MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

SERVICIUL DE PROTOCOL DIPLOMATIC

VERIFICAT
ELABORAT
Chisinau-2020
Cuprins
SERVICIUL DE PROTOCOL DIPLOMATIC 2
Protocolul diplomatic şi eticheta 2
Corespondenţa şi documentele diplomatice 4

1
 SERVICIUL DE PROTOCOL DIPLOMATIC

O condiţie importantă în organizarea serviciului diplomatic este respectarea strictă a unor reguli,
norme, tradiţii şi convenienţe constituite de-a lungul istoriei şi general acceptate în practica internaţională
care, în totalitatea lor, poartă denumirea de protocol diplomatic. Protocolul diplomatic este un instrument
politic al diplomaţiei, iar de profesionalismul activităţii diplomatice depinde prestigiul statului.
Încă în antichitate, o importanţă majoră se acorda respectării protocolului diplomatic. La etapa
contemporană, civilizaţia se confruntă cu schimbări şi transformări complexe, controversate şi profunde. În
perioada de tranziţie, relaţiile sociale, funcţiile şi scopurile statelor sunt supuse unor schimbări rapide. Toate
acestea impun protocolului diplomatic o sarcină dificilă, şi anume, elaborarea unor concluzii şi recomandări
adecvate realităţilor vieţii. Această problemă se profilează deosebit de acut în cadrul tinerelor state, ce s-au
constituit în urma colapsului Uniunii Sovietice. Serviciile lor naţionale de protocol funcţionează în baza
regulilor de comunicare existente între reprezentanţii diferitelor ţări ce se ocupă cu organizarea evenimentelor
şi întreţinerea contactelor atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Ele sunt elaborate în procesul dezvoltării
relaţiilor internaţionale, ţinându-se cont de specificul naţional al protocolului diplomatic.
Practica protocolară a Republicii Moldova este bazată, de asemenea, pe respectarea normelor general
acceptate ale ceremonialului, etichetei şi curtoaziei internaţionale. Direcţiile de aplicare a protocolului
diplomatic sunt o dovadă a faptului că astăzi, practic, nici o activitate diplomatică a vreunui stat, inclusiv cea a
Republicii Moldova, nu se desfăşoară fără a fi guvernată de reguli protocolare. Acestea comunică, în primul
rând, celorlalţi actori ai „spectacolului” internaţional despre poziţia şi gradul de evoluţie şi dezvoltare
diplomatică a statului. Recunoaşterea unui nou stat, stabilirea relaţiilor diplomatice, numirea şefilor
reprezentanţelor diplomatice, ducerea tratativelor diplomatice, semnarea acordurilor internaţionale şi multe
altele sunt activităţi în care protocolul diplomatic este mai mult ca prezent. Toate acestea comunică despre
marea însemnătate pe care o joacă astăzi normele protocolare şi ceremonialul diplomatic, în funcţie de care se
poate stabili cu uşurinţă poziţia unui stat în comunitatea internaţională.
1. Protocolul diplomatic şi eticheta.
2. Corespondenţa şi documentele diplomatice.
3. Practica protocolară în Republica Moldova.

Protocolul diplomatic şi eticheta

În cadrul diplomaţiei moderne, protocolul diplomatic apare ca un mijloc de menţinere a relaţiilor

oficiale dintre state şi alte subiecte ale dreptului internaţional, în scopul realizării obiectivelor politicii externe
prin mijloace paşnice.
Etimologia termenului protocol denotă că originile sale provin de la cuvântul grecesc protokollon:
protos – primul, kolla – lipici, problemă, contact. În Imperiul Bizantin, protocol era numită prima parte a
documentului redactat în termeni solemni, în care se enumerau listele participanţilor. În perioada Evului
mediu, cuvântul protocol însemna totalitatea normelor de documentare şi arhivare. Mai târziu, acest termen a
început a fi folosit în serviciul diplomatic [11, p.17].
În literatura de specialitate occidentală şi rusă există diverse definiţii ale protocolului diplomatic.
Cercetătorul rus [Link], autorul lucrării Protocolul diplomatic şi practica diplomatică, consideră că
„...protocolul diplomatic constituie o formă a acţiunii politice externe preluată de stat, prin reprezentanţa
acestuia sau reprezentantul său”. Prin această definiţie, autorul identifică sensul politic şi semnificaţia
protocolului politic.
Aceeaşi abordare a protocolului este prezentată de profesorul rus [Link], care menţionează că
„protocolul nu reprezintă doar un set de reguli internaţionale de curtoazie şi norme de ceremonial dezvoltate
de-a lungul secolelor, dar constituie, de asemenea, şi un important instrument politic de menţinere a relaţiilor
dintre state. Protocolul diplomatic constituie baza de funcţionare a relaţiilor interstatale. Respectarea normelor
de protocol diplomatic asigură o eficienţă înaltă la stabilirea contactelor în cadrul cooperării economico-
internaţionale”.

2
 Diplomaţii occidentali John Wood şi Jeannes Serres, în lucrarea Protocolul şi ceremonialul
diplomatic, prezintă următoarea definiţie: 100 „Protocolul este un set de reguli de conduită pentru
reprezentanţii guvernelor în cadrul diferitelor ocazii oficiale şi neoficiale”.
Cea mai succintă definiţie a protocolului diplomatic este expusă de cercetătorul belarus [Link]:
„Protocolul este un set de reguli, în conformitate cu care fiecare ţară reglementează organizarea diverselor
ceremonii diplomatice” [11, p.17].
Diplomatul român [Link] consideră că protocolul este cel ce stabileşte ansamblul regulilor, al
normelor în materie de ceremonie, pentru manifestările oficiale, indicând, totodată, uzanţele ce trebuie
respectate în relaţiile interpersonale şi în viaţa socială [1, p.13-14].
O parte integrantă a protocolului diplomatic este eticheta şi ceremonialul diplomatic. Protocolul
diplomatic este „expresia bunelor maniere în relaţiile dintre naţiuni”, iar eticheta diplomatică1 constituie
normele de conduită pentru persoanele oficiale, în timpul diverselor evenimente publice, nu numai cu caracter
oficial, ci şi în relaţiile interpersonale.
Baza normelor de etichetă diplomatică o constituie respectarea strictă şi absolută a tradiţiilor şi
regulilor statului-gazdă, precum şi a legislaţiei în vigoare. De fapt, eticheta diplomatică suplineşte regulile de
etichetă ordinară, care se extind şi asupra diplomaţilor.
Ceremonialul (de la lat. caerimonia – veneraţie, rit religios) poate fi definit ca o componentă strict
reglementată a protocolului, un act oficial solemn care se desfăşoară conform unei proceduri rigide.
Protocolul este o categorie istorică, care nu a fost inventată de o ţară sau un grup de diplomaţi. Acesta
este rezultatul unui dialog de secole între ţări şi popoare, o acumulare şi o selecţie nesfârşită de repetare a
normelor de conduită, care asigură menţinerea comunicării şi a relaţiilor. La baza practicii protocolare
internaţionale, până la mijlocul secolului XX, a stat rezoluţia Congresului de la Viena, din 19 martie 1815,
care rezuma consecinţele războaielor napoleoniene. La 18 aprilie 1961, la Viena a fost semnată Convenţia
privind relaţiile diplomatice. Această Convenţie reglementează până în prezent problemele de practică
diplomatică, inclusiv protocolul diplomatic.
Regulile de protocol diplomatic sunt bazate pe normele internaţionale de curtoazie. În baza
respectăriii normelor de protocol internaţional are loc recunoaşterea unor noi state, se stabilesc relaţii
diplomatice, sunt numiţi şefii misiunilor diplomatice, se prezintă scrisorile de acreditare şi de rechemare, se
efectuează corespondenţa diplomatică, se desfăşoară recepţii diplomatice, au loc discuţii şi negocieri, se
efectuează vizite diplomatice, sunt transmise felicitări cu diferite ocazii, se exprimă condoleanţe etc.
În activitatea diplomatică se ţine cont, de asemenea, şi de specificul naţional de protocol diplomatic,
care este constituit din tradiţiile, cutumele naţionale şi eticheta internaţională. În ţara noastră, de exemplu, la
fel ca în multe alte ţări din întreaga lume, oaspeţii de onoare sunt întâmpinaţi cu pâine şi sare şi un pahar de
vin. În India, există o tradiţie de a-i pune invitatului de onoare o coroană de flori. În Indonezia, pe insula Bali,
oaspeţii sunt purificaţi de prezenţa „spiritelor rele”. În Turcia, oaspeţii sunt invitaţi să-şi petreacă timpul în
saună, care are semnificaţia unui club.
Aşadar, în activitatea sa, serviciile protocolare ţin cont atât de normele internaţionale de protocol, cât
şi de caracteristicile naţionale ale fiecărui stat. Cercetătorul belarus [Link] a determinat unele trăsături
generale, caracteristice protocolului diplomatic cum ar fi [9, p.8-10]:
- normele de protocol sunt condiţionate istoric;
- normele de protocol diplomatic au un caracter internaţional, deoarece se bazează pe recunoaşterea
reciprocă a suveranităţii naţionale, egalităţii, integrităţii teritoriale, neamestecul în treburile interne ale altui
stat;
- unele norme de protocol au putere juridică, exprimată prin actele juridice internaţionale. Totodată,
cea mai mare parte a normelor s-au constituit în baza tradiţiilor internaţionale de curtoazie şi au un caracter
tacit;
- respectarea normelor de protocol se bazează pe principiul reciprocităţii;
- protocolul permite a demonstra respectul faţă de alte state, fără a leza propriul său prestigiu,
demnitatea şi identitatea naţională. Astfel, constatăm că protocolul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu
de reguli, norme, tradiţii şi convenienţe care urmează a fi respectate de şefii de stat şi de guvern, de
reprezentanţii ministerelor afacerilor externe, misiunilor diplomatice şi de oficialii guvernamentali în
comunicarea internaţională.

3
 Corespondenţa şi documentele diplomatice

Corespondenţa diplomatică reprezintă corespondenţa statului, guvernului, ministerelor afacerilor

externe cu statele străine, reprezentanţii diplomatici ai acestor state, organizaţii internaţionale, precum şi
corespondenţa misiunilor diplomatice între ele. Toate documentele de corespondenţă diplomatică au caracter
oficial.
Documentele diplomatice pot fi convenţional clasificate în documente interne şi documente prin care
se menţin relaţiile oficiale scrise. Drept forme tradiţionale de documente diplomatice putem considera
următoarele: nota personală şi nota verbală, memorandumul şi aidemémoire-ul, scrisorile personale cu
caracter semioficial, corespondenţa dintre şefii de state, de guverne, ministere de externe, alte ministere şi
agenţii ce exercită funcţii reprezentative.
Merită a fi menţionate şi formele noi de documente diplomatice care, spre deosebire de cele
tradiţionale, nu au o formă strict determinată. Din această categorie fac parte declaraţiile şefilor de stat, de
guvern, a ministerelor afacerilor externe, comunicatele, mesajele, declaraţiile comune.
În continuare, vom analiza tipurile de documente diplomatice cele mai frecvent utilizate.
Nota personală este utilizată pentru a prezenta o informaţie cu caracter oficial ce ţine de diverse
evenimente semnificative. De exemplu, o notă personală este expediată cu prilejul unei sărbători naţionale,
evenimentor personale ale şefului statului, şefului de guvern ş.a., exprimării condoleanţelor, pe altă materie de
protocol.
Nota personală are următoarele trăsături specifice:
- se formulează din numele persoanei care semnează documentul;
- începe cu referire la persoana căreia i se adresează, de exemplu, „Domnule Ministru”;
- se încheie cu o formulă de curtoazie în care autorul îşi exprimă respectul său, de exemplu: „Vă rog
să primiţi, Domnule Ministru, asigurarea înaltei mele consideraţii”;
- se imprimă pe hârtie cu antet;
- numărul de înregistrare pe original, de regulă, nu se indică;
- în colţul din dreapta, sus, se indică denumirea oraşului din care se expediază şi data expedierii;
- în coltul din stânga, jos, a primei pagini se indică adresa destinatarului, cu iniţialele, numele complet
şi funcţia oficială a destinatarului; - semnătura personală a expediatorului.
Nota verbală (verbal note) reprezintă cel mai utilizat document din cadrul corespondenţei
diplomatice. Notele verbale asigură menţinerea contactelor oficiale dintre ministerele afacerilor externe şi
ambasade. La formularea unei note verbale se ţine cont de tradiţiile existente şi practica curentă.
Specificul unei note verbale constă în următoarele:
- este scrisă impersonal, adică de la persoana a treia; se formulează în numele ambasadei sau a
Ministerului Afacerilor Externe;
- se folosesc formule de curtoazie atât în introducere, cât şi în încheiere; - conţine un mesaj însoţit de
un compliment, de exemplu, „Ambasada Republicii Moldova îi prezintă complimentele sale Ministerului
Afacerilor Externe a ........şi are onoarea de a-i comunica....”;
- complimentele sunt excluse din notele verbale care conţin o declaraţie de doliu în ţară sau în care se
exprimă condoleanţe, precum şi în notele de protest în legătură cu acţiunile neautorizate care ar putea afecta
prestigiul statului;
- se imprimă pe hârtie cu antet;
- are un număr de înregistrare, data întocmirii şi sigiliul Ministerului Afacerilor Externe sau a
ambasadei. Imprimarea sigiliului apare la sfârşitul notei, unde se indică şi data expedierii;
- se înmânează personal sau prin curier;
- nu se semnează, dar, de regulă, conţine iniţialele persoanei care a formulat-o.
În activitatea diplomatică se practică şi adresarea notei colective, notei simultane sau identice şi
notei circulare.

4
 Nota colectivă este o notă formulată în numele întregului corp diplomatic sau al unui grup de
ambasade, ce exprimă punctul de vedere comun al acestora. Această notă poate fi interpretată ca un demers
colectiv, o încercare de a face presiuni, ceea ce poate provoca o reacţie negativă de răspuns.
Nota identică este o notă prin intermediul căreia se aduce la cunoştinţa unui stat hotărârile comune
ale unor state cu privire la o anumită problemă sau se informează despre întreprinderea unor măsuri
corespunzătoare.
Nota circulară (circular nota) este o notă adresată simultan mai multor state sau misiuni diplomatice
străine, acreditate în ţara respectivă, pentru a le aduce la cunoştinţă o dispoziţie legală, o măsură protocolară
sau un alt fapt ce trebuie cunoscut de către misiunile diplomatice.
Memorandumul reprezintă un document, în care se examinează aspectul factologic al problemei, se
analizează dispoziţiile corespunzătoare. Memorandumul se înmânează personal sau se expediază cu o notă
verbală sau personală.
Memorandumul are următoarele trăsături specifice:
- se imprimă pe hârtie cu antet, nesemnat;
- nu conţine complimente şi adresări;
- în partea de sus a textului se imprimă denumirea: „Memorandum”1 ;
- sigiliul şi numărul de înregistrare nu se indică, dar numai locul şi data expedierii;
- după volum, poate conţine mai multe pagini de text.
O formă impersonală a memorandumului este non papier (document inexistent) care reprezintă un tip
de document frecvent utilizat în activitatea diplomatică, o scurtă notă în care se descrie esenţa problemei.
Aide-mémoire-ul reprezintă prin sine înscrierea conversaţiilor orale, în care se explică anumite
acţiuni sau poate conţine propuneri sau o viziune asupra unei probleme.
Aide-mémoire-ul are următoarele caracteristici:
- se înmânează personal, după o declaraţie orală sau după solicitare, cu scopul de a consolida
declaraţiile făcute, însă poate fi expediat şi prin curier;
- este scris impersonal, cu utilizarea expresiilor de genul: „se iniţiază o cerere”, „trebuie să
constatăm”, „vă informăm”;
- nu conţine adresări, nici complimente;
- se imprimă pe hârtie obişnuită;
- în partea de sus a textului se imprimă inscripţia: „Aide-mémoire”;
- se indică doar locul şi data expedierii.
Aide-mémoire-ul poate apărea în două forme. În forma clasică a aide-mémoire-ului se imprimă
inscripţia «Aide-mémoire», la sfârşit se indică data, dar nu se specifică adresa, lipseşte semnătura şi ştampila.
Există, de asemenea, o formă mai puţin formală decât aidemémoire-ul care se numeşte Coala de hârtie (bout
de papier), în care textul apare fără titlu, dată şi semnătură, ce permite în caz de necesitate a nega originea ei.
Scrisorile personale cu caracter semioficial se adresează persoanelor oficiale cunoscute, când este
necesară cooperarea într-o anumită problemă şi, din anumite cauze, expedierea unei note verbale nu este
posibilă. De asemenea, se utilizează în scopul felicitării cu evenimente personale şi de familie, în cazurile de
doliu. Ele contribuie la stabilirea şi extinderea relaţiilor.
Scrisorile personale cu caracter semioficial pot avea următoarele trăsături specifice:
- se imprimă pe hârtie obişnuită, uneori se utilizează un formular cu inscripţia în colţul de sus, din
stânga, a numelui şi prenumelui expeditorului;
- la începutul scrisorii se folosesc formule de curtoazie, iar în final complimente; - numărul de
înregistrare lipseşte, dar se indică data şi semnătura expeditorului;
- e de preferat să fie scrise de mână;
- adresa se indică pe plic.
Totodată, documentele diplomatice sunt întocmite în conformitate cu nişte reguli general şi universal
acceptate cum ar fi:
- este necesar să se respecte meticulos cerinţele de etichetă.
Documentul diplomatic trebuie să aibă un aspect impecabil, hârtia fiind de calitate superioară.
Important este alegerea corectă a tipului documentului, în fiecare caz concret. Există o regulă generală de
protocol, în conformitate cu care la notele verbale se răspunde cu o notă verbală, la o scrisoare personală – cu
o scrisoare personală. Într-o scrisoare, cu semnătura expeditorului, este considerat nepoliticos să se răspundă
cu o scrisoare cu numele tipărit. Documentul diplomatic necesită un răspuns.
Dacă nu există nici un motiv, răspunsul urmează neîntârziat;

5
 - formularea trebuie să fie clară, corectă în adresa destinatarului, fără greşeli gramaticale, fără
ambiguităţi, nu se admit abrevierile, sunt binevenite formulele de curtoazie, chiar dacă documentul are un
conţinut neplăcut;
- documentul este scris în limba de circulaţie a ţării destinatarului, în conformitate cu practica
existentă; - se ţine cont de metodele şi timpul de predare.

Bibliografie:
1. Manciur E. Protocol instituţional. – Bucureşti: [Link], 2003.
2. Planul de dezvoltare instituţională pentru anii 2009–2011. – Chişinău: MAE IE, 2008, p.5.
[Электронный ресурс]. – URL: http:// [Link]/img/docs/planul-de-dezvoltare-institutionala-2009-
[Link] accesat 21. 04. 2009.
3. Tărîţă O. Tratat de protocol şi comportament civilizat. Studiu teoretico-aplicativ. – Chişinău: Bons
Offices, 2007.
4. Борунков А. Ф. Дипломатический протокол в России. – Москва: Международные отношения,
1999.