Un loc de care n-o sa uit

-Michelle Baudelaire!
Imi aud numele dupa care ma indrept spre cortul verede inchis,
unde erau cei raniti. Intru in el cu inima slabita, cand o vad pe mama
asezata in genunchi langa primul pat. Pe el zace tatal meu. Chipul sau
palid este plin de vantai, iar de pe degetele sale se scurg pictauri sange.
Este mort. In acest moment, revolutia incepe cu adevarat pentru mine.
Urma ca de acum , sa fiu doar eu cu mama si fratele meu in mica
noastra casuta facuta din chirpici. Tata era singurul care ne tinea familia
pe picioare, dar acum ca acesta a murit, linistea va pune stapanire pe
casa. Poate ca va intrebati cum a murit tatal meu..ei bine a fost impuscat
in timpul revolutiei de un soldat ce credea ca este un fugar din Marea
Britanie. Nu stiu si nici nu vreau sa stiu ce se va intampla cu acel soldat
dar sper ca tot ce este mai rau sa se lase asupra lui.
Acum, am de gand sa ma focusez mai mult pe mine si sa incerc sa
uit aceasta moarte. Dupa cum bine stiti sau nu stiti, din totdeauna mi-a
placut sa ajut oameni, iar cand voi devein adult imi doresc sa fiu medic
chiar aici in Paris. Mmm.. Doamna doctor Baudelarie, suna asa bine dar
pana acolo mai este mult. Sper sa trec cu bine peste aceasta perioada
destul de grea. Mama va trbui sa munceasca mai mult iar eu va trebui sa
stau mai mult acasa impreuna cu fratele meu Marcel, despre care nu v-
am spus prea multe. El este mai mic ca mine cu 3 ani deci are 10 ani.
Din pacate el nu merge la scoala, ceea ce inseamna ca de educatia lui ne
ocupam noi, mai precis, se ocupa tatal meu care a fost profesor cu multi
ani in urma. Acum era randul meu sa-l invat, ceea ce era destul de greu.
Probabil ca nu v-am mentionat pana acum dar noi faceam parte din
categoria de burghezi, dar nu aceia bogati, dar nici saraci, eram o familie
modesta dupa parerea mea. Mama este croitoreasa, face rochii sau
costume elegante pentru nobili, in general pentru cei bogati. In aceasta
perioada, balurile, carnavalele si alte evenimente de acest tip, s-au
imputinat. Ea doreste sa stranga bani pentru a ne putea intretine si pentru
a cumpara a bucata de teren de la nobili pentru a-l ingropa pe tatal
nostru. Acum, cimitirul de la noi din oras era plin de cei care piereau in
revolutie, fiind decapitati sau torturati pana la moarte.
Trecu o saptamana de la incident, mama inca lucreaza zi si noapte
iar eu am apucat sa merg doar de cateva ori la scoala, mai exact de 2 ori.
Mama a apucat sa treaca doar o data pe acasa aducandu mi o rochita
bleu-marin dintr-un material mat cu volanase. Este una dintre cele mai
frumoase rochii pe care le-am avut vreodata. Trecura inca 3 zile, pe sub
usa de la intare se strecoara un mesaj, este de la un soldat. Sunt foarte
speriata si nu stiu daca sa citesc acum acel mesaj sau sa ii arat si mamei.
Din fericire sau din pacate aleg sa deschid plicul singura. Pe ea este scris
cu litere italice:

“ Draga familia Baudelaire,

Va anuntam de la curte, ca mama
dumneavoastra, Melody Baudelaire, s-a stins
din viata astazi in jurul pranzului la etelierul ei.
Aceasta a fost gasita impuscata in brat si piept
de catre unul dintre soldatii nostri.
V-as ruga ca pana la sfarsitul sapamanii, tu
si fratele tau sa va faceti prezenta la palat
pentru a stabili unde veti fi trimisi. Cinva va
trebui sa aiba grija de voi “
Cu drag, regele Ludovic
Termin de citit aceasta scrisoare, am simt cum tot cerul imi pica in
cap. Cum ar trebui sa ii spun lui Marcel ca acum suntem doar noi doi pe
pamant? Cine va avea de acum grija de noi? Oare o familie de nobili?
Totul incepea sa devina din ce in ce mai greu.
Cand sa bag inapoi scrisoarea, din ea cazura un teanc de banuti, iar
intre ei era o bucata de harie pe care scria: Fugiti! Sa nu acceptati
cererea regelui. Urmeza sa mor dar voi veti afla d-abia peste 3
zile. Acesta ma va omori in atelier in jurul pranzului. Va va obliga
sa va prezentati la palat pentru a fi luati in grija unei familii de
nobili. Tot ce vor ei este terenul nostrum, asa ca va vor trimite la
acei nobili si veti sfarsi la fel ca mine, dar nu uitati….
Aici s-a oprit biletul. Hotarata urc doua cate doua scarile casutei cu
lacrimile curgandu-mi pe obraji si deschis camera in care se afla Marcel.
Speriat ma intreba:
-Michelle, de ce plangi? Ce se intampla?
- Mama, Marcel…Mama a murit..
Pe chipul sau se strecoara siroaie de lacrimi. Sta incremenit de un
timp si veni sa ma stranga tare in brate. Ii pup crestetul mic. Urmeza sa
ne facem planul de plecare.
Acum doua zile primim din nou o scrisoare in care ni se cere sa ne
facem prezenta la palat dar am ignorat-o. Intre timp planul de plecare era
gata. Plecam in Anglia. Unul dintre vasele sale va opri maine in port iar
eu si Marcel ne vom strecura sub punte. Drumul dureaza 3 zile asa ca
ne-am pregatit de acum bagajul. Maine este ziua plecarii.
Este dimineata, si urmeaza sa plecam. Mananc pe fuga un corn
simplu si beau o cana de lapte proaspa si infuleca Marcel o banana.
Restul pastram pentru calatorie. Pentru ultima oara m-am asigurat ca
avem tot ce ne trebuie. Printre haine vad si poaza cu mine, mama, tata si
fratele meu, dar stiu ca asta ma poate distrage asa ca am bagat-o inapoi
si pornesc la drum cu fratele meu.
 Suntem sub punte, este cam frig si intuneric dar ne vom descurca.
Echipajul a urcat inapoi pe barca iar acum ne indreptam spre Anglia.
Desi stiu ca nici acolo lucrurile nu merg prea bine, macar nu vom fi
prinsi si omorati.
Cele 3 zile au trecut, iar acum suntem pe terenul Angliei. Nu stiu
unde ne vom duce sau ce se va intampla cu noi. Marcel zari in fata un
pod iar langa acesta era un cort. Luam bagajul si ne indreptam spre el.
Cortul este unul verde destul de mic, pentru doi oameni ca mine si
Marcel. Cand ajung langa el este acoperit cu un cearceaf alb. Il dau la o
parte. Este gol. Marcel intra in el si isi pune micul sau bagaj, iar acum
urmeza sa intru si eu. Urma sa dormim aici cateva zile, pana cand vom
gasi un loc sigur in care sa stam.
O saptamana a trecut si nici macar nu stiu cum. Nu prea am iesit
din cort. Riscam sa fim vazuti si chiar executati. Pe langa cort a trecut
cineva. O umbra slaba dadea tarcoale micului nostru adapost, pana cand
se aseza la intrare. O mana ridica cearceaful de pe cort. Pare sa fi o
nobila, stiti voi acei oameni cu bani. Are o rochie umflata si pe buze este
data cu un ruj foarte aprins. Se uita nedumerita la noi si ne intreaba ce
cautam aici. Ii explic totul, incercand sa nu plang. Pare foarte afecata de
povestea noastra, dupa parerea mea. Acum era randul ei sa vorbeasca, o
chema Melody, ce pe mama mea, Melody Carter si era nobila. Desi are
tot ce isi doreste, ii lipseste o familie. O tacere se lasa, dar Melody o
sparge si ne intreba daca am dori sa locuim cu ea. Nu putem refuza asa
oportunitate mai ales ca suntem aici singuri de ceva timp, asa ca
incuvintez din cap si il iau pe Marcel de mana si plecam.
Doamna Carter are o casa mare cu 2 etaje si frumos decorate. Ne
conduce pana sus si ne roaga sa intram intr-o camera. Tot in ea sclipeste,
are un pat alb din lemn si mobile la fel. Totul arata ca intr-un vis.
Aparent, de acum vom fi sub grija doameni Carter pana cand totul se va
linisti.
 Este anul 1799. Revolutia a luat sfarsit, acum am 23 de ani si da,
am devenit medic, in Anglia. Doamna Carter a avut si inca are grija de
mine si de fratele meu Marcel, noi suntem copiii ei, iar ea este mama
noastra si ii sunt vesnic recunoscatori ca ne-a protejat.