,,Floare albastră”

de Mihai Eminescu
-Eseu-

 CONTEXT

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani - d. 15 iunie 1889, Bucureşti)

a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de critica literară postumă drept cea
mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismul
european de secol XVIII şi XIX, şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa
aparţinând unui romantism literar relativ întârziat. Poetul avea o bună educaţie
filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii
sale.
Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani
prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi
farmecul limbajului .
Poemul “Floare albastră”, scris în 1872 și publicat în 1873 în revista
“Convorbiri literare”, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe,
menit să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul. Este una din
creatiile ,,cheie” ale eroticii eminesciene, oferind posibilitatea de întelegere a modului
în care poetul a asimilat influenţele romantismului.
,,Floare albastră” depăşeste tema dragostei, evocând condiţia creatorului, absolutul.

 IPOTEZA

Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, “Floare albastră”
poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

 FORMULAREA ARGUMENTELOR

o Incadrarea in curent literar si in specie literara

Perspectiva narativă
Poezia “Floare albastră”, ca specie literară este o eglogă (idilă cu dialog) şi aparţine
liricii peisagiste şi erotice, care prezintă iubirea într-un cadru rustic, fiind ilustrată prin

1
imagini artistice şi figuri de stil, tablouri din natură şi puternice trăiri interioare ,
cu predilecţie sentimente de dragoste.
Poemul pune în prim plan dezvoltarea motivului poetic al „florii albastre”, intalnit
la romanticii europeni (Novalis) dar într-o viziune lirică proprie, romantică, pusă în
evidenţă de temă, de motivele literare şi de o asociere a mai multor specii: poemul
filozofic (meditație),, idila şi elegia.

 ARGUMENTARE

o Tema
Poezia romantică “Floare albastră” face parte din tema iubirii ce apare în corelație
cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufletești ale eului. Dar spre dosebire
de alte poezii erotice, această creaţie cuprinde şi idei filozofice. Tema romantică reflectă
aspiraţia poetului spre iubirea ideală, un proiect erotic esuat din cauza ca sinele liric nu
se lasa amagit de sentimentul uman, firesc,ci tinde spre perfecţiune. O iubire proiectata
in absolut nu se poate împlini, si-i induce eului poetic un scepticism amar, exprimat in
ultimul vers al poeziei: "Totuşi este trist în lume".
Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinta
de a atinge absolutul in iubire si amaraciunea pentru imposibilitatea împlinirii cuplului
erotic.
o Semnificaţia titlului
Titlul poeziei este o metaforă simbol, un motiv romantic care este alcătuit din două
sintagme “floare”, reprezentând efemeritatea, delicateţea ,gingasia, frumusetea , dar şi
nostalgia nesfârşitului sau femeia ideală şi “albastru” sugerand infinitul cosmic,
depărtarile mării şi ale cerului .

Titlul poeziei „Floare albastră” prezintă motivul “ florii albastre”, motiv romantic,
preluat de la germanul Novalis, semnificând împlinirea iubirii după moarte, cu speranta
realizarii cupului intr-o alta lume. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul
“florii albastre”sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei.

In romantismul eminescian, motivul “florii albastre” semnifica aspiratia spre iubirea

ideala posibila, proiectata in viitor, dar si imposibilitatea implinirii cuplului, idee

2
imbogatita de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua
lumi diferite, carora le apartin cei doi indragostiti.

O alta interpretare pe care critica romaneasca a dat-o acestui motiv literar este aceea
a credintei populare despre „florea de nu- mă- uita”, albastrul simbolizand infinitul
marii si al cerului, iar floarea ar putea semnifica fiinta care pastreaza in mintea si sufletul
său dorintele si amintirile iubirii.

o Elemente de compozitie in textul [Link] romantic/elemente de

recurenta
Simbolul florii albastre dobândește la Eminescu valoare polisemantică: aspirație
spre fericire prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a iubirii ca mister
al vieții, opoziție ireductibilă între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a ideilor,
a cunoașterii absolute. În creația eminesciană albastrul este culoarea infinitului, a
marilor depărtări, a idealului, iar floarea simbolizează viața, ființa păstrătoare
a dorințelor dezvăluite ca vrajă.
o Relatii de opozitie
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziții: eternitate/moarte;
temporalitate/viață; masculin/feminin; detașare apolinică/trăire dionisiacă;
abstract/concret; vis/realitate; aproape/departe; atunci/acum.
Compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt
confruntarea a două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: lumea abstracției și a
cunoașterii absolute, infinite – lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre. Celor două
lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale
(geniul – făptura terestră).
o Relatii de simetrie
Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care
exprimă termenii antinomici (lumea lui – lumea ei), punctat de cele două reflecții
ulterioare ale bărbatului. Monologul fetei ia în primele trei strofe, forma reproșului și
conține simbolurile eternității-morții configurând imaginea lumii reci a ideilor abstracte.

3
 Poezia este alcatuită din patru secvente lirice, două ilustrând monologul liric al
iubitei, iar celelalte două ,monologul lirico-filozofic al poetului, imbinand lirismul
subiectiv cu cel obiectiv.
Incipitul este o interogaţie retorica a iubitei, adresată bărbatului visător, "cufundat în
stele" si in « ceruri nalte ».
Femeia este o copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un
contemplativ, sedus de dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice. Aparent
numai, un joc săgalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anunţând încă de pe acum,
poemul Luceafarul. În această mică piesă lirică se confundă două moduri diferite de a
concepe viaţa.

Prima secvenţă poetica (primele trei strofe) exprimă reprosul iubitei sub forma unui
monolog,apoi, printr-o provocare seducatore, il avertizeaza asupra pericolului
[Link] situeaza barbatul într-o lume superioară, o lume metafizică, printr-o
adresare directa, el fiind "cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte", conturandu-
se ,astfel, portretul omului de geniu. Ghilimelele care delimiteaza primele trei strofe
evidentiaza vorbirea directa si proiecteaza monologul femeii intr-o amintire, conferind
poeziei profunde idei filozofice privitoare la legile tainice care guverneaza Universul,
generand in sufletul poetului melancolie, tristete, nelinisti spirituale , pana la nefericire.
El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce trimit catre
cultura si cunoastere: istoria -"câmpiile Asire", măreţia si tainele lumii - "Piramidele-
nvechite"; geneza Universului-"întunecata mare", ca sugerare a înălţimii spirituale la care
simte şi gândeşte geniul. Iubita il cheamă în lumea reală, îndemnandu-l să abandoneze
idealurile abstracte şi-i ofera in schimb fericirea terestră: "Nu căta în departare/
Fericirea ta, iubite!".
Avertismentul final, deși este rostit pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea
umană se realizează doar prin iubire. Izolarea, singurătatea, aspirația spre cunoașterea
absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului.
Lirismul subiectiv din acesata secventa atesta prezenta eului liric prin adresarea
directa a fetei, care ar dori ca iubitul sa apartina lumii obisnuite si sa-si gaseasca fericirea
alaturi de ea. Marcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă
„sufletul vieții mele”, de vocativul “ iubite” si de vorbele si pronumele la persoana a II-a
singular: “ te-ai cufundat”, “ai uita”, “gramadesti”, “nu cata”, “te”, “ta”.

4
    Secvenţa a doua (strofa a patra) ilutreaza monologul liric al eului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale abstracte, prevestind finalul
poeziei. Iubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul", se
desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banala, acest fel de
atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-am zis nimica".
Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-gramaticale ale eului, verbe și
pronume la persoana I singular: „eu”, „am râs”, „n-am zis””-mi”.
    A treia secvenţă poetică (strofele 5-12) monologul liric al fetei, începe printr-o
chemare a iubitului în mijlocul naturii "-Hai în codrul cu verdeaţă”. Refacerea cuplului
adamic (iubirea paradisiacă) necesită un spaţiu protector, paradis terestru şi un timp
sacru.
Categoria aproapelui se realizează la nivelul imaginarului poetic din elementele
contingentului care compun un cadru ideal, un spaţiu idilic. Cadrul natural se realizează
prin motive romantice specifice liricii eminesciene -codrul, izvorul, văile, stâncile,
prăpăstiile, care sunt în armonie desăvârşită cu emotiile îndragostitilor. Natura de început
de lume, spaţiu nealterat de prezenţa umană, cu atributele sălbăticiei în viziune romantică
“Stânca stă sa se prăvale/ În prapastia mareaţă.", asociază imagini vizuale şi
auditive: „Und-iz-uoare plâng în vale". Natura umanizata vibreaza afectiv impreuna cu
cei doi tineri, ipostaza accentuata de personificarea izvoarelor care « plang in vale ».
Natura ocrotitoare a cuplului adamic: „Acolo-n ochi de pădure/ [...]/ Vom şedea în foi de
mure" are atributele spaţiului sacru, prin sugestia centrului („ochi de pădure", „bolta
cea senină") şi componenta axială, cu simbolul trestiei („trestia cea lină). Idealul de
iubire se proiectează într-un paradis terestru. Abundenţa vegetaţiei şi regimul diurn se
exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roşu, auriu. Căldura zilei de vară se află
în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită: „Şi de-a soarelui căldură/ Voi
fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ţi astup cu dansul gura". Femeia este
o apariţie de basm („de-aur părul), şăgalnică („Ş-apoi cine treabă are?"), senzual-
naivă („Eu pe-un fir de romanită/ Voi cerca de mă iubeşti) şi cu gesturi gingaşe („Dulce
netezindu-mi părul).
Chemarea la iubire organizează secvenţa poetică gradat, într-un ritual erotic
cu etapele: descrierea naturii umanizate, invitaţia în peisajul rustic şi intim, conversaţia
ludic-erotică, jocul erotic/ „încercarea" iubirii pe un fir de românită (natura ca martor al
iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de tandreţe, sărutul, îmbrăţişarea,
întoarcerea în sat, despărţirea.

5
 Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugerează, în corespondenţa iubire - natură,
trecerea de la peisajul intim - rustic (senzualitate şi seducţie) la peisajul feeric, cu
accentuarea intimităţii (sentiment împărtăşit/ cuplu arhetipal): „Pe cărare-n bolţi de
frunze,/ Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale,/ Dulci ca florile ascunse".

Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează
chemarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspiraţie spre
refacerea cuplului adamic, a perfecţiunii umane primordiale redate de mitul androginului.
In schimb, fiinţa poetică se află în ipostaza demonului, investit cu cunoaştere demonică,
în accepţie platoniciană, condamnat la singurătate şi la neputinţa de regăsire a paradisului
pierdut. Astfel idila Floare albastră face trecerea de la ipostaza paradisiaca a iubirii la
cea demonică din Inger şi demon sau Luceafărul.

    Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, fiind o provocare inocenta, gesturile
tandre, şoaptele, declaratiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de
veselie. Seductia, impreuna cu sarutul care consfinteste dragostea,se constituie într-un
adevărat ritual erotic: " Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-
un fir de romaniţă /Voi cerca de mă iubeşti.[…]// Ne-om da sarutari pe cale/ Dulci ca
florile ascunse. ».
De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi
emoţia întalnirii prin epitete cromatice: "Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur
părul".
    Ideea izolării cuplului de îndragostiţi de restul lumii, dorinta lor de intimitate, idee
întalnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton ton poznas si un
limbaj popular : "De mi-i da o sarutare/ Nime-n lume n-a s-o stie/ Căci va fi sub
pălarie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă ca-mi esti drag?".
    Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare:
"Mi-i tinea de subsuoara/ Te-oi ţinea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale".
Vorbirea populară („mi-i da”, „te-oi ținea”, „nime”, „ș-apoi”), limbajul familiar cu
alternarea persoanei I și a II-a a verbelor și a pronumelor, tonul șăgalnic dau chemării
impresia de sinceritate și prospețime juvenilă. Verbele la indicativ viitor („vom ședea”,
„voi cerca”) proiectează în viitor visul de iubire. Idila este de fapt o reverie.

6
 A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui
poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea
desavarsita a fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: "Ca un stâlp eu stam în
luna!", iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul pe care îl trăise,
în vis, indrăgostitul pentru o iubire ideală.

    Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, dar irealizabile, idee exprimată în ultima strofă
a poeziei:
"Şi te-ai dus dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră...
Totuşi este trist în lume!".

Trăirea dionisiacă, simbolizată de ipostaza feminină, este înlocuită de detaşarea

apolinică (ipostaza masculină) şi de asumarea sentimentului de tristeţe. Verbele la timpul
trecut (, „te-ai dus", „a murit) susţin decalajul temporal şi tonalitatea elegiacă.
Contrastul dintre vis şi realitate, ca şi incompatibilitatea dintre cele două lumi care o clipă
s-au întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în limitele lor sunt sugerate de versul
final, de o dulce tristeţe: „Totuşi este trist în lume”.

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucat cei doi indragostiti
aparţin unor lumi diferite : ea este o femeie frumoasa dar obisnuita, care se multumeste
cu iubirea telurica, iar el intruchipeaza omul de geniu, care aspira catre absolutul
sentimentului, catre fericirea ideala. În penultimul vers, repetiţia motivului poetic, cu
valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra", semnifică tânguirea, tristeţea şi
nefericirea eului liric pentru esecul realizarii cuplului, constituind in poezie un laitmotiv
( element de recurenţă).

Percepţia principiului masculin asupra femeii înregistrează mai multe trepte ale
cunoaşterii erotice, sugerate prin modificarea apelativelor/ a calificărilor acesteia, de
la „mititica" (iubirea ca joc), la „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce
floare" (asumarea iubirii-pasiune), la „dulce minune" (iubirea ca mister al vieţii) şi până
la chemarea nostalgică din final „Floare-albastră! floare-albastră!..." (idealul de iubire).

7
Trecerea de la concret la abstract se realizează stilistic prin trecerea de la epitet la
metaforă şi apoi la simbol.

o Limbajul si expresivitatea textului poetic

Expresivitatea poeziei este sustinuta de verbele aflate la timpul prezent, care
profileaza permanentizarea atitudinii de inaltare spirituala a geniului catre gravele
probleme ale Universului, conditie ce tinde sa se eternizeze:”gramadesti in a ta
gandire”, “nu cata in departare”.
o Registrul stilistic

Din punct de vedere stilistic, „Floare albastră” surprinde prin prospeţimea şi

naturaleţea limbajului, prin graţia exprimării. Aceste trăsături rezultă din valorificarea
extraordinar de rafinată a lexicului popular, a vorbirii ţărăneşti şi a fonetismelor
caracteristice graiului moldovenesc. Poetul foloseşte un limbaj familiar, expresii,
cuvinte, locuţiuni populare: « de mi-i da o sărutare », « ş-apoi cine treabă are »;
forme verbale de viitor : « mi-i da », « te-oi ţinea », « oi desface », « om da », care
amplaseaza povestea de dragoste in cadru rustic, intr-un viitor imaginar. Expresiile
populare :  »de nu m-ai uita inacalte”, « nime-n lume n-a s-o stie », « n-aib-o nime »,
« cui ce-i pasa » accentueaza idila pastorala dintre un flacau si o fata de la tara : »Pe
carare-n bolti de frunze/ Apucand spre sat in vale » .

Sugestia textului liric este ilustrata prin figurile semantice reprezentate de epitete
cromatice, « de-aur parul », « albastra, dulce floare » si metaforice : »mititica »,
« bolta cea senina », « trestia cea lina « , « prapastia mareata ».
Epitetul “dulce” defineste ambiguitatea stilistica bazata pe echivocul lexical in
comparatia “dulci ca florile ascunse” sau in metaforele “dulce minune”,“dulce floare”,
sugerand profunzimea iubirii, nazuinta neostoita a geniului de a atinge fericirea absoluta.
In aceeasi nota de ambiguitate se inscrie si expresia incarcata de ironie
“dulce netezindu-mi parul”, care exprima usorul dispret pe care geniul il manifesta fata
de gestul penibil al fetei, sugerand superficialitatea acesteia.

Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil – epitetul:

„prăpastia măreață”, „trestia cea lină”; personificarea: „izvoare plâng în vale”;
comparația: „roșie ca mărul”; inversiuni: „de-aur părul”, „albastra-mi dulce floare”;

8
metafora: „râuri în soare”, „dulce floare”; simbolul: „floare albastră”, „ceruri
nalte”, „întunecata mare”; repetiția: „floare albastră! floare albastră!...”
o Prozodia

Ritmul este trohaic, în spiritul metricii populare,ceea ce înseamnă că accentele produc

un ritm coborâtor, de alintare, dar şi de tânguire, măsura de 7-8 silabe, iar rima
îmbraţisată, uneori asonantă “ caldură/gura”, “frunze/ascunse”.

o Tipuri de lirism
În poezia “Floare albastră “, Eminescu imbina ambele tipuri de lirism.
Lirimul subiectiv se defineste prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de
verbele si pronumele la persoana I singular si plural, care sustin prezenta eului liric in
discursul poetic:”am ras”, “n-am zis”, “stam”, “ne-om da”,”eu”, “-mi”, “noastra”.
Adresarea directa a iubitei accentueaza subiectivismul poeziei, manifestat cu
predilectie in secventa ritualului erotic, prin vocativul “iubite”, prin verbe si pronume la
persoana a II-a singular: “hai”, “mi-i spune”, “a ta”, “iubesti”, “mi-i tinea” etc.
Detasarea contemplativa a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale carui
mărci lexico-gramaticale sunt verbe si pronume la persoana a III-a:”zise”, “spuse”,
“stă”, “dispare”,”a murit” etc.

 CONCLUZIE
Inscrisa in romantism, ,,Floare albastră" este nu numai o poezie de dragoste,
ci şi o meditaţie cu rezonanţe asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucat Eminescu
suprapune peste tema erotică, tema timpului, care este motivul fundamental al întregii
sale creaţii romantice.