Ochi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Ochi

Ochiul uman 1. Camera posterioara 2. Umoarea apoasă 3. Cornee 4. Pupila 5.

Uveei 6. Iris 7. Corpi ciliari 8. Coroida 9. Sclerotică 10. Ligament suspensor

11. Cristalin 12. Umoare vitroasă 13. Canalul Stilling-Cloquet

14. Retină 15. Maculă 16. Fovee 17. Disc optic 18. Nerv optic 19. Vase de sânge

Ochi compus: ochiul unui krill antarctic

Detalii

Latină oculus

Sistem Nervos
 Resurse externe

TA A15.2.00.001

A01.1.00.007

Terminologie anatomică

Ligament suspensor 5. Canalul lui Schlemm 6. Pupilă 7. Camera anterioară 8. Cornee 9. Iris 10. Cristalin

cortical 11. Nucleu cristalinian 12. Corpi ciliari 13. Conjunctivă 14. Mușchi oblic inferior 15. Mușchi drept inferior
16. Mușchi drept median 17. Vene și artere retiniene 18. Papilă optică 19. Dura mater 20. Arteră retiniană
centrală 21. Venă retiniană centrală 22. Nerv optic 23. Vena vorticoasă
24. Conjunctivă 25. Maculă 26. Fovee 27. Scleră 28. Coroidă 29. Mușchi drept superior 30. Retină

Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se

compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în
impulsuri nervoase.
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din
mai mulți ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea
imaginilor pe o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal
prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o
substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare
numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină
care intră.
 Cuprins

 1Vederea la om
o 1.1Culoarea ochilor
o 1.2Formarea imaginii
o 1.3Defecte de vedere
o 1.4Axe
 2Note
 3Bibliografie
 4Legături externe
 5Vezi și

Vederea la om[modificare | modificare sursă]

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă
numită cornee, înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele
corneei se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare
individ). Între cornee și iris există un lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în
centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie
deteriorat, atunci când lumina este foarte puternică, pupila se contractă (și prin urmare,
se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric, pupila se mărește. În
continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția de lentilă biconvexă,
apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană
numită retină. Pleoapele și genele au rolul de protecție a ochilor. O membrană subțire
transparentă, denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o parte din
sclerotică.
Culoarea ochilor[modificare | modificare sursă]
Conform unor cercetări, se presupune că toate persoanele cu ochi albaștri se trag dintr-
un strămoș comun, care a suferit o mutație genetică în gena HERC2(d).[1][2][3]
Formarea imaginii[modificare | modificare sursă]
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca
razele de lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea
de refracție depinde în mod direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect
situat la o distanță mai mare necesită mai puțină refracție decât unul situat la o distanță
mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție are loc în cornee, restul
refracției necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și
cristalin) si formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate
transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la
regiunea posterioară a creierului. Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un
mecanism complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1. razele de lumină își schimbă direcția;

 2. o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a
cristalinului;
3. imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică
și răsturnată.
Defecte de vedere[modificare | modificare sursă]
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere.
Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

Diferențele dintre defectele principale de vedere

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop
este mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața
retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc
mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic
decât cel al ochiului normal, în consecință imaginea formându-se în spatele
retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe,
acesta comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind
cauzat de atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu
ajutorul unei lentile convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului
ocular, acesta fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta
fiind cauzată de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În
cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată prin secționarea unei
porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și
înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă
biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a
corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în
globul ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce
sosesc la ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și
inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi
mai mare, cu atât astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ● tunica externă: -sclerotica „albul ochiului”, alb sidefie,
fibroasă -cornea transparentă: situată anterior, bombată, transparentă ☆ ●
tunica medie: -coroida (rol de hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea
apoasă) -irisul: „floarea ochiului”, cu orificiul pupila ☆ ● tunica internă: -retina:
conține celulele fotosensibile (celule cu con, celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ● pata galbenă (zona de maximă acuitate vizuală) -locul
unde diametrul ochiului atinge retina (conține celule cu con) ☆ ● pata albă-
locul unde nervul văzului părăsește retina (nu conține celule fotosensibile)
 Glaucomul
 Dezlipire de retină
 Retinopatia diabetică
 Retinopatia hipertensivă
 Conjunctivita
 Keratopatia
 Daltonism