad. rom. S. Vieru, 1989, p. 127.
Om. Pol. 263c-d: „Şi mi-ai arătat clar că tu crezi că, luând o parte, poţi îndepărta restul, ca fiind un
singur
gen, de vreme ce, numindu-le animale, tu aveai un singur nume pentru toate.” (Καὶ ἔμοιγε δὴ
τότ΄ ἐφάνης μέρος ἀφαιρῶν ἡγεῖσθαι καταλιπεῖν τὸ λοιπὸν αὖ πάντων γένος ἕν͵ ὅτι πᾶσι
ταὐτὸν ἐπονομάζειν ἔσχες ὄνομα͵ θηρία καλέσας). Alte pasaje unde este prezentată această
tehnică includ:
22
258c, 262a-b, 291c, 292d, 303c, 303d-e.
268d: „Aşadar, trebuie ca, pornind de la început să înaintăm pe altă cale. (…) Amestecând aici şi puţină
 joacă; pentru că trebuie să ne folosim de o bună parte dintr-un mit mare, şi după aceea, desprinzând,
aşa cum am procedat mai înainte, parte după parte, să ducem cercetarea noastră până la punctul
culminant.” (Σχεδὸν παιδιὰν ἐγκερασαμένους· συχνῷ γὰρ μέρει δεῖ μεγάλου μύθου
προσχρήσασθαι͵ καὶ τὸ λοιπὸν δή͵ καθάπερ ἐν τοῖς πρόσθεν͵ μέρος ἀεὶ μέρους
ἀφαιρουμένους ἐπ΄ ἄκρον
23
ἀφικνεῖσθαι τὸ ζητούμενον.)
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 136.
198
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

cu definiţia regelui, şi străinul susţine că ei ar fi reuşit să schiţeze „chipul regesc”.

Cuvântul schema este împrumutat, probabil, dintr-un context matematic, şi se referă
la formă, extensiune, într-un sens geometric. Platon poate foarte bine să folosească
o abordare
matematică a definiţiei – una curentă sau cunoscută în Academie –, şi să ne avertizeze
în legătură cu acest fapt prin utilizarea cuvântului de mai sus24.
În timp ce termenul aphairesis se referă la îndepărtarea de atribute, celălalt
termen principal pentru negaţie, apophasis, are un interval semantic diferit. Ambii
termeni sunt asociaţi cu teologia negativă în platonismul târziu şi în perioada patristică,
dar ei îndeplinesc cumva funcţii diferite. Pare a exista la Platon sugestia că negaţia
este o modalitate de a sta în opoziţie: astfel, în Cratylos (426D), repausul se spune a fi
negaţia mişcării. Acest exemplu, singur, poate fi făcut să apară conform cu logica
abstracţiei, întrucât repausul
poate fi descris ca o stare ce rezultă din îndepărtarea mişcării. Cu toate acestea,
Sofistul 25
(257B) arată faptul că exista o viziune conform căreia negaţia implica
opoziţia .
Potrivit acestei viziuni, „non-mişcarea” nu semnifică repausul, ci este indefinită,
referindu-se la „orice altceva în afară de mişcare”. Ceea ce este referit este lăsat deschis
prin aplicarea negativului, şi, în fapt, se deschide o infinitate de posibilităţi, minus una26.
Această formă a negaţiei este înţeleasă ca făcând o declaraţie cu privire doar la
diferenţă, şi nu există nici un sens potrivit căruia negativul contrazice sau se opune. O
negaţie este, de aceea, foarte mult o declaraţie deschisă: „o afirmaţie non-specifică”.
Non-XIsemnifică orice în afară de X.
ar „în cazul vorbirii ştim că se produce următorul lucru. (…) Afirmaţia şi negaţia.”27
Limbajul este, de aceea, compus doar din două manevre, şi ele nu sunt deosebite, de
vreme ce negaţia devine o formă indefinită a aserţiunii28.

4. Semnificaţia lui ἀφαίρεσις la Aristotel

ἀφαίρεσις, potrivit sensului său etimologic, vrea să exprime o „acţiune de
îndepărtare”. Αφαιρειν semnifică, într-adevăr, „a elimina”, „a scădea”, apoi „a
îndepărta” şi „a reduce”; verbul însuşi vine de la απο, αιρεω („a lua”).
În opera lui Aristotel, ἀφαίρεσις este utilizat în acest sens primar, foarte realist
şi concret: ἀφαίρεσις desemnează deci anumite modificări fizice, afectând realitatea:
reducţia29 sa, diminuarea30 sa, îndepărtarea uneia din părţile 31
sale. Deţine, în aceeaşi
măsură, sensul de respingere, eliminare a ceva inutil32.
24
Ibidem, p. 136.
25
Sof. 257b-c: Οὐκ ἄρ΄͵ ἐναντίον ὅταν ἀπόφασις λέγηται σημαίνειν͵ συγχωρησόμεθα͵ τοσοῦτον δὲ
μόνον͵ ὅτι τῶν ἄλλων τὶ μηνύει τὸ μὴ καὶ τὸ οὒ προτιθέμενα τῶν ἐπιόντων
ὀνομάτων͵ μᾶλλον δὲ τῶν πραγμάτων περὶ ἅττ΄ ἂν κέηται τὰ ἐπιφθεγγόμενα ὕστερον
τῆς ἀποφάσεως ὀνόματα. („Aşadar, nu vom fi de acord să spunem că negaţia înseamnă
contrariul, ci doar că „ne” sau „nu” indică un lucru din cele diferite, când sunt puse înaintea
lucrurilor asupra cărora sunt instituite
numele
26
pronunţate după negaţie”) Cf. trad. rom. Noica, în: Platon, Opere, VI, 1989, p. 369-
370.
27
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 137.
Sof. 263e: Καὶ μὴν ἐν λόγοις γε αὖ ἴσμεν ἐνὸν (…) Φάσιν τε καὶ ἀπόφασιν. Cf. trad. rom. Noica,
28
1989, p. 379.
R. 29
Mortley, The rise and fall of logos, p.
137. Phys.30
I, 7, 190b 7.
31
Phys.
206a.15. Met.
32
1022b31.
GA I. 18, 726a.21.
199
 DANIEL JUGRIN

Dar ἀφαίρεσις nu semnifică doar această reducţie în cadrul ordinii fizice; acest
termen exprimă, de asemenea, o anume operaţie intelectuală de scădere33. Această
operaţie intelectuală procedează la un fel de îndepărtare, de diminuare34.
Într-o serie de texte, atât de logică, cât şi de fizică sau metafizică, ἀφαίρεσις
este folosit într-o locuţiune cu un sens foarte precis şi foarte tehnic. Este vorba de
desemnarea
unei operaţii intelectuale care să ne permită să atingem existenţele matematice.
Expresiile tehnice τὰ ἐξ ἀφαιρέσεως35, τὰ ἐν ἀφαιρέσει36, τὰ δι΄ ἀφαιρέσεώς37
ne indică
rezultatele proprii ale acestei abstracţii. Aceste existenţe matematice, roade ale
abstracţiei, rămân întotdeauna în cadrul abstracţie, în sensul că ele nu au vreo existenţă
separată de cea pe care le-o dă abstracţia. Ele nu pot să se separe deci de aceasta.
Pentru a exprima toate aceste relaţii cauzale ale abstracţiei în ceea ce priveşte
existenţele matematice, Aristotel utilizează aceste adverbe diferite: ἐξ, ἐν, δια38.

5. Distincţia dintre negaţie şi abstracţie

Termenii aphairesis şi apophasis diferă în felul următor: primul neagă o caracteristică
anume a unei entităţi, îndepărtând-o în mod efectiv şi dând naştere, astfel, la o absenţă,
care apophasis eşuează în a o genera. Apophasis este asociat cu atribuirea ne-fiinţei: nu pe
creează un39gol conceptual, ci mai degrabă atribuie caracteristica ne-fiinţei, sau
alteritatea.
Date fiind acest condiţii, e evident de ce Aristotel poate să trateze termenul
„non-om” ca un substantiv40indefinit, după ce respinge faptul că un astfel de termen este
o afirmaţie sau o negaţie . Negaţia, în acest caz, lasă deschis intervalul de posibile
afirmaţii, şi, în acest fel, poate fi descris ca un substantiv căruia îi lipseşte definiţia.
Lipsa de determinaţie a conceptelor negative i-a oferit lui Aristotel prilejul să le
numească αοριστοι. Boethius41 traduce apoi αοριστoς cu infinitus, în loc de
indefinitus („nedeterminat”). Poate că el avea în gând faptul că un concept negativ,
„non-A”, dacă
nu poate fi determinat în chip pozitiv în mod complet, cuprinde un număr infinit de
concepte coordonate42.
33
Top. 118b.16.
34
M. D. Philippe, „Aphairesis, prosthesis, xorizon dans la philosophie d’Aristote”, Revue Thomiste 48,
35
1948, p. 462.
36
PA I, 1, 641b11-12; An. Post. 18, 81b3; De caelo III, 1, 299a16.
De
37
anima III, 7, 431b12; III, 4, 429b18; III, 8, 432a5; I, 1, 403b7-
15.
38
EN VI, 9, 1142a18.
M.39D. Philippe, „Aphairesis, prosthesis, xorizon dans la philosophie d’Aristote”, p.
462.
40
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 137.
De Interp. 16a31: τὸ δ΄ οὐκ ἄνθρωπος οὐκ ὄνομα· οὐ μὴν οὐδὲ κεῖται ὄνομα ὅ τι δεῖ καλεῖν
αὐτό͵ οὔτε γὰρ λόγος οὔτε ἀπόφασίς ἐστιν· ἀλλ΄ ἔστω ὄνομα ἀόριστον. („Expresia „non-
om” nu este un nume. În adevăr, nu există nici un termen determinat care să o desemneze, fiindcă ea
nu este nici
41
o vorbire, nici o negaţie. Să-i zicem atunci un nume nedeterminat.”) Cf. trad. rom. C. Noica, p. 9.
„…ab Aristotele vero infinitum nomen vocatum est;”. Cf. Boethius, In librum Aristotelis de
interpretatione libri duo, De enuntiationibus infinitis, în col. „Patrologia Latina”, J.P. Migne (ed.), vol.
42
64, col. 341 şi 520.
Th. Ziehen, Lerbuch der Logik auf positivischer Grundlage mit Beriicksichtigung der Geschichte der
Logik,
A. Markus & E. Weber, Albert Ahn, Bonn, 1920, p. 552; trad. rom. în: Anexa la Aristotel,
Categorii, trad. de Tr. Brăileanu, Paideia, Bucureşti, 2006, p. 70.

200
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

Aristotel încheie chestiunea privind modul cum trebuie formulată „opoziţia” negaţiei
prin utilizarea termenului „contradictoriu” (antiphatikos), notând faptul că anumite
declaraţii contradictorii conţin „contrarii” sau „opoziţii” (enantiai43).
Nu toate negaţiile, însă, implică contrarii sau opoziţii: de exemplu, declaraţia despre
un lucru că „el este bun”44
are ca opus al său „el este rău”, dar negaţia „el nu este bun”
nu produce contrariul.45
Aristotel categoriseşte declaraţia „omul este non-drept” ca o
declaraţie afirmativă : raţionamentul care se află în spatele acestei declaraţii presupune
faptul că verbul
este cel care determină sau nu negativitatea unei declaraţii. Dacă „non”-ul se consideră
ataşat verbului, atunci declaraţia este negativă; dacă, cu toate acestea, verbul este
pozitiv, atunci declaraţia este afirmativă. Aristotel face distincţia între declaraţia
„omul este non-drept” – care este o afirmaţie – şi „omul nu este drept” – care este o
negaţie. În primul caz, verbul nu conţine vreun negativ, şi propoziţia este considerată
una afirmativă.
Faptul că negaţia trebuie ataşată verbului este un principiu susţinut, de asemenea,
şi în Analitica primă 51b6, unde este montat un argument extensiv în favoarea ei. „A
fi non-X” şi „a nu fi X” se spune că sunt diferite; negaţia lui „a fi alb” este „a nu fi
alb”, mai degrabă decât „a fi non-alb”. Aristotel explică aceasta făcând referinţă la
expresia „el poate să meargă”: negaţia adevărată a acestei declaraţii este „el nu poate
să meargă”. Dacă negativul ar fi aplicat la „faptul de a merge”, rezultatul ar fi „el
poate să nu meargă”. Ultima declaraţie, în cazul lui Aristotel, implică o aserţiune
despre abilitatea de a merge a unei persoane şi, de aceea, nu este o negaţie autentică a
primei declaraţii.
În termenii teologiei negative a platoniştilor tardivi, declaraţia „Unu este bun” ar
avea ca negaţie autentică „Unu nu este bun”. Declaraţia „Unu este non-bun” este, în
fapt, o aserţiune, prin care se atribuie existenţa prin verbul „este”. Declaraţiile aparent
negative se dovedesc a fi aserţiuni, deşi Aristotel nu ne precizează ce consideră el că se
atribuie prin copula „este”, într-o declaraţie în care predicatul este doar negat.46

6. Alfa privativ
Este ştiut faptul că teologia greacă târzie – neoplatonică şi creştină – aduce un
nou dinamism în utilizarea lui alfa privativ: ca prefix dă un sens negativ unui cuvânt;
iar greaca teologică din perioada târzie abundă în cuvinte alfa: despre Dumnezeu se
spune că este de nenumit, indicibil, invizibil, negenerat etc. Alături de această
proliferarea a lui
alfa negator vine şi dezvoltarea sistematică a teologiei negaţiei, şi cele două fenomene
ar trebui considerate împreună47.
Alfa asociat cu teologia negativă este descris ca alfa στερητικον (privativ) şi
denotă absenţa unei calităţi date. Totuşi, acelaşi prefix poate 48
fi utilizat şi într-o altă
formă şi este etichetat ca alfa αθροιστικον: alfa acumulativ . Prefixul alfa poate
exprima deci
43
De Interp.
44
18a10. De
45
Interp. 23b2. De
46
Interp.19b25.
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 138.
47
Idem, „The fundamentals of the Via Negativa”, The American Journal of Philology, Vol. 103,
No. 4 (Winter, 1982), p. 429.
48
Prefixul alfa se împarte în trei categorii: στερητικον, αθροιστικον, επιτατικον. Cf. A Greek-
English Lexicon, compiled by H.G. Lidell and R. Scott, with a revised supplement, Clarendon
Press, Oxford, 1996, s.v. α. G.P. Shipp sugerează că unele prefixe alfa nu au semnificaţie semantică
şi această categorie a lui alfa „nemotivat” poate fi adăugată celor trei indicate de Lidell şi Scott.
Cf. G. P. Shipp, Modern Greek Evidence for the Ancient Greek Vocabulary, Sydney, 1979, s.v. Α
şi ανα-.
201
 DANIEL JUGRIN

atât îndepărtarea, cât şi multiplicarea caracteristicilor, şi acest fapt trebuie să ne facă

atenţi asupra posibilităţii ambiguităţilor în ceea ce priveşte conotaţiile cuvintelor în alfa.
Cuvântul „Apollo” conţinea prefixul alfa sau cel puţin un alfa de un anume tip. Se
aprecia că termenul este derivat din α- şi πολλα49, şi s-a spus că semnifică „absenţa a
multe
lucruri”; s-a considerat, de aceea, că „Apollo” conţine în sine o referinţă misterioasă
relativ la absenţa multiplicităţii şi prezenţa unităţii absolute a principiului suprem50.
Mai mult
decât atât, pentru neopitagoricieni, numele Apollo era o indicaţie a transcendenţei
51
primului principiu faţă de toate calităţile – chiar şi aceleia a unităţii .
Se pare că Platon cunoştea etimologia termenului „Apollo”, pe care o satirizează
în Cratylos (405B-E): el notează că alfa se referă adesea la o acumulare de
caracteristici, şi sugerează o etimologie care implică „mişcarea” în jurul polilor
cerului. În fapt, spune
Platon, „Apollo” era iniţial „Homopolo”, alfa înlocuind ὁμο întrucât conţine aceeaşi52
forţă acumulativă. Cuvântul, conclude el, face aluzie la toate calităţile zeului deodată .
Există o inversare deliberată a etimologiei pitagoriciene aici, care a rămas, în
general, neobservată. Platon a înlocuit pe alfa privativ cu alfa acumulativ şi a conchis
că numele „Apollo” se referă la multe lucruri, mai degrabă decât la absenţa a multe
lucruri. Satira
relevă faptul că Platon cunoştea etimologia53Apollo şi, de asemenea, că există loc pentru
ambiguitate în ceea ce priveşte prefixul alfa .
Revenind la formulările teologiei negative, Aristotel, care a definit cel mai mult
dintre toţi termenii tehnici ai teologiei negative – chiar dacă, poate, în mod involuntar –,
face şi el comentarii referitoare la alfa privativ.
Alfa privativ determină cuvintele să semnifice opusul lor, şi Aristotel face
această observaţie atunci când notează că un adjectiv negativ precum „nemişcat”
(akineton) poate atribui o anumită calitate pozitivă. E posibil ca cineva să poată
conclude în mod legitim că prefixul alfa produce un adjectiv negativ în formă, dar
pozitiv în semnificaţie.
Chestiunea este luată în discuţiei în detaliu în Metafizica 1022b23, într-un pasaj
unde este discutată şi privaţia, şi sunt definite diversele sale forme54. Aristotel observă:
„Toate negaţiile ce se exprimă prin prefixele negative arată tot atâtea privaţiuni”55.
49
John Whittaker a inventariat un număr de aluzii la această etimologie, multe dintre ele provenind
din perioada greacă târzie şi patristică: Plutarh, Clement Alexandrinul, Plotin, Porfir etc. Cf. J.
Whittaker, „Ammonius on the Delphic E”, The Classical Quarterly, New Series, Vol. 19, Nr. 1,
49
May, 1969, p. 187.
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 138.
50
Idem, „The Fundamentals of the Via Negativa”, p. 429-430.
51
J. Whittaker, „Neopythagoreanism and the Transcendent Absolute”, Symbolae Osloenses, XLVIII,
Oslo, 1973, p. 79.
52
Crat. 406a: „Numele însă, cum spuneam adineauri, trimite la toate puterile zeului: el este simplu,
nimereşte întotdeauna ţinta, spală şi pune laolaltă în mişcare”. (…ἁπλοῦ͵ ἀεὶ βάλλοντος͵
ἀπολούοντος͵ ὁμοπολοῦντος.)
53 R. Mortley, „The Fundamentals of the Via Negativa”, p. 430.
54
Met. 1022b22: „Privaţiunea (Στέρησις) se numeşte, într-un sens, dacă ceva nu ar avea o calitate dintre
cele avute în mod natural, chiar dacă nu el însuşi ar fi fost născut, în mod natural, ca s-o aibă; de
exemplu se spune că planta este privată de ochi. În alt sens /se numeşte privaţiune/dacă ceva, născut
ca să aibă în mod natural o calitate, fie el însuşi, fie prin genul său, totuşi nu ar avea-o; de pildă, într-
un fel un om orb a fost privat de vedere, într-altul – cârtiţa: ultima a fost privată prin genul ei, primul
/doar/ ca individ. În plus, /se numeşte privaţiune/ dacă ceva născut prin natură să aibă o calitate şi în
momentul când ar trebui s-o aibă nu ar avea-o. (…) În plus, lipsirea violentă de o proprietate se
numeşte privaţiune. Cf. trad. rom.,
55
A. Cornea, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 226.
Met. 1022b33: καὶ ὁσαχῶς δὲ αἱ ἀπὸ τοῦ α ἀποφάσεις λέγον ται͵ τοσαυταχῶς καὶ αἱ στερήσεις
λέγονται. Cf. trad. rom. Şt. Bezdechi, Iri, Bucureşti, 1996, p.
212. 202
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

El consideră, de aceea, că această formă de adjectiv conţine o serie considerabilă

de posibile semnificaţii. Alfa privativ poate „priva” un lucru de o calitate pe care ar
putea-o
poseda în mod natural; în mod alternativ, poate priva un lucru de o caracteristică pe care
nu o posedă în mod natural56. Aristotel pare a se referi la utilizarea hiperbolei prin
intermediul
adjectivului alfa privativ: putem numi un lucru „de netăiat” pentru a sublinia
dificultatea întâlnită în tăiere. În acest caz, alfa nu produce în mod strict opusul sau
contrariul57.
Aristotel conclude această secţiune din Metafizica: „De aceea, nici oamenii nu
se împart strict în două categorii: buni sau răi, drepţi şi nedrepţi, ci mai există şi o
categorie intermediară”58. Această concluzie ne atrage atenţia asupra vastei serii
semantice a
adjectivului alfa privativ, şi ideea pare a fi că deşi opusul poate fi conotat printr-un astfel
de adjectiv, totuşi nu este, în mod necesar, avut în vedere. „Invizibilitatea” poate
sugera, de aceea, grade variate de vizibilitate, şi alfa privativ nu ar trebui considerat ca
sugerând în mod inevitabil opusul formei pozitive a adjectivului. Aceste remarci ar
trebui să sune ca un avertisment: în primul rând, aria semnificaţiilor unui adjectiv
alfa privativ este considerabilă, iar, în al doilea, opoziţiile sau contrariile nu sunt
totdeauna sugerate prin aplicarea unui astfel de adjectiv, şi nici absenţa completă a
caracteristicii în discuţie. Tot ce se poate spune despre adjectivul alfa privativ este că
diminuează gradul în care o anumită caracteristică este prezentă într-o entitate. Un
astfel de adjectiv are ca scop să
ajute imaginaţia să-şi modifice viziunea asupra unei anumite entităţi: nu are neapărat
destinaţia s-o ajute să gândească în opoziţie59.
Putem afirma deci că adjectivele negative pot genera un anumit interval
semantic: în loc să spunem că Dumnezeu că este „incognoscibil”, am putea afirma că o
cunoaştere a lui Dumnezeu este greu de dobândit sau că este deosebită faţă de orice
altă formă de cunoaştere. Un adjectiv negat de alfa poate sugera grade variate de
hiperbole, şi doar
utilizarea lui alfa privativ nu constituie teologia negativă: seria de semnificaţii permisă
este mult prea mare60.
Popularitatea lui alfa privativ în lumea elenistică târzie este dovada unui nou
transcendentalism în gândirea religioasă. Astfel de expresii ale transcendenţei ar putea
fi
etichetate ca proto-teologia negativă, întrucât ele nu fac altceva61decât să
prevestească realizările tehnice considerabile ale platoniştilor târzii .
Acesta este momentul în care via negativa îşi are începuturile. Aristotel
identifică utilizarea lui alfa privativ cu logica privaţiei, şi acesta este momentul
unde teologia negativă îşi face debutul, în pofida refuzului platonismului târziu de a
accepta noţiunea de
στερεσις în relaţie cu via negativa. Abia mai târziu apofatic-ul se va opune steretic-
ului, însă la Aristotel distincţia nu este atât de clar trasată62.

56
Met. 1023a1: „Aşa se spune că e „lipsit de sâmbure” (ἀπύρηνον) despre un fruct ce n-are decât
un sâmbure pipernicit. Tot aşa vorbim de privaţiune când e vorba de o operaţie ce nu se poate face
decât cu greu şi nu în chip satisfăcător. Aşa se spune că e de ne-tăiat (ἄτμητον) nu numai un lucru
ce nu se poate tăia, ci chiar despre ceva ce se taie greu şi în chip nesatisfăcător”. Cf. trad. rom. Şt.
Bezdechi, 1996, p. 212.
57
R. Mortley, The rise and fall of logos, p.
139. 58 Met. 1023a6; Cf. trad. rom. Bezdechi,
p. 206. 59 R. Mortley, The rise and fall of
logos, p. 139.
60
Idem, „The fundamentals of the Via Negativa”, p.
432. 61 Idem, The Way of Negation…, p. 14.
62
Idem, „The fundamentals of the Via Negativa”, p. 433.
203
 DANIEL JUGRIN

7. Distincţia dintre negaţie şi privaţie

Din definiţia aristotelică privind privaţia63 se pot desprinde două caracteristici
esenţiale: mai întâi, privaţia este identificată cu o formă a negaţiei, în al doilea rând,
alfa privativ este inclus în logica privaţiei. Pentru a descoperi esenţa unui lucru prin
metoda negativă, cineva retrage o caracteristică şi continuă pe această linie până ce
conţinutul neesenţial este îndepărtat din procesul conceptual. Ceea ce se imaginează
este o metodă
de îndepărtare pas cu pas a elementelor dintr-o entitate compozită.
J. Whittaker respinge teza lui H. A. Wolfson64, potrivit căreia, „la Aristotel, negaţia,
în sensul său strict tehnic al unei negaţii logice, este opusă termenului de privaţie”. Strict
vorbind, negaţia65(ἀπόφασις) este opusă afirmaţiei (καταφασις) şi privaţia (στέρησις)
posesiei (εξις) . Când, cu toate acestea, στέρησις este utilizat pentru a denota un tip
propoziţie, şi anume, cea privativă, atunci στέρησις nu este termenul opus lui de
66
ἀπόφασις, ci subordonat lui.
În anumite cazuri analiza nu funcţionează în felul acesta, şi Aristotel inventează
noţiunea de „negaţie privativă”67, în special pentru a se ocupa de noţiunea relaţiei
dintre
„egalitate” faţă cu „mai mare”68
şi „mai mic”. ἀπόφασις69 este termenul general utilizat
de Aristotel pentru negaţie şi ἀπόφασις στερητική – negaţia privativă – este o
subdiviziune a acesteia70.
Aristotel face referire la distincţia dintre negaţie (apophasis) şi privaţie (steresis)
în discuţia sa legată de unitate şi multiplicitate71. Pasajul indică faptul că acolo unde
negaţia
63
Met. 1022b33 :„Toate negaţiile ce se exprimă prin prefixele negative arată tot atâtea privaţiuni”.
64
H. A. Wolfson, „Albinus and Plotinus on divine attributes”, The Harvard Theological Review, Vol. 45,
65
No. 2. (Apr., 1952), p. 120.
Cat. 11b15: „Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativii unul faţă de altul; contrarii unul
altuia; privaţia faţă de posesie; afirmaţia faţă de negaţie.” (Λέγεται δὲ ἕτερον ἑτέρῳ
ἀντικεῖσθαι τετραχῶς͵ ἢ ὡς τὰ πρός τι͵ ἢ ὡς τὰ ἐναντία͵ ἢ ὡς στέρησις καὶ ἕξις͵ ἢ ὡς
κατάφασις καὶ
66
ἀπόφασις). Cf. trad. rom. M. Florian, Iri, Bucureşti, 1997, p. 34.
J. Whittaker,67„Neopythagoreanism and Negative Theology”, Symbolae Osloenses, XLIV, Oslo,
1969,
68
p. 120. Met. 1056a15.
69
Cf. De interp. 17a25.
Met. 1056a24: λείπεται δὴ ἢ ὡς ἀπόφασιν ἀντι κεῖσθαι ἢ ὡς στέρησιν. θατέρου μὲν δὴ οὐκ
ἐνδέχεται (τί γὰρ μᾶλλον τοῦ μεγάλου ἢ μικροῦ;)· ἀμφοῖν ἄρα ἀπόφασις στερητική͵ διὸ
καὶ πρὸς ἀμφότερα τὸ πότερον λέγεται͵ πρὸς δὲ θάτερον οὔ (οἷον πότερον μεῖζον ἢ
ἴσον͵ ἢ πότερον ἴσον ἢ ἔλαττον. („Rămâne atunci ca /egalul/ să se opună /marelui şi micului/ fie
ca negaţie, fie ca privaţiune. Dar el nu se poate opune ambelor; într-adevăr, de ce s-ar opune mai
curând marelui decât micului? Prin urmare, egalul este o negaţie privativă şi a marelui şi a
micului.”). Cf. trad. rom. A.
70
Cornea, 2007, p. 377.
Met. 1011b19: „Dar dacă este inadmisibil că două enunţări contradictorii pot fi totodată adevărate despre
acelaşi obiect, evident că nici nu-i pot reveni aceluiaşi obiect, în acelaşi timp, două predicate
contrarii. Căci, când e vorba de două predicate contrarii, unul din ele exprimă nu mai puţin decât o
privaţiune, şi anume privaţiunea unei substanţe. Căci privaţiunea este echivalentă cu negarea unui
anumit gen”. Cf.
71
trad. rom. Şt. Bezdechi, 1996, p. 155.
Met. 1004a10: „Deoarece, însă, cercetarea contrariilor cade în sarcina unei ştiinţe, iar Unităţii i se opune
Pluralitatea, rezultă că revine aceleaşi ştiinţe sarcina să considere negaţia şi privaţiunea, pentru
că unitatea poate fi examinată din două puncte după care are loc negaţia şi privaţiunea. … Într-
adevăr, noi spunem pur şi simplu că nu există cutare lucru, sau că nu există la cutare gen. În acest
din urmă caz, afară de ceea ce e negat, se mai adaugă Unului şi negaţia care marchează deosebirea,
 căci negaţia înseamnă numai lipsa lucrului negat; când e vorba însă de privaţiune, avem de-a face
şi cu un oarecare substrat anume la care se referă privaţiunea.” Cf. trad. rom. Bezdechi, 1996, p.
122.

204
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

se aplică unităţii, rezultatul constă în revendicarea conform căreia unitatea nu mai este
prezentă. Aceasta corespunde caracterului indefinit introdus de apophasis – care este
parte din72caracteristica sa. În cazul privaţiei, există „un substrat anume la care se referă
privaţia” .
În concluzie, putem afirma că privaţia îndepărtează o entitate specifică dintr-o
entitate specifică, în timp ce negaţia doar deschide o serie de posibilităţi, din care doar
una este exclusă73.

8. Privaţia şi abstracţia
Privaţia reprezintă în mod clar o noţiune majoră în prezentarea aristotelică a
negaţiei, dar trebuie să ne întoarcem la perechea ei apropiată, abstracţia. În Despre
liniile indivizibile (972a13), Aristotel discută chestiunea dacă punctul poate fi detaşat
de linie – utilizând termenul aphaireo –, şi, în fapt, respinge atât ideea că linia este
făcută din puncte, cât şi că ea ar putea fi redusă cumva prin abstractizarea punctului din
linie. Mai departe, (972b25) se opune, de asemenea, ipotezei că punctul este indivizibil,
şi din aceasta reiese, în mod evident, faptul că el se ocupă aici de o chestiune care pare
să fi dominat discuţiile din Academie. Aristotel pare, de asemenea, familiar cu ideea
generării incrementale a formelor geometrice prin care „un solid este format din
suprafaţa plană, şi suprafaţa plană din linii” (971a3).
Noţiunea de abstracţie este crucială pentru înţelegerea prototipului
teologiei negative – adică cea aparţinând generaţiei medioplatoniştilor şi a primilor
filosofi creştini. Albinus se referă la abstracţie, iar Clement Alexandrinul foloseşte
termenul αναλυσις, precum şi pe cel de ἀφαίρεσις (deşi cele două par a fi
echivalente), iar cel din urmă este utilizat şi de către Plotin. Origen discută, de
asemenea, semnificaţia lui αναλυσις ca parte a
criticii sale la adresa lui Celsus, care îl oferea ca o tehnică epistemologică. Este clar că
termenul este un echivalent al metodei abstracţiei, care a fost derivată de 74la
matematicieni .
La Albinus, există o triplă clasificare a metodelor prin care ne putem forma o
concepţie despre Dumnezeu, şi una dintre acestea este abstracţia75.
Aşa cum ni se prezintă, pasajul de mai sus ar părea că se ocupă nu de maniera în
care putem vorbi despre Dumnezeu, ci, mai precis, de metoda prin care putem ajunge la
o concepţie despre Dumnezeu76.
În comentariul arab al-Nairīzī referitor la Elementele lui Euclid, în explicaţia
definiţiei euclidiene cu privire la punct – ca fiind cel „care nu are nici o parte”77 – există
o
72
Met. 1004a16.
73
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 140.
74
Pentru referinţe complete vide A. J. Festugière, La Révélation d’Hermès Trismégiste, IV. Le Dieu
Inconnu et la Gnose, Paris, 1954, p. 92-140.
75
Didaskalikos 10.5: Ἔσται δὴ πρώτη μὲν αὐτοῦ νόησις ἡ κατὰ ἀφαίρεσιν τούτων͵ ὅπως
καὶ σημεῖον ἐνοήσαμεν κατὰ ἀφαίρεσιν ἀπὸ τοῦ αἰσθητοῦ͵ ἐπιφάνειαν νοήσαντες͵ εἶτα
γραμμήν͵ καὶ τελευταῖον τὸ σημεῖον („Prima metodă de a forma o concepţie despre Dumnezeu, va
fi prin abstracţia acelor [predicate sensibile menţionate înainte], în acelaşi mod precum formăm
concepţia despre punct prin abstractizarea din sensibil, anume prin formarea, mai întâi, a concepţiei
de suprafaţă, apoi de linie şi, în final, pe aceea de punct”) (trad. J. Dillon, în Alcinous: The
Handbook of Platonism, Oxford University
Press, 2002, p. 18-19).
76
A. H. Wolfson, „Albinus and Plotinus on divine attributes”, p. 118.
77
Elemente, I, Def. 1: Σημεῖόν ἐστιν͵ οὗ μέρος οὐθέν.
205
 DANIEL JUGRIN

citare din comentariul grecesc pierdut al lui Simplicius78 la Elemente. În acest

comentariu, metoda formării concepţiei despre punct prin abstracţii succesive ale
suprafeţei, liniei şi punctului este utilizată de Simplicius ca o explicaţie privind modul
în care Euclid a definit un punct, mai degrabă în termeni negativi decât în termeni
pozitivi.
Se poate nota faptul că descrierea abstracţiilor succesive ale suprafeţei, liniei
şi punctului, la Simplicius (sec. al VI-lea [Link].), este exact la fel cu cea utilizată în
pasajul citat din Albinus (sec. al II-lea [Link].). De aceea – conclude H. A. Wolfson –
există motive pentru a considera că declaraţia lui Albinus în acest loc este numai un
fragment dintr-un
comentariu referitor la definiţia euclidiană privind punctul, care, la fel ca în pasajul lui
Simplicius, a încercat să aducă explicaţii definiţiei negative euclidiene79. 80
Ipoteza lui H. A. Wolfson, la care au subscris şi alţi cercetători , nu este însă
împărtăşită de J. Whittaker81, care apreciază că ar fi pripit să presupunem că Albinus nu
şi-ar fi putut lua exemplul său din altă sursă decât din cea a unui comentariu euclidian.
Ideea abstracţiei era una comună atât filosofilor, cât şi geometrilor. Mişcarea de
la
punct la figura solidă era învăţată de pitagoreicii timpurii, şi o întâlnim din nou la
Philon, Plutarh, Sextus Empiricus, în explicaţia lui Alexandru Polyhistor reprodusă de
Diogenes
Laertius etc. Plutarh, Sextus Empiricus şi Nicomachus prezintă, în context pitagorician,
nu numai mişcarea de la punct la figura solidă, ci, de asemenea, de la figura solidă la
punct82.
Mai mult decât atât, cele două mişcări sunt deja prezentate în combinaţie de către
Aristotel83 şi – aşa cum demonstrează H. J. Krämer84 – erau obişnuite în Vechea
Academie85.
Abstracţia este o metodă de îndepărtare conceptuală similară privaţiei, dar este
mai degrabă una de factură epistemologică decât ontologică, şi este asociată, în mod
particular, cu teoria matematică. Intim legată de metoda abstracţiei stă şi chestiunea
referitoare la modul cum a fost generată realitatea, pentru că arăta ce era realitatea şi
– ce este mai important – cum poate fi ea cunoscută: viziunea pitagoriciană prevedea
că realitatea a rezultat din numere, începând de la unitate.

78
„Euclid deci defineşte un punct în mod negativ pentru că s-a ajuns la el prin abstracţia suprafeţei din
corp şi prin abstracţia liniei din suprafaţă şi prin abstracţia punctului din linie. Întrucât deci
corpul are trei dimensiuni, urmează că punctul [la care s-a ajuns după eliminarea succesivă a celor
trei dimensiuni] nu are nici una din dimensiuni şi nu are nici o parte.” Cf. T. L. Heath (ed.), The
Thirteen Books of Euclid’s
79
Elements, vol. I, Courier Dover Publications, 1956, p. 157.
80
H. A. Wolfson, „Albinus and Plotinus on divine attributes”, p. 119.
A. J. Festugière, La Révélation d’Hermès Trismégiste, IV Le Dieu Inconnu et la Gnose, Paris, 1954, p.
314. Cf. Ph. Merlan, „Abstraction and Metaphysics in St. Thomas’ Summa”, Journal of the History of
81
Ideas, Vol. 14, No. 2. (Apr., 1953), p. 288 sq.
„Neophythagoreanism
82
and Negative Theology”, p. 110. Cf. R. Mortley, The Way of Negation…, p.
21
83
sq. J. Whittaker, „Neophythagoreanism and Negative Theology”, p. 110-111.
Met. 1016b24: „În privinţa unului indivizibil după cantitate, cel care în toate poziţiile nu are poziţie,
aceasta este monada. Cel care este indivizibil în toate direcţiile, dar are poziţie este punctul; cel care
este divizibil într-o singură direcţie e linia; în două – e suprafaţa; cel care e divizibil în toate
direcţiile, adică în cele trei, din punct de vedere cantitativ, este corpul. Mergând înapoi, unul
divizibil în două direcţii este suprafaţa, divizibil într-o singură direcţie – linia, iar unul care nu este
divizibil în nici o direcţie, din punct de vedere cantitativ, este punctul şi monada: anume, cea fără
 poziţie este monada, cel cu poziţie este
84
punctul.”
H. J. Krämer, Der Ursprung der Geistmetaphysik, Untersuchungen zur Geschichte des Platonismus
zwischen Platon und Plotin, B. R. Grüner Publishing, Amsterdam, 1967, p. 105
sq. 85 Cf. J. Whittaker, „Neophythagoreanism and Negative Theology”, p. 112.

206
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

Poate cea mai clară declaraţie a poziţiei pitagoreice privind metoda abstracţiei
este de găsit la Diogene Laertius, care îl relatează pe Alexander Polyhistor86.
Realitatea sensibilă se dezvoltă, astfel, din numere care, în schimb, ies la iveală din
unitatea, singură, sau monada. Viziunea asupra realităţii este incrementală, cu strat
adăugat87peste strat, până când se construieşte ceea ce noi recunoaştem a fi lumea
noastră .
Acestui model incremental privind realitatea i se dă o formulare clară în Legile lui
Platon88. Aceasta este viziunea greacă privind generarea realităţii care stă la baza
dezvoltării
teologiei negative. Realitatea materială este o acumulare de caracteristici, ataşate ca
lipitorile pe învelişul suprafaţa realităţii esenţiale. Metoda abstracţiei nu întruchipează
deci decât răspunsul evident la această viziune „incrementală”: dacă realitatea este
privită ca o colecţie
de incrementări, atunci urmează că aceasta ar trebui decojită89pentru a descoperi
fundamentul peste care au fost adăugate aceste incrementări .

9. Este abstracţia o formă a negaţiei?

John Whitakker90 a negat faptul că abstracţia ar fi o formă a negaţiei, cel puţin
în cazul lui Albinus, care s-a sprijinit masiv pe formulările anterioare. O imagine
sugestivă asupra viziunii aristotelice este oferită în Despre suflet, unde se spune că
abstracţiile separă obiectele pe care la are în atenţie de lucrurile în care rezidă.
Gândindu-ne la „calitatea
de a fi cu nasul cârn”, într-o manieră abstractivă, ar reclama îndepărtarea acestei forme
„cârne” a nasului dintr-un anume caz particular91.
În acest caz, gândirea abstractivă este concepută ca un mod de concentrare
asupra lucrurilor care se disting de mediul lor, şi astfel de a permite cuiva să le
trateze cu o anumită formă de analiză. Acest concept de gândire prin aphairesis nu
pare a avea o prea
mare legătură cu tema negaţiei, deşi este termenul principiu utilizat de medioplatonişti
pentru a se referi la principiul teologiei negative92.

86
Vitae philosophorum 8.25: „Principiul tuturor lucrurilor este unitatea. Luând naştere din această
unitate, doimea nedefinită serveşte ca substrat material unităţii, care este cauza; din unitate şi
din doimea nedefinită se nasc numerele, din numere punctele, din puncte liniile, din linii figurile
plane, din figurile plane figurile solide, din figurile solide corpurile sensibile ale căror elemente
sunt patru: focul, apa, pământul, şi aerul; aceste elemente se schimbă între ele şi se transformă în
toate lucrurile, iar din ele se naşte un univers însufleţit.” Cf. Diogene Laertius, Despre vieţile şi
doctrinele filosofilor, trad. C. I. Balmuş,
87
st. introd. de A. M. Frenkian, Polirom, Iaşi, 1997, p. 270.
88
R. Mortley, „The fundamentals of the Via Negativa”, p. 436.
894a: „Care este, de fapt, starea când are loc generarea? În mod clar, când un punct de pornire primeşte
adăugire şi vine în starea a doua, şi din aceasta la următoarea, şi la sosirea în a treia devine perceptibilă
89
celui care percepe”.
90
R. Mortley, The Way of Negation…, p. 21.
Potrivit lui J. Whittaker, nu există nici un motiv suficient pentru a presupune că, la Albinus, fraza κατα
αφαιρεσιν are în vreun fel de-a face cu negaţia ca atare. Albinus este preocupat în întregime de
problema formării unei concepţii despre Dumnezeu. Problema declaraţiilor negative se află în
afara scopului
expunerii. Cf. J. Whittaker, „Neopythagoreanism and Negative Theology”, p. 123.
91
Aristotel, De anima 431b12: „Astfel cugetă intelectul în matematică: nu le gândeşte pe fiecare aparte, ca
şi cum ar fi separate, când operează cu acele noţiuni; în genere, intelectul se identifică cu înseşi
obiectele
92
gândite în act.”
R. Mortley, The rise and fall of logos, p. 142.
207
 DANIEL JUGRIN

Analitica Secundă 74a33 arată în mod clar faptul că metoda abstractivă este
necesară dacă se doreşte conceperea universalului. Procesul de excludere este denotat
de verbul aphaireo, iar procesul excluderii produce abstracţii. Chiar dacă, aşa cum am
mai spus, gândirea de tip abstractiv nu seamănă, la prima vedere, cu cea de tip negativ,
totuşi există în mod evident o relaţie strânsă între ele. Abstracţia este la fel ca privaţia
în funcţia sa, întrucât ambele implică îndepărtarea conceptuală. Privaţia însăşi este
văzută ca o formă a negaţiei de către Aristotel, şi toate trei nu echivalează cu altceva
decât cu o tehnică de îndepărtare conceptuală93.
Abstracţia, atunci când este complet desfăşurată, va atinge privaţia, întrucât
privaţia constituie absenţa în baza căreia rezultă venirea-la-existenţă; abstracţia este
ştiinţa îndepărtării straturilor sau învelişurilor cu o privire care să permită găsirea
primului principiu şi este orientată, astfel, spre descoperirea cauzelor. Stratificarea
realităţii ascunde o legătură cauzală, precum şi un principiu de origine, şi abstracţia
urmează acest parcurs: ea poate fi urmărită
până către punctul în care doar absenţa realităţii a rămas drept cauză. Abstracţia este
instrumentul epistemologic care reflectă funcţia ontologică a privaţiei94.
Două pasaje din Metafizica par a conţine un indiciu referitor la dezbaterile care
trebuie să fi avut loc95în Academie pe tema negaţiei şi abstracţiei, şi la care trebuie să fi
participat şi Aristotel . Aristotel se referă aici la procesul abstracţiei, şi respinge noţiunea
de
cunoaştere prin negaţie. Se pare că metoda geometrilor era deja o chestiune 96
epistemologică, în timpul lui Aristotel, şi că se făceau încercări de a o analiza .
În textele respective din Metafizica pare a exista un efort de a contrazice poziţia
conform căreia esenţa realităţii este negaţia caracteristicilor materiale. Aristotel pare a
fi preocupat de chestiunea dacă esenţa ultimă poate fi concepută în termenii negaţiilor,
şi el conclude că nu poate. E posibil ca negaţia apofatică să fi fost utilizată de unii ca o
modalitate de a defini esenţa realităţii, şi – dacă luăm ca normativă poziţia lui Platon –
atunci înseamnă că unii foloseau negativul ca o manieră de a atribui alteritatea.
Aristotel respinge negaţia apofatică ca un instrument de a conceptualiza substratul sau
esenţa ultimă şi, în
mod clar, caracterul97 indefinit al lui apophasis este cel care îl determină să o considere o
cale lipsită de sens .
Abstracţia nu este o formă a negaţiei, dar se poate observa că este foarte apropiată
de privaţie, care este ea însăşi apropiată de negaţie. În timpul lui Sextus Empiricus
şi al scepticilor, cele două erau tratate interşanjabil, astfel că trasarea unei distincţii
rigide între ele ar putea avea puţină importanţă pentru studiul antichităţii târzii. Metoda
rezultată este aceeaşi: în faţa unui concept al realităţii sensibile – care era privită ca o
structură compozită, dezvoltându-se într-o stare mereu mai masivă prin acumularea
de straturi –, metoda
abstracţiei – care este împrumutată de la matematicieni – caută să desfacă procesul 98
acumulativ prin îndepărtarea acumulărilor, până când continuum-ul este descoperit .

93
R. Mortley, The rise and fall of logos, p.
94
142. Ibidem, p. 149.
95
Met. 1029a16; Met. 1029a26.
96
Cf. R. Mortley, The way of negation…, p. 20-
97
21. R. Mortley, The rise and fall of logos, p.
143.
98
Idem, „The Fundamentals of the Via Negativa”, p. 437-438.

208
 PRECURSORII TEOLOGIEI NEGATIVE ÎN TRADIŢIA GREACĂ

10. Concluzii
Atât teologia negativă afairetică, cât şi cea apofatică îşi au rădăcinile în Metafizica
lui Aristotel, dar ele reprezintă două ramificaţii diferite, care se dezvoltă pe căi separate,
şi dintre 99
acestea teologia negativă apofatică este mai robustă din punct de vedere
filosofic .
În neoplatonismul atenian, teologia negativă se va construi în jurul
termenului ἀπόφασις, în timp ce, la Roma, Plotin o va înţelege în termenii abstracţiei.
Nu sunt doar diferenţe de ordin lingvistic, întrucât înţelegerea proprie a lui Plotin
privind via negativa este una mult mai restrânsă. El nu face decât să abstractizeze sau
să îndepărteze concepte
imaginative. Pe de altă parte, şcoala ateniană dezvoltă via negativa uzând de întreaga
gamă a logicii negaţiei, şi are ramificaţii mult mai largi100.
Via negativa a misticilor îşi are originile în teoretizarea anterioară privitoare
la natura negaţiei. Dacă poate părea surprinzător faptul că metafizica trebuie să
recurgă la formulări negative pentru a-şi face declaraţiile sale, totuşi atenţia noastră
trebuie îndreptată asupra relaţiei dintre negaţie şi gândirea abstractivă.
Valoarea noţiunii de abstracţie rezidă în aceea că este, în acelaşi timp, pozitivă
şi negativă: este mai mult un act de rafinare sau purificare a unui concept decât un
act al negaţiei. Abstracţia semnifică abandonul unei noţiuni pentru una mai subtilă:
reprezintă deci o ascensiune, un pas înainte. Pentru a lua exemplul matematic: negaţia
conceptului de „linie” oferă ca rezultat „non-linia”, însă abstracţia ne 101 va conduce la
„punct” .
Via negativa îşi are fundamentele în noţiunea grecească de gândire abstractivă,
însă apare problema legată de momentul în care această metodă îşi atinge punctul său
terminus. Analizarea acestei metode, în cazul lui Aristotel sau Sextus Empiricus,
indică faptul că sfârşitul acestui proces este atins odată cu descoperirea monadei sau
unităţii – cel puţin în ceea ce priveşte formularea matematică a ei. Se poate aduce în
discuţie natura acestui punct, însă nu se prevede nici o abstracţie în plus.
Totuşi, în sec. al III-lea [Link]., Clement Alexandrinul va vorbi despre
îndepărtarea punctului şi aruncarea în „măreţia lui Hristos”. Există aici o încercare de a
duce abstracţia dincolo de aria sa de aplicabilitate, şi aceasta este principala diferenţiere
care trebuie făcută între abstracţia tradiţională a Academiei şi cea102a platoniştilor târzii.
Atunci când Clement Alexandrinul recomandă calea abstracţiei, el utilizează
modelul matematic tradiţional: începem prin abstractizarea suprafeţei şi rămânem cu linia;
abstractizăm linia şi rămânem cu punctul. „S-ar fi oprit Aristotel aici?”, se întreabă R.
Mortley. Nu este foarte clar, dar este destul de evident faptul că, în Stromate, Clement
Alexandrinul nu o face:
abstractizăm punctul 103sau – strict vorbind – monada, şi atunci suntem aruncaţi în
„măreţia lui Hristos” .

99
Idem, The way of negation…, p.
100
20. Ibidem, p. 19.
101
Cf. R. Mortley, „Negative Theology and Abstraction in Plotinus”, The American Journal of Philology,
102
Vol. 96, No. 4, (Winter, 1975), p. 376.
Idem, The rise and fall of logos, p.
154.
103
Stromate V.11.71.2-3: δι΄ ἀναλύσεως ἐκ τῶν ὑποκειμένων αὐτῷ τὴν ἀρχὴν ποιούμενοι͵
ἀφελόντες μὲν τοῦ σώματος τὰς φυσικὰς ποιότητας͵ περιελόντες δὲ τὴν εἰς τὸ
βάθος διάστασιν͵ εἶτα τὴν εἰς τὸ πλάτος͵ καὶ ἐπὶ τούτοις τὴν εἰς τὸ μῆκος· τὸ γὰρ
ὑπολειφθὲν σημεῖόν ἐστι μονὰς ὡς εἰπεῖν θέσιν ἔχουσα͵ ἧς ἐὰν περιέλωμεν τὴν θέσιν͵
νοεῖται μονάς. εἰ τοίνυν͵ ἀφελόντες πάντα ὅσα πρόσεστι τοῖς σώμασιν καὶ τοῖς
 λεγομένοις ἀσωμάτοις͵ ἐπιρρίψαιμεν ἑαυτοὺς εἰς τὸ μέγεθος τοῦ Χριστοῦ κἀκεῖθεν εἰς τὸ
ἀχανὲς ἁγιότητι προΐοιμεν͵ τῇ νοήσει τοῦ παντοκράτορος ἁμῇ γέ πῃ προσάγοιμεν ἄν͵ οὐχ
ὅ ἐστιν. („…prin analiză facem 209
 DANIEL JUGRIN

Aceasta „avântare în măreţia lui Hristos” are loc după ce întreg procesul
abstractiv a fost epuizat, şi constituie un alt pas, unul extra-raţional104.
Declaraţia lui Clement este prima declaraţie clară a metodei negative în tradiţia
creştină, şi ironia face ca metoda susţinută de el să nu fie, de fapt, o formă a negaţiei, ci
o formă a abstracţiei. Aceasta va face loc – în tradiţia creştină şi neoplatonică –
negaţiei propriu-zise, însă, în primele etape, teologia negativă nu este nimic mai mult
decât o tehnică a îndepărtării conceptuale.
A fi „aruncat în măreţia lui Hristos” înseamnă a fi aruncat pe tărâmul care este
mai presus de105 limbaj, precum şi mai presus de existenţă: este o experienţă de ordin
transcendental .

începutul, pornind de la obiectele subordonate contemplaţiei; dăm deoparte însuşirile fireşti ale
corpului, îl lipsim de dimensiunea în adâncime, apoi de cea în lăţime şi după acestea de cea în
lungime; ceea ce rămâne este un punct, este o unitate… dacă îndepărtăm şi locul ocupat de unitate,
atunci rămâne numai unitatea care este gândită. Dacă, deci, înlăturăm din corpuri şi din cele numite
necorporale toate câte sunt inerente lor, ne avântăm spre măreţia lui Hristos şi de acolo înaintăm cu
sfinţenie în adânc şi ne apropiem de înţelegerea, într-un oarecare chip, a Atotputernicului, cunoscând nu
ce este, ci ce nu este”) (trad. D. Fecioru,
104
în Clement Alexandrinul, Scrieri II, PSB 4, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 352).
105
Cf. R. Mortley, „What is Negative Theology?”, p. 12.
Cf. R. Mortley, „The Fundamentals of the Via Negativa”, p. 438.

210
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

IV. TEOLOGIE PRACTICĂ

CARACTERUL MISIONAR ŞI MĂRTURISITOR

AL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

GHEORGHE ŞANTA*

ABSTRACT. The Missionary and Witnessing Character of Religious Education. In

the life of believers, religious education has an important role, because through it
provides a sense of life, a direction and a way to exist, a different perspective than the
purely material.
Through this kind of education is as a link man with God, communion of limited
being to the infinite one. Man is guided by a pure life, is invited to a continuous
purification of passions and an increase in virtue, to enable active involvement in
responsible community life.
Family’s approaching of the Church, the priest approaching of the parents, through
pastoral means, at its disposal will involve the entire community in ministry and
witnessing. The word in its depiction of confession is an expression of the spiritual
dimension the
one that sends the testimony of truth as a catalytic element, able to provide by itself, to
the heart of faithful that something, for this heart to be in itself powerless to remain in
Christ and to witness Him, anywhere and at any cost.

Key-words: religious education, witnessing, catechisation, missionary, Christian

conscience, communication

Încă din perioada primară a creştinismului, atât oamenii Bisericii, cât şi cei din
afara ei, au fost de părere că omul nu poate dobândi o cultură complexă şi completă,
fără a face apel, în vederea însuşirii, şi la educaţia moral-religioasă. Cu atât mai mult
cu cât creştinismul, în forma sa autentică, înseamnă o concepţie de viaţă, sintetizată în
anumite principii luminoase, capabilă să servească de imbold puternic la clădirea unei
formidabile culturi şi a unei noi structurări a educaţiei1, vizând educaţia cu puternica
componentă teologică, putându-se vorbi despre aceasta încă din sec. I., deoarece era
nevoie deCreştini
educarea şi sensibilizarea noilor adepţi, nu puţini, ai religiei creştine.
smul a fost de la început o religie-învăţătură, spre deosebire de religiile
păgâne, care se epuizau în culte sau formalisme rituale, în mistere sau mituri
fantastice.2
Obiectul acestui învăţământ era „Cuvântul Domnului”. Mântuitorul este numit
„Învăţătorul” prin excelenţă, apostolii erau discipolii Săi, sau învăţăceii.
*
Lect. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, [Link]@[Link]
1
Constantin Narly, Istoria Pedagogiei, vol I: Creştinismul antic, Evul Mediu, Renaşterea, Institutul
Pedagogic,
2
Cernăuţi, 1935, p. 16.
Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 5 /1926, pp.
246-254.
 GHEORGHE ŞANTA

Încă din primele cuvântări ale Sale, se dovedeşte a fi un Învăţător desăvârşit,

deşi nu fusese discipolul nimănui. Paralel cu propovăduirea Sa, îşi alege doisprezece
ucenici, pe care îi învaţă în mod sistematic, iniţiindu-i în tainele cele mai profunde. Îi
educă pe fiecare, ţinând seama de individualitatea şi de firea fiecăruia. Pentru a deveni
la rândul lor mărturisitori ai Cuvântului, ei trebuiau să se afle cât mai aproape şi cât
mai mult în preajma Învăţătorului.3
În ceea ce priveşte formarea, Sfinţii Apostoli au avut deasemenea în Domnul
Iisus
figuri de stil un
Hristos, model, deprinzând de la El toate mijloacele de exprimare oratorică,
şi limbaj fără egal, întrebuinţate cu o originalitate 4creatoare şi cu o
iscusinţă divină, ce pătrundea imediat în sufletele celor ce-L ascultau.
Metodele şi strategiile pe care le-a folosit Iisus pentru a îşi îndruma ucenicii,
vor rămâne în conştiinţa Bisericii ca exemple de urmat, ele nepierzându-şi nici astăzi
eficacitatea, ca unele ce îşi au izvorul în Înţelepciunea veşnică a lui Dumnezeu.
Apostolii vor deveni la rândul lor învăţători, aplicând aceleaşi tehnici pe care le
observaseră la Hristos Domnul. Deşi autoritatea lor a fost contestată uneori, datorită
originii umile de pescari, ei au demonstrat o puternică forţă a cuvântului în predicile
lor, convertind multe neamuri la Hristos. Adevărata lor simplitate consta în smerenie,
credinţă puternică şi desăvârşire sufletească.
Mântuitorul Iisus Hristos „a învăţat prin viu grai”, adică a catehizat mulţimea
care-L asculta. Găsim, în viaţa şi misiunea sa, modelul prin excelenţă de educator şi
catehet, fiind cunoscut şi recunoscut nu numai de Apostolii Săi, ci şi de mulţimea care-
L urma în peregrinările Sale, numindu-L „Învăţătorule”.5
El este Învăţătorul Suprem, pentru că este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,
6), Cel ce propovăduieşte şi Se propovăduieşte pe Sine, Cel în care se identifică
Subiectul învăţăturii cu obiectul ei.
Din activitatea pedagogică a lui Iisus, se poate observa o îndrumare înţeleaptă
şi o energie internă, cucerind mintea, inima şi voinţa ascultătorilor. Mulţimile au înţeles
că aveau în faţă un altfel de învăţător. Sfântul Evanghelist Matei face următoarea
remarcă: „Mulţimile stăteau uimite de învăţătura Lui, căci îi învăţa pe ei ca unul ce are
putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Mat. 7, 29). Deci era practic un alt tip de
învăţătură, ceva nou, nemaiîntâlnit, întregul operei Sale predicatoriale avea o finalitate
moral-teologică, iar vorbele Lui prindeau Viaţă.6
Lucrarea pedagogică a Mântuitorului Iisus Hristos nu este inflexibilă, ci elastică
şi variată, ţinând cont de gradul de cultură, de meseriile şi preocupările ascultătorilor
Săi.
În toată activitatea Sa învăţătorească a ţinut cont de principii, pentru a-i
transforma pe ucenicii Săi din simpli mânuitori ai năvodului în pescari de oameni, în
sfinţi şi stâlpi de temelie ai Bisericii. Aceste principii în timpurile moderne au fost
conturate ca principii didactice.
Mântuitorul Iisus Hristos a fost un adevărat exemplu pentru Sfinţii Apostoli,
pentru urmaşii lor, unde îi amintim pe marii Părinţi ai Bisericii.7 Aceştia raportându-se
3
M. G. Popescu, Mântuitorul ca Învăţător al Sfinţilor Apostoli, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2 /1962,
4
p. 26. Ibidem.
5
Ene Branişte, Noţiuni de catehism; Manual de educaţie religioasă-morală, Editura Credinţa
noastră, Bucureşti, 1992, p. 35.
6
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.
7
58. Ibidem, p. 59.

212
 CARACTERUL MISIONAR ŞI MĂRTURISITOR AL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

la El şi prezentându-I învăţătura şi viaţa ca argumente incontestabile, au reuşit să creeze

un învăţământ de catehizare foarte bine structurat, încă din primele veacuri creştine
şi să emită concepţii educative de o actualitate ce impresionează. S-au raportat la
Hristos ca la o normă fundamentală, o paradigmă existenţială din care se va inspira
adevăratul creştin în acţiunile sale. La această paradigmă educaţională s-au raportat toţi
Sfinţii Părinţi din perioada patristică şi post patristică, valoarea ei fiind la fel de
importantă şi astăzi.
Pedagogia din perioada primară a creştinismului, ca şi cea modernă de altfel,
face pledoarie pentru ca pedagogul să se identifice cu doctrina sa, să o trăiască, să fie
exemplu pentru cei ce învaţă, întocmai ca „Învăţătorul” prin excelenţă. El nu a
teoretizat, nu a făcut o teologie, o ştiinţă despre Dumnezeu Tatăl, fără finalitate şi
aplicare, ci a trăit întru Dumnezeu. În sensul acesta putem vorbi despre misiune ca
formă vizibilă a iubirii Sfintei Treimi faţă de om, actualizată în cel mai eficient mod
de Iisus Hristos şi lăsată ca moştenire Bisericii Sale, pentru mântuirea omului.
Dumnezeu Treime se revelează pentru a intra în relaţie directă şi liberă cu omul,
trimite pe Fiul în lume pentru a-l readuce la izvoarele comuniunii şi dă urmaşilor ca
misiune: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată făptura; cel ce va
crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi.” (Mc 16, 15-
16).
Misiunea, apostolatul sau trimiterea spre lume evocă dinamica Bisericii lui
Hristos, care nu este un organism static, reflectând un stadiu în istorie, ci un organism
viu, care se adaptează la condiţiile de viaţă, urmărind în permanenţă slujirea lui
Hristos, Capul nevăzut al trupului tainic – Biserica.
Avându-şi originea în Jertfa lui Hristos, eficientă pentru întreaga lume,
Biserica a primit adevărul de la Hristos prin Apostoli, devenind „apostolească”, adică
misionară, păstrătoare a avevărului revelat direct Apostolilor, care L-au vestit: „Ceea
ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile
noastre au pipăit despre Cuvântul Vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim
şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ce am văzut şi am auzit,
vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar părtăşia noastră este cu Tatăl
şi cu Fiul Său Iisus Hristos. Şi pe acestea vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină,
Şi aceasta este vestirea pe care am auzito de la El şi vă vestim că Dumnezeu este
Lumină.”(I In 1, 1-5).
Misiunea are ca obiectiv transmiterea adevărului mântuitor, educaţia religioasă
se înscrie în acest demers, având ca obiectiv principal transmiterea adevărului
mântuitor, iar ca modalităţi de transmitere, unele aspecte:
1. aspectul informativ: descoperirea adevărului de credinţă;
2. aspectul formativ: dezvoltarea stărilor sufleteşti ale omului;
3. aspectul educativ: realizarea comuniunii cu Dumnezeu şi cu
oamenii în vederea mântuirii.
Trebuie să facem precizarea că în activitatea Bisericii, de transmitere şi
aprofundare a credinţei, un rol determinant la avut cateheza. Catehizarea viza pe oricine
dorea să devină
creştin şi se pregătea pentru Botez, dar şi pe cei deja botezaţi, dobândindu-se
cunoştinţe generale în învăţătura creştină, educaţie realizată de către preoţi şi laici.8
Accentul se
punea în special pe exemplul vieţii personale. O explicare aprofundată a doctrinei şi
8
Pr. prof. Mihail Bulacu, Liturghia catehumenilor şi credincioşilor în cateheza în Biserica creştină
primară a Ierusalimului, în rev. Ortodoxia, nr. 4 / 1980, p. 610.
213
 GHEORGHE ŞANTA

moralei se făcea de către didascăli, care erau învăţători calificaţi, pentru o treaptă
superioară de învăţare.
Catehizarea începea propriu-zis în familie, având un aspect esenţial. În
perioada de început a creştinismului nu exista învăţământ pentru copii. Predica se
adresa
maturi, celor
iar copiii erau educaţi de către familie, până la vârsta potrivită, când acest rol
era preluat de către didascăli.9
De timpuriu, încă înainte de sfârşitul sec. I, învăţătura creştină începe să
preceadă Botezul. Mărturia o dă scrierea Didahia (Învăţătura celor doisprezece
Apostoli), care este un fel de catehism, cuprinzând pe scurt ceea ce mai ales învăţau
cei care voiau să primească Botezul. De mare autoritate s-au bucurat apoi îndrumările
din opera Părinţilor
Apostolici, ca Sfântul Clement Romanul, Sfântul Ignatie al Antiohiei, Papia din
Ierapole, Sfântul Policarp al Smirnei şi alţii.10
Scopul principal al învăţământului creştin din perioada primară era vestirea
Cuvântului Domnului.11 Scrierile amintite cuprind numeroase îndemnuri pentru
păstrarea
învăţăturii creştine curate şi a cuvântului drept, nefalsificat, al Mântuitorului.
Prin intrarea în creştinism a unor oameni culţi, a unor mari „filosofi” ca
Aristide, Iustin, Atenagora, Taţian, Teofil al Antiohiei, precum şi prin frecventarea
şcolilor
de cătrepăgâne
unii creştini, didascalia s-a lărgit şi adâncit cu cunoştinţe filosofice şi a luat
forma unui învăţământ teologic, ştiinţific.12
Cuvântul Domnului nu era şi nu putea fi lăsat la înţelegerea oricui, deşi nu era
exclus ca orice creştin să poată câştiga pe alţii pentru credinţa în Hristos. Purtătoriii
„deosebiţi” ai cuvântului lui Hristos erau harismaticii, adică acei creştini care se
deosebeau prin darurile lor naturale şi mai ales prin cele ale Sfântului Duh, care erau
învestiţi cu slujba cuvântului Evangheliei, după felul darului lor: „Pe unii i-a pus
Dumnezeu în Biserică, întâi Apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători...”, avea să
ne anunţe Sfântul Apostol Pavel (I Cor 12, 28). Astfel Sfântul Apostol Pavel ne
prezintă didascalia ca o instituţie legată la origini de acţiunea Sfântului Duh. Ei se află
în slujba vestirii cuvântului Evangheliei din dorinţa Mântuitorului ca religia cea
adevărată să fie propovăduită de: „profeţi şi înţelepţi şi cărturari” (Mat 23, 34).
Misionarii nu puteau să stăruie în instruirea celor botezaţi, ei erau obligaţi prin
calitatea lor de trimişi să ducă vestea cea bună în toate părţile lumii şi să mântuiască pe
cât
mai mulţi. Spre deosebire de misionari, didascălii puteau să rămână în acelaşi loc, să se
lege de o comunitate pe viaţă, aceasta pe lângă faptul că aveau atât harismă, cât şi
cunoştinţe.13
Convertirea făcută de misionari trebuia desăvârşită de didascăli, iar adevărurile
religioase şi morale ale învăţăturii creştine auzite de la Apostoli, era necesar să fie
insistent repetate, pentru a învinge vechile obişnuinţe şi concepţii de viaţă ale unor

9
Pr. prof. Dumitru Călugăr, Preocupări catehetice, Sibiu, 1944, p. 15.
10
Pr. prof. Dumitru Fecioru, Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.
I,
11
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 206.
Pr. prof. Dumitru Călugăr, Catehetica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe
12
Române, Bucureşti, 1976, p. 26.
Pr. prof. Dumitru Fecioru, op. cit. p. 209, vezi şi Jean Danielau, Biserica începuturilor, de la origini
până
 la sfârşitul sec. al III-lea, Editura Universităţii Bucureşti, traducere în limba română de W. Tauwintel,
13
Bucureşti, 2006.
Pr. prof. M. Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în rev. Studii Teologice, Bucureşti,
nr. 7-8 / 1949, p.

540. 214
 CARACTERUL MISIONAR ŞI MĂRTURISITOR AL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

oameni crescuţi, unii chiar îmbătrâniţi, în altă credinţă. Catehizarea făcea doar
instruirea primară. Didascălul realiza fie activitate de catehet, fie numai pe cea de
învăţător creştin, harismatic sau particular. Prin urmare nici didascalia nu excludea
catehizarea,
nici catehizarea nu excludea didascalia, ele coexistau, ca două ramuri de învăţământ
creştin, dar aplicate la categorii diferite.14

Educaţia ca valoare şi misiunea sa mărturisitoare

Educaţia are statutul de artă, convingând prin cuvânt şi faptă, având o
puternică acţiune colectivă. Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că artă superioară
educaţiei nu
există, pentru că: „Dacă toate artele aduc un folos pentru lumea aceasta, arta educaţiei
se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare”.15 Cel ce posedă această ştiinţă a
educaţiei se ridică mai presus de toţi cei ce ştiu să picteze sau să sculpteze. Căci dacă
pictura aşterne imaginea ei exterioară în culori, iar sculptorul încrustează chipul în
marmură16 sau piatră, arta educaţiei face rânduială în suflet, partea cea mai nobilă a fiinţei
noastre.
Educaţia copiilor este înfăţişată de Sfântul Ioan Gură de Aur ca cea mai mare
binefacere şi cea mai nobilă acţiune pe care o 17poate săvârşi un om, iar misiunea ei
ridicatăla înălţimea treptei de sacerdoţiu creştin. Spre exemplu, când Ana, mama lui
Samuel, îl încredinţează pe acesta templului sfânt pentru creştere, o vede ca făcând
preoţie sfântă. Sacrificiul Anei de a-şi încredinţa copilul lui Dumnezeu este comparat
de Sfântul Ioan Gură de Aur cu sacrificiul pe care preotul îl aduce în toată curăţia
inimii sale la sfântul altar. Iar pe adevăratul preot nu-l poate concepe fără să
instruiască, fără să înveţe, adică fără să fie educator.
Într-o epocă în care decentrarea valorică persistă şi se adânceşte, regândirea
componentelor educaţiei şi a ponderii acestora este mai mult decât necesară. Pledoaria
pe care o facem pentru realizarea educaţiei religioase pleacă de la credinţa că educaţia
este o operă de spiritualizare, care nu atinge plenitudinea dacă lasă pe dinafară una din
componentele ei fundamentale.
Omul se raportează la realitate atât pragmatic prin intelect, voinţă, acţiune, dar
şi spiritual, prin atitudini, simţire şi credinţă. O educaţie integrală presupune pe lângă
latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică şi o componentă religioasă. Fiinţa
umană tânjeşte după transcendent, iar această proiecţie are nevoie de o întemeiere,
îndrumari şi o formare religioasă prin educaţie. Se observă astăzi o criză spirituală, o
precaritate a referinţelor axiologice, o debusolare morală a semenilor noştri.
Educaţia religioasă prin dimensiunea ei misionară poate fortifica fiinţa şi o
poate orienta înspre ţinte autentice. Poate că prima sarcină a educaţiei religioase rezidă
în formarea bunului creştin, capabil de a cunoaşte şi de a venera valorile sacre. Suntem
creştini, prin integrarea noastră într-o tradiţie şi apoi prin Sfântul Botez, dar devenim
creştini prin conduite învăţate zi de zi. Prin educaţie în spirit religios ne informăm cu

14
Teodor M. Popescu, Primii didascăli creştini, în rev. Studii Teologice, Bucureşti, nr. 2 / 1932, p. 145.
15
Cf. Constantin Cucoş, Istoria gândirii pedagogice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997, p. 92;
16
vezi şi Pr. prof. N. Balcă, Curs de pedagogie creştină, Bucureşti, 1953.
M. D. Ciulei, Învăţătura despre suflet şi timp în antropologia patristică a sec. IV, Editura Sirona,
17
Alexandria, 1999.
Pr. dr. C. Grigoraş, Omiletica şi Catehetica, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1993, p. 28.
215
 GHEORGHE ŞANTA

privire la propriile referinţe religioase, dar ne şi formăm conduite pe măsura valorilor

sacre interiorizate.18
Educaţia religioasă conduce la iubire, toleranţă şi bunăvoire între semeni. Este
nevoie de oameni bine centraţi în jurul unor valori autentice, chiar dacă acestea nu sunt
identice. Trebuie procedat cu inteligenţă şi profesionalism pentru consolidarea
prestigiului acestei discipline.
Trăirea religioasă poate fi învăţată numai prin crearea unor situaţii concrete de
viaţă. Acest lucru se poate face prin cuvânt şi prin faptă, această latură educaţională, de
natură subiectivă, având un caracter afectiv.
Latura obiectivă vizează conţinutul educaţiei religioase, adică totalitatea
cunoştinţelor religioase selectate spre a fi prezentate, urmărind transmiterea adevărului
relevat. Conţinutul educaţiei religioase trebuie selectat după anumite criterii.
Criteriul pedagogic şi psihologic, având cerinţa să aleagă conţinutul în
conformitate cu dezvoltarea psihofizică a elevilor; cunoştinţele trebuie să se
potrivească cu capacitatea lor de înţelegere, deoarece învăţătura creştină trebuie
receptată nu doar ca un volum de cunoştinţe generale. Profesorului îi revine sarcina
să transmită învăţătura şi să arate mijloacele şi modul în care aceasta se poate
aplica în viaţă; înţelegerea învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin
respectarea particularităţilor de vârstă ale elevilor, întrucât învăţătura creştină cuprinde
şi adevăruri de credinţă mai greu de înţeles.
Criteriul teologic cere alegerea conţinutului reprezentativ pentru învăţătura
Bisericii şi adecvat pentru trezirea şi întărirea credinţei elevilor, întrucât „credinţa vine
din auzire”. În urma lecţiei, credinţa elevilor este întărită doar dacă ei îşi vor lămuri o
parte din întrebările pe care şi le pun în legătură cu conţinutul educaţiei religioase şi cu
viaţa religioasă.
Criteriul actualităţii şi al iubirii creştine, faţă de semeni şi faţă de propriul
popor, din care facem parte ca un răspuns la acea poruncă dumnezeiească pe care
Mântuitorul o adresează ucenicilor Săi înainte de Patimile sale: „Să vă iubiţi unii pe
alţii, precum şi Eu v-am iubit pe voi” (In 13, 34).
Putem să desprindem următoarea concluzie, cu privire la educaţia religioasă ca
misiune mărturisitoare, dacă în epoca patristică se urmărea câştigarea virtuţii şi a
desăvârşirii ca trepte care duc la mântuire, suma eforturilor educative, urmăreau
mântuirea, ei elaborând o educaţie soteriologică, având la bază în centrul ei şi ca
finalitate pe Hristos, străduindu-se să facă un Hristos din fiecare persoană, care se
angaja în procesul acesta de educaţie.
Această dimensiune a educaţiei s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogăţindu-
se doar în ceea ce priveşte formele de realizare. Este o lucrare susţinută de iubire, de
încredere, de libertate şi dublată de harul lui Dumnezeu. Dacă vorbim despre educaţie
ca o acţiune specific umană, în privinţa educaţiei religioase intervine prezenţa
dimensiunii transcendente – principiul colaborării libere şi active între harul
dumnezeiesc şi strădania omului, în scopul desăvârşirii acestuia din urmă şi
principiul sinergismului, acesta stă şi astăzi la baza educaţiei religioase creştine.
Educaţia religioasă ca acţiune premergătoare mântuirii, acţiune de
perfecţionare continuă – este posibilă, constituind premisa esenţială a mântuirii
sufleteşti, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creştinului către Dumnezeu, în
dezvoltarea puterilor morale şi spirituale către scopul ultim – asemănarea cu Dumnezeu
– mântuirea.
18
Constantin Cucoş, Educaţia religioasă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 52.

216
 CARACTERUL MISIONAR ŞI MĂRTURISITOR AL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

În viaţa credincioşilor, educaţia religioasă deţine un rol important, deoarece

prin ea se asigură un sens vieţii, o direcţie şi un mod de a exista, o altă perspectivă
decât cea pur materială. Prin acest tip de educaţie se realizează legătura omului cu
Dumnezeu, comuniunea fiinţei limitate cu fiinţa infinită. Omul este îndrumat către o
viaţă curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi şi o creştere în virtute,
care să-i permită implicarea responsabilă în viaţa activă în comunitate.

Familia – implicare şi mărturisire conştientă

Familia reprezintă elementul primar care formează persoana în perspectiva
creştină, introducând copilul în religia de apartenenţă prin Botez, care este un început
al educaţiei morale şi spirituale.
Pornind de la cercetările făcute în domeniu, semnalăm câteva repere de interes
psihopedagogic, care au lipsit din preocupările teologiei din ultimele decenii. Am auzit
de multe ori expresia populară „cei şapte ani de acasă”, perioadă în care copilul îşi
petrece majoritatea timpului în mediul şi climatul familial, de unde primeşte şi
achiziţionează
cele dintâi impresii, care, după cum ştim marchiază întreaga existenţă şi dezvoltare a
personalităţii. Experienţele primare au un rol crucial19 în stabilirea profilului
caracterial-
moral şi comportamental al persoanei umane. Aceste experienţe trăite în familie au un
aport decisiv în formarea şi conturarea personalităţii. Unii cercetători susţin că
importanţa educaţiei familiale, care se exercită în primii ani de viaţă, este atât de
covârşitoare încât dă naştere chiar unui fel de determinism al traiectoriei viitoare al
destinului său psihologic, în situaţia noastră, a cunoaşterii şi trăirii valorilor religioase.
Considerăm impunerea acordării unei atenţii deosebite primilor ani ai vieţii
copilului, atât pe plan psihopedagogic, cât şi moral-spiritual, întrucât se constată că
omul este şi devine ceea ce a făcut propria familie din el. Este foarte greu, dacă nu chiar
imposibil, a modifica unele structuri morale şi comportamentale imprimate încă din
copilărie, din stilul şi mentalitatea casei, informaţiile şi normele morale transmise
copiilor prin aprobare sau dezaprobare, precum şi modelul oferit de părinţi,
comportamentul lor unul faţă de altul, limbajul folosit în familie, atitudinile faţă de
copil sau faţă de comunitatea unde se găseşte. Astfel, influenţele educative reprezintă o
expresie directă a relaţiilor stabilite în familie, precum şi modelele pe care le oferă.
Comunicarea reprezintă un factor de extremă importanţă în echilibrul familial,
deoarece membrii familiei cu atât mai 20 mult copilul, în general, îşi petrec aproximativ
jumătate din timpul vieţii împreună. Lipsa comunicării sau, cu atât mai grav,
exercitarea unor conduite agresive primitive din partea părinţilor, la apariţia copilului, a
educaţiei preponderent interdictivă, au efecte nebănuite în declanşarea unor posibile
tulburări comportamentale sau chiar mentale, în dezvoltarea normală a sentimentului
de comunicare21 a relaţiilor interioare.

19
Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 41.
20
Ursula Şchiopu şi E. Verza, Psihologia vârstelor, ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
21
Bucureşti, 1995, p. 86.
Alfred Adler, Psihologia şcolarului greu educabil, trad. dr Leonard Gavriliu, Editura Iri, Bucureşti,
1995,
pp. 54-55.
217
 GHEORGHE ŞANTA

În zilele noastre sunt tot mai evidente manifestările conform cărora declinul
moral şi spiritual conduce la reducerea semificativă a implicării familiei în devenirea
spirituală şi morală a copiilor. Mutaţiile profunde pe care le suferă familia în prezent
conduc la pierderea reală a dimensiunii acestei mici Biserici, cum o numeşte Sfântul
Ioan Gură de Aur.
Dacă psihanaliza şi psihologia infantilă acordă astăzi un rol atât de important
influenţei mediului familial asupra trăsăturilor de caracter şi comportamentale22 (ori
deviaţile comportamentale datorate unor deficienţe educaţionale), cu atât mai mult
pedagogia creştină trebuie să conştientizeze aportul său de formare spirituală şi morală.
Decăderea noastră, pe toate planurile se datorează în primul rând decăderii
familiei şi invers, decăderea familiei se datorează loviturilor sistematice adresate
moralei familiei creştine. Este necesară o reconsiderare a spiritualităţii familiei
creştine, deoarece după o jumătate de veac de educaţie atee se resimte un obstacol greu
de depăţit în calea normalizării şi dezvoltării unei vieţi sociale şi religioase. De fapt
criza d normalitate continuă a societăţii moderne este o criză de spiritualitate prin
secularizare şi refuzul permanent al lui Dumnezeu atât în gândirea, cultura şi viaţa
omului în general, cât şi în viaţa familiei moderne.
Unul din obiectivele educaţiei religioase este înduhovnicirea familiei şi
reconsiderarea concepţiei de viaţă familială, în care să primeze conştiinţa unităţii
sacramentale şi să fie promovată real responsabilitatea, grija şi iubirea unuia faţă de altul
înaintea lui Dumnezeu. Aici se impune dezvoltarea conştiinţei de familie, a renunţării
de sine, a sacrificiului. În această lucrare intervine Biserica ca factor educativ.
Etosul eclesial însuşit de părinţi va avea o influenţă covârşitoare asupra
copilului, mai ales în perioada adolescenţei sau a primei tinereţi. Acest fapt impune o
deschidere şi o preocupare tot mai stăruitoare şi mai competentă a Bisericii în
această direcţie. Apropierea familiei de Biserică, a preotului de părinţi prin mijloacele
pastorale care îi stau la dispoziţie, va implica întreaga comunitate în slujire şi
mărturisire. O pastoraţie la distanţă, impersonală, unde fiecare îşi vede de drumul
lui, în care credincioşii şi preotul se întâlnesc doar formal la Cununie şi Botez, sau
la o mare sărbărbătoare, de Paşti şi de Crăciun, este total ineficientă şi chiar
imposibilă.
Introducerea copilului în viaţa de rugăciune şi în cultul Bisericii necesită o
conjugare serioasă a eforturilor părinţilor cu cele ale Bisericii. Deprinderile şi
obiceiurile de viaţă creştină, evlavioasă, ale părinţilor, marchiază pentru toată viaţa
conştiinţa copilului. În prezenţa şi sub îndrumamrea părinţilor, a mamei în special,
deprinde – îngenuncherea în faţa icoanei, sensul crucii, ascultă scurte prezentări
biblice, iar mai târziu citeşte Sfânta Scriptură. Caracterul afectiv al mamei contribuie
la crearea imaginii lui Dumnezeu ca părinte plin de iubire.
Finalităţile influenţelor educative ale părinţilor continuate de Biserică, prin
specificul ei, vizează formarea conştiinţei religioase, incluzând elemente cognitive,
afective şi volitive şi totodată dezvoltarea unui comportament religios transpus în
spiritul valorilor creştine.
Trebuie să recunoaştem că participarea şi implicarea copilului în viaţa liturgică
şi euharistică la noi este destul de slabă. La majoritatea slujbelor liturgice, care sunt
concepute pentru adulţi, el nu-şi află locul, adeseori e bruscat, certat de unii creştini

22
Dimitrie Todoran, Psihologia educaţiei, Sibiu, 1942, p. 246.
218
 CARACTERUL MISIONAR ŞI MĂRTURISITOR AL EDUCAŢIEI RELIGIOASE

mai sensibili. Mulţi părinţi nu duc copiii la Biserică să nu deranjeze, se constată astfel
lipsa unui ataşament faţă de Biserică şi faţă de preot. Rolul fundamental îi revine
preotului paroh în faţa acestei situaţii speciale, de a avea o preocupare atentă în
misiunea sa, efortul, consecvenţa, responsabilitatea, conştiinţa creştină şi pregătirea
specială.

Concluzii
Biserica de la început a mărturisit pe Hristos. Dar ce înseamnă în fond a-L
mărturisi pe Hristos? Înseamnă a avea Cuvântul, fără a aluneca într-o vorbire
discursivă, formală, care anulează mărturisirea ca mărturie. Cuvântul în ipostaza sa de
mărturisire este expresia dimensiunii duhovniceşti a celui ce transmite mărturia
adevărului ca un element catalizator, în stare de a oferi absolut ca atare prin sine, în
mod indirect, adică, inimii credinciosului creştin, acel ceva, pentru ca ea, această
inimă, să aibă din sine putinţa de a rămâne în Hristos şi de a-L mărturisi pe El,
oriunde şi cu orice preţ.
Sfânta Scriptură întruchipează în chip desăvârşit Cuvântul ziditor în Duh- întru
dimensiunea sa duhovnicească desăvârşită, care de fapt îl are în mijloc pe Hristos ca un
centru de iradiere întru Duh, ca temei al mântuirii şi nădejdii, aşadar Cuvântul ziditor
în Duh:
1. Învaţă;
2. Îndreaptă;
3. Înţelepţeşte;
4. Mângâie;
5. Binevesteşte; - toate acestea într-o sintetică expresie în care se unesc, fără
a se confunda, sau a se anula. Precizăm că prin Cuvântul ziditor în Duh se
deschide perspectiva de a avea pe plan duhovnicesc parte:
- de Cuvântul, pentru a reîncepe o viaţă nouă, ca om bou mai aproape de
Dumnezeu, ca în prima zi de existenţă şi de înţelegere a creaţiei lui
Dumnezeu;
- de Cuvântul, care este ca o sămânţă ce cade să germineze şi să dea rod în
ogorul sufleteului, rod care implică un prisos de transmis drept dar din
dar;
- de Cuvântul, care înainte de a cădea ca o sămânţă care să germineze şi să
dea rod în ogorul sufletului, reprezintă o modalitate de pregătire, de
îndreptare, spre rodire într-o unitate tainică.
Când una din aceste categorii este în suferinţă într-un grad mai mare sau mai
mic, atunci şi fiinţa Cuvântului ziditor în Duh este în suferinţă, putând fi înlocuit cu
cuvântul pur didactic, sau retoric, fiind vorba pe această cale despre un simplu limbaj,
neavând vreo dimensiune duhovnicească.
219
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

RECAPITULAREA MESAJULUI SCRIPTURISTIC AL MÂNTUIRII

ÎN HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE

MIRCEA OROS*

ABSTRACT. Reviewing the Scriptural Message of Salvation in the Divine Liturgy.

Christ as God is omnipresent, but in Liturgy is an especial presence, because Eucharist
is the Mystery of presence of Christ’s Body and Blood, the mystery of His real
presence.
The Church as religious place, the icons and the Eucharistic presence of
Christ reveal the mysterious presence of Christ in the Divine Liturgy. Modes of the
real presence of Christ in Liturgy are: Scripture’s word, liturgical prayer as our answer
to the word of God and the partaking of Holy Mysteries, which is the reason to be and
the ultimate goal of Liturgy. It realizes the maximum of revealing of Christ’s presence
in Divine Liturgy and the full communion of faithful with Him.
Therefore, Church is called to be reappraise Liturgy in its activity. In the
Liturgy it can be found concrete solutions for the religious crisis of the
contemporaneousness.

Keywords: scriptural message, salvation, Divine Liturgy

Teologia liturgică ortodoxă afirmă că Sfânta Liturghie este jertfă şi anamneză

şi taină în ansamblul ei, nu în momente succesive, chiar dacă diferitele momente
liturgice actualizează mai pregnant unul din aspectele sale. Nu se poate spune astfel că
Liturghia este învăţătorească până la un anumit punct şi de la un alt punct sfinţitoare.
Prin urmare, dacă deplina cunoaştere a lui Dumnezeu se realizează în momentul
împărtăşirii euharistice cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, momentul în care unirea
dintre om şi Dumnezeu se înfăptuieşte în modul cel mai deplin, totuşi, cunoaşterea lui
Dumnezeu în Sfânta Liturghie ţine mai degrabă de un proces, de o înaintare constantă
în revelaţie şi cunoaştere până la măsura deplinătăţii împărtăşirii euharistice.
Astfel trebuie să precizăm că Sfânta Liturghie este un act de transmitere a
Evangheliei lui Hristos sub două aspecte: 1. ca întreg, care propovăduieşte cuvântul lui
Dumnezeu, pe care îl exprimă şi îl actualizează în forme trăite şi 2. punctual, în special
prin citirile din Sfânta Scriptură consacrate în mod explicit transmiterii Evangheliei lui
Hristos.
Ca întreg, prin care se propovăduieşte învăţătura creştină, prezentându-se
credincioşilor cuvintele şi faptele Mântuitorului, precum şi învăţătura Bisericii
deductibilă din acestea, Sfânta Liturghie se desfăşoară într-un ansamblu cultic,
didactic. „Pictura şi
icoanele care împodobesc Sf. locaş au o mare importanţă didactică, fiindcă ele
zugrăvesc în chip plastic ceea ce Sfânta Liturghie redă în acte sacramentale”1.
*
Lect. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, mircea_oros67@[Link]
1
Pr. Prof. Nicolae Balca, Importanţa catehetică a Sfintei Liturghii, în „Biserica Ortodoxă Română”, an
LXXXVI, nr. 1-2/1958, p. 194-213.
 MIRCEA OROS

În ansamblul său, Sfântă Liturghie este o propovăduire. Sub aspectul său

anamnetic, Sfânta Liturghie nu este doar o comemorare a actelor săvârşite de către
Mântuitorul Hristos, şi o simplă reproducere a cuvintelor Sale, ci un proces unitar de
reactualizare şi recapitulare a lor. „Cina cea de Taină, şi deci şi Sfânta Liturghie,
rezumă în chip minunat
întreaga Evanghelie a iubirii. Căci ea ne arată ce a făcut Mântuitorul pentru noi prin
jertfa Sa şi moartea Sa pe Cruce, prin mijlocirea cărora creştinii participă la viaţa
divină”2.
„Pentru a ne da conştiinţa acestei prezenţe şi activităţi a Mântuitorului, întocmirea
Liturghiei reprezintă prin rituri simbolice întreaga viaţă şi activitate istorică, pentru ca
în cele din urmă să reproducă sau să actualizeze momentul ei suprem: jertfa de pe
Golgota şi celelalte episoade din urma ei”3. „Liturghia este prin natura sa un prilej de
contemplaţie a Sfintei Jertfe4şi un mediu de inspiraţie a virtuţilor pentru cei care asistă
la ea cu atenţie şi credinţă” . „Bogata imnologie bisericească, mai ales, constituie un
prilej la îndemâna tuturor credincioşilor să reflecteze sub aspectele cele mai variate la
învăţăturile şi preceptele Mântuitorului în forma în 5care Biserica le-a lămurit şi le-a
explicat pentru a susţine şi a întări credinţa ortodoxă” .
Sfânta Liturghie este astfel o prezentare a vieţii şi activităţii Mântuitorului, un
prilej de meditare la învăţătura Sa, dar şi o prezentare a acestei învăţături într-o formă
inculturată la nivelul experienţei religioase a trăirii liturgice. „În Sfânta Liturghie
credincioşii ortodocşi retrăiesc întreg misterul întrupării, începând de la naşterea din
Betleem şi până la Înălţarea la ceruri, care se perindă6prin acte simbolice, prin lecturi şi
rugăciuni înaintea ochilor sufleteşti ai credincioşilor” .
Sfânta Liturghie are astfel un dublu scop: cel al prezentării vieţii şi activităţii
Mântuitorului, dar şi unul pedagogic, didactic menit să transforme interior persoana
umană, atât pentru primirea dumnezeieştilor taine, cât şi în ceea ce priveşte existenţa
liturgică a omului, ulterioară Sfintei Liturghii.
În aspectul didactic al Sfintei Liturghii, în general, nu este cuprinsă doar
transmiterea şi explicarea învăţăturilor de credinţă, ci şi conştientizarea persoanei
umane prin puterea exemplului mereu viu al Mântuitorului prezent în Sfânta Liturghie.
„Ca şi în Evanghelia Mântuitorului, tot aşa şi în Liturghia Bisericii, valoarea
exemplului este în chip particular apreciată. În consecinţă, funcţiunea catehetică a
Liturghiei nu se închide în simpla noţiune de predare a unor cunoştinţe sau de instruire,
ci ea urmăreşte de a da credincioşilor şi deprinderi, adică de a-i obişnui, a-i educa,
adică de a le da cunoştinţe
religioase nu doar în proprietate intelectuală, ci de a-i determina să le transforme în
viaţă trăită sau moravuri”7.
Caracterul didactic al Sfintei Liturghii, exprimat prin transmiterea învăţăturii
de credinţă şi împroprierea ei la nivel lăuntric este demonstrat încă din începutul Sfintei
Liturghii, şi anume din momentul pregătirii preotului săvârşitor pentru Liturghie.
Astfel rugăciunea îmbrăcării mânecuţelor: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit;
înţelepţeşte-mă
2
Ibidem, p. 197.
3
Pr. Prof. Petre Vintilescu, Funcţia catehetică a Sfintei Liturghii, în „Studii Teologice”, an I, nr. 1-2/1949,
p.
4
18.
Ibidem,
5
p.
25. Ibidem,
6
p. 20.
Pr. Prof. Spiridon Cândea, Cultul divin şi pastoraţia creştină – factori de promovare a vieţii religioase în
Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXV, nr. 11-12/1967, p.
 7
1198. Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 24.

222
RECAPITULAREA MESAJULUI SCRIPTURISTIC AL MÂNTUIRII ÎN HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE

şi mă voi învăţa poruncile Tale”8, arată că preotul trebuie să fie deschis şi pentru un
proces didactic şi pedagogic.
În ceea ce priveşte faptul că Sfânta Liturghie în ansamblul său este o
recapitulare a mesajului scripturistic al mântuirii în Hristos trebuie să amintim că ea are
în mare măsură o construcţie scripturistică.9
Citirile din Sfânta Scriptură trebuie să ne apară ca o parte integrantă normală a
întregului Liturghiei. „Citirea pericopelor evanghelice şi apostolice nu însemnează o
«pauză» sau o «paranteză» liturgică, ci ea face parte din însuşi miezul Sfintei
Liturghii”10.
„Ar fi greşit să credem că rostul acestor lecturi se reduce doar la dimensiunea lor
învăţătoare. Ele au şi un rol purificator, de pregătire a sufletelor pentru obiectivul
principal al Liturghiei, Euharistia”1112 . Citirile „pregătesc şi curăţesc dinainte, pentru
sfinţirea cea mare a Sfintelor Taine” . „Ele închipuiesc arătarea în13 lume a Domnului,
prin care El s-a făcut cunoscut încetul cu încetul, după învierea Sa” .
Citirile speciale din Sfânta Scriptură, regăsite în rânduiala liturgică a Sfintei
Liturghii sunt Prochimenul, Apostolul şi Evanghelia. Toate acestea au menirea de a
transmite în ansamblu mesajul Scripturistic al mântuirii realizate prin opera
răscumpărătoare a Mântuitorului. Asocierea lor nu este întâmplătoare, ci ele se află într-
o legătură interioară, organică. Astfel „citeţul rosteşte prochimenul Apostolului, sau
stihul prevăzut din Psalmi,
ca semn al legăturii învăţăturii Noului Testament cu cea a Vechiului Testament, sau al
unităţii planului de mântuire al lui Dumnezeu desfăşurat de-a lungul istoriei”14.
Ordinea citirii pericopelor scripturistice este cea a Apostolului şi a
Evangheliei. Ele sunt puse în această ordine, nu pentru că Apostolul ar reprezenta o
întâietate în faţa
Evangheliei, ci pentru că respectându-se principiul descoperirii progresive a lui Hristos
în faţa oamenilor15, se înţelege ca Evanghelia să fie citită ultima „pentru că cele grăite
de Mântuitorul Însuşi ne înfăţişează arătarea Lui mai lămurit decât cele spuse de
Apostoli”16.
Citirea Apostolului reprezintă o etapă a momentului revelării sau descoperirii
lui Hristos în Sfânta Liturghie, etapă care însă, nu este despărţită de ansamblul revelării
Sale evanghelice. „Ceea ce se va citi din scrierile Apostolului e aceeaşi înţelepciune
a lui Hristos care se cuprinde şi în Evanghelie. Sau prin ele e vestit Acelaşi Hristos,
Înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu”17.

8
Liturghierul, p. 94.
9
Despre prezenţa Sfintei Scripturi în textul Sfintei Liturghii şi a cultului în general, se poate consulta IPS
Bartolomeu Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni,
Editura
10
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 116-
117.
11
Ibidem, p. 117.
12
Ibidem, p. 117.
Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii
13
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p.
54.
14
Ibidem, p. 54.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Institutului Biblic
15
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 318.
IPS Bartolomeu Valeriu Anania, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însuşire liturgică pentru preoţi şi
mireni, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p.
119: „Hristos nu i S-a arătat lumii dintr-odată, năprasnic, ci progresiv, înaintând de la simplu la
compus, de la
16
elementar la complex”.
17
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 55.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 318.
223
 MIRCEA OROS

Citirea propriu-zisă a Evangheliei în cadrul liturgic este precedată de două

momente cu valoarea distinctă şi complementară, rugăciunea dinainte de Evanghelie şi
imnul de laudă adresat lui Dumnezeu.
Rugăciunea dinainte de Evanghelie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule
de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide
ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor tale porunci, ca toate poftele
trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce
sunt spre bună plăcerea Ta. Că tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre,
Hristoase Dumnezeule şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău
Părinte şi Preasfântului 18şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin.”
19
, „cere atât pregătirea pentru citire, cât şi roadele acesteia
pentru ascultători” . Rugăciunea cere o luminare a credincioşilor, în vederea
cunoaşterii, dar
„dacă ar fi vorba despre o cunoaştere teoretică a dogmelor despre Dumnezeu, pe aceasta ar
avea-o preotul cum nu o au credincioşii. E vorba deci despre o cunoaştere din
strălucirea luminii lui Dumnezeu, Care Se face El Însuşi lumină în preot şi în
credincioşi”20.
Un alt moment important al pregătirii pentru primirea cuvântului lui
Dumnezeu prin citirea Sfintei Evanghelii este imnul „slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”21.
„Înainte şi după Evanghelie înălţăm o cântare adevărată, de laudă, fără cerere, ca unii
care ştim că Sfânta Evanghelie întruchipează pe Hristos, şi că, dacă L-am aflat pe
Hristos, am dobândit totul”22. De altfel, această dimensiune doxologică a întâmpinării
descoperirii evanghelice a lui Hristos, este anticipată chiar de citirea Apostolului,
pentru că „epistolele apostolilor nu sunt o expunere teoretică a lucrării mântuitoare a
lui Hristos, ci una doxologică de preamărire”23.
Pe de o parte citirile din Apostol sau Evanghelie reprezintă punctual o întâlnire
imediată a participanţilor la Sfânta Liturghie cu cuvântul lui Dumnezeu, iar pe de altă
parte „pericopele evanghelice şi scrierile sfinţilor Apostoli, repartizate pe duminicile şi
sărbătorile din calendar,24fac să ruleze pe dinaintea minţii noastre întreaga învăţătură şi
amintirea faptelor Sale” .
„Alături de rugăciuni, imne, acte şi simboluri, explicarea cuvântului lui Dumnezeu
reprezintă în Liturghie25una dintre cele două feţe complementare între ele din circuitul
funcţiunii catehetice” . Trebuie să remarcăm faptul că explicarea cuvântului lui
Dumnezeu nu trebuie să fie privită ca o ruptură în structura Sfintei Liturghii, ca o
intruziune în aceasta, ci ca o parte componentă a acesteia, intrinsecă dimensiunii sale
sfinţitoare şi mântuitoare. Tâlcuirea pericopei evanghelice, privită ca parte componentă
a Sfintei Liturghii prin care se îndeplineşte vocaţia misionară a Bisericii, („pastoraţia
colectivă se exercită în cadrul cultului ortodox şi în special în cadrul Sfintei Liturghii şi

18
Liturghier, 128.
19
Pr. Prof. Juan Mateos, Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2007, p. 163.
20
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 321-
21
322. Liturghier, p. 129 şi 130.
22
Sf. Nicolae Cabasila, op. cit., p. 54.
23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p.
24
314. Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p.
19.
25
Ibidem, p. 29.

224
RECAPITULAREA MESAJULUI SCRIPTURISTIC AL MÂNTUIRII ÎN HRISTOS ÎN SFÂNTA LITURGHIE

prin predică”26), nu este un gest extern al preotului sau al Bisericii, nu este o expunere
distinctă de Liturghie a învăţăturii de credinţă. Predica „nu este o simplă explicare a
celor citite de către persoanele cunoscătoare şi competente, nu este expunerea
cunoştinţelor teologice ale predicatorului în faţa celor care-l ascultă, nici meditaţia
„prilejuită” de
textul evanghelic. Predica, în general, nu este o predică despre Evanghelie (la „tema
evanghelică”); ea este predica Evangheliei însăşi”27. Predica este prin urmare un act de
propovăduire a Evangheliei care vine în continuarea firească a citirii ei. Ea are o
valoarea liturgică, şi face parte din procesul liturgic de învăţare şi sfinţire a oamenilor
pe care îl presupune Sfânta Liturghie. Predica nu poate fi despărţită nici de citirea
Evangheliei, dar nici de prefacerea darurilor în Sfânta Liturghie. Ea este o etapă în
urcuşul spre acest punct. Fiind o predică a Evangheliei, sau o predicare a Evangheliei,
desprinderea ei din
contextul liturgic, ar fi rezultatul ruperii Cuvântului de Euharistie, adică de Biserica
însăşi”28. Totuşi, Ortodoxia a înţeles să integreze predica în ansamblul Sfintei
Liturghii,
dar să nu îi confere un rol preponderent, exclusiv şi o importanţă exagerată, pentru că
ea îşi realizează rostul doar în acest context unitar al Liturghiei. „În Ortodoxie, predica
nu are importanţa exclusivă pe care i-o dă protestantismul, pentru simplul motiv că
slujba abundă prin ea însăşi în elemente edificatoare”29.
Propovăduirea cuvântului prin Sfânta Liturghie nu are o valoare exclusivă, ci
face parte din ansamblul întregului mântuitor pe care îl reprezintă Sfânta Liturghie în
ceea ce priveşte sfinţirea credincioşilor şi aducerea lor în comuniune euharistică cu
Hristos cel Înviat.

26
Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 1200.
27
Pr. Prof. Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993,
28
p. 82-83.
Ibidem, p. 72.
29
Pr. Prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 1201.
225
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

FECIOARA MARIA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

DOREL MAN*

ABSTRACT. Virgin Mary Mother of God. Founded on Revelation, Orthodox

doctrine provide a place of honor our Lady, Which we over-worshiped. This teaching of
teotokia, is part of our faith, of our life.
The Son of the Man was borne, in supernatural way, in time of the Virgin Mary,
Who accepted to be the bride of Holy Spirit and to born the God-Man in the flesh in
Her body and blood.
God took on the human nature and was born to Virgin Mary. In her humanity meet
divinity and She become a bridge between created and uncreated.
The Teotokia of Virgin Mary is the consequence of the hypostatic union of two
natures in the hypostasis of the Logos. The denial of this title is to call into question the
unity of the Person of Jesus Christ and means the denial of the divinity of Christ.

Key-words: Virgin Mary, Mother of God, Teotokia, hypostatic union, supernatural

born, God-Man

Crezul adoptat la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325) şi încheiat la al

doilea Sinod ecumenic de la Constantinopol (381) este pentru creştini o constituţie de
învăţătură, un îndreptar al credinţei apostolice rostit cu ocazia slujbelor bisericeşti,
mărturisind public sau particular ce cred ei. Faptul că în art. 3 al Crezului se afirmă:
„Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri şi s-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om” este dovada
adevărului exprimat de credinţa creştinilor că Fecioara Maria este Născătoare de
Dumnezeu, mama lui Iisus Hristos, că această învăţătură are temeiuri biblice şi face
parte din credinţa şi viaţa noastră.
Întemeiată pe Revelaţie, doctrina ortodoxă acordă un loc de cinste Maicii
Domnului pe care o supravenerăm. Însuşi Isaia proorocul vorbeşte de Maica Domnului,
„Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (7,14), iar evanghelistul arată că ceea ce a
spus, atunci, Isaia s-a împlinit, adică, Fecioara a născut Fiu (Matei 1, 22-23), iar toate
acestea s-au făcut prin puterea lui Dumnezeu1.
Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune: „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit
între noi” (Ioan 1,14), iar Sf. Apostol Pavel prezintă întruparea Fiului Lui Dumnezeu
că s-a petrecut „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul său, născut din
femeie, născut sub Lege” (Galateni 4,4). „Plinirea vremii” înseamnă rânduiala şi

*
Conf. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, mandorelubb@[Link]
1
Alexandru Moisiu, Cuvintele Maicii Domnului şi cuprinsul lor mariologic, în „Mitropolia Ardealului”,
1958, nr. 5-6, p. 402.
 DOREL MAN

hotărârea lui Dumnezeu ce o are în vedere pe Sfânta Fecioara Maria, care s-a ridicat la
o sensibilitate capabilă, să înţeleagă adevărata înălţime a lui Dumnezeu Fiul, arătată în
smerenia întrupării2.
Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă meritul Maicii Domnului în întrupare
prin cinstirea deosebită pe care o primeşte din partea îngerului Gavriil, trimisul
Domnului, prin salutul: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har” (Luca1,28) care
simbolizează „începutul
vremii de har, a unei noi ere, care se deschide odată cu întruparea Logosului şi este
vestea cea bună a mântuirii noastre”3. Îngerul aduce din cer „un mesaj dar şi o invitaţie.
E un apel la libertatea Fecioarei de a hotărî, de a se pronunţa, de a decide între un Da
sau un Nu. Ea va cumpăni singură. Un Nu ar însemna o amânare a planului
dumnezeiesc, un Da, împlinirea lui imediată. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un
singur cuvânt. Îl aşteaptă Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, îl aşteaptă toată suflarea,
căci întrebând-o pe Ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să
se rostească întreaga omenire. «Iată, Eu stau la uşă şi bat! (Apocalipsa 3,20)». E clipa
când Fecioara însumează
într-însa setea universală de mântuire…, printr-un singur cuvânt Maria e purtătoarea de
cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului”4.
Cuvintele îngerului i-au dat Fecioarei Maria liniştea şi încrederea, de aceea răspunsul ei
a fost: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău! (Luca 1, 38).
Această acceptare „Fie!” este „prima implicaţie creştină majoră a Maicii
Domnului în viaţa creştină şi dovada că omul n-a pierdut chipul lui Dumnezeu de tot,
ci doar i s-a alterat. Întreaga antropologie ortodoxă 5pleacă de la această realitate, spre a
arăta apoi că omul e capabil chiar de îndumnezeire” .
Prin întrupare, din Fecioara Maria, Fiul lui Dumnezeu din veşnicie Unul născut,
„Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, ia firea omenească întreagă, trup şi
suflet omenesc şi6se face Dumnezeu adevărat şi om adevărat, devenind pentru veşnicie
Dumnezeu-Omul printr-o naştere supranaturală mai presus de firea omenească, prin
lucrarea Duhului Sfânt şi puterea Celui Preaînalt (Luca 1,35). Aici putem înţelege
dimensiunea textelor Sfintei Scripturi: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) „şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema” (Luca 1,35) „şi Cuvântul trup s-a făcut” (Ioan 1,14).
Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Maica Domnului are la bază temeiurile
biblice, iar o mărturie grăitoare în acest sens este afirmaţia Sf. Ignatie Teoforul (+107):
„Hristos este Dumnezeu, este în Tatăl înainte de veci; este Cuvânt veşnic a lui
Dumnezeu şi chip al Tatălui: este şi Fiu a lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, zămislit din
Maria, după rânduiala lui Dumnezeu din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt. S-a
născut cu adevărat din Fecioara, a fost botezat de Ioan, iar7 pe timpul lui Pilat din Pont
şi a lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul” .

2
Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor a lui Dumnezeu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova,
3
1987, p. 284.
Nicolae Dinu,
4
Chipul Maicii Domnului Evanghelia Sfântului Luca, în „Glasul Bisericii”, 1959, nr. 3-
4,
5
p. 234. Bartolomeu Anania, Fie, în „Ortodoxia”, 1980, nr. 3, p. 453.
6
Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Bucureşti, 1979, p. 400.
7
Isidor Todoran, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1981, p. 209.
Ignatie Teoforul, în vol. „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 152.

228
 FECIOARA MARIA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

De asemenea Sfântul Justin Martirul şi Filosoful (+165) scrie că Fiul lui

Dumnezeu a fost născut de către Fecioara Maria, iar „ceea ce este cu adevărat un semn
şi care trebuie să devină pentru neamul omenesc un motiv de încredere, este că dintr-un
sân fecioresc, Cel întâi născut dintre toate creaturile a devenit cu adevărat trup, S-a
născut copil şi că, ştiind lucrul acesta de mai înainte, El le-a prezis prin Duhul profetic
într-un fel sau altul, aşa cum am arătat mai înainte, aşa încât atunci când evenimentul
acesta urma să se împlinească, să se ştie că el s-a întâmplat prin puterea şi voinţa
Creatorului universului”8.
Marele apologet creştin Tertulian (+250) spune despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu: „Cuvântul s-a numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat
patriarhilor în felurite chipuri, a grăit mai apoi fără de încetare prin prooroci, s-a
coborât în sfârşit
în Fecioara Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea lui, trup s-a făcut în
pântecele ei şi, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos”9, iar Sfântul Grigorie de
Nazianz (+390) afirmă că „Dacă cineva nu socoteşte pe Sfânta Maria Născătoare de
Dumnezeu este înafara dumnezeirii”10.
Teotokia Maicii Domnului este un adevăr al credinţei noastre, confirmat de
cuvintele îngerului, prin care înţelegem că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu
şi trebuie cinstită ca atare, aşa cum relatează Sfântul Chiril al Alexandriei (+444)
care descoperă dimensiunea termenul de „Teotokos” în învăţăturile sale şi susţine
adevărul şi titlul de Născătoare de Dumnezeu ce este o consecinţă a unirii ipostatice a
firilor în
Persoana Mântuitorului, iar negarea acestui titlu înseamnă a pune în discuţie unitatea
Persoanei lui Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat.11 Acest Sfânt Părinte întrebuinţează
expresia „Fecioara Născătoare de Dumnezeu” care dă Mariei titlul de Maică a Fiului
lui Dumnezeu şi zice: „Creatorul îşi face sălaş din propria Sa făptură, îşi face mamă din
propria sa roab㔺i ajunge la concluzia c㠄Negarea termenului teotokos nu este altceva
decât negarea însăşi a divinităţii lui Hristos”12.
Astfel, referitor la Maica Domnului, Biserica Ortodoxă nepărăsind, ca
pretutindeni învăţătura sa, terenul sigur al cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a învăţat şi învaţă fără adăugire omenească şi fără
neevlavioasă ştirbire ceea ce au învăţat Apostolii dimpreună cu Biserica ecumenică
totdeauna, anume că Preasfânta
Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (teotokia), ea este pururea
Fecioară şi că în consecinţă, i se cuvine cinstire mai presus de toţi îngerii13.
Taina întrupării, „taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I
Timotei 3,16), este „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire s-a pogorât din
ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om” şi devine
învăţătură ce rezultă din art. 3 din Simbolul nostru de credinţă.

8
Justin Martirul şi Filozoful, în vol. „Apologeţi de limbă greacă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
9
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 192.
Tertulian, în vol. „Apologeţi de limbă latină”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
10
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 147-148.
11
Grigorie de Nazianz, Scrisoarea 101 (către Cledoniu), în P.G., tom. XXXVII, col. 177C.
Corneliu-Mihail Militaru, Învăţătura despre Maica Domnului până la Sinodul de la Efes; perspectivă
12
hristologică, Editura Emia, Deva, 2006, p.216-217.
13
Apud Petru Rezuş, Mariologia ortodoxă, în „Ortodoxia”, 1950, nr. 4, p. 547.
Isidor Todoran, Consideraţii mariologice, în „Mitropolia Ardealului, 1958, nr.3-4, p. 213.
229
 DOREL MAN

Fecioara Maria este adevărată Născătoare de Dumnezeu pentru că Dumnezeu a

luat natura omenească şi s-a născut din Sfânta Fecioara într-o „unire ipostatică care nu
se desface nici un moment, nici chiar între moarte şi Înviere, întrucât şi în acel timp
atât sufletul cât şi trupul Mântuitorului sunt unite, fiecare în parte, cu firea lui
dumnezeiască”14.
În ea se întâlneşte omenitatea cu divinitatea devenind „punte între creat şi necreat, căci
singură stând între Dumnezeu şi întreg neamul omenesc, L-a făcut pe Dumnezeu Fiul
Omului, pentru ca15 fii ai lui Dumnezeu să-i facă pe oameni, pământul - cer şi omenirea
a îndumnezeit-o” .
Teotokia Preacuratei Fecioarei Maria este consecinţa unirii ipostatice a celor
două firi în ipostasul Logosului, chiar de la zămislire, la sânul său prea nevinovat şi
neprihănit. La acest sân primeşte viaţa în mod supranatural, Iisus Hristos după firea Sa
omenească; la acest sân însă se adăposteşte şi firea cea dumnezeiască a lui Hristos,
unită ipostatic cu cea omenească împlinindu-se „cea mai mare minune şi taină a
creştinătăţii, cât şi cel mai important act, care preschimbă complet persoana şi viaţa
Preacuratei Fecioarei
Maria, îndreptând-o înspre16cu totul altă menire şi acordându-i neaşteptate şi nepreţuite
privilegii fizice şi morale” .
Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este intrarea vieţii
dumnezeieşti în viaţa omenească, aşa cum ne spune Sf. Clement Alexandrinul
(+215): „În toate ne ajută Dumnezeu şi în toate ne este de folos şi ca om şi ca
Dumnezeu; ca Dumnezeu ne
iartă păcatele, iar ca om ne învaţă să nu mai păcătuim; Dumnezeu ajunge concetăţean
cu oamenii, iar prin învăţătura Sa cerească îl îndumnezeieşte pe om”17, iar Sfântul
Chiril al Alexandriei afirmă că Dumnezeu întrupat este Acelaşi din veci deoarece
„…Naşterea trupească a Lui care s-a făcut din Sfânta Fecioara pentru mântuirea tuturor
nu a însemnat nicidecum începutul fiinţei Lui… Emanuel este Dumnezeu cu adevărat
şi pentru aceasta şi Sfânta Fecioara este Născătoare de Dumnezeu”18.
Fecioara Maria a născut pe Iisus Hristos „nu după rânduiala firii, ci după
atotputernicia lui Dumnezeu! Cea ce a fost dus de heruvimi, s-a dus în mâinile ei, Cel
necuprins de nimeni a fost cuprins şi sărutat în calitate de prunc al său. Acela al cărui
prestol e pretutindeni, s-a odihnit pe genunchii smeritei Maria”19. Acest moment divin
uman al naşterii lui Iisus de către Fecioara Maria a fost făcut cunoscut prin înger
păstorilor din preajma Betleemului, „Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care
va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul în
cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle”
(Luca 2, 10-12).
Semnificativă este, în acest sens, mărturisirea Sfântului Chiril al Ierusalimului
(+386) din Cateheză la cuvintele: «S-a întrupat şi s-a făcut om»: „Te minunezi de ceea
ce s-a făcut. S-a minunat, însă, de asta şi Născătoarea. Curată şi neîntinată este
naşterea. Căci acolo unde suflă Duhul Sfânt, acolo este îndepărtată orice întinăciune.
Neîntinată este naşterea în trup din Fecioara a Unuia-Născut. Chiar dacă ereticii se opun
adevărului, îi
14
Idem, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, în „Îndrumător Bisericesc” Sibiu, 1981,
15
p.215. Grirgorie Palama, Omilii, vol. 3, Editura Anastasia, Bucureşti, 2007, p. 24.
16
Petru Rezuş, st. cit., în „Ortodoxia”, 1950, nr. 4, p. 537.
17
Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea I, în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, -4-, Editura
Institutului
18
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 155, 157,170.
Chiril al Alexandriei, Anatematismele, traducere de Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti, 1937,
 19
p. 92. Chiril Pistrui, Buna –Vestire, în “Telegraful Român”, Sibiu, 1970, nr. 11-12, 15 martie, p.
2.

230
 FECIOARA MARIA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU

înfruntă Duhul cel Sfânt şi puterea Celui Preaînalt care a umbrit-o. Împotriva lor va sta
Gavriil în ziua judecăţii. Îi va face de ruşine locul ieslei care l-a primit pe Stăpânul.
Vor mărturisi păstorii, care au fost atunci binevestiţi şi oastea îngerilor, care lăudau şi
cântau şi ziceau: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni
bună voire”20.
„Fiul lui Dumnezeu s-a născut aşa cum a fost conceput: pe cale de excepţie.
N-a luat trup omenesc prin generaţiune naturală, ci a fost zămislit din Duhul Sfânt. S-a
născut fără să afecteze fecioria celei care a devenit Născătoare de Prunc prealuminat,
neîncetând să rămână întru totul neprihănită… Pruncul născut mai înainte de Luceafăr
avea fiinţa Sa cea fără de început…Pruncul aşteptat cu emoţia pricinuită de cereasca
făgăduinţă, a
venit pe lume fără geamăt şi fără scâncet. N-avea nimic, dar avea totul. Se simţea 21bine,
oriunde era, pretutindeni, sau oriunde s-ar fi aflat, era «întru ale Sale (Ioan 1,11)»” .
În felul acesta s-a născut în veac Fiul Omului, din Fecioara Maria care a primit
a fi mireasa Duhului Sfânt şi a naşte pe Dumnezeu Omul în trup din trupul şi din
sângele ei „prin bunăvoinţa lui Dumnezeu… se pogoară spre robii Lui prin o coborâre
inexprimabilă şi incomprehensibilă. Căci aceasta înseamnă pogorârea. Şi fiind
Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din
toate noutăţile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui
Dumnezeu. Căci ce poate
fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvântul s-a făcut fără schimbare
trup din Duhul Sfânt şi din Maria Sfânta Pururea Fecioara Născătoarea de
Dumnezeu”22.
Pentru toate câte s-au întâmplat prin Sfânta Fecioara Maria şi prin ea - Maicii
Domnului - îi aduc slăvire îngerii şi arhanghelii devenind „mai cinstită decât Heruvimii
şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”.

20
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Partea I, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
21
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 305-306.
Grigorie T. Marcu, Părţi proprii Sf. Luca în textul introductiv al Evangheliei a treia, în „Mitropolia
22
Ardealului, 1967, nr. 1-3, p.16.
Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica, ediţia a II-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 176.
231
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI.

STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

MARCEL GH. MUNTEAN*

ABSTRACT. The Iconography of Holy Trinity in the Eastern Area. Case Study.
The Romanian Icons. The Holy Trinity dogma was exposed to the First Ecumenical
Council of Nicaea in 325, and the Christian creed was finalized in the Second
Ecumenical Council of Constantinople in 381.
The iconography of the Holy Trinity theme has developed in time, in the
beginning the scriptural text of the Genesis (18, 1-15) was accepted.
The first image represents three young men visiting Patriarch Abraham, that we
can see in a catacomb in Via Latina (the Latin Road) of Rome. This theme reached its
climax in the fourteenth century under the pen of Andrei Rublev, being also the
first type of representation with theological meanings.
Simultaneously in the twelfth century in Western Europe has developed
another iconographic type that consists of the representation of the Three Divine
Persons: The Father, The Son and The Holy Spirit in anthropomorphic appearance
(the Holy Spirit appearing as a dove).
The third type of iconographic representation of the Holy Trinity shows us God,
the Father, in hierarch's clothing (with the papal marks) holding the dead body of Jesus.
This representation of the Three Holy Persons can also be found in other themes
such as: The Dormition of the Theotokos and the Last Judgment.
In the Romanian painting this theme can be found in all the three separate
areas: Valachia, Moldavia and Transylvania.
Starting with the sixteenth-century in the moldavian fresco painting this theme
can especially be observed on the external walls of the church of Moldoviţa
monastery. The theme is also found in the narthex’s vault of the Suceviţa church, dating
from the same period.
Portable icons have the same characteristics mentioned before, that endured
until today, therefore throughout the centuries there are two fundamental types: the
Filoxenia of Abraham and the Trinity (with the distinguished figures of the Father as
Patriarch, the Son after the Resurrection and the Holy Spirit as a dove).

Keywords: Holy Trinity, Ecumenical Council, Andrei Rublev, Holy Spirit, The
Dormition of the Theotokos, Last Judgment, Moldoviţa monastery, Filoxenia of
Abraham, Resurrection.

Sfânta Treime devenită dogmă a bisericii creştine ni se prezintă ca un singur

Dumnezeu, Unul după fiinţă şi întreit ca Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sânt. Cele trei
persoane a Sfintei Treimi cuprind taina cea neânchipuită şi de nepătruns prin logica
umană, fiind revelată de Dumnezeu în decursul istoriei. Aceste trei persoane divine
*
Lect. Univ. Dr., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, muntean_marcel@[Link]
 MARCEL GH. MUNTEAN

sunt de-o fiinţă, egale şi veşnice. Tatăl este Cel ce naşte din veci pe Fiul şi purcede pe
Duhul Sfânt. Persoanele trinitare se întrepătrund reciproc, dar nu se amestecă.1 Această
învăţătură
în Vechiul aTestament
unicităţii divine în trei ipostasuri se pătrunde prin credinţă, ea a fost prefigurată
şi pe deplin descoperită omenirii, prin însuşi Dumnezeu întrupat,
în cărţile Noului Testament.2
Încă de la referatul biblic al Facerii, dar şi mai apoi pluralul numelui Elohim
desemnează pluralitatea de Persoane în Dumnezeu: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om
după chipul şi asemănarea Noastră (Fc.1, 26); Haidem, dar să Ne pogorîm şi să
amestecăm limbile lor... (Fc.11,7) Sfinţii Părinţi explică că Dumnezeu nu s-a arătat
într-o formă
definitivă, în Vechiul Testament, deoarece evreii erau păzitori ai literei sacre şi de
asemenea ei erau înclinaţi spre politeism, fiind înconjuraţi de păgâni.3
Într-o formă deplină aflăm adevărul Sfintei Treimi în Noul Testament, unde la
botezul Mântuitorului observăm prezenţa ei: Iar botezându-se Iisus, când ieşea din
apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un
porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel
iubit întru Care am binevoit (Mt. 3, 16, 17). Iisus la rândul Său va trimite pe cei
unsprezece ucenici să propovăduiască învăţătura primită de la El: Drept aceea, mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi al Sfântului Duh
(Mt. 28, 19).
Învăţătura despre Sfânta Treime a constituit încă din perioada apostolică
esenţialul şi cuprinsul credinţei creştine, devenind mai apoi mărturisită de biserică.
Acest fapt a
determinat existenţa unei 4terminologii şi a unor formulări consacrate şi definitive,5
în
faţa ereziilor antitrinitare, care au fost elaborate la Sinoadele I şi II ecumenice.
Primele reprezentări s-au constituit odată cu precizarea învăţăturii de credinţă
trinitară aşa cum s-a precizat mai înainte la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul
325.6
Referitor la această temă complexă în iconografia creştină care se va diversifica
în secolele istorice trebuie subliniat faptul că reprezentarea lui Dumnezeu a fost o
provocare majoră la care artiştii au fost chemaţi să răspundă prin diferite modalităţi
de expresie plastică. Pornind de la teofaniile vetero şi neo testamentare, precum şi din
dogma Bisericii ce se referea la Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în persoane,
primii iconografi au oscilat între dificultatea reprezentării divine. Dumnezeu a fost
iniţial redat sub formă de simboluri sau ideograme, care la început s-au materializat
prin cele trei cercuri; apoi prin ochiul biblic sau mâna ce coboară din înaltul cerului.
Sfântul Duh a fost pictat în mai multe feluri: sub chipul unui porumbel, al limbilor de
foc, ori a unui nor. Hristos este deasemenea sugerat începând de la monograma Sa şi
până la imaginea recognoscibilă a persoanei divino umană. În ceea ce priveşte
iconografia treimică (sub chipul celor două figuri umane şi a porumbelului), subliniem
ideea că această temă apare în sec. al XII-lea în arta apuseană, în Italia şi în Franţa; iar
după aceea se propagă în Renaştere şi ajunge până în timpurile noastre. Cel de al
doilea tip iconografic care de altfel a fost cel dintâi
1
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştiinţe religioase,
2
Ed. Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 519.
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Pr. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Ed. IBMBOR,
3
Bucureşti, 1991, p. 114.
4
Ibidem, p. 114.
Pr. Prof. 5Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2004, p.
135, 137. Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, A-Z, Ed. IBMBOR., Bucureşti,
1994,
6
p. 355, 356.
Encyclopedia of Early Christianity, Ed. St. James Pres, London, 1990, p. 914.

234
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

este cel al imaginii celor trei tineri cu proorocul Avraam. Pentru început, iconografii au
ales o compoziţie ce surprindea acest adevăr transpus sub forma găzduirii celor trei
tineri de către patriarhul Avraam la stejarul din Mamvri. Această temă a devenit
cunoscută cu numele de Filoxenia lui Avraam. Abia în veacul al XV-lea se va
ajunge la o nouă variantă a temei, graţie penelului Cuviosului Andrei Rubliov. Al
treilea tip iconografic ce s-a dezvoltat în sec. al XV-lea ne înfăţişează pe Dumnezeu
Tatăl în veşminte de arhiereu (cu însemnele papale) ce îl susţine în braţele Sale pe
Hristos mort; fiind înconjuraţi de îngeri, în spaţiul celest.
Printre scenele iconografice unde observăm imaginea Sfintei Treimi în ipostaza
Tatălui cu chip patriarhal, alături de mai tânărul7 Iisus împreună cu Duhul Sfânt,
porumbel, pot fi amintite: Adormirea Fecioarei şi Judecata de Apoi.
Filoxenia lui Avraam, este inspirată din textul Scripturii (Fc.18, 1-15); trei
îngeri se află aşezaţi în jurul unei mese, pictaţi într-un peisaj de arhitecturi. Uneori
alături de ei se reprezintă şi patriarhul Avraam şi soţia sa Sara; fiecare din cei trei
îngeri ţin câte un sceptru monumental, semn al puterii lor divine. Pe masă se găsesc
zugrăvite fructe, pâine,
iar câteodată şi amfore sau vase. În unele exemple, dedesuptul mesei la baza scenei,8 se
observă un bărbat care înjunghie un taur cu care Avraam a pregătit masa oaspeţilor; în
alte cazuri poate fi redat un taur ce în gestul său îşi plânge viţelul sacrificat. Filoxenia
apare pictată în spaţiul Sfântului Altar în registrul cu Cortul Mărturiei.
Erminia de pictură de la Athos ne prezintă această scenă astfel: casă şi trei
îngeri şezând la masă, având înaintea lor o căpăţănă de viţel pe o tipsie, pâini şi alte
blide cu
bucate, pahare şi o cană cu vin, iar de-a dreapta lor Avraam aducând o strachină cu
bucate acoperită, şi de-a stânga Sara ţine în mâini o stachină cu găină [friptă].9

Filoxenia lui Avraam, frescă, sec. al IV-lea, catacomba, Via Latină, Roma.

7
James Hall, Dictionary of subjects and symbols in arts, Ed. Harper & Row, New York, 1974, p. 309.
8
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală II. Noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură
9
creştină, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 203.
Erminia picturii bizantine, Ed. Mitropolia Banatului, Oradea, 1979, p. 95.
235
 MARCEL GH. MUNTEAN

Revenind la evoluţia acestei teme reţinem că o întâlnim încă în picturile din

catacombele de la Roma; fresca din secolul al IV-lea, înfăţişează trei adolescenţi
îmbrăcaţi în haine de culoarea albă, ei au mâinile lor drepte îndreptate spre stânga
imaginii unde se găseşte Avraam aşezat. El face un gest simetric, salutându-i pe cei
trei. Un fragment
de arbore face aluzie la stejarul Mamvri. În 10
dreapta profetului recunoaştem viţelul ce ne
aminteşte de jertfa încă neprezentată. Cu toate că ne aflăm în faţa unei mărturii
iconice
primordiale există trasate câteva elemente definitorii ce ar sugera o anumită
transfigurare a temei, printre acestea amintim: egalitatea ca înălţime a celor trei figuri
(doar cel din mijloc pare a avea statura mai mică); faptul că ele sunt lipite una de
cealaltă şi plasarea lor mai sus decât cea a lui Avraam. Pot fi aceste detalii structurate
în sensul unei prime idei de unitate treimică şi de expresie a Logosului divin în redarea
personajului central? Considerăm că ele sunt doar anunţate, figuraţia propriu-zisă aşa
cum a ajuns până la noi se va cristaliza mai târziu.

Filoxenia lui Avraam, mozaic, sec. al V-lea, bazilica Santa Maria Maggiore, Roma.

Aparţinând veacului al V-lea, mozaicul ce este adăpostit în basilica Santa

Maria Maggiore reuneşte într-o singură compoziţie două episoade, primul în partea
superioară ni-l arată pe Avraam prosternat şi cu mâinile întinse la vederea celor
trei persoane
10
Ierom. Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov sau Celălalt Paraclet,
Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 22.

236
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

sfinte; iar cel de-al doilea moment ne dezvăluie ospeţia cu cele trei figuri aşezate la
masă. În stânga imaginii se profilează cortul adică detaliul unei case înalte, înaintea
căreia Sara pregăteşte cele trei măsuri de făină, din care va face pâinile.11 Avraam este
redat în două ipostaze una lângă cealaltă în centrul scenei; el pe de o parte este cu capul
şi cu mâna sa dreaptă arătând spre nevasta sa, gest ce exprimă acţiunea, iar mai apoi
oferă călătorilor viţelul pe o tipsie. Reluând cursul descifrării imaginii în planul
superior, reţinem că dintre aceste persoane înveşmântate în culori luminoase de alburi
calde, ce poartă nimburi, cea din mijloc este învăluită într-o mandorlă cu raze. Privind
la aceleaşi figuri, dar în planul de jos, de asemenea, cea centrală pare să fie mai înaltă
decât celelalte două. Concluzia este clară, ne aflăm în posibilitatea de a descifra faptul
că sub această tipologie autorul a dorit să-l reprezinte simbolic pe Hristos. Mimica
mâinilor exprimă prin poziţionare aceiaşi idee, de-a ne atrage atenţia spre mijlocul
grupului de oaspeţi.

Filoxenia lui Avraam, mozaic, sec. al VI-lea, bazilica San Vitale, Ravenna.

În mozaicul ravennian de la bazilica San Vitale lucrarea se întregeşte şi îşi

amplifică mesajul. Prezenţa jertfei lui Isaac în configuraţia schemei compoziţionale nu
este întâmplătoare, ca de altfel, nici litera X ce se află desenată pe cele trei pâini;
sacrificiul şi pâinea sunt referiri la jertfa lui Hristos.12 Scena Filoxeniei, o întâlnim
peste veacuri
având coordonatele neschimbate, aşa se face că în Cappela Palatină de la Palermo din
secolul al XII-lea, regăsim parcă într-o mai pregnantă armonie, poziţia, gestica,
atitudinile şi chiar schema lucrării. Poate fi menţionat şi un detaliu ce întregeşte analiza
şi înţelegerea subiectului prin inscripţia ce se detaşează din înaltul fondului de aur:
Avraam priveşte trei îngeri şi adoră unul singur.

11
Ibidem, p. 23.
12
Eva Haustein Bartsch, Icoane, Ed. Taschen, Köln, 2009, p. 78.
237
 MARCEL GH. MUNTEAN

Filoxenia lui Avraam, mozaic, sec. al XII- XIII-lea, domul, Moreale.

Frumuseţea şi claritatea imaginii plastice îşi revendică conţinutul şi forma ei

concretă, fapt exemplificat şi prin modelul temei de la Domul din Monreale. Sara
aparţine episodului salutării, ea este prezentă în deschiderea dreptunghiului ce
prefigurează intrarea, iar soţul ei aduce pâinea celor trei îngeri. Ei poartă fiecare semnele
caracteristice funcţiei şi ierarhiei deţinute. Cei doi îngeri din extremităţi au sceptruri
înalte; iar cel ce binecuvântează şi îi uneşte, are un filacter închis. Într-un vas
asemănător cu un potir, reţinem detaliul unui
viţel sacrificat. Deasupra salutării stă scris: Avraam primeşte în ospeţie pe îngeri şi deşi
vede trei
13
adoră unul singur, iar deasupra scenei ospeţiei, citim: Avraam serveşte pe
îngeri.

Sfânta Treime, miniatură, 1092, Biblioteca Apostolica Vaticana, Roma.

13
Ibidem, p. 25.
238
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

Acest inedit exemplu provenit dintr-o Psaltire greacă, constituie un al treilea

tip de redare a acestei teme. În aparenţă ilustrarea ei ar fi cea cunoscută până acum, dar
la o privire mai atentă vom vedea noile tendinţe sau caracteristici: îngerii sunt grupaţi
distinct şi redaţi ierarhizat. Îngerul ce ocupă mijlocul mesei, ce nu mai este pictată într-
o formă dreptunghiulară ci semicirculară; binecuvântează, el fiind înveşmântat în
tunică şi mantie de culorea roşu şi albastru; culori ce îi erau destinate Mântuitorului.
El poartă un
ro tulus închis şi are un nimb cruciger, deasupra Sa găsindu-se literele IC XC. Această
ilustraţie se află lângă versetul 13 al Psalmului 49: Oare mânca-voi carne de taur?14
Cu acest detaliu tema prezentată până acum îşi pierde conotaţia ei veterotestamentară,
începând să se identifice cu cea a Jertfei hristice.

Teofan Grecul, Filoxenia lui Avraam, frescă, 1378,

capela Sfânta Treime, biserica Schimbarea la Faţă, Novgorod.

Chiar dacă fresca şi-a pierdut din prospeţimea şi deplinătatea detaliilor,

sesizăm aici un fragment distrus (chiar partea stângă unde a existat figura lui Avraam),
scena comportă o aşezare a elementelor ei constitutive ce se înscrie în tradiţia bizantină.
Impresionantă este
proporţia îngerului din mijloc vădit mai mare, decât ceilalţi doi. El are aripile larg
deschise dominând ansamblul, poartă nimb în cruce, toiag şi filacter lung închis, în mâna
sa stângă.15

Sfânta Treime, icoană, sec. al XIV-lea, Muzeul Benaki, Atena.

14
Ibidem, p. 27.
15
Ibidem, p. 28.
239
 MARCEL GH. MUNTEAN

O armonie a întregului dar şi al detaliului, icoana bizantină de veac al XIV-lea,

surprinde prin coloritul ei de roşuri delicate şi nuanţate, astfel încât să nu fie sesizată
vestimentaţia asemănătoare dacă nu chiar identică a celor trei îngeri. Gestica mâinilor e
singura ce îi diferenţiază: cel din stânga binecuvântează masa, cel din dreapta apucă o
bucată de pâine sau un alt obiect figurat. Avraam şi Sara sunt redaţi în interiorul
îngerilor uşor aplecaţi, aducând fiecare câte ceva comesenilor. Arhitectura amplă
înlănţuie şi delimitează
compoziţia. Posibil că Rubliov a cunoscut această tipologie a icoanei treimice şi s-a
inspirat din ea, cu precădere la detaliile ori gesturile celor trei îngeri.16

Andrei Rubliov, Troiţa, icoana, 1425-1427, Muzeul Tretiakov, Moscova.

Acest ultim exemplu propus de noi din pictura bizantină constituie încununarea
temei analizate cea a Filoxeniei lui Avraam sub chipul celor trei îngeri, imagine ce
devine modelul iconografic pentru acest tip de reprezentare. Îngerii formează Sfatul cel
veşnic17, ei
sunt rânduiţi în jurul unei mese pe suprafaţa cărei se află un potir monumental.
Proporţia figurilor este alungită şi zveltă, mâinile delicate sunt îndreptate în jos arătând
parcă pământul. Fiecare dintre ei poartă sceptru lung şi subţire în mâna stângă, element
sugestiv al ierarhiei sacre. Portretele lor definite de nimburi sunt înclinate spre interiorul
scenei, construind cu ajutorul conturului figurilor forma unui cerc. Întreaga compoziţie
e dominată de prezenţa lor; fragmentele unei arhitecturi spaţiale ori a muntelui şi a
stejarului, mărginesc în partea superioară scena. Ansamblul detaliilor precum: aripile
aşezate pe lângă corp, capetele uşor înclinate, veşmintele largi şi lungi exprimă un
mănunchi de sentimente de adâncă meditaţie, armonie, iubire şi pace lăuntrică.

16
Ibidem, p. 30.
17
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală II., op. cit., p. 203.
240
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

Nicolaos Ritzos, Sfânta Treime, icoana, sec. al XVI-lea, Muzeul Benaki, Atena.

În prescripţiile athonite Sfânta Treime trebuia reprezentată şi sub formă

antropomorfă
în care Tatăl înfaţişat bătrân are la dreapta sa pe Hristos matur, iar între ei crucea şi
Sf. Duh zburând deasupra ca un porumbel alb, este o creaţie de provenienţă mai
tărzie;18
iar ceea ce trebuie scris ca text pe filacterele deschise a celor două personaje sfinte,
citim: din pântece, mai înainte de luceafăr, te-am născut pe tine; sau, Şezi de-a
dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale. Pe filacterul
pe care Hristos
îl ţine în locul evangheliei, în anumite exemple, se scrie următoarele: Părinte,... eu te-
am proslăvit pe tine pe pământ, şi am arătat numele tău oamenilor.19
Cel de al doilea tip iconografic sau cea de a doua reprezentare a Sfintei Treimi
ne înfăţişează pe Cel Vechi de Zile ori Dumnezeu Tatăl, sub forma unui bătrân cu părul
şi barba albe, ţinând sceptru imperial aşezat împreună cu Hristos (după Înviere purtând
semnele patimilor), ce binecuvântează cu dreapta Sa, iar în stânga ţine Evanghelia;
având în mijlocul lor Sfânta cruce. Din înaltul cerului, deasupra lor este figurată
existenţa Duhului Sfânt, în acest context sub forma unui porumbel cu aripile deschise.
Deseori
cele douăobservăm că
personaje aşezate stau pe un glob monumental, înconjuraţi fiind de nori, sau
Dumnezeu Tatăl susţinând în mâna Sa, acelaşi simbol al lumii.20
Această compoziţie cu influenţe apusene o întâlnim în pictura românească din
spaţiul moldav, mai21precis, în decorarea temei Acatistului Maicii Domnului de la
mănăstirea Moldoviţa. În spaţiul superior al scenei ce serveşte ca decor Crucii şi
Sfântului Duh, se

18
Ibidem, p. 346.
19
Ibidem, p. 287
20
Χρήσανθη Μπαλτογίαννη, Εικóνες του Χριστóυ στην ενσóρκωση και στο Πóθος, Εd.Αδóμ, Αθήωα,
21
p. 78, 79, 80.
Corina Nicolescu, Moldoviţa, Ed. Sport-Turism, Bucharest, 1978, p. 25.
241
 MARCEL GH. MUNTEAN

remarcă într un chenar lat de culoare închisă, chipuri de serafimi; această compoziţie
foarte asemănătoare se află reprezentată şi la mănăstirea Dragomirna, în veacul al
XVII-lea.22
Privită în ansamblul ei pictura românească religioasă este dominată de tradiţia post
bizantină,
care s-a răspândit în Ţările Române după cucerirea spaţiului balcanic şi a
Constantinopolului de către turci.23 Componentele stilistice şi iconografice ale artei
bizantine au fost adaptate
noilor stucturi arhitecturale şi de formă în aria noastră, fiind adecvate bisericilor şi
mănăstirilor. Printre primele ansambluri de pictură monumentală unde s-a făcut simţită
influenţa artei bizantine, reţinem cele din veacul al XIII-lea din Transilvania, iar mai apoi
în secolul următor în cea de-a doua jumătate a lui amintim de decoraţia interioară de la
biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş. Cele mai vechi exemple
aparţinând acestei perioade mai sus prezentate, sunt desigur cele din Transilvania unde
apar primele teme iconografice ce au un interesant program iconic. Unii exegeţi
consideră că acest aport ce radiază din capitala Imperiului Bizantin spre ţările din
Balcani şi cu precădere în Ţările Române, ar putea fi sintetizat în câteva idei principale.
Prima, îmbină elementele bizantine cu cele romanice şi slavo-bizantine de la sud de
Carpaţi; cea de-a doua, se referă la ecourile artei Paleologilor în pictura din Ţara
Românească şi Moldova, ce ajunge după anul 1453; ea prezintă teme ce au la origine
subiecte specifice tradiţiei şi istoriei bizantine, precum: aspecte din viaţa lui Constantin
cel Mare, ori Imnul Acatist de pe pereţii exteriori ai bisericilor moldoveneşti. Cea de-a
treia, cuprinde deasemenea teme din istoria Bizanţului reflectate în bisericile
transilvane, ca de exemplu Sântă Mărie Orlea unde se simte în tematologia şi tipologia
scenelor, păstrarea permanentă a legăturilor cu spaţiul răsăritean.24

Sfânta Treime la stejarul din Mamvri, frescă, 1596,

biserica Învierea Domnului, mănăstirea Suceviţa.

22
Ibidem, p. 204.
23
Corina Nicolescu, Moştenirea artei bizantine în România, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 61.
24
Ibidem, p. 60.

242
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

În configuraţia structurii arhitecturale şi a picturii, în mod special cea de la

biserica mănăstirii Suceviţa, tema Sfintei Treimi a fost aceea în jurul căreia s-a
concentrat tot planul iconografic al reprezentării în frescă; atât din interior cât şi din
exterior. Iniţiatorul acestui deziderat a fost ctitorul aşezământului, mitropolitul Gheorghe
Movilă, poate sprijinit de Teodosie Barbovschi. Acest fapt este recognoscibil în
chipurile lor zugrăvite în naos, ei, închinându-se Sfintei Treimi. Troiţei reprezentată în
cupola dinspre est a pronaosului pe axul triumfal în directă relaţie cu imaginea Învierii
Domnului din altar i s-a încredinţat
de către ctitor rolul suprem, de palladium al bisericii, a întregii configuraţii mănăstireşti
de la Suceviţa, idee pe care o subliniază şi Sorin Ulea.25

Sfânta Treime la stejarul din Mamvri, detaliu, frescă, 1706, mănăstirea Surpatele.

Armonia de nuanţe rafinate datorate acordurilor de roşu şi de albastru, oferă

compoziţiei o notă distinctă, de mister şi de transfigurare transcedentală; zugravul
creează sentimentul mişcării, Sara este alături de unul dintre îngeri care îi explică
provenienţa lor celestă, arătându-i universul înstelat. Ceilalţi doi oaspeţi divini s-au
aşezat la masă în vreme ce Avraam îi primeşte prosternat. Această temă a Cinei din
Mamvri apare surprinzător
la proscomidie, împreună cu alte reprezentări precum Pietά, ei fiindu-i destinate şi alte
patru episoade: călătoria îngerilor, sosirea la Mamvri, odihna la masă şi despărţirea lor.26

25
Stavrofora Adriana Cojocariu stareţă, Mănăstirea Suceviţa, Ed. Tipo Dec 95, p. 11, 12.
26
I. D. Ştefănescu, Arta feudală în Ţările române. Pictura murală şi icoanele de la origini până în sec.
al XIX-lea, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1981, p. 154.
243
 MARCEL GH. MUNTEAN

Sfânta Treime la stejarul din Mamvri, detaliu, tempera,

sec. al XVII-lea, mănăstirea Cozia.
În pictura pe sticlă, specifică Transilvaniei şi nu numai, s-a perpetuat
deasemenea tipul iconografic al celor trei îngeri în ospeţie la Avraam.

Ion Pop?, icoană, 1853, Colecţia prof. Garabet Avachian, Bucureşti.

Această reprezentare ne canonică, pare să fie desprinsă din gravurile apusene,27
imaginea arhiereului al cărui cap are trei fețe e rar întâlnită în icoanele pe sticlă.28 Cu
toate
aceste detalii anatomice, chipul în ansamblul său își păstrează echilibrul proporțional.
Contrastul de închis deschis e la fel și în cazul elementelor floral-decorative în raport
cu desenul sobru, chiar grav al ansamblului iconic.
27
Cele mai vechi reprezentări ale acestui tip iconografic se pot identifica, databile în secolul al XII-
lea, aparţinând lumii anglo-saxone. A se vedea Avram Cristea, Jan Nicolae, Prin Alţii Spre Sine,
Etnologie şi imagologie în memoria culturală europeană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 280-
28
306.
Juliana Dancu, Dumitru Dancu, Icoana țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, București, 1975, p. 70.
244
 ICONOGRAFIA RĂSĂRITEANĂ A SFINTEI TREIMI. STUDIU DE CAZ. ICOANE ROMÂNEŞTI

Moga Savu, Încoronarea Fecioarei, icoană, sec. al XIX-lea, Academia Română, Bucureşti.

Tema iconografică Încoronarea Fecioarei este întâlnită cu precădere în spaţiul

apusean, unde a fost amplu redată cu precădere în Renaştere şi în Baroc; artistul format
în aria picturii pe sticlă de la Nicula sau Gherla, va activa în zona Făgăraşului,
integrându-se în aria şcolii din Ţara Oltului. Rafinamentul cromatic al verdelui cu
accente de ocru şi
roşu se detaşează pe fondul argintiu, în vreme ce autorul caracterizează personajele în
linii sugestive şi în proporţii ierarhizate.29

Nicolae Grigorescu, Sfânta Treime, ulei, 1858,

biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, mănăstirea Agapia.

29
Ibidem, p. 74, 79.
245
 MARCEL GH. MUNTEAN

Cupola închinată Sfintei Treimi i se datorează meşterului Nicu şi a fost pictată

în anii tinereţii, înainte de a pleca la studiile artistice la Barbizon. Biserica închinată
Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil a fost decorată în tehnica picturii în ulei, în
spiritul tradiţiei apusene. Pictorul Nicolae Grigorescu compune pe suprafeţele
armonioase ale edeficiului eclesial, scene monumentale legate între ele prin forţa
sugestivă a culorilor dominate de griuri şi albastruri rafinate. Compoziţiile religioase,
complexe, cu episoade
biblice şi evanghelice i-au fost inspirate de la modele cu prestigiu ajunse la el prin
intermediul unor gravuri.30 Grigorescu apelează la un tip de compoziţie spectaculos
aşezând în acelaşi cerc cele trei persoane divine alături de grupul de îngeri ce dau
dinamism şi eleganţă spaţiului celest.
Acest studiu iconografic ce şi-a propus prezentarea într-o manieră succintă a
naşterii şi evoluţiei temei iconografice a Sfintei Treimi a înregistrat un număr
semnificativ de exemple provenind din aria artei universale. La finalul lucrării s-a
dorit şi o scurtă expunere a unor studii de caz, icoane, sau fresce din spaţiul românesc.
Dacă în primele reprezentări cunoscute sub numele de Filoxenia lui Avraam, imaginea
plastică va deveni corespondentul interpretării angelologice, mai târziu, sub influenţa
Părinţilor Bisericii, se va înregistra şi o interpretare hristologică. Dacă prima
interpretare (angelologică) va duce la redarea în plan artistic a celor trei persoane sub
chipul îngerilor, cea de-a doua interpretare (hristologică) va duce la definirea raportului
dintre cele Trei Persoane aşezându-se în centrul lor, figura lui Hristos. După perioada
iconoclasmului bizantin, câţiva exegeţi ai bisericii, aşa cum ar fi Roman Melodul ori
Nichifor, vor avansa un nou tip de interpretare cunoscut
sub numele de cel triadologic; sesizând prin această nu doar prezenţa celor trei
persoane ci şi Unitatea Treimii a Persoanelor Sfintei Treimi.31 În acest caz, imaginea
plastică va deveni
precumpănitor definitorie în modul reprezentării celor trei îngeri la stejarul din
Mamvri. Imaginea Sfintei Treimi sub chipul celor două figuri umane: Tatăl şi Fiul,
însoţite de Duhul Sfânt, în chip de porumbel semnifică o variantă des întâlnită în spaţiul
transilvănean.
Existenţa în contemporaneitate a celor două tipuri esenţiale: Filoxenia lui
Avraam şi Sfânta Treime, care se reprezintă cu regularitate atât în frescă cât şi în
icoanele portabile; rămân tributare înţelesurilor dogmei creştine; expresia artistică fiind atât
revelaţie dumnezeiască cât şi învaţatură a bisericii. Mesajul transmis de acest subiect
iconografic;
cuprinde prineste unul ce ne
puterea sa de comuniune, bunătate, dragoste, iubire, ele fiind atribute
specifice Persoanelor Treimice ca un deziderat fundamental pentru creştini.32

30
George Oprescu, Nicolae Grigorescu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 8.
31
Ierom. Gabriel Bunge, Icoana Sfintei Treimi, op. cit., p.35, 39.
32
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Sfânta Treime structura supremei iubiri, Studii teologice, nr. 5-6, Bucureşti,
1970, p. 35, 38.

246
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

V. THEOLOGIA EUROPAEA

SFÂN
TUL IOAN GURĂ DE AUR
*
DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

DAVID BRADSHAW**

ABSTRACT. St. John Chrysostom about Grace and Free Will. The relationship
between grace and the free will in the process of salvation is a problem which puzzles
the mind of many theologians and simple believers alike. There is an apparent
contradiction between the statements contained in the Holy Scripture regarding our
salvation: we are required to work for it, to bring our contribution in the process of
salvation, but, at the same time, we are told that everything belongs to God, that
salvation is an act totally depending on God. Moreover, it is said that salvation has to
do with the election of God, and that the act of election itself has been accomplished
from all eternity; in other words, it seems that God has elected some for salvation
without any consideration to their own deeds, condemning the rest to eternal
punishment. The fundamental question: what is the relationship between grace and the
free will? is analyzed and answered here by using John Chrysostom’s view in this
matter. The works of the great Father of the Church are shedding light on this crucial
issue in such a way, that the reader is both comforted in his hope for salvation
and encouraged to work hard for it.

Keywords: grace, free will, salvation, predestination, election, cooperation, God’s goodness.

Puţine întrebări din teologie interesează atât de direct viaţa credincioşilor

obişnuiţi ca cea referitoare la relaţia dintre har şi liberul arbitru. În calitatea noastră de
creştini, ştim că trebuie să căutăm a-L mulţumi pe Dumnezeu şi a ne supune poruncilor
Sale; şi totuşi, credem de asemenea că El ne ajută într-o asemenea măsură, încât a
gândi că noi I-am făcut pe plac prin propriile noastre eforturi, fără ajutor din partea Lui,
ar fi un act de mândrie. Există deja, dacă nu o contradicţie făţişă, cel puţin o tensiune
considerabilă între aceste două credinţe. Această tensiune se amplifică şi mai mult când
luăm în considerare şi convingerea, adânc înrădăcinată în Sfânta Scriptură, că
mântuirea este, într-un anume sens, rezultatul unei alegeri divine. Domnul nostru Iisus
Hristos afirmă, în al şaselea capitol al Evangheliei după Ioan, că „tot ce-Mi dă Mie
Tatăl, va veni la Mine” (6, 37), iar câteva versete mai departe: „nimeni nu poate veni
la Mine, dacă nu-l
*
Această prelegere a fost susţinută de Prof. David Bradshaw în cadrul Simpozionului patristic ţinut la
 St. Louis, Missouri, între 27-30 septembrie 2007, cu prilejul aniversării a 1600 de ani de la
trecerea la Domnul a Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului. Prof. Bradshaw ne-
a dat acceptul
**
pentru traducerea şi publicarea acestei prelegeri.
PhD, Departamentul de Filozofie, Universitatea din Kentucky, david.bradshaw1972@[Link]
 DAVID BRADSHAW

va atrage Tatăl, Cel ce M-a trimis” (6, 44)1. Luate împreună, aceste două afirmaţii par
să spună că a fi chemat de Tatăl este o condiţie în acelaşi timp necesară şi suficientă
pentru a veni la Hristos (Care, aici, este echivalent cu mântuirea). Totuşi, în acelaşi
capitol, Hristos îi şi sfătuieşte pe ascultătorii Săi, ca şi cum alegerea le-ar aparţine. El îi
îndeamnă astfel: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce
rămâne întru viaţa veşnică” (6, 27), iar când aceştia Îl întreabă ce trebuie să facă pentru
a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu, El le răspunde: „Lucrul lui Dumnezeu acesta este, să
credeţi în Cel pe Care El L-a trimis” (6, 29). Aparent, deşi a fi ales de Dumnezeu este,
în acelaşi timp, necesar şi suficient pentru mântuire, acest lucru nu exclude necesitatea
propriei noastre alegeri, ba chiar a propriei noastre „lucrări”. Foarte confuz, nu-i aşa?
Se pare că voia Tatălui este singura cauză a mântuirii noastre, dar şi că noi înşine
suntem, într-un anumit sens, cauza acesteia.
Ne aflăm aici în faţa a două întrebări diferite, dar legate între ele. Prima: în ce
fel eforturile noastre de a fi pe placul lui Dumnezeu pot fi compatibile cu faptul că
suntem dependenţi total de ajutorul lui Dumnezeu? A doua: cum se poate ca mântuirea
noastră să fie în acelaşi timp determinată de alegerea lui Dumnezeu şi dependentă de
răspunsul nostru liber? În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, Sfânta Scriptură
complică şi mai mult lucrurile, afirmând că alegerea lui Dumnezeu a fost, într-un
anume sens, stabilită din veşnicie. În Epistola sa către Efeseni, Sf. Ap. Pavel spune că
Dumnezeu „ne-a şi ales întru El [adică în Hristos] mai înainte de întemeierea lumii,
pentru ca-ntru iubire să fim în faţa Lui sfinţi şi fără prihană, mai dinainte rânduindu-ne
ca, după buna socotinţă a voii Sale, întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze” (1, 4-6).
Această învăţătură face şi mai dificilă cea de-a doua întrebare, pentru că exclude
posibilitatea ca Dumnezeu să-şi ducă la împlinire alegerea Sa ca urmare a desfăşurării
unor evenimente. Dar şi fără aceasta, rămâne totuşi întrebarea fundamentală: cum poate
liberul arbitru să fie eficient, de vreme ce alegerea divină pare să determine totul?
Scopul acestui eseu este acela de a vedea cum pot fi clarificate aceste întrebări
cu ajutorul scrierilor Sf. Ioan Gură de Aur. Înainte de a începe, ar trebui să spunem
câteva cuvinte despre spiritul adecvat în care această cercetare trebuie făcută. Unul din
modurile de raportare la Sf. Ioan Gură de Aur este acela de a spune că el este o voce
între multe altele care oferă îndrumare în interpretarea Sfintei Scripturi. Potrivit acestei
perspective, Sf. Ioan are la fel de multă autoritate în sine ca orice alt comentator;
sarcina noastră este aceea de a cântări argumentele sale şi de a decide singuri dacă
acestea oferă o interpretare adecvată a textului. O astfel de abordare ar fi total străină
Ortodoxiei, căci nu dă nici o importanţă locului pe care Sf. Ioan Gură de Aur îl are în
Sfânta Tradiţie. Pentru noi, ortodocşii, Gură de Aur nu este un simplu comentator între
atâţia alţii; el este comentatorul, cel ale cărui exegeze, mai mult decât ale tuturor
celorlalţi, au fost preluate şi absorbite în chiar ţesătura Ortodoxiei. Acest lucru nu
înseamnă că este infailibil. Fără îndoială, are şi el punctele lui slabe, la fel ca noi toţi.
Dar, pentru noi, el nu este o voce izolată ce îşi declară propriile sale păreri, ci este cel
care vorbeşte în numele Tradiţiei şi care a fost acceptat de Biserică ca unul care a
vorbit bine. În cazul în care găsim unele din afirmaţiile sale incomplete sau obscure,
suntem liberi – ba chiar obligaţi – să le completăm sau clarificăm din altă parte a

1
Textele scripturistice sunt redate după versiunea Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu.

248
 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

Tradiţiei, pentru a le determina înţelesul lor mai complet. Acesta este, cred eu, modul
în care Gură de Aur ar fi vrut să fie citit de noi.
Iar acum, prima întrebare: cum pot să fie eficiente eforturile noastre, dată fiind
completa noastră dependenţă de harul divin? Cred că ar fi folositor să distingem trei
niveluri la care operează harul divin. Primul este cel al circumstanţelor exterioare, aici
fiind incluse şi acţiunile săvârşite de alţii, cu care noi intrăm în contact. Acest nivel
poate fi ilustrat cu exegeza hrisostomică făcută la episodul în care Iacob îl înşeală pe
tatăl său, Isaac, pentru a primi binecuvântarea hărăzită fratelui său, Esau. Aşa cum
înţelege Sf. Ioan lucrurile, sunt două puncte în acest episod în care ajutorul divin este
evident: uşurinţa cu care Isaac a fost înşelat (nereuşind să-şi recunoască propriul fiu!)
şi faptul
că Esau nu s-a întors acasă – în mod convenabil – decât atunci când era prea târziu.
Aranjând lucrurile în acest fel, Dumnezeu a „conlucrat” (sunhr/ghse) cu Iacob2.
Totuşi, nu
a făcut acest lucru fără să ia în considerare propriul efort al lui Iacob. Acesta, împreună
cu mama sa, Rebeca, nu numai că „au făcut ceea ce se aştepta din partea lor, cel dintâi
ţinând seama de sfatul mamei sale, iar Rebeca făcând partea ei”; diferite detalii ale
povestirii ne indică, de asemenea, că „Iacob era cuprins încă de teamă; frica îi creştea
mereu. Toate acestea s-au făcut ca să cunoaştem că Stăpânul cel iubitor de oameni nu-
şi
arată la întâmplare3purtarea Sa de grijă, ci numai atunci când vede şi râvnă şi căldură
din partea noastră” . Astfel, Dumnezeu a ţinut seama nu numai de supunerea lui Iacob,
ci şi de ardoarea dorinţei sale. Potrivit lui Gură de Aur, aceasta dovedeşte că „nu se
săvârşeşte totul cu ajutorul cel de sus, ci este nevoie şi de conlucrarea noastră, pe de o
parte, iar pe de alta, că nici Dumnezeu nu ne cere ca noi să facem totul, ştiind
slăbiciunea noastră,
ci, mergând pe urmele iubirii Sale de oameni, vrea să-I dăm 4şi noi pricină pentru a-şi
arăta dărnicia Sa. Aşteaptă şi de la noi participarea noastră” .
Există în această afirmaţie un detaliu interesant – anume, acela că este un semn
al generozităţii lui Dumnezeu faptul că îngăduie ca anumite lucruri să depindă, măcar
parţial, de noi. Vedem deja aici una dintre cele mai caracteristice teme ale lui
Hrisostom. Faptul că Dumnezeu ne îngăduie un rol independent nu constituie o
slăbiciune sau neglijenţă din partea Sa, ci un semn al bunătăţii Sale. O analogie ar fi
aceea a unui părinte care poate să facă totul pentru copilul său, dar preferă să aştepte ca
şi acesta să acţioneze, părintele calibrându-şi propria sa acţiune ca răspuns la
angajamentul şi zelul copilului său. Oare experienţa umană obişnuită nu ne sugerează
că aceasta este modalitatea în care dragostea lucrează de cele mai multe ori? Copilul
poate să ajungă la vârsta maturităţii doar prin faptul că i se permite să-şi aducă
propria contribuţie, că este capabil să răspundă în mod liber cu iubire la iubirea
părintelui.
Aşadar, la acest prim nivel, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om poate fi
înţeleasă ca cea dintre doi agenţi acţionând în acord unul cu celălalt. Lucrurile devin,
însă, ceva mai delicate atunci când trecem la al doilea nivel, cel al lucrării lui
Dumnezeu în inima omului. În acest caz, este mai greu să localizăm punctul în care se
sfârşeşte contribuţia umană şi începe cea divină. Cu toate acestea, Hrisostom insistă
că trebuie să existe o anumită demarcaţie, pentru că altfel, liberul arbitru al omului ar
fi anulat. Iată o afirmaţie cât se poate de tipică: „Într-adevăr, totul depinde de
Dumnezeu, dar nu în aşa fel încât
2
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 53, 2 (PG 54, 466). Pentru traducerea românească vezi PSB
3
22, p. 196.
Ibidem
4
53, 2-3 (PG 54, 466-67; PSB 22, pp. 196-
197). Ibidem 53, 2 (PG 54, 466; PSB 22, pp. 195-
196).
249
 DAVID BRADSHAW

liberul nostru arbitru (to autexousion) să fie vătămat… Aşadar, ţine atât de noi (eph’
hemin), cât şi de El (ep’ auto). Căci trebuie mai întâi ca noi să alegem lucrurile bune, şi
când am ales, atunci îşi aduce şi El contribuţia Sa. Dumnezeu nu anticipează actele
noastre de
voinţă, ca nu cumva liberul nostru arbitru să fie vătămat; dar când am ales, atunci El ne
oferă ajutor din belşug”5.
Hristostom aduce apoi, ca o posibilă obiecţie, faimoasa afirmaţie a Sf. Ap.
Pavel din Epistola către Romani: „nu este nici de la cel ce vrea, nici de la cel ce
aleargă, ci de la Dumnezeu, Cel ce miluieşte” (9, 16). Răspunsul lui Ioan este acela că
aici, Sf. Ap. Pavel se foloseşte de procedeul idiomatic comun potrivit căruia cel ce
este autorul celei mai mari părţi a unei lucrări este numit singura cauză a acesteia, de
exemplu spunându-se despre o casă că e opera unui arhitect, deşi acesta n-a făcut decât
s-o proiecteze. Scopul Sf. Ap. Pavel – spune Ioan – este acela de a arăta „că noi nu
trebuie să ne mândrim…
Chiar dacă alergi, chiar dacă te străduieşti – zice [Pavel] –, nu considera că meritul este
al tău; căci dacă nu primeşti ajutorul de sus, totul este în zadar”6.
Cum este să primeşti acest ajutor divin lăuntric? Unul dintre cele mai
revelatoare pasaje asupra acestui subiect este exegeza hrisostomică la Romani 8, 28:
„celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine”, şi citează ca exemplu
afirmaţia Sf. Pavel din 2 Cor. 12, 10: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în
prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos”. Ioan explică: „Chiar necazul de-ar veni, chiar
sărăcia, chiar închisoarea, chiar foamea sau moartea, sau orice altceva, puternic este
Dumnezeu de a le întoarce pe acestea în bine, fiindcă şi aceasta atârnă de puterea Lui
cea negrăită, ca pe cele anevoioase să le facă uşoare şi să vină în ajutorul nostru. De
aceea nici n-a zis el că «celor ce-L iubesc pe Dumnezeu» nu li se va întâmpla nici un
rău, ci «li se lucrează toate
spre bine», adică El va întrebuinţa chiar şi relele spre izbânda celor persecutaţi, ceea ce
este cu mult mai însemnat decât a împiedica relele să vină sau a le nimici când au venit
deja”7.
Cum trebuie să înţelegem această schimbare? Cineva ar fi tentat să o privească
drept nici mai mult, nici mai puţin decât o mutare a valorilor, una în care persoana
persecutată ajunge să aprecieze lucrurile de care mai devreme s-a îngrozit. Dar aceasta
nu ar însemna, de fapt, decât o schimbare de părere, în timp de Ioan Hrisostom are în
minte ceva mult mai semnificativ. Este, dimpotrivă, un proces de ajungere la
vederea lucrurilor aşa cum sunt ele de fapt şi – drept urmare, cel puţin parţial – de a fi
în stare să răspunzi la ele în mod corespunzător. Persecuţiile şi suferinţele de dragul
lui Hristos sunt cu adevărat o binecuvântare de la Dumnezeu, şi într-adevăr pot (şi ar
trebui) să fie întâmpinate cu bucurie, nu cu groază. Şi totuşi, a face aceasta este un lucru
greu. De aceea, transformarea descrisă aici nu este o simplă mutare a valorilor, ci una
în care persoana care face această experienţă se apropie mai mult de felul în care
Dumnezeu Însuşi conştientizează realitatea, dându-i-se şi puterea de a acţiona în
conformitate cu această conştientizare. Într-un cuvânt, acea persoană este, într-o măsură
corespunzătoare, îndumnezeită.

5
Idem, Omilii la Evrei 12, 3 (PG 63, 99). Traducerea din greceşte în româneşte aparţine
traducătorului acestui studiu.
6
Ibidem 12, 3 (PG 63, 100). Sf. Ioan Gură de Aur dă o explicaţie alternativă la Romani 9, 16, aceea că
ceea ce spune el – adică Ioan – nu este propria învăţătură a lui Pavel, ci doar afirmaţia sa despre
ceea ce pare a decurge din versetul pe care Pavel tocmai l-a citat (Ieşire 33, 19).
7
 Idem, Omilii la Romani 15, 1 (PG 60, 540). Pentru traducerea românească vezi Omilii la
Epistolele Pauline I, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, traducere de P.
S. Teodosie Atanasiu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 288.

250
 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

Dacă este, însă, să ne concentrăm doar asupra necazurilor ca acelea îndurate de

Sf. Ap. Pavel, putem avea impresia că harul divin operează în noi doar în circumstanţe
extraordinare. Dar nu aceasta este concepţia lui Hrisostom. Comentând versetul din
Romani 8, 26: „De asemenea, şi Duhul îi vine slăbiciunii noastre într-ajutor, că nu ştim
să ne rugăm cum trebuie”, el explică că este scris, în parte, „pentru ca tu să afli că acest
har nu este prezent numai în necazuri şi primejdii, ci că el conlucrează (sumprattei)
chiar şi în cele ce par mai uşoare, şi că în orice îţi dă ajutor”8. Afirmaţia că „noi nu ştim
să ne rugăm cum trebuie” subliniază această idee. Ea arată, spune Hrisostom, că noi nu
trebuie să ne încredem în raţionamentele omeneşti (logismois) privitor la ceea ce este
folositor. Chiar şi pentru acest act mic al redirecţionării încrederii noastre către
Dumnezeu,
„avem 9nevoie de ajutorul Duhului, fiindcă omul este slab şi prin sine însuşi nu este
nimic” .
Chiar şi aşa, unii vor crede că Ioan Gură de Aur acordă încă un rol prea mare
efortului omenesc şi nu creditează îndeajuns harul divin. Motivul este acela că el
insistă asupra faptului că harul este dat după ce noi am făcut alegerea, şi că în orice
faptă bună, contribuţia noastră, oricât de neînsemnată, este necesară alături de harul
divin. Obiecţia ce s-ar putea ridica ar fi aceea că Ioan pune iniţiativa ultimă mai
degrabă pe seama omului decât pe seama lui Dumnezeu. În particular, dacă Ioan
Hrisostom aplică această concepţie actului de a veni la credinţa în Iisus Hristos – aşa
cum, de fapt, o şi face – atunci s-ar părea
că ceea ce, în teologia apuseană se numeşte initium fidei, începutul credinţei, stă în om,
nu în Dumnezeu. Aceasta este o concepţie considerată în Apus erezia semi-
pelagianistă10.
Pentru a stabili poziţia lui Ioan faţă de această problemă, trebuie să trecem la
al treilea nivel la care operează harul divin, acela al alegerii umane înseşi. Aici, ceea ce
este foarte important este să recunoaştem cât de complex este, cu adevărat, actul
alegerii. Există cel puţin două modalităţi în care acest fapt este adevărat. Mai întâi,
dacă cineva doreşte ceva, acest lucru depinde de felul în care este descris, sau, mai
exact, de felul în care cineva descrie cuiva această dorinţă. Vreau să mănânc bucata de
plăcintă din faţa mea; nu vreau să mănânc cele câteva sute de calorii din faţa mea.
Vreau să fac tot ceea ce este necesar pentru a deveni un savant de renume; nu vreau să-
mi petrec seara studiind limba greacă. Şi aşa mai departe. Toţi suntem familiarizaţi cu
felul în care o multitudine de modalităţi prin care aceeaşi acţiune poate fi descrisă
introduce complexitate în deciziile noastre. Uneori, alegerea modalităţii de a acţiona
trebuie să fie precedată de o decizie deliberată de a ne gândi la respectiva acţiune într-un
anumit fel şi nu în altul; astfel, mă concentrez asupra caloriilor pe care le conţine
plăcinta, şi nu pe alte caracteristici ale acesteia, dacă aleg să renunţ la ea. În alte
circumstanţe, însă, nu suntem în stare să alegem între diferitele modalităţi de a privi
acţiunea, şi balansăm în indecizie, sau îngăduim chiar lipsei de decizie să facă alegerea
în mod implicit. Nu pot să mă decid dacă dorinţa mea de a învăţa limba greacă
cântăreşte mai greu decât

8
Ibidem 14, 7 (PG 60, 532; traducerea în româneşte op. cit., p.
9
273). Ibidem 14, 7 (PG 60, 533; traducerea în româneşte op.
cit., p. 274).
10
Pentru o discuţie dacă Ioan a fost semi-pelagian vezi Ernest Jauncey, The Doctrine of Grace up to the
End of the Pelagian Controversy (London, S. P. C. K., 1925), 166-172; E. Boularand, „La nécessité
de la grace pour arriver à la foi d’après Saint Jean Chrysostome”, Gregorianum 19 (1938), 515-542.
Anthony Kenny, „Was Saint John Chrysostom a Semi-Pelagian?”, Irish Theological Quarterly 37
(1960), 16-29; cf. Maurice Wiles, The Divine Apostle: The Interpretation of St. Paul’s Epistles in
the Early Church (Cambridge: Cambridge University Press, 1967), 106-108.
251
 DAVID BRADSHAW

indispoziţia mea de a lucra în această seară, astfel că îmi las atenţia să rătăcească, şi
imediat intervin alte evenimente care mă scutesc să mai iau eu o decizie în această
privinţă. Totuşi, modalităţile prin care descriem o acţiune nu sunt indefinit variabile,
căci gândirea noastră este sensibilă, cel puţin într-o anumită măsură, la lumea din jurul
nostru. Plăcinta chiar reprezintă un anumit număr de calorii, limba greacă chiar are o
anumită valoare; pot să fiu indiferent faţă de aceste realităţi, dar nu le pot schimba.
Dependenţa alegerii de descrierea acţiunii este, aşadar, o sursă de complexitate.
O altă sursă de complexitate este aceea că voinţa noastră este reflexivă, ba chiar se
poate multiplica. Pot să doresc să doresc ceva (sau să doresc să nu doresc ceva), ba
chiar să doresc să doresc să doresc ceva, şi aşa mai departe. Filozofii care au
discutat acest
fenomen vorbesc despre dorinţe de grad prim, de grad secund, sau chiar dincolo de
aceasta11. Astfel, se poate să nu vreau să mă rog în acest moment, însă vreau să vreau
să mă rog; îmi dau seama că această dorinţă este una bună, iar faptul că nu o am
constituie o vină. În mod interesant, modalitatea în care aceste dorinţe de grad secund
devin de grad prim variază de la caz la caz. Uneori, cineva poate dori să dorească ceva,
fără ca, prin aceasta, să dorească cu adevărat acel lucru. De exemplu, aş putea dori să
doresc să mănânc doar mâncăruri sănătoase, în sensul că recunosc că ar fi excelent să
am această dorinţă, şi în mod sincer doresc să o am, fără a o avea realmente. Pe de altă
parte, există cazuri în care a dori să doreşti ceva este echivalent cu a dori lucrul însuşi.
Să re reîntoarcem la exemplul cu rugăciunea: dacă doresc să doresc să mă rog, oare,
prin aceasta, nu doresc, într-un anumit sens, să mă rog? Problema nu este o totală lipsă
de dorinţă; este aceea că dorinţa este prezentă, dar nedezvoltată, şi trebuie să fie în mod
activ exprimată. Într-un asemenea caz, adeseori cineva poate cultiva dorinţa acţionând
ca şi cum ar avea-o deja. Un personaj din Tristram Shandy12 remarcă: „Îl sărut pe tatăl
meu nu fiindcă îl iubesc, ci pentru a-l putea iubi”. Această afirmaţie surprinde foarte
bine complexitatea dorinţei omeneşti: există ceea ce dorim şi ceea ce dorim să dorim, şi
acţionăm permanent având privirea aţintită asupra ambelor seturi de dorinţe.
Sper că acum va fi limpede faptul că problema dacă actul de credinţă îşi are
originea în noi sau în Dumnezeu nu are un răspuns simplu. În fond, ce este actul de
credinţă? Este acela de a crede, sau de a vrea să crezi? Sau, poate, chiar a vrea să vrei
să crezi? Şi să crezi în ce, sau în cine? Ce să spunem, de exemplu, de cineva care ajunge
să creadă în Hristos, aşa cum i s-a propovăduit de arieni? Să presupunem că o astfel
de persoană ajunge, încet şi imperceptibil, să conştientizeze faptul că arianismul
este nepotrivit, şi că Hristos trebuie să fie recunoscut drept Dumnezeu adevărat;
există în acest continuum un punct bine definit care să fie considerat initium fidei?
Ce să mai spunem despre motiv? Să presupunem că cineva ajunge să creadă
deoarece socoteşte că, făcând astfel, va ajunge în rai, însă nu are nici o idee despre
înţelesul ei mai larg. S-ar putea răspunde că a crede nu este în primul rând un act de
consimţământ, ci un act de a trăi în credinţă. Dar şi de aici se ridică mai multe
întrebări. Cât de multă credinţă trebuie, şi cât de consistent exprimată? Dacă ceea ce
contează în mod fundamental este un mod de viaţă, şi nu un act al
consimţământului, atunci de ce mai trebuie să fie

11
Vezi Harry Frankfurt, „Freedom of the Will and the Concept of the Person”, în lucrarea sa The
Importance
12
of What We Care About: Philosophical Essays (Cambridge: Cambridge University Press, 1988).
Titlul complet al acestui roman în 9 volume, scris de Laurence STERNE, este The Life and Opinions of
 Tristram Shandy, Gentleman (nota traducătorului).

252
 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

implicată credinţa în Dumnezeu? Oare nu s-ar putea ca dorinţa însăşi de a trăi o viaţă
morală, care adesea există cu mult înaintea oricărui act de consimţământ, să constituie
initium fidei?
Scopul meu aici nu este acela de a răspunde acestor întrebări, ci acela de a
sugera că, până când acestea şi altele ca acestea vor primi un răspuns, problema dacă
începutul credinţei stă în noi sau în Dumnezeu nu are un înţeles precis. E ca şi cum ai
întreba când putem spune că firele de păr din bărbia unui bărbat devin barbă sau de
câte fire de nisip e nevoie pentru a forma o grămadă. În locul acestei întrebări aş
propune o alta, oarecum diferită: cum interacţionează contribuţia umană şi cea divină
în procesul care culminează în credinţă? Deja am văzut o parte din răspunsul lui Ioan la
această întrebare, căci, fără îndoială, primele două niveluri despre care am discutat mai
sus pot constitui o parte a acestui proces. Cu toate acestea, mai rămâne de văzut cum
interacţionează, în însuşi actul alegerii, umanul şi divinul.
În acest scop, cel mai edificator pasaj este comentariul lui Hrisostom la Filipeni
2, 12-13: „Drept aceea, iubiţii mei, aşa cum întotdeauna m-aţi ascultat, nu numai
ca atunci când eram de faţă, ci cu mult mai mult acum când sunt departe, cu frică şi
cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce-ntru voi lucrează
şi pe „a vrea”, şi pe „a lucra” pentru bunăvoirea Sa”. Hrisostom imaginează un dialog
între Filipeni şi Sf. Ap. Pavel asupra acestor versete. Filipenii obiectează că, dacă
Dumnezeu
este cel care energizează sau face efectivă (energei) voinţa lor, atunci este în zadar să
se spună că ei s-au supus, căci „totul este de la Dumnezeu”13. Sf. Pavel răspunde:
„Dacă tu vrei (theleseis), atunci El îţi va face voinţa efectivă (energesei to thelein). Nu
te teme, nici nu te tulbura; El ne dă atât râvna (prothumian), cât şi lucrarea. Căci atunci
când vrem, din acel moment El face voinţa noastră să crească. De exemplu, mă hotărăsc
să
fac ceva bine; [atunci], El va face chiar acest bine real (energesen 14 auto to agathon) şi,
prin aceasta, face ca voinţa mea să fie efectivă (energese to thelein) .
Punctul cheie al acestui pasaj este acela că Dumnezeu este Cel Care face real
şi prezent pentru mine binele pe care îl caut, şi, prin aceasta, El îmi face voinţa
efectivă. Totuşi, pentru ca acest lucru să fie posibil, eu trebuie ca deja să caut binele; cu
alte cuvinte, trebuie să existe deja în mine o voinţă care este receptivă la a fi energizată
de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că, în orice moment, eu fac binele fără ajutorul lui
Dumnezeu. Voinţa care trebuie să fie prezentă în mine nu este un act, ci doar o
înclinaţie sau o dorinţă, şi nu poate deveni efectivă fără harul divin.
Cred că acest lucru explică de ce cineva ar putea găsi aparent contradictorii
afirmaţiile lui Hrisostom privitoare la întrebarea dacă prima mişcare spre credinţă vine
de la Dumnezeu sau de la noi. Mult mai frecvent, Ioan pune accentul pe necesitatea
propriei noastre contribuţii; de exemplu, el observă despre Avraam că „dacă n-ar fi
făcut el mai15întâi tot ce depindea de el, nu s-ar fi bucurat de purtarea de grijă a lui
Dumnezeu” . Pe de altă parte, comentând versetul din 1 Cor. 4, 7 „Ce ai care să nu-l fi
primit?”, Ioan spune că, printre lucrurile pe care le-am primit se numără şi credinţa,

13
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Filipeni 8, 1 (PG 62, 240). Pentru traducerea, aici, a termenului
energei prin „a energiza” sau „a face efectivă”, vezi studiul meu „The Divine Energies in the New
Testament”,
St.14Vladimir’s Theological Quarterly 50 (2006), 189-223, mai ales 214-
220. Ibidem.
15
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 42, 1 (PG 54, 385; PSB 22, p. 92).
253
 DAVID BRADSHAW

care „s-a născut la chemarea lui Dumnezeu”16. De asemenea, comentând versetul din
Romani 6, 17: „din inimă aţi ascultat de regula învăţăturii căreia i-aţi fost încredinţaţi”,
el observă că acest verset arată deopotrivă şi că Romanii au venit la Dumnezeu din
proprie voinţă, şi că „totul a fost de la harul lui Dumnezeu” – căci lucrul la care au
venit a fost, fără îndoială, ceva dat lor de Dumnezeu17. Nu este aici nici o contradicţie.
Voinţa noastră nu există într-un vacuum. Ea este orientată spre bine, câtă vreme acel
bine este real şi prezent nouă, iar faptul ca acest bine să fie real şi prezent este lucrarea
lui Dumnezeu.
De aceea, aş sugera că problema dacă Hrisostom a fost semi-pelagian este o
pseudo-problemă. Ea presupune că putem vorbi în mod semnificativ despre cum este
puterea liberului arbitru, separat de harul divin. Un semi-pelagian este cineva care
crede că voinţa, în starea în care este, poate alege credinţa, în timp ce concepţia opusă
(cea a lui Augustin) susţine că nu poate. Hrisostom, totuşi, respinge ceea ce această
problemă implică. Pentru el nu există o stare total lipsită de har a voinţei omeneşti, căci
orice alegere este îndreptată spre bine într-o formă oarecare, iar faptul că binele este
real şi prezent nouă este lucrarea lui Dumnezeu. Problema este, întotdeauna, aceea dacă
vom răspunde la binele pe care Dumnezeu l-a făcut prezent într-un fel care duce la El.
Nu există început al acestui proces, nici un sfârşit altul decât moartea, căci aceasta este
chiar condiţia existenţei noastre. Este adevărat că, făcând aceste afirmaţii exhaustive,
trec dincolo de ceea ce este explicit la Ioan Hrisostom. Totuşi, o astfel de concepţie
despre voinţă poate fi, de asemenea, găsită, şi la alţi autori patristici contemporani,
precum Sf. Grigorie de Nyssa sau Sf. Chiril al Alexandriei, astfel că este foarte probabil
să fi fost împărtăşită şi de Sf. Ioan Gură de Aur.
Haideţi acum să ne întoarcem spre cea de-a doua întrebare pe care am ridicat-
o, aceea a rolului alegerii divine şi al predestinaţiei divine. În lumina celor spuse mai
sus, o mare parte din concepţia lui Ioan poate fi deja anticipată. Din punctul său de
vedere, Dumnezeu ne cheamă prezentându-ne binele într-o formă care, dacă
răspundem la ea aşa cum se cuvine, ne poate duce la El. Totuşi, voinţa noastră trebuie
să fie receptivă, şi
astfel, chemarea este, în termenii lui Hrisostom, mai degrabă „persuasivă” (protreptike)
decât „coercitivă” (biastike)18. Astfel, citind Romani 8, Hrisostom înţelege expresia
„chemaţi
potrivit planului Său” (kata prothesin kletois, v. 28) – pe care comentatorii apuseni,
începând cu Augustin, l-au înţeles ca referindu-se la planul lui Dumnezeu – ca
referindu-se, dimpotrivă, la planul nostru19. Chemarea este universală, dar numai unii
răspund la ea,
şi aceştia sunt „cei chemaţi potrivit planului”.
În ce sens, dar, Dumnezeu îi alege pe unii şi nu pe alţii? Pentru a răspunde la
această întrebare, Hrisostom foloseşte analogia crescătorului de cai20. Doar crescătorul

16
Idem, Omilii la 1 Corinteni 12, 2 (PG 61, 98). Vezi, de asemenea, comentariul lui Hrisostom la
Efeseni 2, 8: „Căci în har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi; este darul lui
Dumnezeu”: „Ceea ce vrea s spună [Pavel] este că nici credinţa nu ne aparţine. Căci dacă El n-ar fi
venit, dacă nu ne-ar fi chemat, cum am fi fost noi în stare să credem? Căci, spune el, „cum vor
crede, dacă nu aud”? (Romani 10, 14).
Aşadar,
17
lucrarea credinţei înseşi nu este a noastră” Omilii la Efeseni 4, 2 (PG 62,
33).
18
Idem, Omilii la Romani 11, 4 (PG 60, 489).
Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 80, 3 (PG 58, 728); Omilii la Ioan 47, 4 (PG 59, 268).
19
Ambele pasaje citează exemplul lui Iuda.
Idem, Omilii la Romani 15, 1 (PG 60,
541). 20 Ibidem 15, 3 (PG 60, 543).
254
 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

de cai este în stare să recunoască caii cu adevărat buni şi nobili, şi îi alege în cunoştinţă
de cauză. În privinţa alegerii lui Dumnezeu, ceea ce corespunde preeminenţei în cazul
cailor este aici credinţa, virtutea şi „caracterului nobil al liberului arbitru” (prohaireseos)
–
cu alte cuvinte, calitatea de a răspunde, aşa cum se cuvine şi cu perseverenţă, la
chemarea divină21. Ceea ce corespunde expertizei speciale a crescătorului de cai este
aici preştiinţa
divină, care Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a cunoaşte, chiar atunci când ne
cheamă, cum vom răspunde în ultimă instanţă. Astfel, chiar dacă chemarea este
universală, într-un anumit sens se poate spune despre Dumnezeu că i-a „chemat” – cu
alte cuvinte, că i-a chemat în mod efectiv – doar pe aceia care, în ultimă instanţă, vor
răspunde chemării aşa cum se cuvine. De vreme ce Dumnezeu cunoaşte deja cine
sunt aceşti oameni, Scriptura se referă la ei ca la „cei aleşi” (eklektoi).
În acest fel, Hrisostom potoleşte mult din anxietatea sau chiar din
resentimentul îndreptat împotriva lui Dumnezeu, Căruia I s-a reproşat adesea doctrina
predestinaţiei. Este interesant faptul că Ioan nu se sinchiseşte să menţioneze textul
care constituie, probabil, cea mai puternică evidenţă în favoarea acestei interpretări,
şi anume cel din 1 Petru 1, 2, în care Sf. Ap. Petru se adresează celor cărora le scrie
în aceşti termeni: „aleşi potrivit preştiinţei lui Dumnezeu-Tatăl”. Faptul că Ioan nu
pomeneşte acest text indică pur şi simplu că el nu socotea despre sine ca învăţând ceva
nou sau controversat. Că alegerea divină este determinată de preştiinţa lui Dumnezeu
faţă de răspunsul nostru
liber era, realmente, învăţătura unanimă a întregii Biserici, atât cea răsăriteană, cât şi
cea apuseană, de dinainte de Augustin22.
Cu toate acestea, această abordare singură nu este pe deplin adecvată.
Subordonând total alegerea divină preştiinţei divine, se pare că însuşi conceptul de
alegere devine inutil. Dacă, referindu-se la alegere, autorii cărţilor Sf. Scripturi
intenţionează realmente să se refere la preştiinţa lui Dumnezeu faţă de răspunsul nostru
viitor, atunci de ce nu spun limpede acest lucru? De ce introduc conceptul de alegere,
care poate induce în eroare, şi care, cel puţin, pare să sugereze o preferinţă pentru unii,
în detrimentul celorlalţi? Şi de ce Sf. Ap. Pavel îşi bazează argumentarea sa, în Romani
9, pe exemple în care Dumnezeu pare în mod activ să respingă anumite persoane, ca în
împietrirea inimii lui Faraon sau în alegerea lui Iacov în defavoarea lui Esau? Cu
siguranţă, aceste exemple au menirea să accentueze iniţiativa şi selectivitatea voinţei
divine. Nu pare potrivit să ne gândim la iniţiativa divină doar în termenii unei chemări
adresate tuturor, la care doar unii răspund.
În acest punct putem să desprindem cu folos o idee care este implicită, dar nu
întotdeauna accentuată, în textul lui Hrisostom. Ar fi o greşeală să credem că toate
referinţele din Scriptură privitoare la alegere sau predestinare au de-a face cu alegerea
unor indivizi pentru mântuire. Aceasta este o presupunere pe care, între alţii, o face în
general Augustin, pe care, ulterior, l-a urmat şi principala tradiţie a teologiei apusene.

21
Ibidem 16, 6-7 (PG 60, 556-557).
22
Vezi Dom M. John Farrelly, Predestination, Grace, and Free Will (Westminster, Md.: Newmn Press,
1964), 73-79; James Jorgenson, „Predestination according to Foreknowledge in Patristic
Tradition”, Salvation in Christ: A Lutheran-Orthodox Dialogue, ed. John Meyendorff and
Robert Tobias (Minneapolis: Augsburg, 1992), 159-169. Pentru o discuţie excelentă a
contextului mai larg vezi şi Robert L. Wilken, „Free Choice and the Divine Will in Greek
Christian Commentaries on Paul”, Paul and the Legacies of Paul, ed. William S. Babcock (Dallas:
Southern Methodist University Press, 1990), 123-140.
255
 DAVID BRADSHAW

Totuşi, dacă acesta ar fi fost subiectul Sf. Pavel în Epistola către Romani, atunci cu
greu ar fi fost potrivit ca el să fi ales ca exemple respingerea lui Esau sau împietrirea
inimii lui Faraon. În definitiv, noi nu avem o cunoaştere precisă privitoare la faptul
dacă Esau sau Faraon au fost, în final, mântuiţi. În schimb, ceea ce cunoaştem este
modul în care Dumnezeu a ales să se folosească de aceştia în interiorul istoriei
mântuirii – şi anume, continuând linia lui Israel prin Iacob şi nu prin Esau, sau
„dobândind slavă” pe seama lui Faraon. De fapt, dacă cineva s-ar retrage un pas înapoi
şi s-ar uita la contextul mai larg al textului din Romani 9-11, i-ar deveni limpede faptul
că subiectul capitolului 9 nu este acela privitor la care indivizi vor fi mântuiţi, ci acela
referitor la soarta lui Israel ca popor ales. Sf. Pavel vrea să explice cum este posibil,
date fiind promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam şi urmaşilor săi, că
Israel a fost acum respins, după cum se pare, în favoarea neamurilor. Răspunsul său
este acela că alegerea corporativă a lui Israel nu a fost revocată, însă acum acesteia i
se adaugă o alegere corporativă a neamurilor, sau, mai degrabă, a acelora dintre
neamuri care cred. Efectul acestei alegeri nu este acela de a-l înlocui pe Israel, ci acela
de a „altoi” neamurile care cred pe copacul lui Israel, în locul ramurilor rupte (11, 19).
Ceea ce a fost cunoscut şi predeterminat din toate timpurile este pur şi simplu aceasta
– că Dumnezeu, la timpul potrivit şi în modul potrivit, va altoi neamurile care cred pe
acest copac. Este important de observat că de aici nu decurge nimic privitor la
mântuirea vreunui individ. Că un individ aparţine ramurii care este altoită pe acest
copac, aceasta rămâne o problemă a răspunsului său liber.
Acelaşi raţionament se aplică şi celuilalt pasaj paulin foarte important, privitor
la alegere: Efeseni 1. Repet textul pe care l-am citat mai devreme: Dumnezeu „ne-a şi
ales întru El, mai-nainte de întemeierea lumii, pentru ca-ntru iubire să fim în faţa Lui
sfinţi şi fără prihană, mai dinainte rânduindu-ne ca, după buna socotinţă a voii Sale,
întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze spre lauda slavei harului Său cu care ne-a dăruit
întru Cel-Iubit” (1, 4-6). Aici, problema importantă este aceea de a şti ce înseamnă
„noi”? Cu siguranţă, ar fi ciudat pentru Sf. Ap. Pavel să presupună că fiecare individ
din Biserica Efesului a fost ales de Dumnezeu într-un mod care i-ar garanta mântuirea.
O lectură mult mai plauzibilă este aceea că Pavel are în minte identitatea corporativă a
Bisericii, care – aşa cum explică în capitolul 5 – a fost aleasă din veşnicie să fie mireasa
lui Hristos, „sfântă şi fără pată” (5, 27). De aici nu decurge nimic privitor la soarta
vreunui individ particular. Ca în Romani, soarta unui individ depinde dacă, din voinţa
sa liberă, el intră şi rămâne în comuniunea mistică a Bisericii.
A recunoaşte că subiectul Sf. Pavel este actul lui Dumnezeu de alegere
corporativă îmi pare completarea esenţială la recunoaşterea faptului că alegerea este
dependentă de preştiinţă. Doar prin combinarea celor două puncte poate cineva să
recunoască elementul iniţiativei divine în actul alegerii, fără ca, prin aceasta, să
interpreteze alegerea ca ceva arbitrar şi misterios23. Exegeza lui Hrisostom la Romani,
deşi nu este
pe deplin explicită la acest subiect, este, cu siguranţă, compatibilă cu o asemenea
perspectivă. El recunoaşte că respingerea lui Esau de către Dumnezeu nu a fost
echivalentă cu condamnarea sa veşnică, ci are de-a face, mai degrabă, cu care dintre
cei doi fraţi îl
23
Pentru o discuţie mai largă a alegerii corporative vezi John Breck, „The New Testament Concept
 of Election”, Salvation in Christ: A Lutheran-Orthodox Dialogue, 151-158; Jerry L. Walls şi
Joseph R. Dongell, Why I Am Not a Calvinist (Downers Grove, Illinois: InterVarsity Press, 2004),
75-94.

256
 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE HAR ŞI LIBERUL ARBITRU

va sluji pe celălalt24. De asemenea, Ioan recunoaşte că Faraon a fost ales de Dumnezeu

nu pentru osândire, ci pentru un rol particular în istorie – şi anume, că Dumnezeu „l-a
folosit spre îndreptarea altora, pe de o parte făcându-i pe aceia mai buni prin osânda
dată lui, iar pe de alta şi El arătând prin acest fapt puterea Sa cea mare”25. De
asemenea, accentuează faptul că pasajul despre olar şi lut (Romani 9, 20-23) nu trebuie
considerat ca indicând o diferenţă în creaţie, ca şi cum Dumnezeu i-ar fi creat pe unii
spre osânda veşnică. Dimpotrivă, indică „suveranitatea lui Dumnezeu asupra
iconomiilor
(oikonomion)” – cu alte cuvinte,26că „Dumnezeu, din acelaşi neam de oameni, pe unii îi
pedepseşte, pe alţii îi cinsteşte” . În sfârşit, în ceea ce priveşte textul din Efeseni 1, el
îl interpretează ca aparţinând „lucrurilor care ne privesc pe noi”, unde „noi” se referă la
Biserică ca trup colectiv. Şi explică astfel: „Acesta este un punct pe care el [Pavel] este
nerăbdător să-l demonstreze în aproape toate epistolele sale, şi anume că lucrurile care
ne privesc pe noi (ta kath’ hemas) nu sunt noi, ci au fost prefigurate chiar de la început,
şi nu sunt rezultatul vreunei schimbări de plan, ci au fost predestinate/ orânduite şi sunt
rezultatul unei iconomii divine”27.
În acelaşi timp, nimic din această interpretare nu pretinde că toate referinţele
scripturistice privitoare la alegere sunt despre alegerea corporativă. Evangheliile
prezintă un context diferit de cel al epistolelor pauline, căci în Evanghelii, discuţia are
loc, în general, printre evreii care au fost crescuţi de la o vârstă fragedă în Legea lui
Moise. Includerea neamurilor în poporul ales nu intră aici în discuţie. În acest context,
este perfect rezonabil să te gândeşti la toţi ca fiind chemaţi, dar numai la câţiva ca fiind
în mod efectiv chemaţi, cu alte cuvinte, ca răspunzând în mod liber, cu supunere şi
credinţă, Legii. Acesta este modul în care Hrisostom înţelege versetele privitoare la a fi
tras de Tatăl, din Ioan 6, ca şi afirmaţia Domnului nostru că ucenicilor le-a fost28 „dat să
cunoască tainele Împărăţiei cerurilor” (Matei 13, 11), dar altora nu le-a fost dat .
În concluzie, dacă există un fir roşu care leagă gândirea lui Hrisostom privitoare
la diferitele subiecte pe care le-am analizat, acela este bunătatea lui Dumnezeu. Pentru
că Dumnezeu este bun, tocmai de aceea ne respectă libertatea noastră în timp ce
conlucrează cu gândul nostru cel bun, lucrând în orice fel posibil pentru a ne duce la
mântuire. De asemenea, deoarece Dumnezeu este bun, El a orânduit încă de la
începutul timpului să

24
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Romani 16, 5 (PG 60, 555).
25
Ibidem 16, 8 (traducerea românească op. cit., p. 327). Să observăm, de asemenea, că „dacă Faraon nu s-a
mântuit, aceasta a depins în întregime de voinţa sa, fiindcă dacă el ar fi voit şi ar fi ascultat
de Dumnezeu, nimic n-ar fi avut mai puţin decât cei mântuiţi” 16, 9, italicele ne aparţin (PG 60,
561;
26
traducerea românească op. cit., p. 329).
Ibidem 16, 8 (PG 60, 559). Potrivit lui Wilken, aceasta era şi concepţia obişnuită printre comentatorii
creştini greci. „Chestiunea teologică din Romani 9, potrivit comentatorilor creştini greci, este aceea
dacă planul lui Dumnezeu urmează natura – adică legătura de sânge, înrudirea, neamul – sau
urmează voinţa şi intenţia lui Dumnezeu… Ghenadie al Constantinopolului argumentează că Sf.
Ap. Pavel răspunde obiecţiilor iudaice că promisiunea lui Dumnezeu este legată de neam, adică, de
natură… „Dumnezeu nu slujeşte necesităţii naturii”. Mai degrabă, Dumnezeu acţionează potrivit
„planului Său, nu dependent de
faptele
27
[omeneşti] sau de înrudirea naturală”” („Free Choice and the Divine Will”,
138).
28
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni 1, 2 (PG 62, 12).
Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan 47, 2-3 (PG 59, 265-266); Omilii la Matei 45, 1 (PG 58, 471-
472).

257
 DAVID BRADSHAW

extindă mântuirea şi neamurilor, nu numai iudeilor. Universalitatea acestei

convingeri în toată opera hrisostomică ne arată, cred eu, că pentru el nu a fost o
presupoziţie abstractă, ci o chestiune de experienţă de viaţă. Aşadar, să ne rugăm ca
şi noi, ascultând cuvintele lui şi mergând pe urmele paşilor lui, să dobândim, ca şi
el, experierea Dumnezeului celui viu!

Traducere în româneşte de Asist. Univ. Dr. Adrian PODARU***

***
Asist. Univ. Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, apodaru2002@[Link]
258
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

VI. MISCELLANEA

RETORICA DISCURSULUI PROFETIC

LA ISAIA ŞI IEREMIA

MIHAI NAGY*

ABSTRACT. The Rhetoric of Prophetic Discourse in Isaiah and Jeremiah. The paper
is trying to demonstrate that rhetorical analysis of biblical texts, with particular
emphasis on certain passages of the prophecy, helps clarify the different parts of
prophetic speech, helps discover what is said and especially what is not clearly stated
there in. Discourse Analysis of the two prophets reveals that their speech is well
designed, well developed and convincing, and that all its parts are logically linked. This
is not just a literary analysis of the speech but, first of all, it is a critical examination of
how the prophets have developed and delivered speeches, and secondly it helps
identifying easier methods of persuasion used by the prophets in their messages to the
people.

Keywords: rhetoric, prophetic discourse, intertextuality, justice, double interrogation.

Stabilirea textelor retorice

În centrul a ceea ce se concepe o metodă retorică, stă o tehnică de citire care se
concentrează pe cuvintele din interiorul unui pasaj. Ele pot fi identificate colectiv, din
punct de vedere al formei, modelului şi structurii unui context literar, individual, din
punct de vedere al rezonanţei pe care o pot avea în lucrare - ca un întreg -, dar şi
intertextual în interiorul canonului ebraic. Parte din aceste tehnici se ocupă cu cuvinte
cheie şi expresii, care nu trebuie privite exclusiv, doar ca modalităţi integrante ce leagă
pasajele sau care ne ajută să delimităm unităţile retorice, ci din perspectiva contribuţiei
pe care o aduc în explicarea unei teme. Ambiguitatea textului este o imperfecţiune ce
trebuie rezolvată de un cititor atent. El conclude că o traducere literară va lăsa loc mai
multor opţiuni de citire decât va face o tratare spirituală, care, prin natura ei caută să
clarifice textul sursă. O atenţie asupra detalierii textului este în primul rând sarcina
pentru critica retorică, generând posibile interpretări, şi, astfel deschide drumul pentru
noi perspective teologice care să fie conturate. Dezbătând natura intrinsec simbolică a
limbajului biblic, Ricœur argumentează că simbolurile produc o exegeză fără sfârşit, şi
de aceea, textul biblic în dimensiunea metaforică, este infinit şi incapabil de a epuiza
înţelesul inovativ. În cele din urmă, un studiu este canonic în limita în care probează
modul în care retorica pasajelor specifice contribuie la retorica întregii cărţi cu privire
la prezentarea unei anumite teme.
*
Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, smailey_21@[Link]
 MIHAI NAGY

Angajarea acestor dimensiuni de critică retorică îşi are originea într-o citire
atentă a textelor, care este observator al modelelor repetate în discurs sau acţiune,
incluzând folosirea repetiţiilor, metaforelor, argumentelor, aranjamentelor şi
configuraţiilor structurale, angajare care ţinteşte la o puternica întâlnire în întregime
cu textul biblic. În cazul de faţă, textul analizat este cuprinsul cărţilor Isaia şi Ieremia.
În cuprinsul cărţii profetului Isaia se pot regăsi texte retorice începând cu primul
capitol ce cuprinde cuvântări, dar care, din punct de vedere cronologic, nu sunt cele
dintâi. Ele sunt aşezate aici dat fiind faptul că rezumă principalele idei ale cărţii. Alte
pasaje retorice găsim în: 2, 2-5; 7, 14; 9, 1; 11, 1; 11, 10-12; 28, 11-12; 29, 8; 40, 3-8;
51, 1; 55, 10-12; 58, 11; 61, 1; 66, 2. În ceea ce priveşte cartea profetului Ieremia,
pasajele retorice se regăsesc în special în: 2, 8-13; 3; 5, 10-18 şi 20-29; 7, 1-15; 8; 9,
68; 18, 4; 21, 1-14; 23, 29; 31, 15; 31, 31-34; 32, 6-15. Datorită mulţimii textelor cu
caracter retoric am hotărât să mă opresc asupra anumitor teme pe care le-am analizat
din perspectivă retorică, celelalte urmând a fi tratate în cuprinsul tezei. Pentru acest
studiu din cuprinsul cărţii Isaia am ales capitolul 1, versetele 16-17 cu o extindere la
capitolul 58, pasaj ce tratează tema dreptăţii, iar din Ieremia am optat pentru capitolul
18, versetul 14, care are o puternică legătură cu capitolele: 2, 3, 8; 5, 20-29 şi 9, 68
deoarece în interiorul acestei structuri poate fi surprinsă dubla interogaţie, un element
retoric foarte interesant.

Speranţa dreptăţii: Isaia 1, 16-17/ Isaia 58 - ca perspectivă retorică.

Isaia 1, 16-17. „Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei.
Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea,
ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe
văduvă!”
`[;rE(h' Wlßd>xi yn"+y[e dg<N<åmi ~k,Þylel.[;m; [:roï
Wrysih' WKêZ:hi ‘Wcx]r: 16
WbyrIß ~Atêy" Wjå[Link] #Am+x' WråV.a;
jP'Þ[Link] Wvïr>DI bjeyhe Wdmï .li 17 `hn")m'l.a;

Există o înţelegere unanimă asupra conceptului de dreptate care afirmă că

„preocuparea pentru justiţie predomină întreg Vechiul Testament”1. Pentru Heschel,
„dreptatea2 este la fel de necesară ca respiratul şi trebuie să devină o preocupare
constantă” .
Justiţia, perechea lingvistică cel mai frecvent întâlnită, este descrisă ca o matrice în
care Dumnezeu vrea ca istoria să fie concentrată. Însă această opinie ridică o anume
problemă: cum trebuie să fie dreptatea încadrată din punct de vedere conceptual. La un
capăt al spectrului de posibilităţi stă pericolul căderii în diferite moduri de percepţie ale
acestui termen, sau afirmarea lui ca un concept universal al dreptăţii / justiţie care este
despărţit de particularităţi de timp şi loc, ca şi cum dreptatea este aceeaşi în orice timp
şi mereu aceeaşi. Însă ideea literară de la celălalt capăt, de distanţare, afirmă că
dreptatea concepută diferit în lumea antică poate fi în realitate atât de străină şi de
ostilă încât să
fie inaccesibilă şi impenetrabilă. Atenţia care se cere în urmărirea textului permite
descoperirea unei traiectorii între aceste polarităţi3.
1
Rolf P. KNIERIM, The Task of Old Testament Theology: Substance, Method and Cases (Grand Rapids:
Eerdmans,
2
1995), 88; Abraham J. HESCHEL, The Prophets 2 vol. (New York: Harper&Row, 1962),
1:199.
3
HESCHEL, Prophets 1, 199.
Ibidem, 198.

260
 RETORICA DISCURSULUI PROFETIC LA ISAIA ŞI IEREMIA

În textul biblic primar, termenul dreptate este jP'Þ[Link] care în contexte diferite
se referă la un caz legal, pretenţie legală, decizie prin arbitrare, decizie legală, caz de
justiţie4.
Folosirea cu alte cuvinte, diferite începe să definească dimensiunea conţinutului
adevărat al dreptăţii. Însă se ridică o interogaţie, şi anume, dacă acest spaţiu al
cuvântului duce spre o perspectivă a lumii în întregime (în care toate aspectele sunt
complementare şi operează cu înţeles), dacă vizează o preînţelegere eterogenă, sau
concepte care sunt în conflict în juxta poziţionare canonică. Knierim concluzionează
că cel de-al doilea aspect este cel care identifică un număr de concepte ale dreptăţii.
Unele dintre acestea reprezintă variaţii de grupuri conceptual-similare, unele putând fi
corelate, dar, în mod semnificativ, unele sunt în conflict. El observă că Vechiul
Testament nu-şi dispune opiniile despre dreptate în forma dezvoltării unei idei. În mod
canonic Biblia ebraică le include pe toate în juxtapunere
sincronică şi cu câteva excepţii le prezintă cititorului, însă 5fără a hotărî diferenţele şi
validitate lor, acest aspect fiind lăsat la latitudinea cititorului .
Încrederea în acest concept de dreptate este universal. Este o ordine a creaţiei
care prin înţelepciunea comună poate discerne în toate culturile însă stă în tensiune cu
o categorie exclusivistă de dreptate susţinută în conceptul de alegere a lui Israel ca
popor al lui Dumnezeu pe baza căruia dreptatea este aceea care serveşte la alegerea lui
Israel şi, în acord cu planul lui Yahve mai degrabă, decât a ţine cont de un principiu al
dreptăţii care este acelaşi pentru toate seminţiile. Astfel, acţiunea excesiv de violentă
împotriva celor din afara acestei selecţii este o funcţie a dreptăţii şi poate fi observată
în exterminarea canaaniţilor pentru a ţine Israelul ferit de politeism. De asemenea poate
fi urmărit în judecarea seminţiilor pentru atacul asupra lui Israel. Însă întrebarea este
dacă Dumnezeu îi protejează pe toţi în mod identic, aşa cum îi protejează pe aleşi, sau
pe ceilalţi în mod diferit.
Knierim, indică, la un nivel general, factorii care contribuie la o mai bună
înţelegere a oricărei explorări a temei dreptăţii în Scriptură6. El ne aminteşte nevoia de a
fi vigilenţi la
o deficienţă teologic-conceptuală exemplificată în modul în care teologia biblică
orientată spre libertate nu a observat, în mod suficient, manifestarea ei într-o teologie a
exodului care portretizează pe Dumnezeu ca fiind universal, atât ca eliberator al
poporului ales, cât şi ca prigonitor al canaaniţilor. Tot el ne aminteşte că o teologie a
juxtapunerilor din
Vechiul Testament va fi o cercetare pentru 7căutarea dreptăţii în Vechiul Testament, o
înţelegere care este ascunsă în enunţurile lui .
Isaia 1, 16-17 formează punctul central al versetelor 10-178 asigurând în mod
efectiv, o soluţie a vieţii religioase descrisă ca fiind una haotică. Această perspectivă
retorică este alcătuită din nouă imperative ale căror forţă cumulativă, în opinia câtorva
specialişti
asigură că ea poate9 fi citită ca o articulare deosebită a pronunţărilor de dreptate socială
din Biblia ebraică . Din punct de vedere retoric, primul grup de verbe din 1, 15-16: „a
4
Heschel vorbeşte despre modul în care validitatea acestuia nu este doar universală dar, de asemenea,
5
veşnică şi independentă de voinţă şi experienţă.
Christopher FREY, “The Impact of the Biblical Idea of Justice on Present Discussions of Social Justice,”
in
Justice and Righteousness: Biblical Themes and their Influence, JSOTSup 137, ed. Henning
Graf REVENTLOW
and
6
Yair HOFFMAN (Sheffield: JSOT Press, 1992): 91-
104. KNIERIM, Task of Old Testament Theology, 86.
7
8
Ibidem, 87.
9
George ORWELL, Homage to Catalonia (Harmondsworth: Penguin, 1977), 245.
Arundhati ROY, The Chequebook and the Cruise-Missile (London: Harper Prennial, 2004), 110.

261
 MIHAI NAGY

spăla” ‘Wcx]r:; „a fi curat/pur” - WKêZ:h; „a se feri” - Wryshi , indică paşii pe care, cei
cărora se
adresează Isaia, trebuie să-i urmeze înainte ca el să fie 10capabil să judece şi să apere
cauza celor apăsaţi, a celor orfani, şi interesele văduvelor .
În mişcarea de la o tendinţă clar implicată pentru a face rău, la una
caracterizată de urmărirea unor relaţii sociale drepte pe care acest episod îl joacă, trei
verbe formează punctul retoric principal între aceste sfere de existenţă contrastante. În
construcţia versului, aceste verbe facilitează şi demonstrează călătoria de la „a se feri”
- „de a face rău” la mersul ţintit, în ceea ce pe larg poate fi numit căutarea celui mai
bun. Astfel, în centrul acestor versuri se regăsesc imperativele: încetează, opreşte-te,
învaţă, caută (Wdïm.l, bjye h, Wvïr>DI). Textul sugerează o încetare a săvârşirii faptelor
rele, şi, prin spălare, purificare, abţinerea de la rău şi hotărârea de a face bine
„intenţionat”, generează şi direcţionează
energia în căutarea dreptăţii. La un nivel în conformitate cu această citire, Isaia emite o
chemare puternică spre solidaritate şi susţinere11 în numele celor slabi reprezentaţi de
orfani şi văduve oferind soluţii despre modul în care poate fi realizată.
Nu este nevoie să se extragă conţinutul real din disimularea retorică. Această
carte examinează funcţia retorică a chemării la dreptate socială în contextul în care
aceasta este găsită, şi, contextul pe care îl introduce. Cartea examinează de asemenea
tradiţii, care au fost identificate ca posibile elemente ce conturează viziunea etică a lui
Isaia cu o focalizare specifică pe interpretarea dreptăţii sociale la care se ridică tradiţiile
date. Strategia pe care Isaia o adoptă este de a include căutarea justiţiei într-o evidentă
înţelegere a relaţiei dintre venerare şi simpla organizare a societăţii. În această lectură a
capitolului 1,12 16-17 este uşor de observat cum se face trecerea de la o referire cultică la
una juridică . Presupunerea implicită a 1, 17 este că sistemul judiciar, oricât de îngust
sau larg este înţeles acest termen, nu funcţionează cum ar trebui pentru văduve şi
orfani. În capitolul 1, 21-27 conducerea e condamnată pentru acest eşec şi este
avertizată că o singură judecată va face dreptate13. Acest tip de administrare idealizată a
dreptăţii găseşte o expresie a unei soluţii mai departe prin stabilirea unui tron pe care
va sta moştenitorul davidic, care în procesul judecării va căuta dreptatea şi apoi va
grăbi instaurarea acesteia. Într-o tradiţie isaianică extinsă, recursul este făcut la acest tip
de formulare, ale cărei variaţii accentuează nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu14.
Aşa cum indică comentariile lui Knight ideea din Isaia 58 poate fi într-un sens
general legată cu alte texte pe o temă similară. Însă pentru a realiza această legătură ca
o entitate independentă - în special cum vede el capitolul 58, este posibilă doar prin
stabilirea unei conexiuni între Isaia 58 şi oricare dintre celelalte formulări de dreptate
din cartea lui Isaia, sau, mai pe larg în Biblia ebraică. Însă în interiorul formei
canonului corpusului isaianic, doar un lucru poate fi făcut pentru a lega capitolul 58 de
1; abstractizând textul din imediata lui retorică literară, şi un context canonic lărgit în
acest sens îi poate conferi statutul de liant. Abstractizarea lui poate fi desfăşurată
tocmai pentru a susţine
10
Yehoshua GITAY, “Reflections on the Study of the Prophetic Discourse: the Question of Isaiah 1:2-20,”
11
in Vetus Testamentum 33 (1983): 207-21.
John F. A.
12
SAWYER, Isaiah, 2 vol. (The Daily StudyndBible, Edinburgh: St. Andrews Press,
1984),
13
19. Ben JACKSON, Poverty and the Planet, 2 ed. (London: Penguin, 1999), 94.
David JENKINS, Market Whys and Human Wherefores: Thinking Again about Markets, Politics and
14
People (London: Continuum, 2000), 130.
Kevan BUNDELL, Forgotten Farms: Small Farmers, Trade, and Sustainable Agriculture (London: Christian
Aid, 2002), 43.
262
 RETORICA DISCURSULUI PROFETIC LA ISAIA ŞI IEREMIA

această cauză care se ridică din problema dreptăţii. Deşi aceeaşi tehnică poate opera în
numele altor perspective socio-teologice, această abordare pune textele pe o platformă
şi le face într-un fel de neatins, ignorând contribuţia lor la dezvoltarea retorică literară
ce poate fi dezvoltată într-o lucrare completă15.
În mod interesant această tendinţă abstracţionistă, de dovedire a textului, se
poate spune că are un duplicat mai sofisticat în cercetarea istorico-critică. Acolo, până
relativ recent, validitatea comparării şi contrastării diferitelor texte pe o temă similară,
în general crezându-se că s-a produs în ere istorice larg separate, ar fi fost negată şi
textul a fost astfel fragmentat în unităţi mici. Oricum, consolidând lucrarea
cercetătorilor anteriori şi pregătind calea celor actuali, s-a demonstrat în particular că
Isaia 1 a fost destinat să servească ca un prolog la întreaga carte „ca rezumat al mesajul
lui Isaia”. Această aserţiune fundamentală, examinată în detaliu poate contribui la
înţelegerea lui Isaia ca o unitate
iar tema dreptăţii sociale motivează astfel studiul lui Isaia 58, tocmai pentru modul în
care se leagă de dreptatea socială aşa cum sună într-un format condensat în capitolul
116.
Brueggemann recunoaşte asemănarea lui Isaia 1 ca punct de plecare a
traiectoriei dreptăţii sociale care străbate textul până la capitolul 58 (precum şi altele),
dar analizează şi dacă o asemenea legătură poate fi susţinută. Pe urmă compară şi
identifică prezenţele retorice a dreptăţii sociale în ambele pasaje ca să vadă dacă tema
este semnificativ extrapolată, extinsă sau modificată din capitolul 1 la capitolul 58.
De asemenea, în acest demers este atent la felul în care aceste probleme sunt legate la
conturarea per ansamblu a temei în cartea lui Isaia. Pe lângă acestea este atent la
dimensiunea lui Isaia 58, analizând părerile altor comentatori şi în final îşi pune
întrebarea dacă, într-un fel, o versiune prototipică a teologiei chenotice în Isaia 58
încurajează îmbrăţişarea durerii care rezultă din solidaritatea cu cei asupriţi ca o
modalitate de căutare a ordinii sociale just constituite, examinând
implicaţiile teologice şi sociale ale acestei probleme, 17în mod special de cum se leagă
ele de interfaţa dreptăţii sociale şi înţelepciunii în Isaia .
Câţiva cercetători au observat în termeni largi lucruri comune între Isaia 1 şi
58, operând în interiorul domeniului de referinţă istorică. Watts contestă faptul că
Ierusalimul
din anul 456 î.Hr data asumată pentru capitolul 58 nu era diferit de Ierusalimul din anul
740 î.Hr (cap 1, 11-17)18. Hanson aderând la o metodologie istorică, dar lăsând la o
parte data specifică argumentului că în capitolul 58 fidelitatea cu privire la temele
centrale de dreptate şi venerare propriu zisă dezvoltată de Isaia şi Ieremia, se apropie de
o expresie mai clară. În mod similar argumentează că 58, 5-9a răspunde oamenilor
într-o manieră
care aminteşte de ceea ce au avut de zis profeţii timpurii despre sacrificiu şi include în
lista lui de texte care să-l susţină 1, 12-1719. Mai 20
general Pleins notează că Isaia 58 e
ecoul celei mai puternice critici afirmate în Isaia .

15
George A. F. KNIGHT, Isaiah 56-66: The New Israel (ITC, Grand Rapids: Eerdmans, Edinburgh: Handsel.
16
1985), 22.
17
Ibidem, 23.
Walter BRUEGGEMANN, William C. PLACHER & Brian K. BLOUNT, Struggling with Scripture (Louisville,
18
Kentucky: Westminster John Knox Press, 2002), 5-31.
John D. W. WATTS, Bruce M. METZGER, David A. HUBBARD, Isaiah 34-66, in Word Biblical Comentary
19
25, revised ed. (Hardcover: Nelson Reference & Electronic Publishing, 2006), 273.
Joseph BLENKINSOPP, Isaiah 56-66, in Anchor Bible 19B (New York: Doubleday, 2003), 179.
20
David PLEINS, Social Vision of the Hebrew Bible: A Theological Introduction (Louisville, Kentucky:
Westminster John Knox Press, 2000), 224.
263
 MIHAI NAGY

Îndepărtându-ne de istorie spre o relaţie între texte stabilită de o coerenţă

teologică21şi literară, Motyer notează că în mod teologic şi practic capitolul 58 aparţine lui
1, 10-20 .
Cele două pasaje sunt aceleaşi în conţinut, epatare şi mişcare. Scharamm observă că
multe referiri din 56-66 sunt reflectate în primul capitol al cărţii Isaia. În legătură cu
Isaia 58 el spune ca versetele 5-7 prin actele de dreptate socială, suprapuse cu
ritualurile obişnuite de post reprezintă „hiperbola tipic profetică” care poate fi
observată într-un alt exemplu în Isaia 1, 10-20. Oricum mai degrabă decât să vezi 1,
10-20 ca un exemplu de exagerare retorică aşa cum face Scharamm se poate demonstra
că, integrat în contextul literar, deşi în
mare măsură autentic, textul poate fi văzut ca unul nereuşit, încercând 22să se adreseze
unei situaţii de nedreptate gravă în termeni retorici legaţi de acea situaţie .
De aceea, chiar acceptând comparaţia retorică a lui Scharamm din 1, 16-17 şi
58, 7-9 un răspuns mai adecvat - în loc de a elimina ambele piese ca hiperbolice - ar fi
acela de a explora dacă retorica din Isaia 58 scoate în evidenţă o speranţă mai mare de
a fi implementat ca o soluţie la problema identificată, decât a făcut-o retorica
comparată într-un context similar în capitolul 1. Examinarea extinderii la care Isaia 58
se dezvoltă, adânceşte conceptul de dreptate socială enunţată implicit în capitolul 1.
Acest lucru asigură mijloace de evaluare a extinderii retorice din Isaia 58 şi conţine
speranţa de a convinge
oamenii23 cărora se adresează de a adopta propunerile lui în legătură cu tema dreptăţii
sociale .

Dubla interogaţia ca perspectivă retorică în cartea profetului Ieremia –

o scurtă analiză
Utilizarea întrebării retorice duble dezvăluie o diversitate remarcabilă şi
asigură un instrument important pentru descoperirea şi înţelegerea poeziei lui Ieremia24.
Desigur, o
sursă importantă a acestui fel de interogaţie retorică este sapienţială, aşa cum Wolff
dovedeşte făcând referire la Amos 3, 3-425. Oricum folosirea ei în poezia lui Ieremia
sugerează o altă intenţie decât cea strict didactică. În Ieremia, dubla interogaţie e
folosită constant pentru a se opune altor puncte de vedere. Astfel, având o altă
abordare, mai mult sub forma unei plângeri formale, ea este în mod frecvent interesată
în cauză şi efect asemenea întrebărilor lui Amos, deşi în Ieremia, apelul la
înţelepciunea convenţională stabileşte că prostia, răutatea şi neascultarea sunt cauze
frecvent legate de anumite consecinţe nefericite. Astfel, forma didactică este angajată
pe un drum, într-un fel, intens teologic şi poate chiar convenabil, însă cu toate că
rădăcinile ei sunt sapienţiale, forma a fost semnificativ schimbată pentru timpul şi
mesajul lui Ieremia.
Fără a insista asupra faptului că înţelepciune, ca singura sursă, este forma
acestei duble întrebări, simpla interogaţi din capitolul 18, [14]13 reaminteşte învăţătura
sapienţială:

21
Alec MOTYER, The Prophecy of Isaiah: An introduction & commentary (Leicester:
InterVarsityPress, 1999), 478.
22
Brooks SCHRAMM, “The Opponents of Third Isaiah: Reconstructing the Cultic History of the
Restoration,” in Journal for the Study of the Old Testament. Supplement Series 193 (Sheffield:
Sheffield Academic Press, 1995), 109.
23
Ibidem, 111.
24
Walter A. BRUEGGEMANN, “Jeremiah: Intense Criticism/Thin Interpretation,” in JSTOR 42 (1988):
268-80. 25 Walter WOLFF, Amos: A Commentary (Minneapolis: Augsburg, 1964), 5-12.

264
 RETORICA DISCURSULUI PROFETIC LA ISAIA ŞI IEREMIA

Ier. 18, 13 Părăseşte oare zăpada Libanului stânca

muntelui? Ori seacă apele ce vin de departe şi sunt reci şi
curgătoare?
~yrIßq' ~yrIïz" ~yIm: Wvt.N"yI-~ai !An=b'l. gl,v,ä
yd:Þf' rWCmi bzOð[]y:h] 14 `~yli(z>An
Dubla interogaţie se referă la fenomenele naturale care aparţin unul altuia şi
care nu sunt niciodată separate, cum spre exemplu apa pârâului nu poate fi despărţită
de pârâu. Întrebările cer în mod evident răspunsuri negative. Prin analogie, relaţia
dintre Yahve şi Israel presupune o intimitate similară în care nu poate fi vorba de vreo
separare. Însă Ieremia dezvoltă forma acestei întrebări retorice în versetul 15[14]:
Ier. 18, 14 Poporul Meu însă M-a părăsit. Tămâiază idoli
yleäybiv. ‘~h,yker>d:B. ~WlÜvik.Y:w: WrJE+q;y>
aw>V"ål; yMiÞ[; ynIxUkï ev.-yKi( 15 `hl'(Wls. al{ï
%r<D<Þ tAbêytin> tk,l,äl' ~l'êA[
Interogaţia retorică privind fenomenele naturale nu face altceva decât să intensifice
aspra judecată exprimată asupra rupturii nefireşti, neaşteptate şi inexplicabile dintre
Yahve şi Israel. Aceasta este atât de nefirească, încât este catalogată drept
„îngrozitoare”26.
După cum vom vedea cele mai multe întrebuinţări ale formei dublei interogaţii
în cartea lui Ieremia nu reflectă vreo legătură imediată cu preocupări pedagogice, dar
cel puţin aici implicarea lui Israel, determinată de încheierea legământului, este
înţeleasă în termenii celei mai evidente realităţi naturale.
Ieremia foloseşte interogaţia retorică pentru a reafirma o presupoziţie
tradiţională,
27
general acceptată prin care propune apoi o cauză diferită pentru un efect
vizibil :
Ier. 2, 14 Au doară rob sau fiu de rob e Israel? Pentru ce dar s-a făcut el pradă?
Ier. 2, 31 Pustiu am fost Eu oare pentru Israel? Sau ţara întunericului am fost?
Ier. 3, 5 Oare pentru totdeauna va fi El mânios şi oare veşnic va păstra în Sine
mânia?
Ier. 8, 4 Oare cei ce cad nu se mai scoală, şi cei ce rătăcesc drumul nu se mai
întorc?
Fiecare dintre aceste interogaţii pot avea un singur răspuns iar profetul şi
receptorii mesajului ar fi cu siguranţă de acord:
1. Israel este născut liber, nu ca obiect al stăpânirii ca pradă de război
2. Yahve a fost prezent, credincios şi vrednic de încredere, nu ameninţător.
Aceasta este baza întregului sistem religios.
3. Yahve este milostiv, El nu se mânie până în sfârşit.
4. Oamenii se ridică după cădere, dacă ies de pe cale se întorc iarăşi pe ea.
Această interogaţie retorică seamănă în mare măsură cu Amos 3, 3-4 în ceea ce
priveşte intenţia ce stă în spatele ei. În cele patru întrebări profetul a stabilit o bază
comună cu receptorii mesajului său, introducând în discuţie realităţi care sunt dincolo

26
A se vedea Ieremia 5, 30; 23, 14; 29, 17 şi Osea 6, 10 unde termenul se referă la întinare şi desfrânare ca
abateri de la firescul făpturii.
27
James MUILENBURG, The Terminology of Adverity in Jeremiah, in Translating and Understanding the
Old Testament, ed. Harry T. FRANK and Wm. L. REED (Nashville: Abingdon, 1970), 43-5.
265
 MIHAI NAGY

de orice îndoială. Dar el nu este interesat de un asemenea consens deşi fără îndoială
înţelepţii au căutat să stabilească un consens. Aceasta este doar baza mesajului dar în
fiecare caz el reinterpretează consensul astfel încât să pună accentul pe o idee nouă:
1. Dacă Israel s-a născut liber atunci de ce a devenit pradă de război, tratat
ca un rob, aparent, fără motiv?
2. Dacă Yahve nu este ameninţător, atunci de ce l-a părăsit Israel, aparent
fără motiv?
3. Dacă Dumnezeu este iertător, atunci de ce voi aţi continuat să săvârşiţi
răul prelungindu-i mânia?
4. Dacă cel căzut se întoarce întotdeauna pe calea cea dreaptă, atunci de ce
Israel continuă să rătăcească, aparent fără motiv?
Prima interogaţie dublă a stabilit un consens privind relaţiile fireşti şi care ar fi
de aşteptat. În fiecare caz interogaţia este reinterpretată pentru a arăta că Israel a acţionat
în mod firesc şi neaşteptat în urma consensului stabilit:
1. 2, 14-15 îşi au răspunsul în versetul 17: Oare nu ţi-ai pricinuit tu singur
aceasta, părăsind pe Domnul Dumnezeul tău, când te povăţuia? Aşadar
Israel este pradă de război nu din cauza înrobirii ci din cauza infidelităţii.
2. 2, 31 conclude că motivul îndepărtării lui Israel de Yahve nu este
caracterul său ameninţător ci uitarea.
3. Israel şi-a mărturisit credinţa dar a săvârşit fărădelegea şi, ca urmare a
stârnit în continuare mânia divină.
4. Dacă firescul este de a te întoarce pe calea cea dreaptă, continua rătăcire
a lui Israel, dovedeşte lipsa de înţelepciune şi necugetarea.
În fiecare dintre cele patru cazuri starea firească a lucrurilor a oferit baza de
acuzare. În fiecare caz Israel a acţionat în mod nefiresc şi în consecinţă a făcut dovada
propriei necredincioşii. Lipsa de caracter şi inconsecvenţa lui Israel în raport cu
implicaţiile legământului, sunt cele care au adus nenorocirea asupra lui. El a fost
judecat în raport cu ceea ce este considerat în mod unanim ca fiind normal şi a fost
găsit vinovat. Aceste argumente introduse de Ieremia nu sunt neapărat specifice
gândirii profetice prin care se înţelege în principal condamnarea încălcării
legământului cu Dumnezeu şi a legilor
Lui. Ele oferă mai degrabă o perspectivă sapienţială conform căreia a acţiona împotriva
ordinii fireşti a lucrurilor nu poate conduce decât la suferinţă şi nenorocire28.
Dubla interogaţie retorică este folosită de Ieremia de trei ori într-un mod special:
Ier. 5, 9 E cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu
se răzbune asupra unui popor ca acesta?
Ier. 5, 29 E cu putinţă oare să nu pedepsesc acestea şi să nu Mă răzbun asupra
unui popor ca acesta?
Ier. 9, 9 E cu putinţă, oare, să nu-i pedepsesc pentru aceasta, zice Domnul, şi
sufletul Meu să nu se răzbune pe un popor ca acesta?

28
W. WHEDBEE, Jeremiah & Wisdom (New York: Abingdon, 1971), 26-43; iar pentru un studiu mai
aprofundat se poate vedea şi lucrarea lui Gerhard VON RAD, Weishbeit in Israel (Neukirchen-Vluyn:
Neukirchener Verlag, 1970), 184.
266
 RETORICA DISCURSULUI PROFETIC LA ISAIA ŞI IEREMIA

Cele trei formulări sunt aproape identice iar ceea ce frapează este tripla folosire
a verbului a pedepsi formulă retorică care accentuează gravitatea actului.
O altă structură interesantă din punct de vedere retoric se găseşte în capitolul
5, 20-2929. Poemul vorbeşte despre stăpânirea lui Dumnezeu şi nestatornicia lui Israel.
După formula introductivă din versetul 20 poemul se adresează poporului fără de
judecată (v. 21). După aceea mesajul este transmis prin intermediul a două interogaţii
duble din versetele 22 şi 29. prima dintre interogaţii este una retorica care cere un
răspuns pozitiv. Versetul 22 oferă argumentul pentru temerea de Dumnezeu: El este
Cel care pune hotar haosului. Dar în versetele 23 şi 28 regăsim o acuzaţie adusă
acelora care în nebunia lor resping adevărul operei Sale creatoare. Ei sunt îndârjiţi şi
răzvrătiţi (v. 23)
nerecunoscând pe Dumnezeu ca dătător al ploilor la vreme potrivită (v. 24),
fărădelegile lor au schimbat mersul firesc al naturii (v. 25)30.
În versetele 26-29, poporul nesimţitor este acuzat de exploatarea nemiloasă a
orfanilor şi a celor săraci. Poate că această idee poartă marca învăţăturii sapienţială
privind grija pentru cei săraci ai comunităţii şi privindu-i pe cei al căror comportament
poate fi înţeles prin analogie cu prinzătorii de păsări. În orice caz versetele 23-28 sunt
o dovadă clară a nesăbuirii lui Israel în contrast cu întrebarea din versetul 22 care
întreabă dacă Israel se teme sau nu de Domnul. Această formulare anticipează
răspunsul pozitiv, dar versetele 23-28 arată că răspunsul este de fapt unul negativ. Israel
nu se teme de Domnul şi nu-I recunoaşte lucrarea proniatoare. Astfel concluzia din
versetul 29 corespunde la nivel structural întrebării din versetul 22 care a primit un
răspuns greşit. Asemenea nesăbuinţă vizibilă în îndârjirea lui Israel trebuie pedepsită.
Forma în care este exprimată poate fi sapienţială dar a fost transformată complet în
stil profetic, în special prin introducerea unor verbe la diateza activă, verbe puternice
pe care Dumnezeu le foloseşte la persoana întâi. Dar intenţia interogaţiei retorice este
de a stabili firescul pedepsei după ce firescul temerii de Dumnezeu a fost respins în
versetul 22, fapt evident în ansamblul versetelor
23-28. Aşadar poemul începe cu o afirmare a firescului temerii de Dumnezeu, iar
secţiunea de mijloc afirmă normalitatea aplicării pedepsei31.
O a doua folosire a aceleiaşi întrebări constituie concluzia ansamblului
versetelor 7-9 din capitolul 5 care se presupune a fi parte a unui poem mai extins.
Această unitate începe cu o interogaţie retorică: „Cum adică să te iert, Ierusalime,
pentru aceasta?” Şi în această situaţie este invocat un exemplu din natură: „caii
îngrăşaţi” (v. 8). Cu aceasta nu numai că întrebarea introductivă din versetul 7
primeşte răspuns, dar se pregăteşte terenul pentru dubla interogaţie din versetul 9. În
lumina informaţiilor prezentate, interogaţia retorică oferă un răspuns evident şi de
necontestat: pedeapsa este firească şi de aşteptat.
A treia utilizare apare în concluzia din capitolul 9 versetele 6-8. Forma retorică
începe cu anunţarea pedepsei în stil profetic. Apoi în versetul 7 se invocă dovezi care
atestă trădarea lui Israel. Şi concluzia pasajului este dubla interogaţie din versetul 8.
Întrebarea este superfluă după versetul 6, şi din acest motiv a fost privită cu suspiciune,
deoarece forma propoziţiei nu cere o interogaţie retorică. Poate că a fost ataşată
accidental în

29
Norman GOTTWALD, Studies in the Book of Lamentations (Wipf & Stock Publishers, 2010),
30
3-4. P. ACKROYD, Exile and Restaoration (Philadelphia: Westminster, 1968), 58-61.
31
John SKINNER, Prophecy and Religion. Studies in the life of Jeremiah (London: Cambridge University
Press, 1922), 299-300; vezi şi O. EISSFELDT, The Old Testament; An Introduction (New York:
Harper&Row, 1965), 142; precum şi G. FOHRER, Introduction to the Old Testament (New York:
Harper&Row, 1968), 332-4.
267
 MIHAI NAGY

acest loc cândva mai târziu. În orice caz contrastul dintre versetele 6 şi 8 este
semnificativ. Versetul 6 vorbeşte cu autoritate şi certitudine despre iminenta pedeapsă.
Spre deosebire de acesta, versetul 8 lansează o întrebare presupunând că subiectul
este atât de evident, încât, nu mai este necesară anunţarea lui. Poate că această
folosire a dublei interogaţii este o declaraţie prin consens.
Important de reţinut este modul în care sunt invocate unele fenomene naturale
în aceste câteva texte. Ele includ tema secerişului (8, 18-22), tema secetei (14, 19-22),
tema ploii (5, 20-29), împreună cu o varietate de elemente ale creaţiei (5, 22). Nu se
pune accentul pe evenimentele istorice (cum se obişnuieşte în discursurile despre
judecată),
ci pe evenimentele naturale, pe ordinea firească. Aceasta ar putea indica atât originea
acestei întrebări cât şi preocuparea profetului la momentul căderii regatului lui Iuda32.

32
C. GERSTENBERGER, “The Woe Oracles of the Prophets,” in Journal of Biblical Literature 81 (1962): 250-
1.
268
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

RELAŢ
IILE INTER-
CONFESIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA. CÂTEVA
*
ASPECTE DE GEO-TEOLOGIE APLICATĂ

DUMITRU COTELEA**

ABSTRACT. Inter-Confessional Relations in Republic of Moldova. Few Aspects

of Applied Geo-Theology. The inter-confessional relations in the Republic of Moldova
(RM) are to a large extent different from those existing in other mainly Orthodox
countries. This situation is determined by the Moldovan Orthodox Church’s
(MOC) negative perception and interpretation of the ecumenical dialogue. In terms
of external affairs, the contacts of the MOC with other Western Churches are
limited to scarce formal collaborations. The rationale behind the maintenance of the
external inter-confessional relations at this level of estrangement resides in the
defensive reaction belonging to the Moldovan representatives of the Orthodox
churches and monasteries, and to some non for profit organizations that advocate for
the total alienation of the MOC from other Western Churches.
In terms of internal affairs, the inter-confessional relations can be depicted as
rather tense. In this context, one cannot refer to a real collaboration. Following the
paths of the Russian Orthodox Church, the MOC plays a significant role in the state as
well; this fact allows it to keep the inter-confessional relations outside the interests
that are given priority. Consequently, in this paper we will attempt to address the real
situation of the inter-confessional relations in the RM and the grounds that define the
(in)existence of such rapports.

Keywords: inter-confessional relations, Republic of Moldova, Moldavian Orthodox

Church, Western Christian Churches

Tema relaţiilor inter-confesionale sunt, începând cu primele decenii ale

secolului trecut, intens discutate la nivel mondial. În acest sens au fost create organizaţii
şi instituţii care să susţină atât dialogul creştin inter-confesional cât şi cel inter-religios,
spre exemplu Conferinţa Bisericilor Europene, Consiliul Mondial al Bisericilor,
Institutul de Cercetare Ecumenică din Strassbourg etc. Altfel spus, înaintea globalizării
ca realitate și subiect, universalitatea dimensiunii religioase a ajuns pe agenda lumii.
Cu toate acestea, în Republica Moldova relaţiile inter-confesionale reprezintă un
subiect tabu, acestea fiind diferite de cele existente în alte ţări majoritar ortodoxe
precum România, unde există diferite instituţii ce se ocupă de dialogul inter-
confesional. Acest fapt se datorează atât receptării şi interpretării negative de către
Biserica Ortodoxă din Moldova a dialogului ecumenic cât şi datorită raportării
acesteia la celelalte confesiuni creştine prin prisma relaţiilor Patriarhiei Ruse.

*
Studiu realizat cu sprijinul Fundaţiei Volkswagen în cadrul proiectului „Alte Grenzen und Neue
Fronten – die Orthodoxie und die Europäische Integration” organizat de Institutul de Studii Creştine
Est-Europene
** din Nijmegen, Olanda.
Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, cotelead@[Link]
 DUMITRU COTELEA

Înainte de a prezenta situaţia actuală a dialogului dintre diverse Biserici

Creştine din Moldova voi menţiona câteva date statistice, care ne vor ajuta să
înţelegem care este
situaţia actuală a relaţiilor inter-confesionale. Conform Biroului Naţional de Statistică
numărul populaţiei Republicii Moldova în anul 2004 a fost de 3'383'332 locuitori.12
Potrivit datelor ultimului recensământ (2004), din3 numărul total al populaţiei, 495,7%
s-au declarat de religie creştină, dintre care 93,3% sunt de confesiune ortodoxă.
Biserica Ortodoxă din Moldova este divizată în patru structuri ierarhice, din
aceasta fac parte: Mitropolia Moldovei se află sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse şi are cel
mai mare număr de credincioşi, 81,9 % din numărul total de creştini ortodocşi;
Mitropolia Basarabiei se supune canonic Patriarhiei Române şi este a doua după
numărul de adepţi, 11,2%; În afară de aceste două structuri bisericeşti mai sunt încă
două, dar care nu joacă un rol important în viaţa Bisericii Ortodoxe, cu atât mai
mult, ele au un statut canonic incert. Din acest motiv doar le voi enumera, fără ca să
mă raportez la activitatea, rolul sau impactul lor asupra relaţiilor inter-confesionale. A
treia structură este Episcopia de Făleşti şi a Moldovei de Răsărit, ea se află sub
autoritatea Patriarhiei nerecunoscute
canonic a Kievului; Arhiepiscopia Moldovei şi Ucrainei de Sud este o parte din
Biserica Rusă din diaspora care nu s-a reunificat cu Biserica Ortodoxă Rusă. 5

1
Trebuie să menţionez că voi folosi datele ultimului recensământ din 2004 pentru că atunci a fost
analizată şi structura confesională apopulaţiei. Datele ulterioare care au apărut în diverse publicaţii
ale diferitor intitute sunt mai puţin exacte. Numărul populaţiei citat reprezintă populaţia stabilă a
Republicii Moldova cu excepţia raioanelor de Est şi a municipiului Bender, însă conform datelor
Anuarului de statistică din 2009 numărul populaţiei Republicii Moldova în 2004 a fost de 3'607
mii de locuitori. Anuarul de statistică poate fi găsit pe pagina web a Biroului Naţional de
Statistică al Republicii Moldova la următoarea adresă: [Link]
l=ro&idc=263&id=2193, accesată în 8 iunie
2
2010.
Procentajul este următorul: 93,3% ortodocşi, 1,0% baptişti, 0,4% adventiştii de ziua a şaptea, 0,3%
penticostali, 0,15% creştini de rit vechi şi creştini după Evanghelie. Vezi mai multe detalii în
„Populaţia după religie, în profil teritorial”, [Link]
accesat în 24 iunie 2010 sau vezi mai detaliat care sunt confesiunile creştine existente în Republica
Moldova în volumul I al publicaţiei Biroului Naţional de Statistică Recensământul populaţiei
2004 la următoarea adresă,
3
[Link] accesată în 22 iunie 2010.
Conform Barometrului de opinie publică din 2004, 81,9 % de respondenţi au răspun că aparţin Bisericii
Ortodoxe din cadrul Mitropoliei Moldovei (Patriarhia Rusă) şi 11,2% că aparţin Bisericii Ortodoxe
din cadrul Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română): Viorel Ciobotaru, „Attitudes towards
Church, confessional self-identification and perception of some values in the public opinion of the
Republic of Moldova” în Silvo Devetak, Olesea Sirbu, Silviu Rogobete (ed.), Religion and
Democracy în Moldova, Brumar, Maribor-Chişinău, 2005, p. 141. Pe de altă parte Mitropolia
Moldovei, in anul 2004, era formată din 1195 comunităţi, iar Mitropolia Basarabiei din 130. În cazul
dat, din Mitropolia Moldovei au făcut parte mai mult de 90% din numărul comunităţilor ortodoxe:,
[Link]
4
accesat în 15 mai 2010.
Mai puţin de un procent din numărul total al populaţiei sunt de altă religie decât cea creştină. Vezi datele
recensământului la următoarea adresă: [Link]
l=ro&idc=295&id=2234,
5
accesată în 14 iunie 2010.
Vezi studiul lui Radu Preda „De la autonomie şi autocefalie la unitate canonică şi etică. Dileme social-
teologice ale Ortodoxiei actuale”, Sudia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxa 1 (2010),
 pp. 99-120, în care analizează problema autonomiei şi autocefaliei a Bisericilor locale, atât de intens
discutate la Conferinţele Presinodale de pregătire a Marelui Sinod Panortodox. Tot în acest studiu
autorul vorbeşte şi despre cele patru structuri ierarhice ale Bisericii Ortodoxe din Moldova la pagina
102.

270
 RELAŢIILE INTER-CONFESIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA...

Pe plan extern, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă din Moldova şi Bisericile Creştine
din Occident se reduc doar la colaborări ocazionale, nefiind instituţionalizate. Un prim
motiv pentru menţinerea relaţiilor externe inter-confesionale la acest nivel se datorează
atât reacţiei defensive a mănăstirilor şi a unor ONG-uri ortodoxe care optează pentru
menţinerea Bisericii Ortoxe în afara oricărei relaţii cu celelate Biserici Creştine cât şi
altor motive pe care le vom expune.
Pe plan intern, relaţiile inter-confesionale sunt tensionate, nu putem vorbi de o
colaborare reală. Mitropolia Moldovei continuă, asemeni Bisericii Ortodoxe din Rusia,
să aibă un rol important în stat, acest fapt ceea ce îi permite să menţină relaţiile inter-
confesionale în afara intereselor prioritare. În continare voi analiza atât situaţia reală a
relaţiilor inter-confesionale, motivele care definesc (in)existenţa acestora cât şi rolul
statului în acest domeniu.

Relaţiile inter-confesionale pe plan extern

Așa cum am afirmat deja, relaţiile Bisericii Ortodoxe din Moldova cu
Bisericile Creştine din Occident se reduc doar la colaborări ocazionale. Iniţiativele de
stabilire a anumitor relaţii cât şi întregul demers este coordonat, în cazul Mitropoliei
Moldovei, de către Patriarhia Rusă, autoritatea canonică tutelară. Reprezentanţii
Mitropoliei Moldovei participă la diferite conferinţe inter-confesionale internaţionale
doar în calitate de membri repezentanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul
Vladimir al Chişinăului şi întregii Moldove, a afirmat că între Mitropolia Moldovei, pe
care
Apusonu reprezintă, şi alte Biserici din
există nicio relaţie. Singurele relaţii sunt doar întâlnirile din cadrul
conferinţelor internaţionale.6
Spre exemplu, secretarul Mitropoliei Moldovei a participat la Adunarea
Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (februarie 2006)78care s-a desfăşurat la
Porto Alegre, la Conferinţa Bisericilor Europene din Brussels (septembrie 2006) sau la
a treia Adunare
Ecumenică Europeană din Sibiu, organizată de Conferinţa Bisericilor Europene şi
Consiliul Conferinţelor Episcopale Catolice din Europa (septembrie 2007)9.
La aceste conferinţe reprezentanţii Mitropoliei Moldovei nu au o poziţie
oficială, ei participă doar în calitate de simpli membri, alături de celelalte biserici locale
ce fac parte din „teritoriului canonic” al Bisericii Ortodoxe Ruse. Pentru Biserica
Ortodoxă din Moldova
relaţiile externe cu diferite confesiuni creştine se rezumă la „cunoaştere reciprocă”,
după cum 11 a afirmat atât Mitropolitul Vladimir10 cât şi secretarul Mitropoliei
Moldovei.
Altminteri decât în cazul Mitropoliei Moldovei ținând de Patriarhia Rusă,
Mitropolia Basarabiei, parte canonică a Patriarhiei Române, este implicată în mai
multe schimburi inter-confesionale via București. Așa se explică de ce reprezentanţii
acesteia colaborează cu Biserica Romano-Catolică, în special cu Caritas Ambrosiana
din Milano, Caritas

6
Interviu cu Mitropolitul Vladimir, al Chişinăului şi întregii Moldove, realizat la sediul Mitropoliei
Moldovei
7
în data de 21 aprilie 2010.
“De8 la lucrările Adunării Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor”, Altarul Credinţei, 4 (2006),
p. 3. “Mitropolia
9
Moldovei prezentă la Conferinţa Bisericilor Europene, Altarul Credinţei, 15/16
(2006), p. 5. “Noi paşi în abordarea ecumenică”, Altarul Credinţei, 15/16 (2007), p. 7.
10
Interviu cu Mitropolitul Vladimir, al Chişinăului şi întregii Moldove, realizat la sediul Mitropoliei
Moldovei
11
în data de 21 aprilie 2010.
“De la lucrările Adunării Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor”, Ibidem.
271
 DUMITRU COTELEA

Viena şi Cordaid (Olanda). Toate aceste organizaţii de caritate au diferite proiecte în

cadrul Mitropoliei. De asemenea şi Consiliul Moldial al Bisericilor a susţinut anumite
programe sociale ale Mitropoliei Basarabiei. Pe lângă aceste cooperări cu alte
confesiuni
creştine din afara Moldovei, MB este reprezentată de un delegat la adunările
Conferinţei Bisericilor Europene.12

Relaţiile interconfesionale la nivel local

În primul rând, există anumite ONG-uri care luptă vehement împotriva
oricăror încercări a conducerii Mitropoliei Moldovei sau a Patriarhiei Ruse de a stabili
relaţii inter-confesionale. Aceste Asociaţii Obşteşti, după cum sunt numite oficial
în Republica Moldova, nu sunt numeroase însă pot avea un impact notabil asupra
acţiunilor Biserici Ortodoxe prin susţinerea militantă a unei cauze sau prin diferite
mijloace de protest.
Spre exemplu, înainte de şedinţa ordinară a Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse
care a avut loc la sfârşitul lunii mai în Sankt-Peterburg, membrii unei asociaţii creştin-
ortodoxe ce se supun canonic patriarhiei de la Moscova, dintre care 24 de preoţi şi 352
de laici, au adresat Patriarhului Kiril al Moscovei şi întregii Rusii o scrisoare în care
au menţionat că ei se delimitează atât de toate afirmaţiile făcute de acesta la diferite
întruniri ecumenice
cât şi de toate actiunile pe care le-a întreprins în ultimul timp, „încălcând grav
canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe”13. Cerinţele acestui grup faţă de Patriarhul Kiril
sunt eminamente
împotriva oricărui dialog:
1. Ieşirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Consiliul Mondial al Bisericilor.
2. Încetarea acţinilor şi afirmaţiilor Domniei voastre şi ale altor
ierarhi
ce încalcă canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe şi pocăinţa personală
a Domniei Voastre.14
În cazul dat, nu este vorba despre reacţia unui individ, ci a unui grup.
Autoritatea tradiţional-carismatică a liderului acestui grup – fiind atât o persoană
carismatică, dar şi pentru faptul că este preot, el dispune de autoritate tradiţonală
legitimă de a acţiona în numele Bisericii Ortodoxe – contribuie la sincronizarea
activităţilor membrilor săi declanşând acţiuni ce ar fi imposibile individual. Astfel,
prin invocarea cauzelor de interes comun, cum ar fi apărarea Bisericii Ortodoxe – o
cauză ce-i stimulează pe foarte mulţi
membri ai societăţii moldovenşti – ei îşi permit să critice atât actiunile conducerii
Bisericii Ortodoxe, spre exemplu întâlnirea Mitropolitului Vladimir cu Catolicosul
Bisericii Armene15
etc., cât şi cele ale conducerii statului,16
cum ar fi întâlnirea Preşedintelui Republicii
Moldova cu Papa Benedict al XVI-lea etc.
„Politica”17 acestui grup este împotriva nu doar a dialogului cu celelalte confesiuni
ci şi împotriva comuniunii cu cei care au altă opinie. Majoritatea articolelor care se
12
Interviu cu Andrei Deleu, Consilierul Mitropoliei Basarabiei, realizat în data de 30 iunie 2010.
13
“Scrisoare deschisă a creştinilor ortodocşi din Moldova către Patriarhul Kiril al Moscovei şi al Întregii
Rusii”, Toaca, 6 (2010), p.
14
1.
15
Ibidem, p. 2.
„Paşi spre erezia ecumenică”, Toaca, 8 (2009), p. 3.
16
17
„La papa, cu poclon”, [Link] accesat în 22 iunie 2010.
Aici mă refer la termenul politics, adică procesul prin care un grup de oameni ating scopuri colective:
David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, trad. Dragan Stoianovici,
Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 575-577.
272
 RELAŢIILE INTER-CONFESIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA...

referă la dialogul inter-confesional ale ziarului naţional al acestui grup sunt orientate
atât împotriva Bisericii Romano-Catolice şi a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse, sub
conducerea căruia se află, cât şi împotriva celor care nu sunt de acord cu ei sau au o
altă opinie.
Desigur, acestea nu sunt singurele acţiuni. La 13 decembrie 2009, acelaşi grup,
condus de preotul lor, au demontat simbolul evreiesc Menorah, care a fost instalat cu o
zi
mai devreme în scuarul Europei cu prilejul sărbătorii Hanuca, răsturnându-l lângă soclul
lui Ştefan cel Mare.18 Prin intermediul unui comunicat de presă, Mitropolia Moldovei
şi-a exprimat dezacordul faţă de „modalitatea de protest aleasă de creştinii adunaţi
acolo”.19 Iar primul ministru şi alţi membri ai cabinetului său au criticat respectivele
acţiuni.20
Aceste încercări de „apărare a religiei ortodoxe”21 nu sunt dorite nici de actuala
guvernare – orice decizie politică, indiferent care ar fi ea, ar afecta sau electoratul sau
credibilitatea guvernării – şi nici de Mitropolia Moldovei care se află „între ciocan şi
nicovală”, nefiind de acord cu respectivele acţiuni, pe motiv că sunt ilegale, dar nici
împotriva lor nu poate întreprinde nimic pentru ca riscă să fie catalogată ca făcând
parte,
după cum a afirmat conducătorul respectivei22Asociaţii Obştesti, din grupul „celor ce se
oştesc împotriva dreptmăritoarei credinţe”. Dinamica acestui grup necesită o analiză
detalită pentru că numărul şi „calitatea” celor care influenţează opinia grupurilor, modul
în care acţionează acest fel de grupuri cât şi relaţiile lor cu alte grupuri, cu care sunt în
conflict, reprezintă nişte factori importanţi. Însă acesta este un alt subiect care nu se
referă la tematica studiului nostru, ne vom limita doar la cele menţionate anterior.
Relaţiile inter-confesionale sunt influenţate de activităţile unor confesiuni
creştine, în special cele protestante sau neoprotestante, catalogate de Mitropolia
Moldovei ca fiind prozelitiste. Acţiunile mai multor culte – care au început să activeze
în Republica Moldova după proclamarea independenţei acesteia sau care au activat
clandestin în timpul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti – au reuşit să-şi
mărească numărul adepţilor datorită susţinerii financiare externe. Încercările unor
Biserici Creştine de a atrage cât mai mulţi crestini ortodocşi au influenţat negativ
relaţiile Bisericii Ortodoxe cu acestea.
Aici putem menţiona acţiunile de protest ale Mitropoliei Moldovei, din vara
anului 2005, împotriva „prozelitismului abuziv”23 atât a unui evanghelist din Statele
Unite ale
Americii care a organizat, în iulie 2005, un „festival al speranţei” pe stadionul republican
din

18
Vezi comunicatul de presă al Guvernului la „A Moldovan government delegation, headed by
Prime Minister Vlad Filat, has had a meeting with Jewish organizations from the USA and
visited the US Holocaust memorial museum”, [Link]
nid=6919724&y=2010&m=01&p=4,
19
accesat în 15 mai 2010.
Vezi comunicatul de presă al Mitropoliei Moldovei la „Poziţia Mitropoliei Moldovei faţă de acţiunile de
protest din gradina publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, [Link]
20
accesat în 22 decembrie 2009.
Vezi poziţia Ministerului Justiţiei la „Ministerul Justiţiei condamnă acţiunile de antisemitism efectuate în
Chişinău pe data de 13 decembrie”, [Link] accesat în
15.05.2010; vezi şi poziţia lui Vlad, Filat, prim-ministrul Republicii Moldova la „A Moldovan
government delegation,
headed by Prime Minister Vlad Filat...”, Ibidem.
21
Vezi care sunt argumentele invocate de preotul Anatolie Cibric, conducătorul acestui grup, care l-au
motivat să recurgă la acţiunile de protest din 13 decembrie 2009 în „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci
Numelui Tau se cuvine slavă!”, Toaca, 1 (2010), p.
22
3.
23
Ibidem.
Vasile Cionabu, “Vara unui prozelitism abuziv la Chişinău”, Altarul Credinţei, 14 (2005), p. 6.

273
 DUMITRU COTELEA

capitala Republcii Moldova cât şi împotriva altor pastori neoprotestanţi. Un

reprezentant al Mitropoliei Moldovei a comentat proiectul misionarului Bisericii
că respectivul festival a fost „mediatizat cu bani grei cum nici oEvanghelice
campanie
afirmând
de alegeri
prezidenţiale sau parlamentare nu poate visa”.24
Aceste „festivaluri” sunt organizate periodic în Moldova şi de fiecare dată
provoacă Biserica Ortodoxă la noi proteste.25 Un ultim protest, în care au fost implicate
şi autorităţile
locale, a avut loc în august 2009. Reprezentanţii cultului „Adventiştii de ziua a şaptea”
au desfăşurat în mai multe oraşe din Moldova concerte în cadrul proiectului „Urmează
Biblia”. Manifestaţiile adventiştilor trebuiau să se termine cu un concert în Piaţa Marii
Adunări Naţionale, care se află în apropierea Catedralei Mitropoliei Moldovei. În
condiţiile date, Mitropolitul Vladimir „a reacţionat prompt şi a înaintat [...] Primarului
General al
Municipiului Chişinău [...] o cerere, în care solicita interzicerea desfăşurării acestui
concert sau, cel puţin, desfăşurarea lui într-un alt loc [...]”.26 În rezultatul refuzului
Primăriei, Mitropolia Moldovei a înaintat un alt demers, la care au fost anexate câteva
sute de cereri din partea creştinilor ordodocşi din Moldova, prin care a solicitat
interzicerea întrunirii. În final, s-a ajuns la Curtea Supremă de Justiţie care a decis să
se interzică întrunirea organizată de Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea în
Piaţa Marii Adunări Naţionale, modificând locul petrecerii întrunirii. În ziua în care
trebuia să aibă loc întrunirea Bisericii Adventiste, câteva sute de creştini ortodocşi s-
au adunat în faţa Catedralei Mitropolitane pentru a protesta împotriva acţiunilor
cultului adventist. În acest scop a fost înfiinţat un Grup de iniţiativă, format din 500 de
persoane, care a depus, în prelabil, o cerere la Primărie privind organizarea protestului.
Referitor la acţiunile cultelor menţionate anterior Mitropolitului Vladimir a afirmat:
„dacă noi luăm în calcul faptul că în Moldova 90% sunt creştini ortodocşi, pentru noi
este înjositor atunci când un cult, care
reprezintă doar cateva procente din populaţie, încearcă de ne dicteze ce trebuie să
facem şi cum să credem în Bunul Dumnezeu”.27
Ultima disensiune între Biseric Ortodoxă şi cele Protestante a avut loc în urma
demersurilor Mitropoliei Moldovei de a organiza un referendum în vederea introducerii
disciplinei „Bazele Ortodoxiei” în programa învăţământului preuniversitar a școlilor
publice. În proiectul de lege elaborat de grupul de iniţiativă care se ocupă de organizarea
referendumului este specificat că „Bazele Ortodoxiei” reprezintă un curs obligatoriu
pentru toţi elevii, indiferent de confesiunea sau religia din care fac parte. Unul din
pastorii Bisericii Evanghelice a catalogat această iniţiativă ca fiind „contrară spiritului
Evangheliei” şi că „va influenţa negativ relaţiile inter-confesionale din Moldova
pentru că din start exclude

24
Ibidem.
25
Trebuie să menţionez că Andrei Deleu, şef al Cancelariei Mitropoliei Basarabiei, a afirmat, în cadrul
unui interviu realizat în data de 30 iunie 2010, că Mitropolia din care face parte „nu cunoaşte
detaliile” acţiunilor Bisericilor Protestante. De unde rezultă că Mitropolia Basarabiei nu este la
curent nici cu acţiunile de protest ale Mitropoliei Moldovei. În condiţiile date, voi prezenta doar
poziţia Mitropoliei Moldovei faţă de Bisericile Protestante.
26
„Creştinii ortodocşi nemulţumiţi de acţiunile prozelitiste ale adventiştilor”, Altarul Credinţei, 15
(2009), p. 3. Adresarea către Primarul General al municipiului Chişinău poate fi citită pe pagina web a
Mitropoliei Moldovei, [Link] accesată în 15 iunie 2010.
27
Interviu cu Mitropolitul Vladimir, al Chişinăului şi întregii Moldove, realizat la sediul Mitropoliei
Moldovei în data de 21 aprilie 2010.

274
 RELAŢIILE INTER-CONFESIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA...

celelalte confesiuni”.28 În condiţiile date, Bisericile Protestante s-au întrunit şi au

formulat o poziţie comună prin care şi-au exprimat dezacordul faţă de obligativitatea
disciplinei „Bazele Ortodoxiei”. Chiar dacă au existat mai multe luări de poziţie şi
critici ce au vizat proiectul Mitropoliei Moldovei de introducere a religiei în şcoli –
inclusiv şi Mitropolia
Basarabiei a criticat iniţiativele acesteia, afirmând că ”Mitropolia Moldovei [...] prin
propunerile sale fundamentaliste seamană ură şi vrajbă în societate”29 – aceasta nu au
fost luate în calcul de către organizatorii referendumului.
Contrar opiniilor Bisericilor Protestante, Diaceza Romano-Catolică de
Chişinău „consideră drept oportună, utilă şi importantă iniţiativa Mitropoliei
Moldovei [...]. Cât priveşte denumirea şi conţnutul obiectului menţionat, ambele Biserici
[Ortodoxă şi Catolică –
n.n.] consideră că introducerea obligatorie în şcoală a obiectului „Bazele Ortodoxiei”
nu poate constrânge alte confesiuni [...]”.30 Această opinie a fost exprimată într-un
comunicat de
presă, în urma întâlnirii episcopului romano-catolic cu IPS Vladimir, la începutul lunii
mai 2010. Întâlniri de acest fel au loc periodic. Penultima întâlnire a avut loc în
la Palatul Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei. Atunci au fost discutatedecembrie
activităţile
2009,
comune din domeniul social şi diverse evenimente importante care au marcat anul
2009.31
Biserica Romano-Catolică şi cea Ortodoxă, incluzând ambele Mitropolii
Ortodoxe, se află în relaţii de prietenie.32 După cum au afirmat şi reprezentaţii
Diacezei Romnano-
Catolice „colaborarea fraternă a creştinilor catolici şi a creştinilor ortodocşi din
Republica Moldova, pe parcursul anilor de independenţă a ţării s-a33 dovedit a fi
rodnică”. De aceeaşi
părere este şi IPS Vladimir. Întru-un interviu din aprilie 2010 el a afirmat că: „relaţiile
dintre aceste două Biserici sunt prietenesti. Pentru că, odată cu venirea în fruntea
Bisericii Romano-Catolice a Monsignor-lui Anton Coşa relaţiile s-au ameliorat”.34
Îmbunătăţirea
relaţiilor a avut loc şi datorită implicării Diacezei Romano-Catolice din Chişinău în
rezolvarea35diferitor probleme ale parohiilor ortodoxe din Italia ce ţin de Mitropolia
Moldovei .
În aceleaşi relaţii de prietenie cu Biserica Romano-Catolică se află şi
Mitropolia Basarabiei. Pe lângă întâlnirile la diferite evenimente importante care
menţin relaţiile dintre aceste Biserici, Episcopul Anton Coşa a susţinut, în măsura
posibilităţilor,
unei mănăstiriconstruirea
ce se află sub jurisdicţia Mitropoliei şi, după cum am menţionat anterior,
sunt stabilite colaborări în cadrul unor programe sociale.36

28
Interviu cu Vasile Filat, pastor în cadrul Bisericii Evanghelice din Republica Moldova, realizat la 6
29
mai 2010. Interviu cu Andrei Deleu, Consilierul Mitropoliei Basarabiei, realizat în data de 30 iunie
2010.
30
Vezi care este poziţia Diacezei Romano-Catolice de Chişinău referitor la iniţiativa Mitropoliei Moldovei
de a introducere obiectul „Bazele Ortodoxiei” în programa învăţământului preuniversitar a şcolilor
31
publice pe pagina web acesteia, [Link] accesat în 20 iunie 2010.
„Înalt Prea Sfinţitul Vladimir l-a primit în vizită la Palatul Mitropolitan pe Episcopul Bisericii Romano-
32
Catolice din Moldova, Antonie Coşa”, Altarul Credinţei, 23-24 (2009), p. 3.
Interviu cu Edgar Vulpe, Directorul Fundaţiei de Binefacere Casa Providenţei, Directorul Oficiului
diecezan pentru migranţi şi cancelar al Curiei Diacezane Romano-Catolice din Republica Moldova,
realizat la sediul Fundaţiei de Binefacere Casa Providenţei din Chişinău în data de 21 aprilie
 33
2010.
34
Ibidem.
Interviu cu Mitropolitul Vladimir, al Chişinăului şi întregii Moldove, realizat la sediul Mitropoliei
35
Moldovei în data de 21 aprilie 2010.
La momentul actual, parohiile Mitropoliei Ortodoxe din afara graniţelor Republicii Moldova se supun
36
direct Patriarhiei Ruse.
Interviu cu preotul Andrei Deleu, Consilierul Mitropoliei Basarabiei, realizat în data de 30 iunie 2010.

275
 DUMITRU COTELEA

Există careva relaţii inter-confesionale, doar că nu sunt stabilite din iniţiativa

Bisericilor Creştine, ci apar în rezultatul proiectelor unor organizaţii non-guvernamentale
sau ale statului. Spre exemplu a fost stabilit un parteneriat inter-confesional doar în
domeniul social, cu participarea Bisericilor Ortodoxe, Romano-Catolice şi Protestante,
cum ar fi cel din cadrul programului de combatere a traficului de fiinţe umane. Cu toate
acestea „relaţiile
inter-confesionale din Republica Moldova sunt privite foarte negativ”, după cum37a
afirmat directorul executiv al Centrului social „Agapis” al Mitropoliei Moldovei.
Cancelarul Curiei
Diacezane Romano-Catolice din Moldova a precizat că Biserica Romano-Catolică
răspunde la toate solicitările Bisericii Ortodoxe, oficiale sau neoficiale. Însă nu există un
măcar în domeniul social, în care aceste două Biserici să implicate oficial. Este proiect, nici
mai mult
o implicare38 indirectă a Diacezei Romano-Catolice în vederea susţinerii Bisericii
Ortodoxe.
În Moldova cultura dialogului inter-confesional este absentă. Membrii diferitor
Biserici Creştine îşi unesc forţele doar atunci când identifică un pericol extern. Spre
exemplu la protestele împotriva manifestaţiilor publice a minorităţilor sexuale sau
cele împotriva unor filme comerciale anticreştine difuzate în cinematografe. Însă un
dialog real, care să abordeze anumite probleme comune tuturor creştinilor sau care să
opteze pentru atingerea unor obiective, nu există. Problematica relaţiilor inter-
confesionale în Moldova nu este polarizată. Există, pe de o parte, cei care sunt
indiferenţi, iar pe de altă parte sunt cei care au cedat tentaţiei talibanismului şi se opun
orice forme de dialog, contribuind semnificativ la formarea unei opinii negative în
randul credincioşilor faţă de relaţiile inter-confesionale.
Din exemplele menţionate anterior putem observa că în Republica Moldova
relaţiile inter-confesionale sunt inexistente. Pe de o parte Mitropolia Moldovei, cedând
din independeţa39 sa, lasă pe seama Patriarhiei Ruse dialogul cu celelalte confesiuni
creştine.
Pe de altă parte ea refuză să aducă în discuţie necesitatea dialogului, sau nu vrea să
iniţieze niciun dialog, acţionând independent, fără ca să ţină cont de doleaţele celorlalte
culte. Astfel, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe din Moldova încearcă să nu fie ţinta
criticilor celor care optează pentru menţinerea Bisericii Ortodoxe în afara dialogului
inter-confesional. După cum menţionează unii teologi care au analizat fenomenul,
mentalitatea defensivă a Bisericii Ortodoxe este rezultatul strategiilor de supraveţuire
adoptate în timpul perioadei totalitarismului comunist. Ea nu este capabilă să asimileze
impulsurile pozitive
din exterior pentru că „suficientă sieşi, preferând înnoirii menţinerea unui status quo pe
cât de detestabil pe atât de comod prin dependenţa şi obişnuinţa pe care le-a creat”.40
Biserica
37
Interviu cu preotul Octavian Moşin, director executiv al Centrului social „Agapis”, redactor-şef
al ziarului Altarul Credinţei şi membru al Comisiei eparhiale de cenzură canonică şi editură al
Mitropoliei Moldovei, realizat la sediul Mitropoliei Moldovei în data de 20 aprilie 2010.
38
Interviu cu Edgar Vulpe, Directorul Fundaţiei de Binefacere Casa Providenţei, Directorul
Oficiului diecezan pentru migranţi şi cancelar al Curiei Diacezane Romano-Catolice din
Republica Moldova, realizat la sediul Fundaţiei de Binefacere Casa Providenţei din Chişinău în data
39
de 21 aprilie 2010 Patriarhul Alexei II, prin decretul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ruse din 5
octombrie 1992, a declarat Biserica Ortodoxă din Moldova ca fiind independentă din punct de
vedere administrativ şi bisericesc faţă de Patriarhia Moscovei. Legat de independenţa Mitropoliei
Moldovei menţionez că fostul secretar al Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Ruse a

40
 afirmat că „Biserica Ortodoxă din Moldova este autonomă [самоуправляемой] în cadrul Patriarhiei
Ruse, iar hotărârile ce ţin de viaţa ei internă sunt luate pe loc, nu în Moscova: „Епископ
Бельцкий Маркелл и протоиерей Николай Балашов прокомментировали призывы к
учреждению автокефальной Молдавской Православной Церкви”,
[Link] accesat în 17 iunie 2010.
Radu Preda, „Ortodoxia şi dilemele dialogului cu lumea. Pastorala Patriarhului Ecumenic la
Duminica Ortodoxiei (2010)”, Tabor, 1 (2010), p. 20.

276
 RELAŢIILE INTER-CONFESIONALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA...

Ortodoxă din Moldova, fiind în ghetoul sovietic, a fost în afara discuţiilor, dezbaterilor
şi provocărilor cu care s-au confruntat Bisericile Crestine din vestul Europei. Între
Bisericile din Est şi cele din Vest au apărut diferenţe, pe langă cele dogmatice, de
mentalitate. Biserica Ortodoxă, în calitatea sa de confesiune majoritară în Republica
Moldova, se confruntă abia acum cu probleme ce apar în rezultatul lipsei dialogului,
de nerespectarea drepturilor celorlalte confesiuni creştine sau religii. Ea trebuie să se
conformeze noilor cerinţe ale societăţii. Într-o societate democratică Biserica
Ortodoxă nu se poate baza pe susţinerea statului, chiar dacă este majoritară, în
vederea restricţionării drepturilor
altor confesiuni, dar nici nu pot fi transferate anumite neînţelegeri inter-confesionale în
răspunderea acestuia prin invocarea poziţiei majoritare.41 Ea trebuie să investească în
oameni şi să se raporteze corect nevoile societăţii. Incapacitatea de a fi în ritm cu
societatea îi face pe unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe să cadă în extrema
talibanismului ortodox, să aibă un caracter contradictoriu.
Dialogul, după cum au afirmat unii istorici, nu este o expresie a sentimentalismului,
el „înseamnă capacitatea de a privi în faţă diferenţele celuilant, de a încerca articularea
unor relaţii multiple, de a întreţese un ansamblu de relaţii, de a înţelege orientările
celuilalt”.42
Această definiţie trebuie să fie valabilă şi în cazul relaţiilor inter-confesionale din
Moldova. Nu izolarea sau fanatismul trebuie să caracterizeze Ortodoxia ci dialogul,
comuniunea eclesială. Între Biserica Ortodoxă şi celelalte Biserici Creştine există
divergenţe dogmatice imposibil de relativizat, însă acestea nu trebuie să fie
argumentul principal împotriva
oricărei forme de comunicare, pentru că prin dialog „putem argumenta propria noastră
ortodoxie şi tot prin dialog o pot cunoaşte cei care nu sunt în unitate deplină cu noi”.43

B I B LI O G R AF I E

Interviuri
1. Interviu cu Mitropolitul Vladimir, al Chişinăului şi întregii Moldove, realizat la sediul
Mitropoliei Moldovei în data de 21 aprilie 2010.
2. Interviu cu Andrei Deleu, Consilierul Mitropoliei Basarabiei, realizat în data de
30 iunie 2010.
3. Interviu cu Vasile Filat, pastor în cadrul Bisericii Evanghelice din Republica Moldova,
realizat la 6 mai 2010.
4. Interviu cu Edgar Vulpe, Directorul Fundaţiei de Binefacere Casa Providenţei,
Directorul Oficiului diecezan pentru migranţi şi cancelar al Curiei Diacezane
Romano-Catolice din Republica Moldova, realizat la sediul Fundaţiei de Binefacere
Casa Providenţei din Chişinău în data de 21 aprilie 2010.
5. Interviu cu preotul Octavian Moşin, director executiv al Centrului social
„Agapis”, redactor-şef al ziarului Altarul Credinţei şi membru al Comisiei eparhiale
de cenzură canonică şi editură al Mitropoliei Moldovei, realizat la sediul Mitropoliei
Moldovei în data de 20 aprilie 2010.
41
A fost evidentă susţinerea Mitropoliei Moldovei de către stat de la independenţa până în prezent.
Desigur, Biserica Ortodoxă trebuie să fie susţinută, insă nu în detrimentul ei şi nu de către „comunişti
pioşi” care
42
au acţionat doar în funcţie de foloasele electorale.
Andrea Riccardi, Despre civilizaţia convieţuirii, trad. Geanina Tivdă, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp.
 43
150-151. Radu Preda, „Ortodoxia şi dilemele dialogului cu lumea. Pastorala Patriarhului Ecumenic
la Duminica
Ortodoxiei (2010)”, Tabor, 1 (2010), p. 23.
277
 DUMITRU COTELEA

Volume
1. Miller David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, trad. Dragan
Stoianovici, Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 575-577.
2. Riccardi Andrea, Despre civilizaţia convieţuirii, trad. Geanina Tivdă, Humanitas,
Bucureşti, 2008.

Studii
1. Ciobotaru Viorel, „Attitudes towards Church, confessional self-identification and
perception of some values in the public opinion of the Republic of Moldova” în Silvo
Devetak, Olesea Sirbu, Silviu Rogobete (ed.), Religion and Democracy în Moldova,
Brumar, Maribor-Chişinău, 2005.
2. Preda Radu „De la autonomie şi autocefalie la unitate canonică şi etică. Dileme
social-teologice ale Ortodoxiei actuale”, Sudia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia
Orthodoxa 1 (2010), pp. 99-120.
3. Preda Radu, „Ortodoxia şi dilemele dialogului cu lumea. Pastorala Patriarhului
Ecumenic la Duminica Ortodoxiei (2010)”, Tabor, 1 (2010), p. 20.

Articole
1. De la lucrările Adunării Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor”, Altarul
Credinţei, 4 (2006), p. 3.
2. “Mitropolia Moldovei prezentă la Conferinţa Bisericilor Europene, Altarul Credinţei,
15/16 (2006), p. 5.
3. “Noi paşi în abordarea ecumenică”, Altarul Credinţei, 15/16 (2007), p. 7.
4. “Scrisoare deschisă a creştinilor ortodocşi din Moldova către Patriarhul Kiril
al Moscovei şi al Întregii Rusii”, Toaca, 6 (2010), p. 1.
5. „Paşi spre erezia ecumenică”, Toaca, 8 (2009), p. 3.
6. Cibric Anatolie, „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tau se cuvine slavă!”, Toaca,
1 (2010), p. 3.
7. Ciobanu Vasile, “Vara unui prozelitism abuziv la Chişinău”, Altarul Credinţei, 14
(2005), p. 6.
8. „Creştinii ortodocşi nemulţumiţi de acţiunile prozelitiste ale adventiştilor”, Altarul
Credinţei, 15 (2009), p. 3.
9. „Înalt Prea Sfinţitul Vladimir l-a primit în vizită la Palatul Mitropolitan pe Episcopul
Bisericii Romano-Catolice din Moldova, Antonie Coşa”, Altarul Credinţei, 23-24
(2009), p. 3.

Pagini web
1. [Link] – Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova
2. [Link] – Guvernul Republicii Moldova
3. [Link] – Mitropolia Moldovei (Patriarhia Rusă)
4. [Link] – Ministerul Justiţiei
5. [Link] – Diaceza Romano-Catolică de Chişinău
6. [Link] – Patriarhia Rusă
7. [Link] – Ediţia on-line a ziarului Toaca al Asociaţiei „Faricita Maică
Matrona”
278
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII –

MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

LIVIU PETCU*

ABSTRACT. Πίστις and μαρτυρία. The Martyrs – Witnesses to the Ultimate

Sacrifice of the Orthodox Faith. Like Gerald Bonner said, iot may therefore be
said that the early persecutions exhibit Christian martyrdom in its purest and
simplest form: it is death for confession of the Name of Christ. As such it enjoyed an
esteem in Christian eyes that no other service of Christ could equal. A Christian
confessor awaiting martyrdom became the object of veneration.
The essential element in martyrdom is not the physical act of dying but rather a
disposition of the will to live for Christ, with the necessary corollary that, by a
strange but wholly Christian paradox, living for Christ may involve the necessity to
lay down one’s life for him.
In imitation of Christ (Jn. 18, 37), Christians who followed in the way of Christ
were also to give testimony to Christ and to be witnesses unto Him.

Keywords: christian martyrdom, confession, persecutions, death, veneration.

Rămâi cu bine și amintește-ți de credința mea;

iar acestea (suferințele martiriului – n.n.)
să nu te tulbure, ci să te întărească!
(Sf. Mucenic Saturus către ucenicul său, Pudens, în Actele martirice)

Martiriul. Precizări terminologice

Există un tip de martiriu, pe care îl putem denumi martiriul real, martiriul
roșu, martiriul sângeros sau martiriul în sânge; un alt tip de martiraj este martiriul
spiritual, martiriul alb, martiriul pe toată viața, martiriul prin dorință sau martiriul în
intenție. În urmarea lui Hristos, Cel care a venit pe lume pentru a depune mărturie
despre adevăr (In. 18, 37), creştinii care au mers pe calea Bunului Mântuitor urmau să
depună şi mărturie despre El şi să-I fie martori. Ideea de a depune mărturie pentru
Hristos poate fi regăsită în paginile Noului Testament.
De fapt, rolul creştinilor în timp şi conceptul germinal de istorie a Bisericii,
Hristos mistic, prelungirea lui Hristos în timp şi spaţiu, este identificată în cuvintele
cărții biblice Faptele Apostolilor: „Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi
Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului”. (Fap. 1, 8). Până la sfârşitul lumii, până la marginea pământului, creştinul
este, prin definiţie, o persoană care îi este martor lui Hristos.
*
Asist. Univ. Drd., Facultatea de Teologie Ortodoxă Iaşi, patristica10@[Link]
 LIVIU PETCU

Un astfel de martor este un martir, pentru că cuvântul grecesc μάρτυς

înseamnă „martor”. Totuşi, la Sfântul Ioan Evanghelistul observăm o concepţie diferită
a martirului şi martiriului. Pentru el, martirul sau martorul este cel care poartă
mărturie prin vărsarea propriului sânge. Vărsarea de sânge pătrunde în imaginea
martirului, dar persoana este în esenţă un martor. Cu alte cuvinte, există o paralelă
între rolul martirului ca martor şi rolul lui Hristos ca Logos, Testimonium şi Verbum.
Toate acestea îşi au rădăcinile în hristologia Sfântului Ioan, care îl percepe pe Hristos
ca Logos, Testimonium şi Verbum,
ca fiind Cel care a venit pe lume pentru a purta mărturie adevărului. În conceptul de
martiriu, ideea din prim plan este însă ideea de martor1.
Creștinii au adoptat expresia martir, în sensul de mărturie, faptelor şi
suferinţelor creștinilor persecutaţi, care s-au numit astfel martiri - de la cuvântul grecesc
μάρτυρ, care înseamnă martor. Aceștia au dorit a se afirma ca și creștini, chiar cu prețul
vieții pământești. Martiriul este deci o mărturie a credinței și modul cel mai evident
de manifestare a nădejdii și a bucuriei întru Hristos.
În limba greaca se face deosebire între μαρτυρία, acțiunea de a mărturisi sau
de a face depoziție, și μαρτυρίον, lucrul care poate sluji ca o mărturie sau o dovadă,
sau faptul stabilit prin dovezi2.
Cuvântul grecesc μάρτυς aparte frecvent în Noul Testament, dar nicăieri nu
poate fi prezentat ca fiind utilizat în mod cert în alt sens decât cel de „martor”3. În
Evanghelii
şi în special în cartea Faptele Apostolilor, cuvântul este utilizat pentru a-i desemna pe
cei care au fost martori la suferinţa lui Hristos şi pe cei care au fost martorii Învierii
Sale. Prin urmare, cuvântul constituie, în multe cazuri, doar un alt mod de a descrie un
apostol. În Apocalipsă, Iisus Însuşi apare ca martor credincios (ὁ μάρτυς ὁ πιστός),
o expresie
neobişnuită, care ar putea reflecta profunda cunoaştere pe care o poseda Sfântul4 Ioan
despre greaca clasică, pentru că expresia poate fi urmărită până la poetul Pindar . Este
evident că Mântuitorul Hristos a purtat mărturie slavei lui Dumnezeu şi nu există nimic
aici care să sugereze că Sfântul Ioan se referă la El ca martir care a murit de mâinile
autorităţilor romane.
Există numai două pasaje în întreg textul Noului Testament care ar putea fi
interpretate ca utilizând cuvântul μάρτυς în noul sens, de martir5. Folosind aceste două
pasaje s-a putut demonstra fundaţia solidă pentru orice redefinire ulterioară a
cuvântului. Ambele implică persoane care au fost osândite la moarte6.
1
Alfred C. Rush, „Spiritual martyrdom in St. Gregory the Great”, în Theological Studies, 23, 4, 1962,
p. 569-570.
2
3
H. L. Ellison, în Dicționar biblic, Editura „Cartea creștină”, Oradea, 1995,
th
p. 811.
Cf. W. Bauer, K. and B. Aland Wörterbuch zum Neuen Testament, 6 edn Berlin, 1988, s. v. μάρτυς,
colls. 1001-1002.
4
Apoc. 1, 5; 3, 14. Cf. Pind., Pyth., 1.88; cf. G. W. Bowersock, Martyrdom & Rome, Cambridge
University Press, Cambridge, 2002, p. 14.
5
„Şi când se vărsa sângele lui Ştefan, mucenicul Tău, eram şi eu de faţă şi încuviinţam uciderea
lui şi păzeam hainele celor care îl ucideau” (Fap. 22, 20); „ Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul
satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel
credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana” (Apoc. 2, 13); „ Şi am văzut o femeie, beată
de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare”
(Apoc. 17, 6). Se poate observa că Sfântul Ioan, în cel de-al doilea capitol al Apocalipsei, face
referire la un de altfel necunoscut Antipas, pe care îl descrie, aspect curios, cu aceleaşi cuvinte pe
care le foloseşte pentru Iisus Însuşi, „martor credincios”, în acest caz, calificat cu posesivul
6
„martorul meu credincios”.
G. W. Bowersock, op. cit., p. 14.
280
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

În scrisorile sale, Sfântul Irineu de Lyon trasează o distincţie fermă între un

mărturisitor (ὀμόλoγoζ) şi un martir (μάρτυζ). Un mărturisitor este acela care
mărturiseşte numele şi este în consecinţă întemniţat; un martir este un mărturisitor
care pecetluiește mărturisirea cu moartea. În viziunea sa, titlul de martir n-ar trebuie
acordat mărturisitorului
decât după moarte. Şi totuşi, în aşteptarea morţii, mărturisitorul întemniţat poate
exercita „puterea martiriului” (δύναμιζ τὴζ μαρτυρίαζ)7.

Martirii – mărturisitori jertfelnici ai credinței

Martirii, privind teribilele suplicii ca pe ceva neînsemnat, nu se grăbeau de
fapt spre moarte, ci spre adevărata viață, căci Hristos era viața lor și a trăi însemna
Hristos.
Și-au îndeplinit astfel cu dor mărturisirea martiriului. O mărturisesc ei înșiși: „Noi în
teama de robie ne veselim şi sub ameninţarea morţii râdem”8. Ei nu au dorit nici
suferința, nici
moartea, ci au fost convinși că merg spre viața veșnică, pe care cred că au descoperit-o.
„Şi câţi dintre creştinii noştri de azi nu ştiu că trebuie să moară dacă stăruie mai
departe să mărturisească credinţa creştină, pe când, dimpotrivă, ar putea fi din nou
liberi dacă ar
tăgădui pe Domnul? Dar ei nu pun preţ pe viaţă, ci preferă să moară de bunăvoie pentru
credinţa lor”9. Nu au șovăit în vreun fel când au fost împinși a alege între a-şi lepăda
credinţa şi a muri mărturisindu-și convingerile de care erau total pătrunși.
Mărturia dată despre Adevăr a făcut din bunii și biruitorii mucenici eroi ai
credinței, căci ei sunt triumfătorii creștini împotriva necredincioșilor, înșelați de zeii ce
erau de fapt doar multiple manifestări ale demonilor și consecințele născocirilor minții
umane decăzute.
Martirii erau pe deplin asigurați că Dumnezeu toate le cercetează, toate le
vede, nu-i nici o nelegiuire care să poată fi tăinuită de Judecătorul a toate, „Care
cunoaşte toate înainte chiar de a se fi petrecut ele. Dar de ce să tot spunem vorbe?
Rănile sunt mai grăitoare: rănile, chiar dacă le acoperim, cicatricea, chiar dacă o
extirpăm, totuşi credinţa n-o putem ascunde. Aşa încât nu te poţi lăuda că, tăindu-
mi limba, faci cu
neputinţă mărturisirea laudei. Destul L-am lăudat până acum pe Domnul prin cuvânt;
de acum încolo să-L lăudăm prin suferință10”. Ei au luptat pentru adevăr cu putere,
rezistând silniciei aprige şi de neîndurat a diavolului cu atâta statornicie şi cu atât curaj
„ca şi cum ar fi luptat în trupuri de piatră şi de fier, nu cu trupuri stricăcioase şi
muritoare, ca şi cum de aici, de pe pământ, s-ar fi schimbat într-o fire nepătimitoare şi
nemuritoare, care nu se pleacă nevoilor amare şi dureroase ale trupului. Ca nişte fiare
sălbatice, crude şi nemiloase, călăii, înconjurându-le trupurile, le găureau coastele, le
strujeau cărnurile, le

7
Frederick C. Klawiter, „The Role of Martyrdom and Persecution in Developing the Priestly Authority of
8
Women in Early Christianity: A Case Study of Montanism”, în Church History, 49.3, 1980, p. 256.
Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, cartea a VII-a, I, 5, traducere, note şi comentarii de prof.
9
David Popescu, în PSB, vol. 72, Editura IBMBOR, București, 1992, p. 298.
Origen, Contra lui Celsus, cartea a II-a, cap. XVII, traducere şi note de Pr. Prof. T. Bodogae, în PSB, vol.
9,
10
Editura IBMBOR, București, 1984, p. 116.
Din cuvintele unuia dintre cei şapte fii ai preotului Eleazar, ce au primit cununa muceniciei – n. n.;
cf. Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Iacob şi despre viaţa cea fericită, cartea a doua, 50,
Traducerea opurilor a fost realizată de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Prof.
Maria Hetco, după textul latin publicat în colecţia Corpus scriptorum ecclesiasticorum latinorum,
Viena 1897-1902, în PSB, vol. 52, Editura IBMBOR, București, 2007, p. 293.

281
 LIVIU PETCU

descopereau şi le lăsau oasele goale! Nimic nu punea stavilă cruzimii şi neomeniei lor.
Iar când ajungeau la măruntaiele lor, când intrau până în adâncul trupurilor lor, şi nu
găseau comoara credinţei aflată în ei, ca să o jefuiască, atunci păţeau ce păţesc cei ce
asediază capitala unui imperiu, plină de multe bogăţii şi cu destule comori în ea, care,
după ce dărâmă zidurile ei şi intră în vistieriile cu bani, sparg uşile, sfărâmă zăvoarele,
sapă duşumeaua şi caută peste tot, dar pentru că nu pot găsi bogăţia ei, pleacă cu
mâinile goale. Aşa sunt avuţiile sufletului. Nu sunt trădate de suferinţele trupului, când
sufletul le ţine cu străşnicie. Chiar de i-ar săpa pieptul şi i-ar tăia în bucăţi inima,
sufletul nu va da
comoara ce i-a fost încredinţată odată de credinţă. Asta este fapta harului lui Dumnezeu
Care chiverniseşte totul, Care poate săvârşi lucruri minunate şi în trupurile slabe”11.
Unii slujitori împărătești, alteori înșiși împărații păgâni sau proconsulii și
prefecții de atunci de atunci doreau să-i ademenească, întru început, pe creștini cu
lingușeli levantine, uneltiri și promisiuni lumești, tentații și oferte caduce, pentru ca
aceștia să se dezică de credința în Hristos Domnul. Acești duşmani ai lui Dumnezeu
doreau să-i despartă pe bunii creștini de Dumnezeul Cel viu şi să slujească
demonilor pierzători, oferindu-le bunurile lor. Însă, aceștia din urmă erau convinși de
faptul că nu li se dădea, pe cât li se lua și nu puteau fi păcăliți atât de lesne. De aceea
urau darurile păgânilor, pricinuitoare de pierzanie, neprimind o cinste care este mama
necinstei veșnice. Li se dădeau averi trecătoare şi o slavă care iute se veștejeşte. Erau
făcuți cunoscuţi împăratului pământesc, ca să fie înstrăinați de adevăratul Împărat. Dar
ei dispreţuiau întreaga lume, aceasta neavând pentru ei un preţ egal cu cele ce doreau.
Erau pătrunși de adevărul că nimic din toate cele pământești nu poate egala fericirea
drepţilor. De aceea ei doreau doar un singur dar: cununa dreptăţii. O singură slavă
râvneau: slava din Împărăţia cerurilor. Erau dornici suntem să capete cinstea cea de
sus și de chinul din iad se înfricoşau. „Focul de acolo ne îngrozeşte; acesta, cu care voi
ne ameninţaţi, este prietenul nostru, că ştie să respecte pe cei ce dispreţuiesc pe idoli.
Săgeţi de copii socotim rănile ce ni le veţi face (Ps. 63, 8). Loviţi trupul nostru, care,
dacă va rezista mai mult, se va încununa cu mai multă strălucire, iar dacă se va sfârşi
mai repede, va pleca scăpând de nişte judecători atât de silnici … dacă nu sunteţi cinstiţi
mai mult decât Dumnezeu nostru, vă înfuriaţi ca şi cum aţi fi insultaţi cu cele mai mari
insulte şi ne ameninţaţi cu aceste groaznice chinuri, socotind o crimă credinţa noastră
în Dumnezeu. Dar nu veţi întâlni oameni fricoşi, nici iubitori de viaţa aceasta
pământească şi nici oameni care se înfricoşează iute, că e vorba de dragostea de
Dumnezeu. Suntem gata să suferim tot felul de chinuri: să fim traşi pe roată, să fim
răsuciţi, să fim arşi de vii!»”12.
Dacă în acest mod al promisiunilor deșarte și al adulațiilor, creștinii nu au
cedat, prigonitorii au recurs la chinuirea trupurilor lor, uneltind și scornind suplicii
inimaginabile. Însă mucenicii i-au înfruntat pe acești persecutori cu forța credinței
în Hristos și un curaj pilduitor pentru toate generațiile de creștini de pretutindeni și
dintotdeauna. În Actele martirice sunt nenumărate astfel de episoade paradigmatice:

11
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Mucenicii Egipteni, I, în vol. Predici la sărbători
împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, Traducere din limba greacă şi note de Preotul profesor
Dumitru Fecioru,
12
Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 511-512.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, omil. a XIX-a, IV, traducere, introducere, note şi indici de Pr.
D.
Fecioru, în PSB, vol. 17, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 537.

282
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

„Probus zise: «Ori aduci jertfă, ori te pun la chinuri».

Montanus răspunse: «Mă bucur dacă ai să faci aşa, ca să mă aflu părtaş la
patimile Stăpânului meu, Hristos».
Atunci Probus dă poruncă să fie pus la chinuri; şi când era mai crud muncit,
Probus îl întrebă: «Ce zici, Montanus, aduci jertfă zeilor?»
Montanus răspunse: «Aduc jertfă prin acest chin Dumnezeului meu, Căruia
mereu am jertfit»”13.
Unii dintre cei din piaţă care erau de față la martirajul lui Pioniu îl rugau şi
ziceau: „«Crede nouă, Pioniu, că noi te iubim şi pentru multe eşti vrednic să
trăieşti,
mai ales pentru curăţia şi bunătatea ta. Este bine să trăieşti şi să vezi această lumină şi
încă multe altele».
Iar el le-a răspuns: «Şi eu spun că este bine să trăieşti, dar noi dorim binele
acela care este mai mare. Dorim şi lumina, dar cea adevărată» (In. 1, 9).
«Într-adevăr, toate acestea sunt frumoase şi noi nu renunţăm la ele ca cei
osândiţi la moarte sau ca cei ce urăsc lucrările lui Dumnezeu, însă, fiind pentru noi pline
de curse, le dispreţuim (pentru dobândirea) altora cu mult mai mari»”14.
Când proconsulul păgân i-a zis venerabilului episcop Policarp al Smirnei: „Am
la dispoziţia mea fiare, am să te predau lor în caz că nu te căieşti”, Policarp a răspuns:
„Porunceşte, căci pentru noi rămâne cu neputinţă întoarcerea de la mai bine la ce-i mai
rău, ci dimpotrivă, e bine să ne întoarcem de la rău la dreptate”. Acela însă i-a zis din
nou: „Dacă de fiare nu-ţi pasă, focului am să te dau ca să te domolească atâta vreme cât
nu-ţi schimbi părerea”. Policarp răspunse: „Tu mă ameninţi cu un foc ce arde un timp
şi apoi se stinge, pentru că nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al osândei celei veşnice
care e rânduit celor nelegiuiţi. Dar de ce întârzii? Fă ce vrei!”. Acestea şi alte multe
zicându-le, fericitul Policarp „s-a umplut de curaj şi de bucurie, iar faţa lui strălucea de
farmec încât nu numai că nu rămăsese doborât de atâtea ameninţări, ci dimpotrivă
tocmai proconsulul a fost cel care şi-a ieşit din fire”15.
Istoricul Casiodor ne mărturisește despre pilduitoarele fapte ale diaconului
Veniamin ce au fost aduse la cunoştinţa regelui. Adus la el, acesta i-a poruncit să
tăgăduiască pe Dumnezeul adevărat pe care-L adora. Dar el l-a întrebat pe rege, zicând:
„De ce cinste este vrednic cel care, părăsindu-şi ţara sa, se pune în slujba altei ţări
străine?”. Şi când regele a răspuns: „«Este vrednic de moarte şi de cel mai crud
supliciu», preaînţeleptul bărbat a zis: «De ce aşadar să nu sufere pe drept omul care,
părăsind pe Creatorul şi Făcătorul lumii, pe Cel ce dă viaţă şi mântuire, vrea să zeifice
pe unul din slujitorii Lui şi să-i acorde mai degrabă acestuia cultul datorat?». Înfuriat
de aceste cuvinte, regele a
poruncit să se ascută douăzeci de trestii şi să i se înfigă sub unghiile degetelor de la
mâini şi de la picioare”16.

13
Actele martirice, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman,
studiu introductiv, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, în PSB, vol. 11, Editura
IBMBOR,
București,
14
1997, p.
188.
15
Ibidem, p. 144.
16
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a patra, XV, 23-25, p. 161-162.
Casiodor, Istoria bisericească tripartită, cartea a X-a, capitolul XXXIII, traducere de Liana şi Anca
Manolache, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, în PSB, vol. 75, Editura IBMBOR,
București, 1998, p. 419.
283
 LIVIU PETCU

Pe fericitul martir Carp, proconsulul, stând pe scaunul de judecată, l-a întrebat

care-i este numele. „Fericitul a spus: «Numele meu cel dintâi şi ales este cel de creştin,
iar dacă întrebi de numele pe care-l port în lume, acesta este Carp».
Proconsulul a spus: «Îţi sunt cunoscute poruncile împăraţilor despre datoria de
a cinsti pe zei, cei ce conduc toate. De aceea vă sfătuiesc să vă apropiaţi de altar şi să
jertfiţi.
Eu sunt creştin şi ador pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în timpurile
de pe urmă pentru mântuirea noastră şi spre a ne scăpa de rătăcirea diavolului; iar
acestor idoli nu jertfesc.
Fă ceea ce voieşti; căci e cu neputinţă ca eu să jertfesc apariţiilor înşelătoare
ale demonilor. Iar cei ce jertfesc acestora sunt asemenea lor.
Căci precum adevăraţii închinători – după dumnezeiasca Evanghelie a
Domnului – care adoră pe Dumnezeu în duh şi adevăr (In. 4, 23), se aseamănă în slavă
cu Dumnezeu şi sunt nemuritori împreună cu El, primind viaţa cea veşnică prin
Cuvântul, tot aşa, cei ce
se închină acestora (zeilor) se aseamănă deşertăciunii demonilor şi vor pieri împreună
cu ei în gheenă»”17.
Sfântul Ambrozie al Milanului ne istorisește și despre martiriul fiilor preotului
Eleazar. Astfel, împăratul prigonitor Antioh a poruncit să fie duși la cazne fiii
preotului Eleazar, mai întâi cel mai mare dintre fraţi, însă acesta a grăit râzând: „«Bine
că păstrezi ordinea de vârstă. Dar cum îţi poţi închipui că noi vom călca Legea lui
Dumnezeu? Iată, noi suntem gata cu toţii să murim pentru apărarea credinţei noastre. Mă
bucur că începi cu mine. Ce vrei să mai ştii de la noi, tirane? Îţi mărturisesc că noi ne
închinăm numai lui Dumnezeu celui Atotputernic. Să iei seama la ce anume vom face
cu toţii. Dar dacă tu ţii cu atâta încăpăţânare să afli adevărul, atunci, la rândul nostru, de
ce n-am socoti şi noi că trebuie să-l
apărăm cu toată puterea? Ce, mai încoace-încolo? Îţi stau la îndemână tot felul de cazne;
să ştii însă că adevărata credinţă va birui furia sălbăticiei. Poţi să-mi iei viaţa, dar
credinţa nu!»”18
Unii martiri, precum fericitul Gordie nu numai că erau departe de gândul de a
da înapoi și de a se teme de chinurile ce-i ameninţau, încât le chemau spre ei şi
spuneau: „«Pentru ce şovăiţi? Pentru ce staţi? Să-mi fie scrijelat trupul (striga Gordie)!
Să-mi fie răsucite mădularele! Să-mi fie chinuite oricât veţi voi! Să nu-mi
invidiaţi cumva fericita mea nădejde! Cu cât veţi prelungi chinurile, cu atât îmi veţi
prilejui o răsplată mai mare! Am o înţelegere cu Stăpânul: în locul rănilor de pe trup,
îmi va înflori la înviere haină luminoasă; în locul necinstirii, cununile; în locul închisorii,
raiul; în locul osândirii cu
făcătorii de rele, traiul 19
cu îngerii. Semănaţi mult în trupul meu, ca să secer de mai multe
ori pe atâta!»” . Continuând, mucenicul adaugă: „«Cum voi tăgădui, dar, pe
Dumnezeu
meu, Căruia m-am închinat din copilăria mea? Nu se va cutremura oare cerul de sus?
Nu se vor întuneca oare din pricina mea stelele? Mă va mai ţine, oare, pământul? Nu vă
amăgiţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit! (Gal. 6, 7). După gura noastră ne judecă
Dumnezeu (Lc. 19, 22); din cuvintele noastre ne îndreptăţeşte şi din cuvintele noastre
ne osândeşte (Mt. 12, 37). N-aţi citit înfricoşătoarea ameninţare a Domnului: «De cel ce
se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui
Meu, Cel din ceruri?» (Mt. 10, 33).
17
Actele martirice, Martiriul Sfinţilor Carp, Papil şi Agatonica, 2-7, p. 166-167.
18
Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Iacob şi despre viaţa cea fericită, cartea a doua, 46, în PSB, vol.
19
52, p. 290-291.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, omil. a XVIII-a, V, traducere, introducere, note şi indici de Pr.
D.
Fecioru, în PSB, vol. 17, Editura IBMBOR, București, 1986, p. 529,
530. 284
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

Pentru ce mă sfătuiţi să fiu viclean? Ca să obţin ce, prin o viclenie ca aceasta?

Ca să câştig câteva zile? Dar voi pierde toată veşnicia! Ca să fug de durerile trupului?
Dar nu voi vedea bunătăţile drepţilor! Este curată nebunie să-ţi aduci 20 cu măiestrie
asupră-ţi pierdere şi să-ţi procuri, cu şiretenie şi viclenie, osânda veşnică»” .
Celor care îl sfătuiau pe fericitul Gordie să-şi tăgăduiască credinţa cu limba, le
răspundea: „«Limba zidită de Hristos nu poate rosti ceva împotriva Ziditorului. Căci cu
inima credem spre îndreptăţire, iar cu gura mărturisim spre mântuire». (Rom. 10,
10)”21.
Celor care îl jeleau, Gordie le spunea cuvintele Domnului: „«Nu mă plângeţi pe mine
(Lc. 23, 28), ci plângeţi pe duşmanii lui Dumnezeu, care îndrăznesc unele ca acestea
împotriva credincioşilor, care-şi adună focul gheenei prin flacăra aceasta, pe care o
aprind împotriva noastră! Încetaţi de a mă plânge şi de a-mi sfărâma inima! Sunt gata
să mor
pentru numele Domnului Iisus (Fap. 21, 13) nu numai o dată, ci chiar de nenumărate
ori, de-ar fi cu putinţă»”22.
Mucenicului Agapie, împăratul roman Maximian i-a făgăduit că-l eliberează
dacă-şi reneagă credinţa. Agapie a mărturisit însă că, de dragul credinţei în Făcătorul
lumii, ar merge de bună voie şi cu drag să sufere curajos orice chinuri la care ar fi
supus.
Şi zicând acestea, a şi pornit, „alergând spre un urs care şi fusese lăsat să
flămânzească pentru ca să-i fie el oferit ca hrană. Dar întrucât ursul nu i-a avut grija,
martirul a fost dus din
nou, abia respirând, în temniţă, unde a mai trăit o zi. Şi a doua zi, după ce i-au atârnat
nişte pietre de picioare, l-au aruncat în mijlocul mării. Şi iată aşa a decurs martiriul lui
Agapie”23.
La rândul ei, ca un atlet viteaz, fericita Blandina strângea noi puteri din
mărturisirea ei, iar întărirea, odihna şi chipul ei de a-şi potoli durerea și chinurile ei
erau cuvintele: „Sunt creştină şi ştiu că ai noştri n-au săvârşit nimic rău!”. Dar şi
mucenicul Sanctus răbda vitejeşte în chip minunat şi mai presus de fire şi de orice om
toate caznele pe care cei nelegiuiţi i le pregăteau, în nădejdea ca prin durata şi
mărimea chinurilor „să audă de la el ceva ce nu se cuvine; dar el a rezistat cu tărie atât
de neclintită încât n-a vrut să
spună nici numele lui, nici numele poporului şi nici al oraşului din care se trage, nici
dacă e sclav ori dacă e liber, ci la toate întrebările răspundea în limba latină24: «sunt
creştin».
În loc de nume de oraş, de ţară şi de orice altceva păgânii n-au putut auzi de la el nimic.
De aceea, atât guvernatorul cât şi chinuitorii s-au înverşunat foarte împotriva lui
încât, nemaiavând ce să-i mai facă, i-au lipit de părţile cele mai plăpânde ale trupului
plăci de aramă înroşite.
Acestea sfârâiau, dar el rămânea neînduplecat, neînfrânt şi statornic în mărturisirea
lui, răcorit şi întărit doar de izvorul cel ceresc al apei vieţii care ţâşneşte din coasta lui
Hristos (In. 8, 38; 19, 34)”25. Fericita Blandina a fost spânzurată de un stâlp, fiind sortită
să
fie sfâşiată de fiarele sălbatice. Văzând-o „atârnată pe un fel de cruce şi auzind-o
rugându-se într-una, luptătorii creştini îşi sporeau curajul căci în lupta ei vedeau, şi cu
ochi trupeşti, pe
Cel ce se răstignise pentru ei, ca să convingă pe toţi cei ce cred 26
în El că tot cel ce
pătimeşte pentru slava lui Hristos are parte de Dumnezeul cel viu” .

20
Ibidem, omil. a XVIII-a, VII, p.
532. 21 Ibidem, omil. a XVIII-a, VII,
22
p. 531. Ibidem, omil. a XVIII-a,
VII, p. 531.
23
Eusebiu de Cezareea, Martirii din Palestina, VI, 6-7, în PSB, vol. 13, p. 404-
405. 24 Sanctus făcea parte din populaţia de origine latină.
25
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a cincea, I, 19-22, în PSB, vol. 13, p.
184. 26 Ibidem, I, 38-41, p. 187.
285
 LIVIU PETCU

Și alte minunate femei au înfruntat cu bărbăție pe prefect și pe toți cei care le-
au trimis la groaznicele cazne. Astfel, amintim pe venerabila Mercuria, cea înaintată în
vârstă şi pe Dionisia, cea cu copii mulţi, dar care nici pe copii nu-i iubea mai mult
decât pe Domnul. Ele au murit fără ca să fi fost schingiuite mai înainte, ci li s-a tăiat
capul direct întrucât prefectul însuşi s-a ruşinat să le chinuie mai mult căci îşi dăduse
seama că a fost învins de nişte femei”27.
Fericitul Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, menționează un
episod de-a dreptul mișcător. Astfel, citim că după ce unii dintre mărturisitorii credinței
au ajuns la locul acela unde obişnuiau să pedepsească pe răufăcători, cel mai în vârstă
decât ceilalţi a rugat pe călău ca mai întâi să taie capul celui mai tânăr dintre ei toţi, ca
nu cumva, văzând el masacrul celorlalţi, să primească lepădarea de credinţă.
Când tânărul a îngenunchiat, iar călăul şi-a scos sabia, a venit cineva care a
anunţat iertarea lor şi a oprit cu voce tare, de departe, executarea. Atunci cel mai tânăr,
fiind nemulţumit că a scăpat de masacru, a zis: „Oare Romanos, căci aşa se numea el,
nu a fost vrednic de a fi numit mucenic al lui Hristos?”
Însă acel nebun (Iulian) a oprit măcelul pentru că era plin de invidie şi nu putea
suporta slava acestor atleţi ai credinţei. Nu a îngăduit totuşi ca aceştia să locuiască în
oraşe, ci i-a trimis în ţinuturile cele mai îndepărtate ale stăpânirii romanilor28.
Demn de menționat este și martiriul fraților Macabei, amintit în Vechiul
Testament, însă pomenit și de scriitorul bisericesc Origen. Astfel, despre al treilea
Macabeu, Origen relatează că, acesta negândindu-se deloc la suferinţe şi dispreţuindu-
le din iubire pentru Dumnezeu, cerându-i-se limba, îndată a scos-o şi mâinile cu
îndrăzneală le-a întins, şi a zis vitejeşte: «Din cer le-am dobândit şi pentru legile Lui nu
ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobândi» (II Mac. 7,
11), aşa cum le înapoiază Dumnezeu luptătorilor pentru credinţa faţă de El. Tot aşa a
fost chinuit şi cel de-al patrulea îndurându-şi caznele şi spunând că: „«bine este a muta
nădejdile cele de la oameni şi a aştepta
pe cele de la Dumnezeu, că noi iar vom învia prin El», înviere de care tiranul nu se va
bucura, căci el nu va învia «spre viaţă» (II Mac. 7, 14), ci spre ocară şi ruşine
veşnică”29.
Interesantă este și mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur care subliniază ca de
multe ori cu impetuozitatea unui temperament vulcanic un lucru de-a dreptul insolit și
minunat despre martiriul fericitului Roman. Acestuia din urmă, „i-a fost tăiată limba
trupului, dar limba harului a venit în gura fericitului. Trupul, silit fiind de cuţit şi-a
pierdut mădularul lui, dar harul n-a îngăduit ca trupul să piardă, o dată cu limba, şi
vocea. De aceea, ucenicii se bucurau de acum înainte de o învăţătură mai
duhovnicească; nu auzeau ca mai înainte o voce omenească, ci o voce dumnezeiască,
duhovnicească, superioară firii noastre. Toţi alergau să o audă, de sus, îngerii, de jos,
oamenii. Toţi doreau să vadă o gură fără limbă şi să o audă grăind aşa. Şi era într-
adevăr minunat şi nemaivăzut şi
nemaiauzit ca o gură să grăiască fără să aibă limbă. Asta a adus diavolului multă ruşine,
mucenicului multă slavă, iar ucenicilor, mare mângâiere şi temei de răbdare”30.
Mucenicul
se asemăna „cu o chitară, care, sub loviturile chinurilor scotea dulce cântare. Călăii
27
Ibidem, cartea a șasea, XLI, 18, p. 262.
28
Fericitul Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria bisericească, cartea a III-a, 17, 6-8, traducere de Pr. Prof.
Vasile
29
Sibiescu, în PSB, vol. 44, Editura IBMBOR, București, 1995, p.
146.
30
Origen, Exortaţie la martiriu, cap. XXV, în PSB, vol. 8, p. 371.
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfântul Mucenic Roman, III, în vol. Predici la sărbători
 împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi …, p. 401.

286
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

stăteau în jurul lui şi-i zdrobeau trupul, dar el, fiind lovit, slobozea ca un instrument de
aramă de pe buzele sale cântarea credinţei; l-au atârnat pe lemn şi-l scrijeleau, dar el
îmbrăţişa lemnul ca pe pomul vieţii; au sfârtecat obrajii dreptului cum îi sfârtecaseră şi
coastele, dar el cuvânta cu măiestrie ca şi cum ar fi dobândit mai multe guri şi făcea de
ruşine pe vrăjmaş prin această străină înfrângere”31. Același Sfânt Părinte, vorbind
despre
chinurile ce le-au îndurat martirii, subliniază că acestea au fost dureroase şi groaznice,
însă au ţinut o clipă, pe când odihna de pe urma chinurilor ţine veacuri fără de moarte.
Sau, mai bine spus, chinurile nu au fost dureroase nici chiar o clipită de vreme pentru
mucenici, căci „ei priveau la bunătăţile cele viitoare şi aveau ochii aţintiţi la
împărţitorul de
răsplăţi. Iată, Fericitul Ştefan nu vedea ploaia de pietre, pentru că se uita la Hristos cu
ochii credinţei (Fap. 7, 55-58); în loc de pietre, număra răsplăţile şi cununile”32.
Așa au dat mărturie grăitoare și cei patruzeci de mucenici care se încurajau
unul pe altul şi ziceau acestea: „«Aspră-i iarna, dar dulce-i paradisul! Dureros e
îngheţul, dar plăcută odihna! Să suferim puţină vreme, şi sânul patriarhului ne va
încălzi! Să schimbăm o singură noapte cu toată veşnicia! Să ardă piciorul, ca să
dănţuiască veşnic cu îngerii! Să se desprindă mâna, ca să aibă îndrăzneala să se
înalţe către Stăpânul! Câţi dintre camarazii noştri n-au căzut în luptă ca să rămână
credincioşi unui împărat pământesc! Oare noi nu vom jertfi viaţa aceasta pentru
credinţa în adevăratul Împărat? Câţi făcători de rele n-au suferit moartea, pentru că au
fost surprinşi săvârşind nelegiuiri? Oare noi nu vom suferi moartea pentru dreptate?
Să nu ne dăm îndărăt, camarazi! Să ne luptăm
cu diavolul! Trupurile noastre nu sunt decât33 trupuri! Să nu le cruţăm! Pentru că trebuie
negreşit să murim, să murim ca să trăim!»” .
Ne putem lesne imagina că, pentru cei de față, martirajul creștinilor era o priveliște
nemaiîntâlnită: „Unul ţipa şi declara cu glas tare că nu vrea să jertfească idolilor, pe
când al
doilea striga: «sunt creştin!» şi era mândru că poate mărturisi numele Mântuitorului şi,
în sfârşit, al treilea ţinea sus şi tare că el nici n-a jertfit şi nici nu va jertfi niciodată”34.
Ceva cu totul deosebit și de-a dreptul nemaiîntâlnit s-a petrecut în Edesa
Mesopotamiei. În oraşul acesta – ne istorisește Casiodor – se afla biserica apostolului
Toma, nu mai puţin vestită decât împodobită. În ea, pentru respectul ce i se arăta, se
ţineau deseori întruniri. Voind să o vadă împăratul, şi ştiind că acolo se întrunesc toţi
cei care îi sunt odioşi, se spune că l-a lovit cu mâna pe prefect pentru că nu au fost
izgoniţi de acolo ortodocşii. Şi cum prefectul, suportând jignirea, se străduia
împotriva voinţei lui să ţină seama de indignarea împăratului (căci nu voia să ducă la
moarte atâţia oameni), a trimis vorbă pe ascuns să nu mai rămână nimeni în biserica
aceea. Dar nimeni nu a dat atenţie nici sfatului şi nici ameninţării lui. A doua zi au
venit cu toţii în mare număr la locul predicii. Cum prefectul se îndrepta spre biserică
cu numeroase forţe armate, ca să ducă la îndeplinire porunca împăratului, o biată
femeie, pe care se vedea sărăcia, trăgându-i fiul de mână şi îndreptându-se către
biserica aceea, l-a împiedicat pe prefect să-şi îndeplinească sarcina. Prefectul, indignat,
a poruncit să fie adusă la el femeia şi i-a spus: „«Femeie nenorocită, încotro alergi fără
ruşine?» Ea spuse: «Unde se grăbesc şi alţii». Iar el: «N-ai auzit că prefectul are să-i
omoare acolo pe toţi pe care îi va găsi? Am auzit şi de aceea mă grăbesc ca să mă
aflu acolo printre ei. Şi unde îl târăşti pe acest biet
31
Idem, Cuvântul al II-lea de laudă la Sfântul Mucenic Roman, I, în vol. cit., p.
 32
406. Idem, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, I, în vol. cit., p. 450.
33
Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, omil. a XIX-a, VI, în PSB, vol. 17, p.
34
539. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a opta, III, 1-4, p. 316,
317.
287
 LIVIU PETCU

copilaş?» Atunci femeia spuse: «Ca să merite şi el să suporte martiriul». Când bărbatul
acela a auzit acestea, s-a gândit la voinţa celor care se adunau acolo. Şi ducându-se de
îndată la împărat, l-a înştiinţat că sunt pregătiţi cu toţii să primească moartea pentru
credinţa lor; şi a adăugat că e lipsit de raţiune să omoare atâţia oameni într-un timp aşa
de scurt. Spunându-i acestea i-a potolit mânia împăratului. Şi în felul acesta cei din
Edesa au scăpat de furia împăratului”35.
Nici creștinii de neam nobil nu s-au dat înapoi de la supliciile martiriului.
Același istoric – eruditul aristocrat roman creştin Casiodor – ne relatează că Hormisdas
era un mare nobil la perşi, care avusese pe tatăl său prefect. Când regele a aflat că
acesta este creştin, a cerut să-i fie adus şi i-a poruncit să tăgăduiască pe Dumnezeu
Mântuitorul. Dar „el a răspuns: «Nu gândeşti nici drept, nici folositor, împărate. Căci
cel care este învăţat să nege cu uşurinţă şi să dispreţuiască pe Dumnezeul tuturor,
dispreţuieşte foarte uşor şi pe împărat, care este el însuşi o parte a naturii muritoare. Şi
dacă este demn de
cel mai mare chin cel care dispreţuieşte sceptrul tău, împărate, merită să fie dat tuturor
chinurilor cel ce neagă pe Creatorul a toate»”36.
Unii creștini mărturisitori chiar înainte ca cineva să fi pus mâna pe ei, s-au
grăbit ei înşişi să urce pe locul de judecată, declarând că şi ei sunt creştini, încât pe
guvernator şi pe cei din completul de judecată i-a apucat frica, aşa că „pe măsură ce
creştea curajul în cei care erau judecaţi, în aceeaşi măsură scădea acest curaj în cei care
judecau. De aceea creştinii ieşeau triumfători din sala de judecată, bucurându-se că au
putut mărturisi pe Hristos, «făcându-i biruitori în Hristos» (II Cor. 2, 14)”37.
Torturați pe nedrept și fără de milă, mucenicii iertau și cereau îndurare pentru
cei vinovați de supliciile la care erau supuși. Chinuiți fiind, pentru ei mai dureroasă era
osânda ce-i aștepta pe călăi, decât pieirea trupului lor; astfel, dați morții, ei se rugau
pentru iertarea, pacea și viața tuturora. Așa s-au stins pentru lumea aceasta și așa și-au
încheiat ei lupta și biruința: rugători înaintea lui Dumnezeu pentru toți, devenind pilde
strălucite de statornicie în credință, modele de virtute, icoane ale curajului, bărbăției și
abnegației și călăuze sigure și statornice pe calea către Înviere. Buni și biruitori prin
jertfa lor, inegalabilii atleți ai lui Hristos, și-au împlinit lupta muceniciei înarmați doar
cu armura lui Dumnezeu, platoșa dreptății, scutul credinței și sabia duhului.

Martirii – exemple de statornicie în credinţă

Referindu-se la faptul că martirii ne propovăduiesc Evanghelia prin viaţa şi
faptele lor, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvânt la Sfinţii Mucenici, menționează:
„Conving mai mult (mucenicii – n. n.) decât predicatorii. Dacă, de pildă, eu îţi spun că
mucenicia n-are în ea nimic dureros, n-ai să mă crezi pe cuvânt. Că nu-i greu să
filosofezi despre mucenicie. Mucenicul însă, nu are împotrivitor, căci vorbeşte prin
viaţa şi faptele sale. După cum într-o baie, când bazinul este umplut cu apă caldă, nu
îndrăzneşte nimeni să intre atâta vreme cât cei care stau pe marginea bazinului se
îndeamnă doar cu cuvântul unul pe altul; căci cuvântul nu înduplecă pe nimeni să se
coboare; dar când unul din ei
35
Casiodor, Istoria bisericească tripartită, cartea a VII-a, capitolul XXII, în PSB, vol. 75, p.
36
301-302. Ibidem, cartea a X-a, capitolul XXXI, p. 418.
37
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a șasea, XLI, 23, p. 263.
288
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

întinde mâna în apă sau pune piciorul şi apoi intră cu curaj cu tot trupul, atunci el, prin
tăcerea lui, înduplecă, mai mult decât cei care vorbesc, pe cei de pe margine să intre în
apă, tot aşa şi cu mucenicii. Aici, în loc de bazinul cu apă, stă rugul de foc. Cei ce stau
în jurul rugului nu vor fi înduplecaţi să se arunce în foc de-ar fi îndemnaţi cu mii şi mii
de vorbe; dar când unul dintre mucenici îşi bagă în foc nu numai piciorul, nici numai
mâna, ci tot trupul, atunci fapta lui e mai puternică decât orice îndemn şi sfat şi
izgoneşte din sufletul celor din jur neliniştea şi teama”38.
Pentru ca să ne putem lesne convinge pe deplin de faptul că martirii sunt
exemple de statornicie în credință, redăm o relatare de suflet ziditoare expusă de
Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa, Viaţa lui Constantin cel Mare. Astfel, ni se
menționează că, din porunca stăpânirii de atunci, în toate colţurile pământului mai-
marii aşezaţi în fruntea popoarelor îi prigoneau pe credincioşii lui Dumnezeu. Dar,
iată că tocmai de prin împărăteştile locaşuri aveau să iasă la lumină, înaintea
oricăror altora, mucenicii cei plăcuţi lui Dumnezeu, „purtând până la capăt întreaga
luptă pentru dreapta lor credinţă şi înfruntând pentru ea de bunăvoie chiar focul,
securea sau apa mării, precum şi toate celelalte chipuri ale morţii. Curând, în curţile
împărăteşti aflate pretutindeni a început să se facă simţită lipsa bărbaţilor credincioşi –
lucru care pe cei răspunzători i-a lipsit mai ales de ocrotirea lui Dumnezeu, de vreme ce
a-i prigoni pe credincioşi însemna totodată a înăbuşi rugăciunile înălţate de aceia în
sprijinul lor.
Numai Constanţiu – tatăl Sfântului Constantin – a dat ascultare unui gând
înţelept şi cuvios, purcezând la un lucru de necrezut şi a cărui înfăptuire stârneşte
uimirea: anume, el a poruncit tuturor oamenilor săi (începând chiar cu cei aflaţi în
slujbele palatului şi până la demnitarii în funcţie) să se hotărască – fie a jertfi demonilor
(în care caz puteau rămâne mai departe în preajma sa, păstrându-şi rangul neatins), fie
să nu le aducă jertfă (în care caz porţile sale aveau să le rămână închise iar ei aveau să
fie izgoniţi până departe şi lipsiţi de ocrotirea sa). Oamenii s-au împărţit, trecând unii
deoparte, alţii de cealaltă parte, şi dându-şi fiecare în vileag felul alegerii. Atunci le-a
dezvăluit şi omul acela minunat gândul ascuns de el în spatele şiretlicului, unora
punându-le în lumină laşitatea şi egoismul, altora – în schimb aducându-le foarte mare
laudă pentru statornicia lor înaintea lui Dumnezeu; după care, pe cei dintâi – de vreme
ce fuseseră în stare să-şi trădeze Dumnezeul – nu i-a mai socotit vrednici să dea ochii
cu împăratul lor (într-adevăr, cum şi-ar fi putut păzi credinţa faţă de împărat unii
cărora le fusese dată în vileag nerecunoştinţa faţă de Cel de sus?). Ca atare, el a
decretat că aceştia vor trebui să părăsească curtea împărătească şi să plece cât mai
departe; despre ceilalţi, în schimb – pe care însuşi adevărul îi dovedise vrednici de
(dragostea lui) Dumnezeu – a socotit Constanţiu că tot astfel se vor purta ei şi cu
împăratul lor, şi, drept urmare, i-a rânduit în garda sa de corp şi le-a dat în grijă până
şi veghea împărăţiei însăşi, lăsând să se înţeleagă că din astfel de oameni se cade
să ne facem noi prietenii şi oamenii de casă cei mai apropiaţi şi de nădejde, preţul lor
întrecând cu mult pe acela al unor cămări pline de neasemuite comori”39.

38
Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări
39
de laudă la sfinţi …, p. 450-451.
Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea I, 15-17.2., studiu introductiv de Prof. Dr.
Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, în PSB, vol. 14, Editura IBMBOR,
București, 1991, p. 71-72.
289
 LIVIU PETCU

Importanța centrală a martiriului în Ortodoxie

Persecuţiile vechi exhibă martiriul creştin în forma sa cea mai simplă şi mai
pură: moartea pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Sub forma aceasta s-a bucurat în
ochii creştini de o stimă pe care nu a putut-o egala nici un alt serviciu adus Domnului
Hristos. Un mărturisitor creştin în aşteptarea martiriului devine obiectul veneraţiei40.
Fratele Sfintei Perpetua, pe când aceasta îşi aştepta execuţia la Cartagina în
203, i-a putut spune surorii sale că deja se află la aşa mare onoare că poate cere să i se
arate o viziune în care să vadă dacă va suferi sau va fi păsuită. Se știe și că păcătoşii de
atunci vizitau mărturisitorii pentru a primi iertarea greşelilor41.
Trupurile martirilor, devenite sfinte moaşte, erau ridicate în grabă de creştini şi
îngropate cu mare grijă, dragoste și pietate în locuri de taină, cunoscute numai de ei.
Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, aprindeau lumânări și se rugau.
Creștinii păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa
şi pătimirea sfinţilor mucenici. Aşa au luat naştere actele martirice, acele colecții de
documente care atestă martirajul unor creștini în primele secole ale istoriei creștine.
După cum se știe, martirii au intrat în memoria creştinilor, în cultul Bisericii şi
în sinaxarele ei. După încetarea persecuțiilor, pe mormintele sfinților și ale martirilor s-
au înălțat primele biserici. Moaştele sfinţilor martiri au fost scoase din morminte şi
așezate cu cinste în cripte, anume zidite, numite martirioane, peste care construiau
bazilici (biserici), numite martyria. Unele din aceste martirioane s-au ruinat de-a
lungul vremii, altele au fost distruse de barbarii care au năvălit mereu peste ţările
creştine, iar altele au rămas până astăzi ascunse în pământ, ca nişte mărgăritare de
mult preţ. Zidirea de biserici pe mormintele martirilor generalizându-se, „moaștele
unor martiri au fost împărțite la mai multe comunități creștine, care le-au așezat sub
altarul bisericii lor. Acest lucru a făcut
ca mai târziu această42 practică să se permanentizeze, încât Sinodul al VII-lea Ecumenic,
prin canonul 7 , a legiferat obligativitatea așezării moaștelor de martiri în piciorul
Sfintei
Mese, având ca temei scripturistic Cartea biblică Apocalipsa 6, 9: Sufletele celor
înjunghiați43pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o erau sub
jertfelnic” .
La mormântul martirilor, creştinii se adunau şi săvârşeau cultul, îndeosebi
Sfânta Euharistie, în ziua aniversării morţii lor, pe care o numeau ziua naşterii, căci
atunci au trecut din moarte la viaţă. Pomenirea lor s-a făcut și se face cu laude, după
rânduiala creștină, în ziua trecerii lor la viața veșnică. În cinstea martirilor nu numai că
s-au ridicat locaşuri de cult, ci numele lor a început să se dea și ca nume de botez44.
Ni s-au păstrat până astăzi colecţii cu Vieţile Sfinţilor, în paginile cărora găsim
mărturii despre martirii primelor secole și despre martirajul lor. Creștinii au păstrat cu
cinste și pietate sfintele lor moaşte care săvârșesc și astăzi nenumărate minuni. Ne-au
rămas, de asemenea, calendare creştine cu numele lor, rugăciuni ale lor, precum și
pildele lor de cutezanță în mărturisirea și apărarea dreptei credințe. Cu toate acestea, nu

40
Gerald Bonner, „Martyrdom: its place in The Church”, în Sobornost, 5, 2, 1983, p.
14. 41 Ibidem, p. 14.
42
Canoanele Sinodului al VII-lea Ecumenic (787), Mansi, XIII, 417-439, și Conciliorum Oecumenicorum
43
Decreta, Freiburg-Roma, 1961, p. 114-132 apud Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 21.
44
Pr. Nicolae Chifăr, Teologie și spiritualitate patristică, Editura Trinitas, Iași, 2002, p. 21.
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Introducere generală la Actele martirice, în col. PSB, vol. XI, Editura
IBMBOR,
1982, p. 14.
290
 Πίστις ŞI μαρτυρία. MARTIRII – MĂRTURISITORI JERTFELNICI AI DREPTEI CREDINŢE

cunoaştem vieţile tuturor sfinţilor martirizaţi. Persecuţiile veneau atât de intempestiv,

atât de năvalnic şi de des, încât nu au putut fi toate notate în scris. Mulţi martiri au
rămas cunoscuți doar de Dumnezeu. Doar cei din provinciile mai puţin prigonite sau
cei care au scăpat prin fugă au putut să scrie despre credința martirilor și supliciile la
care au fost supuși. Se notau vieţile sfinţilor ucişi, care se citeau mai apoi în biserică.
Numele celor martirizați au umplut calendarul creștin, martirii fiind primii
sfinți prăznuiți de Biserică. Numărul celor care au pătimit pentru Hristos este imens.
Săpăturile arheologice au scos la iveală numai în catacombele din 45Roma aproximativ
1,5 milioane de morminte care adăposteau trupuri de martiri creștini .
Astăzi, comunitatea creștinilor își exprimă și își înnoiește bucuria reunindu-se
în jurul moaștelor mucenicilor; astfel, martiriul apare ca o bucurie pentru întreaga
Biserică. Chipurile bunilor și biruitorilor mucenici, învrednicite de nimbul martiric,
sunt și pentru noi, cei de astăzi, lumină călăuzitoare.
În calendarul Bisericii Ortodoxe, există două ocazii anume în care este
subliniată importanţa centrală a martiriului. Prima o constituie ceremonialul „Biruinței
Ortodoxiei”, în prima Duminică din Postul Paştelui. Acesta comemorează încetarea
totală a controversei iconoclaste în 842-843. Icoanele sfinte sunt purtate în procesiune,
etericii sunt anatemizaţi, iar „amintirea veșnică” este cântată în cinstea celor care au
apărat credinţa. Este o celebrare festivă şi exultantă, în contrast frapant cu spiritul de
penitenţă al serviciilor Postului Paștelui din timpul săptămânii precedente. Totuşi, în
cadrul acestui „Triumf al Ortodoxiei”, se face o referire specială la suferinţele şi
luptele sfinţilor, la persecuţiile, tortura şi exilul pe care le-au suferit de dragul lui
Hristos.
Astfel, „Triumful Ortodoxiei” se demonstrează o fi o sărbătoare în cinstea
martirilor şi mărturisitorilor. Singurul triumf la care Biserica pe pământ poate sau ar
trebui să se aştepte este cel al martiriului. Acelaşi adevăr este evidenţiat în Duminica
Tuturor Sfinţilor, care, în practica ortodoxă, apare la o săptămână după Penticostar. Cele
două sărbători sunt considerate ca strâns conectate. Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor este
devotată consecinţelor pe care pogorârea Sfântului Duh le-a avut asupra vieţii Bisericii.
Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor se demonstrează astfel a fi, de fapt, sărbătoarea
tuturor martirilor. Sfântul par excellence este martirul.
Creştinii secolelor al XX-lea și al XXI-lea au cu siguranţă un motiv aparte
pentru a reflecta asupra centralităţii martiriului, pentru că epoca noastră a fost cu
preponderenţă una a martirilor46. Astfel, putem aminti de ordalia suferită de credincioşii
contemporani – în
Uniunea Sovietică începând cu 1917, în Etiopia, încă din 1974, apoi la noi în România,
în timpul regimului comunist ateu, asta doar pentru a menţiona câteva exemple. În
secolele
XX-XXI, incomparabil mai mulţi creştini au47 murit ca martiri pentru credinţa lor decât
în toţi cei trei sute de ani ulterior crucificării .
Gerald Bonner, a cărui lucrare am citat-o deja, este de părere că elementul
esenţial în martiriu nu este actul fizic al morţii, ci mai curând o dispoziţie a voinţei de a
trăi pentru Hristos, cu corolarul necesar după care, printr-un paradox straniu, dar întru
totul creştinesc, a trăi pentru Hristos poate implica necesitatea de sacrificiu al vieţii în
45
Ene Braniște, Liturgica Generală, Editura IBMBOR, București, 1985, p. 450.
46
Bishop Kallistos of Diokleia, „What is a martyr?”, în Sobornost (incorporating Eastern Churches Review),
5, 1, 1983, p.
7. 47 Ibidem, p. 8.
291
 LIVIU PETCU

numele Său. Această percepţie a martirului fusese deja asumată la momentul

persecuţiilor, când creştinii care suferiseră pentru credinţă, dar nu fuseseră executaţi
erau onoraţi cu onorabilul titlu de mărturisitor; când persecuţiile au luat sfârşit, s-a luat
decizia crucială de a se continua aplicarea termenului, nu celor care suferiseră pentru
credinţă, din moment ce oportunitatea de a o face încetase să existe, ci celor care, prin
viaţa lor, poartă mărturie lui Hristos, confirmându-se astfel principiul că esenţa
martiriului constă în dedicarea vieţii, şi nu în simpla acţiune de a muri. Scopul
martiriului fusese extins, într-un mod foarte logic: pentru că cuvântul martir, în
utilizarea sa seculară, înseamnă martor; iar viaţa unui om constituie o mărturie a
convingerilor sale la fel de puternică precum moartea.
Chiar cuvântul sfânt (sanctus), limitat anterior 48 doar la martiri, era acum acordat unei
game mult mai diverse de bărbaţi şi femei sfinte .
Totuşi, această extensie era supusă în decursul timpului unei limitări oarecum
ciudate: pentru că în timp ce martirii epocii persecuţiilor proveneau, din motive
evidente, din comunitatea creştină ca întreg, în secolele care au urmat, norma de
sanctitate a ajuns să fie exemplificată din ce în ce mai mult în ordinul monastic, care,
începând cu ultima
parte a secolului al III-lea, a ajuns să reprezinte idealul traiului creştin. În sens foarte
real, se poate spune că un călugăr este succesorul martirului în rolul de model pentru alţi
creştini49.
Dar monahismul avea tendinţa de a prezenta ceva din spiritul epocii martirilor şi de a
înţelege sfinţenia creştină în proprii termeni50.
Și în timpul nostru, problema mărturisirii dreptei credințe este una de actualitate
și arată că pot fi și astăzi persecutori și martiri ai credinței. Sunt unii care se depărtează
de la izvorul curat al Ortodoxiei și îmbrățișează diverse ideologii, pseudo-credințe, alții
sunt prinși în mrejele relativismului sau sincretismului religios, iar alții cad pradă
patimilor care îl despart pe om de Dumnezeu și se lasă biruiți de acestea încă de la
primul atac demonic. De aceea, pilda sfinților mucenici, trăitori și mărturisitori ai
dreptei credințe a exercitat și continuă să exercite o influență binefăcătoare și astăzi,
pentru noi toți și ne îndeamnă să ne învrednicim de nimbul martiric.

48
Gerald Bonner, op. cit., p. 15.
49
A se vedea E. A. Malone, „The Monk and the Martyr”, în The Catholic University of American Studies
in
Christian Antiquity, Nr. 12, Washington DC, 1950; G. Bonner, The Warfare of Christ, London, 1962,
p. 36-64.
50
Gerald Bonner, op. cit., p. 15.

292
STUDIA UBB. THEOLOGIA ORTHODOXA, LV, 2, 2010

Notes and Book Reviews – Note şi recenzii

Valeria-Gemma Moraru, Revista Teologică. Organ pentru ştiinţă şi viaţă

bisericească (1907-1916; 1921-1947) – Indice bibliografic,
Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, 380 p.

Orice lucrare temeinică se 264); VII. Informaţii (p. 265-283); VIII. Viaţa
fundamentează pe bibliografie; prin urmare, bisericească (p. 284-287); IX. Cronica
aceasta este un „instrument de lucru” de bisericească culturală (p. 288-335); X. Diverse
bază pentru fiecare cercetător din orice
domeniu de activitate.
În curgerea vremii, dar, mai cu seamă,
după 1990, au apărut diferite lucrări de
acest gen, care s-au dovedit de o mare
utilitate pentru cei interesaţi să elaboreze
serioase lucrări de specialitate.
În circuitul lucrărilor bibliografice din
ţara noastră se înscrie şi cea a Doamnei Prof.
Valeria-Gemma Moraru (o bună vreme
bibliotecar al Facultăţii de teologie
Ortodoxă, din cadrul Bi-bliotecii Centrale
Universitare „Lucian Blaga” Din Cluj-
Napoca), cu titlul semnalat mai sus.
Cartea Doamnei Valeria-Gemma
Moraru începe cu o Mărturisire (p. 7), în care
se prezintă metodologia modernă folosită
la alcătuirea acestei lucrări.
Cuvântul Domniei sale este urmat de
o Prefaţă alcătuită de Pr. Prof. dr. Ioan
Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă Cluj-Napoca, intitulată: Revista
Teologică, un argument al dinamicii
scrisului teologic transilvănean (p. 9-10).
Tot în prima parte, se înscrie şi
studiul intro-ductiv al Pr. Prof. dr. Alexandru
Moraru (de la aceeaşi Şcoală Teologică), cu
titlul: Revista teo-logică din Sibiu în
spiritualitatea transilvană (p. 11-25).
Lucrarea propriu-zisă a Dnei Prof.
Valeria Gemma-Moraru a fost rânduită în
mai multe capitole, după cum urmează: I.
Studii şi articole (p. 27-114); II. Predici (p.
115-127); III. Mişcarea literară (recenzii) (p.
128-234); IV. Bibliografie (semnalări şi
apariţii editoriale) (p. 235-255); V. Atitudini
(p. 256-261); VI. Pilde şi asemănări (p. 262-
(p.336); XI. Tipicul cultului religios
(rânduieli tipiconale) (p. 337-341); XII.
Maxime religioase (p. 342-344); Indice
de autori (p. 345-356); Indice de
descriptori (p. 357-376) şi Bibliografie
selectivă (p. 377-380); în total, la toate
capitolele se află 5618 titluri bibliografice
(numerotate de la 1 la 5618).
De remarcat că fiecare capitole este
„aşezat” în ordine alfabetică, iar pentru
aflarea rapidă a unei tematici se poate
apela la indicele de descriptori care ne
indică subiectul sau lucrarea ce ne
interesează pentru studiu.
Remarcăm în acelaşi timp, faptul că
Revista Teologică din Sibiu a fost o
publicaţie biseri-cească de înaltă ţinută
teologică, dar şi un pe-riodic de ştiinţă şi
viaţă creştină, de cultură şi de civilizaţie,
în general, de spiritualitate orto-doxă
românească.
Lucrarea face parte din
Seria: Myrobiblion, coordonată de către
Conf. univ dr. Valentin Orga (căruia i se
cuvin alese mulţumiri pentru iniţiativa de
a edita lucrări de acest gen), apărută în
Editura Argonaut (tot a domniei sale);
lucrarea păstrează pe copertă caracterele
literelor primelor numere ale Revistei
Teologice, ea fiind tipărită în con-diţii
grafice ce excepţie.
Cât priveşte importanţa şi utilitatea
acestei lucrări valoare (pentru care îi
aducem autoarei sincere felicitări), ne
raliem spuselor doamnei Valeria-Gemma
Moraru, care afirmă, între altele:
„Credem că indicele bibliografic al
«Revistei Teologice» din Sibiu (alcătuit
nu cu puţine eforturi), va fi de mare
folos, nu numai teolo-gilor, istoricilor
sau cercetătorilor în domeniu, ci şi
studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor
sau celor interesaţi în probleme de
spiritualitate românească sau universală”
(p. 7).

ALEXANDRU
MORARU
 RECENZII

Dumitru Megheşan – Rugăciunea lui Iisus, mijloc terapeutic de purificare a

minţii, Ed. Universităţii din Oradea, 2010, 277 p.

Pr. Dumitru Megheşan este profesor Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!
de dogmatică la Facultatea de Teologie Repetată îndelung, ea reuşeşte să împace aver-
Ortodoxă din Oradea şi a scris deja mai
multe cărţi, dintre care aş remarca aici doar
două: De la Ierusalim la Emaus.
Dimensiunea euharistică a cunoaşterii
(Editura Universităţii din Oradea, 2003) şi
Taina Cuvântului, (Editura Universităţii din
Oradea, 2008). Anul acesta ne propune o
nouă lucrare, ale cărei intenţii cel mai bine
le prezintă chiar domnia sa, în introducere:
„Cartea de faţă ne propune un alt itinerar
într-o lume bulversată, plină de obstacole
privind credinţa, o lume cu foarte mari
probleme. Dat fiind faptul că omul modern
nu mai prea are timp de rugăciune şi nici
obişnuinţa de a se ruga, propunem rostirea
scurtei rugăciuni a inimii ca alternativă la
exis-tenţa trepidantă, poluatoare, stresantă şi
scăpată de sub controlul autorităţii divine.
Aceasta se po-triveşte atât de bine pentru
omul zilelor noastre fiindcă este scurtă, se
poate spune oriunde acesta se află: în
maşină, în magazin, la serviciu şi în alte
locuri” (p. 11-12).
Într-adevăr, cartea Pr. Megheşan este,
prin ton şi prin intenţie, o veritabilă
„ieremiadă”, un îndemn rugător adresat unui
popor care este pe cale să-şi uite vocaţia. Se
pleacă de la conştien-tizarea gravităţii
apostaziei, a ispitei venite din partea tot mai
subtililor idoli, care fac ca omul cel mai
recent să-şi piardă văzând cu ochii an-
corarea în religios. Soluţia pare ireal de
simplă şi ea constă într-o rugăciune veche,
scurtă şi eficientă: rugăciunea inimii.
Descoperită nu de mult pe pereţii unei chilii
egiptene din sec. VI-VII, se pare că ea
însoţea spiritualitatea pustiei Egiptului încă
de multă vreme. Amintind parcă de strigătul
orbului Bartimeu: Iisuse, fiul lui David, fie-
ţi milă de mine! (Lc. 18, 38), rugă-ciunea
inimii spune doar atât: Doamne, Iisuse
tismentul Mântuitorului: Când vă astăzi, atât de pângăritor, şi în privinţa
rugaţi, nu spuneţi multe, ca neamurile… căruia teologii nu sunt singurii observatori
(Mt. 6, 7) şi exi-genţa Sf. Pavel: Rugaţi- îngrijoraţi.
vă neîncetat! (I Tes. 5, 17), dovedindu-le O carte deci care surprinde plăcut
de fapt armonia, în ciuda apa-rentei prin modul adesea necruţător în care pune
contradicţii. degetul pe rană, arătându-ne care sunt
Remarc capitolul al IV-lea, O păcatele socie-tăţii contemporane, prin tonul
pledoarie pentru rugăciunea minţii, dar îngrijorat, martor al implicării afective a
şi cap. al VII-lea, Propunere de autorului şi, deloc în ultimul rând, prin
reorientare a vieţii omului sufocat de îndrăzneala propunerii unei soluţii, atât de
civilizaţie: drumul spre îngeri, acesta din simplă în esenţă încât îţi vine să te întrebi de
urmă amintind de sf. Grigore de Nyssa ce nu ne-am gândit la ea până acum. Un fel
prin naturaleţea cu care propune de Pelerin rus al începutului de secol XXI,
sfinţenia, ca pe un dat firesc, pus de propunând rugăciunea inimii ca răspuns în
Dumnezeu la îndemâna omu-lui, dar faţa post-modernităţii, aşa cum o propunea
amintind, mai departe, de Cântarea acela ca răspuns în faţa modernităţii. Rămâne
Cântărilor, prin descrierea relaţiei să evaluăm ce impact poate să aibă un
iubitoare, erotice, a sufletului cu asemenea gest temerar în lumea de azi, dar
Dumnezeu, relaţie care nu este altceva rămâne, mai mult decât atât, să ne auto-
decât un rod al rugăciunii. Rugăciunea evaluăm, punându-ne faţă în faţă cu această
minţii şi fuga de imagine este un capitol bătrână şi mereu tânără rugăciune.
(p. 232.) ce pledează pentru igiena con-
sumului de imagine, atât de invadator CIPRIAN VIDICAN

294
 RECENZII

Miguel de Salis Amaral, Două viziuni ortodoxe cu privire la Biserică: Bulgakov

şi Florovsky, trad. de Daniela Cheţan, PUC, Cluj-Napoca, 2009, 457 p.

După Schisma cea Mare (1054), impresionează în mod

Cruciada a IV-a (1202-1204) şi un plăcut cititorul, este metodologia folosită de
complex de cauze socio-politico-religioase, autor. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării şi
între Apus şi Orient s-a interpus o stare de se încearcă o sistematizare, cât mai limpede cu
glaciaţiune spirituală şi polemică putinţă, a gândirii celor doi. Fiecare capitol are
deconstructivă. Nici secolele ce au ur-mat nu parte de introduceri ce anticipează conţinuturile
au reuşit să escaladeze zidul insurmon-tabil
peste care se revărsau generaţii şi gene-raţii
de ură şi extremism. Totuşi, cele două Con-
flagraţii mondiale, sau, mai bine spus,
începutul veacului al XX-lea, au însemnat
primii paşi înspre o desţelenire a unui teren
considerat, cu mult prea multă convingere,
sterp, acela al dia-logului şi îmbogăţirii
spirituale reciproce. Con-temporani cu cele
mai crude momente din isto-ria recentă a
Europei şi vizibil influenţaţi de în-tâlnirea
forţată cu Occidentul (începutul bolşe-vizării
din 1917), teologii ruşi au însemnat piatra de
hotar a viitoarelor legături teologice cu spa-
ţiul catolic şi protestant precum şi
reevaluarea teologie ortodoxe într-o cheie
patristică.
Lucrarea teologului Miguel de Salis
Amaral se desfăşoară între trinomul istorie,
dogmă şi actualitate. O istorie a două
eclesiologii născute şi dezvoltate în perioada
interbelică şi imediat următoare, după o
lungă germinaţie în lumea rusă; şi
receptarea acestora în contemporaneitate,
rolul pe care l-au avut în efortul de
cunoaştere şi îmbogăţire a Bisericilor
creştine dominante.
Fără a ne lungi inutil, trebuie afirmat că
suntem în faţa unei cărţi inedite pentru
literatura de specialitate românească. Pe de o
parte prin abordare, iar, pe de altă parte, prin
fondul ideatic. Lucrarea se desfăşoară pe
mai multe ca-pitole pe care le-am împărţi,
într-un mod sin-tetic, în trei secţiuni:
eclesiologia lui Serghei Bulgakov;
eclesiologia lui George Florovsky; şi
receptarea lor în lumea ortodoxă şi catolică
în contextul efortului ecumenic
contemporan. Primul aspect, care
viitoare. Utile, fără doar şi poate, dar Lumina neînserată. Contemplaţii şi reflecţii metafizice,
trad. de Elena Drăguşin, Anastasia, Bucureşti, 1999;
uneori obo-sitoare, aceste preambuluri Idem,
sunt asemeni unor avantgards, ce-l Dogma euharistică, trad. de Pr. Paraschiv Angelescu
2
feresc pe autor de posibile re-proşuri. şi Tit Simedrea, Paideia , Bucureşti, 2000.
Totuşi ele trebuie văzute în economia 295
lucrării ca având rolul facilitării lecturii.
În prima secţiune, Miguel de Salis
nu intră în prezentarea directă a ideilor
lui Bulgakov1,
ci conturează lumea în care a crescut şi s-
a dez-voltat ca intelectual. O analiză
sumară a celor care i-au influenţat
gândirea, dar şi întâlnirea cu Occidentul
sunt o altă fază a introducerii în opera
eclesiologică a lui Bulgakov. Dintre cei
pe care autorul îi consideră a fi decisivi
în formarea filo-sofico-teologică a
teologului rus, Soloviev ocupă un loc
central. Totuşi în ce priveşte sistemul
sofiologic bulgakovian se vorbeşte prea
puţin despre rolul pe care l-a avut Pavel
Florensky şi la ce nivel a influenţat
acesta (nota 37, p. 30).
Deşi original în prezentare,
Bulgakov se înscrie în curentul
slavofil de construire a meta-fizicii
Bisericii. Influenţat de sobornost’ul lui
Homiakov şi teandria lui Soloviev,
reuşeşte o sistematizare şi o aprofundare
a acestora într-o manieră aparte. Dincolo
din influenţa lui Homiakov, în ce priveşte
abordare Tradiţiei, de exemplu, aşa cum o
prezintă autorul sintezei eclesiologice,
trebuie avută în vedere contribuţia
majoră a Sfinţilor Părinţi, către care
întreaga diaspora ortodoxă s-a îndreptat,
cu menţiunea, observată pertinent de
autor, că Bulgakov este mult mai liber
şi, poate, chiar mai revoluţionar decât
orice teolog ortodox al ultimelor veacuri.
Se pare că eclesiologia lui
Bulgakov nu poate fi înţeleasă fără a fi
luate în calcul „trei preocupări teologice
principale”: oferirea unui răspuns cât mai
convingător din punct de vedere dogmatic
asupra legăturii dintre Dumnezeu şi
lume; reîmprospătarea şi regândirea unei
părţi

1
Din lucrările traduse amintim: S. Boulgakov,
Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, 19942, Paideia,
Bucureşti; Idem,
 RECENZII

a teologiei ortodoxe; şi efortul Bisericilor de a Rugaciunea), (vol. III: Monahismul), (vol. IV: Omul si
destinul sau în filozofia religioasa rusa), cuvânt-înainte
se uni. Aceste preocupări au însufleţit de Marco I. Rupnik, tra-ducere si prezentare de Diac. Ioan
acţiunea sa sofiologică (p. 181). Pentru I. Ică jr. şi Maria-Cornelia Ică Jr., Deisis, 1997-2002.T.
Bulgakov sophia este manifestarea Spidlik, Spiritualitatea răsă-riteană, vol. IV Gândirea
dragostei lui Dumnezeu în act, atât în teologică şi filosofică rusă, Deisis,
sânul Treimii (sophia divină), cât şi ad 296
extra (sophia creată) (p. 181).
Biserica presupune în esenţa ei
unirea într-o perspectivă eshatologică a
celor două sophia, exprimându-se în sinergia
acestora, care nu este altceva decât teandria
în act. Teologul catolic mai crede că
eclesiologia lui Bulgakov se încadrează în
amplul sistem sofiologic al acestuia. Scopul
teandriei, a vieţii teandrice este acela ca
întreaga creaţie să fie îndumnezeită. Atunci
Mântuitorul va supune toate lucrurile
Tatălui, iar Dumnezeu va fi în fiecare
particulă a creaţiei (panteosis). Acest aspect a
fost condam-nat, de unii teologi, drept
panteism. La această supunere se ajunge
prin sofianizarea vieţii.
Capitolul dedicat sofiologiei
bulgakoviene este printre puţinele texte ce se
ocupă de acest subiect în limba română
(pp.72-89). Totuşi, nu aduce nici un fel de
lămurire asupra condam-nării aduse lui
Bulgakov cu privire la sophia ca al patrulea
ipostas, sintagma fiind întru totul absentă.
Acest lucru l-a încercat T. Špidlík în ul-
timul volum al tetralogiei
2
Spiritualitatea
Răsări-tului Creştin însă mult prea lacunar.
Sobornost’ ocupă un loc deosebit de
impor-tant în sistemul eclesiologic al lui
Bulgakov. Sobornost este reflexia în
umanitate a sofiani-zării lumii, este reflexia
pământească a sophiei divine şi expresia
eclesială a unirii celor două sophii. Principiul
ierarhic se bazează pe sobornost’, sinodul de
la Ierusalim fiind prototipul sobornost’-ului
în act.
Discursul lui Bulgakov despe Biserică,
se duce mereu pe două planuri, un plan al
noume-nalului şi altul al fenomenalului,
sau, cu alte cuvinte, un palier în care
Biserica este tratată în esenţa şi realitatea sa
ontologică urmat de
2
THOMÁŠ ŠPIDLÍK, Spiritualitatea Răsăritului
creştin: (vol. I: Manualul sistematic), (vol. II:
un palier în care Biserica văzută are Bisericii, însă fără a scăpa din vedere că ar
prioritate. Miguel de Salis remarcă că putea exista şi alte simboluri. În ce priveşte
acest tip de prezen-tare este relativ nou în recunoaşterea juridică a acestuia, Bulgakov
abordarea teologică orto-doxă de la o evită.
începutul secolului, obişnuită să con- Profesorul de la Santa Croce consideră
sidere Biserica în folosul scolasticii că, în pofida problemelor eclesiologice,
baroce importată din Europa extrem de importante, ridicate de teologul
occidentală (p. 183). rus, acestea
Un loc deosebit de important în
eclesio-logia bulgakoviană îi revine
infailibilităţii ierar-hiei pe care o neagă cu
vehemenţă. Această po-ziţie categorică
este văzută de teologul apusean ca fiind
cauzată de apropierea cronologică de
Vatican I când, după cum se ştie, a fost
decla-rată ca dogmă infailibilitatea
papală, dar şi de pretenţia sa de a reînnoi
teologia ortodoxă.
Bulgakov a rămas fidel exprimării
pauline, asupra Bisericii, care folosea
Trupul lui Hristos, Templul Duhului
Sfânt, Mireasa lui Hristos ca imagini ale
Bisericii. Cu toate acestea sintagma
preferată a teologului rus este aceea de
Mireasa lui Hristos întrucât Biserica este
una singură (pământească şi cerească)
din punctul de vedere al ideii divine, al
fundamentului şi al destinului său, însă
este dublă în procesul de devenire a
lumii până la Parusie (p.186).
Poziţia sa ecumenică îl face pe
Bulgakov să nu nege valabilitatea tainelor
în celelalte con-fesiuni. Însă după părerea
profesorului apusean, afirmaţia este
şubrezită de lipsa de argumentare a
gradului de eficacitate a tainei. Cauza este
vă-zută în abordarea filosofico-slavofilă,
incapabilă să rezolve satisfăcător relaţia
dintre planul onto-logic şi cel
fenomenologic (p. 187).
În ce priveşte tratarea ierarhiei,
Bulgakov este sancţionat de Miguel de
Salis considerând că este puternic
influenţat de protestanţi şi tributar
slavofililor. În pofida acestor critici,
Bulgakov recunoaşte autoritatea
sacerdotală a ierarhiei. În ce priveşte
laicatul, teologul rus e poziţionat sub
incidenţa slavofilismului şi
protestantismului compromiţând
specificitatea ierarhiei. Papa poate fi
acceptat cel mult ca un simbol al unităţii
 RECENZII

rămân fără rezolvare. Se pare că Bulgakov ar a celor paisprezece volume ce conţin opera sa. Remarcăm
tradu-cerile: George Florovsky Biserica, Scriptura,
fi reproşat romano-catolicilor ceea ce ei nu Tradiţia – Trupul viu al lui Hristos - , trad. Florin Caragiu
susţi-neau. Dintre aceste imputări, sunt şi Gabriel Mândrilă, Ed. Platytera, Bucureşti, 2005;
evocate, în ton cu M. Campatelli, Idem, Biblie, Misiune, Biserică, traducere şi prefaţă de
conceptul mecanic al succesiunii apostolice Radu Teodorescu, Studiu introductiv de [Link].
Mihail Himchinschi, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
văzut ca egalitate a apos-tolilor faţă de
episcopi sau noţiunea infailibi-lităţii (care
este un aspect al fidelităţii pe care Domnul a
asigurat-o pentru totdeauna Bisericii
sale). Aceste reproşuri sunt puse pe baza
culturilor
diferite de abordare şi analizare
3
a adevărului.
George Florovsky , nume sonor în
teologia
ortodoxă, dar puţin cunoscut în spaţiul
româ-nesc, este autorul ce ocupă partea a
doua a lu-crării părintelui Miguel de Salis.
Teolog de talie mondială, cunoscut atât în
lumea catolică cât mai ales în cea ortodoxă
cu o operă impresionantă şi o influenţă pe
măsură şi-a început activitatea în Paris şi a
continuat-o dincolo de Ocean. Lui i se
datorează în mare parte reînnoirea patristică
a teologie ortodoxe, sau ceea ce se
cunoaşte prin sinteza neopatristică.
„Rusul” de la [Link] pleacă,
în prezen-tarea Bisericii, de la realitatea
tainică a vieţii în Hristos. În abordarea sa
are ca locuri teolo-gice cheie: experienţa
vieţii în Hristos, conştiinţa eclesială şi
prezentarea patristică. Prin Sfintele Taine,
Biserica devine posesiunea lui Dumnezeu,
prin ele, Duhul Sfânt dă viaţă mădularelor.
Practic suntem în faţa unei
eclesiologii hristocentrice. Nu este o
prezentare revoluţionară şi înnoitoare, ci una
în duhul reevaluării patristice.
În tonalitate patristică Florovsky
accentuează umanul divinizat, care, după
părerea părintelui M. de Salis, este
în defavoarea divinului umanizat. Cheia
eshatologică, în care prezintă Biserica, este
un plus şi un minus deopotrivă, întrucât, nu
a reuşit să găsească soluţia concretă, limi-
tându-se să discearnă centrul din care
izvo-răsc soluţiile (p. 351).

3
Aici ne referim la studiile dedicate acestui teolog, pe
de o parte, dar, pe de altă parte la lipsa unei traduceri
 Faţă de ierarhie are o poziţie mult modernă în timp ce G. Florovsky susţine
mai echilibrată decât Bulgakov, fiind, de întoarcerea la Părinţi. Un teolog ce atinge
altfel, bine receptat de teologia catolică. maximul speculaţiilor teologice din
Aceasta a pornit, cel mai probabil, de la ultimele veacuri (după cuvintele lui Zander)
refuzul de a utiliza ter-menul de un altul care rămâne mai conservator dar
sobornost într-o cultură în care catoli- care încearcă să de-monstreze
citate spunea tot. Practic el este printre contemporaneitatea mesajului patristic.
primii ce se întorc cu adevărat la
originea cuvântului catolicitate lăsând 297
deoparte cadrul slavofil.
Raportul dintre Biserică şi lume este
comun celor doi autori. Cu toate acestea
suntem în faţa unor prezentări diferite.
Dacă pentru Bulgakov Biserica este
deschisă faţă de lume, pentru
Florovsky, Biserica este separată de lume.
(p. 373).
Poziţia celor doi teologi faţă de
ecume-nism este una favorabilă, aşa cum
remarcă şi de Salis. Ei văd posibilă o
unire a Bisericilor însă prin revenirea la
Biserica Ortodoxă. Dacă pentru Bulgakov
problema des chretiens desunis s-ar putea
rezolva prin intercomuniune, pentru
Florovsky ar putea fi rezolvată într-o
primă fază printr-un dialog teologic
susţinut, însă în nici un caz prin
intercomuniune ca punct de pornire (p.
376).
Extrem de valoros ni se pare a fi
capito-lul al XI-lea unde gândirea celor
doi ruşi este încadrată în ansamblul
teologiei ortodoxe. Pă-rintele M. de Salis
are o atitudine cât se poate de obiectivă în
faţa sistemelor teologice a celor doi. Nu
caută să condamne sau să disculpe, ci să
pună în lumină capacitatea sau
incapacitatea teologilor orientali sau
occidentali de a-i asimila pe cei doi.
Autorii catolicii i-au receptat pe cei doi
ruşi în mod diferit. De la a-i condamna
pentru continuarea slavofilismului lui
Homiakov, ca neoslavofili, ([Link]), până
la a considera opera lui Florovsky ca o
descoperire luminoasă, (Charles Moeller)
întâlnim toate poziţiile. Autorul celor
Două viziuni ortodoxe..., pare a ţine
calea de mijloc.
La finalul cărţii realizăm că
suntem cu adevărat în faţa a doi teologi
diferiţi. Unul care revoluţionează teologia
prin dorinţa de a defini o teologie
 RECENZII

Bulgakov oferă soluţii, asumându-şi riscul De asemenea traducerea lasă pe alocuri

de a greşi, în timp ce Florovsky face mai de dorit. E clar că suntem în faţa unei lucrări
degrabă diagnoze pertinente. cato-lice, scrise de un catolic latin (de
Dintre concluziile autorului amintim origine portu-gheză) într-o limbă de origine
că eforturile de reînnoire ale teologiei ruse au latină (spaniolă), dar nu este clar de ce
fost de un real folos atât pentru Orient cât şi traducătoare preia voca-bularul latin şi
pentru Occident, iar abordările ortodoxe au încearcă să îl înlocuiască pe cel specific
fost mult mai bine făcute şi expuse decât ortodox. Era de preferat să vedem anu-mite
în secolele precedente. Secolul al XX-lea a note de subsol care să ne lămurească de ce
4
fost fără doar şi poate un secol eclesiologic, sunt preferaţi termenii de sacramente,
de îmbogăţire a teologiilor prin diversitate minister, ministeriu, ministerul comun,
şi de deschidere a unora faţă de ceilalţi. ministru determinat (p. 134), catolică
Modul în care este gândită şi scrisă romană (p.136), sacerdoţiul ministerial (p.
această lucrare e exemplar, cel puţin din 141), sacerdoţiul comun (p. 151), devoţiune
punct de ve-dere metodologic. Probabil, (p. 217), funcţia magisterială a epis-
dacă lucrarea s-ar fi rezumat doar la copatului (p. 227), sacrament sobornicesc (p.
prezentarea eclesiologiei celor doi ar fi fost 271) etc (care îngreunează lectura şi
seacă şi neatractivă. Autorul, însă, nu înţelegerea textu-lui), în locul celor de Sfinte
evidenţiază doar complementaritatea şi Taine, preot, preoţie, preoţie universală,
speci-ficitatea ideilor bulgakoviene şi romano-catolică, slujire preo-ţească, preoţie
florovskiene, ci rolul pe care aceştia l-au sacramentală etc. consacraţi în limbajul
avut în dezvoltarea eclesiologică apuseană teologic de specialitate?
şi orientală a veacului trecut, ceea ce este un Dincolo de posibilele inconveniente,
plus incontestabil. e cert că suntem în faţa unei lucrări
Dincolo de evidenta valoare a importante pentru studiul eclesiologiei şi a
cercetării semnalăm o posibilă eroare cu gândirii a două figuri marcante ale teologie
privire la titlul cărţii: Două viziuni ortodoxe universale Bulgakov şi Florovsky. În mod
cu privire la Biserică: Bulgakov şi evident e o carte inedită pentru spaţiul
Florovsky. Textul subliniat este practic cel teologic românesc, şi nu numai, asupra
care ridică câteva semne de întrebare. De căreia ar merita să se insiste şi eventual să se
vreme ce ştim că sistemul sofiologic bulga- întreprindă nişte studii de aprofundare.
kovian, în care se încadrează şi eclesiologia,
nu este recunoscut ca fiind ortodox (două
Sinoade l-au condamnat drept eretic şi nu
are recunoaş-
terea nici unei Biserici Ortodoxe) în ce
LIVIU VIDICAN-MANCI
măsură îl mai putem numi ortodox? 4
4
Aceşti termeni nu au sensurile semnatice din limbile
de origine, ceea ce nu îndreptăţeşte folosirea lor.

298