PITAGORA

Marele înțelept al Antichității

SAPIENTIA 2017
 Această lucrare a fost realizată și
îngrijită de Ovidiu Buruiană
Corectură și adaptare text:
Delia Perțe, Valentin Pană

Descrierea CIP a Bibliotecii

Naţionale a României
BURUIANĂ, OVIDIU
Pitagora: marele înţelept al
Antichităţii / Buruiană Ovidiu.
Bucureşti: Sapienţia, 2016
ISBN 978-973-7800-31-2

14(38) Pythagoras
929 Pythagoras

© Copyright Sapientia 2016, 2017

Tel: 0756.929.068
e-mail: eeditura@[Link]
 Cuvânt înainte
„CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI
ȘI VEI CUNOAȘTE ÎN FELUL ACESTA
UNIVERSUL, ZEII ȘI FORȚELE CELESTE
CE SĂLĂȘLUIESC ÎN EL”
Această inscripție de pe Templul lui
Apollo din Delfi a fost și este încă o maximă
călăuzitoare pentru toți căutătorii Adevărului,
încă din epocile îndepărtate ale omenirii. Am
putea spune fără să greșim că în trecutul
îndepărtat această maximă era mult mai vie
decât în zilele noastre, când materialismul a
pus stăpânire pe mințile și sufletele bieților
rătăcitori prin viață, care nu mai găsesc nimic
spiritual în existența lor și nimic demn de
crezare, exceptând propriul câștig și propriul
avantaj imediat. Oare au uitat oamenii că
viața este trecătoare și că tot ceea ce are
început are și sfârșit? Au uitat că sufletul este
nemuritor și că ceea ce iau cu ei după așa-
zisa moarte (care de fapt reprezintă doar
părăsirea corpului fizic) sunt numai emoțiile,
4 Pitagora
experiențele și urmările faptelor lor sub forma
legăturilor karmice?
În timpul vieții, marele înțelept al Antichității,
Pitagora (cca. 580-496 î.Hr.), a realizat acest
adevăr, iar după dispariția sa – prin discipolii
săi și prin scrierile acestora – a continuat să
reamintească oamenilor că sufletul este
nemuritor și că există modalități de a-l purifica
de influențele nefaste și de a-l înălța, pentru
a-l pregăti să perceapă sursa Vieții, Adevărul
Ultim, care se află dincolo de toate lucrurile și
de toate fenomenele din Univers dar pe care,
totodată, le înglobează.
„Somnul, Visul și Extazul sunt cele trei porți
deschise către Lumile Subtile, de unde provin
știința sufletului și artele divinatorii”, afirmau
pitagoricienii, dovedind prin exemplul
personal că omul poate fi sursă de fericire
și extaz, nu făuritor de războaie, durere și
întristare.
Există două personalități religioase care au
marcat vechea civilizație a tracilor și a grecilor:
Orfeu și Pitagora. Dacă despre Pitagora nu ne-
Marele înțelept al Antichității 5
au rămas foarte multe informații, despre Orfeu
știm și mai puține. Cele două personalități
sunt totuși intim legate, Pitagora fiind primul
reprezentant al „vieții orfice” pe care îl
cunoaște istoria. Cercetătorii îl consideră pe
Pitagora un continuator al lui Orfeu, așa cum
îl consideră pe Platon un continuator al lui
Pitagora.
6 Pitagora

Grecia în secolul al VI-lea î.Hr.

Este bine cunoscută legenda tracului Orfeu,
care a fost asimilată în mitologia greacă. Fiu
al regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope,
este prezentat de poetul Pindar ca fiind fiul
zeului Apollo, care i-a dăruit lira, instrument
muzical creat de ingeniosul Hermes. Născut
în regiunea munților Rodopi, a fost instruit
de fratele său Linos în arta cântului, în care a
devenit inegalabil. Muzica lui fermeca orice
ființă, chiar și stâncile fiind clintite din loc de
cântul său. Nu este deci de mirare că Orfeu
a fost de mare ajutor argonauților conduși
de Iason, la a căror expediție a participat,
domolind marea furtunoasă datorită puterii
de a stăpâni elementele naturii prin arta sa.
După despărțirea de echipajul corăbiei
Argus, Orfeu s-a îndrăgostit de nimfa Euridice,
însă fericirea sa alături de aceasta a fost de
scurtă durată, deoarece nimfa a murit din
cauza mușcăturii unui șarpe veninos. Orfeu
a plâns îndelung dispariția iubitei sale și,
Marele înțelept al Antichității 7
nesuportând această despărțire, a coborât
în infern să o caute. Se spune că a reușit,
cântând, să încremenească întregul Tartar
și chiar să îl înduplece pe zeul Hades să îi
înapoieze iubita, cu condiția ca, pe calea către
lumea pământenilor, Orfeu să nu o privească
pe Euridice nicio clipă. Însă, fiind frământat de
temeri, Orfeu nu a reușit să respecte această
condiție - când mai avea doar un pas de făcut
pentru a ieși la lumina zilei, el și-a întors capul,
pierzându-și astfel iubita pentru a doua oară.
În pofida rugăminților eroului, care a rămas
mult timp în preajma râului Styx, înduioșând
cu lira lui toate animalele sălbatice, Hades nu
a mai eliberat-o pe Euridice.
Singur și îndurerat pentru tot restul vieții,
Orfeu și-a găsit sfârșitul pe meleagurile
natale, sfâșiat în bucăți de menade, preotesele
trace ale lui Dionysos. Acestea erau mânioase
pe el pentru că a refuzat să participe la cultul
lor orgiastic. Conform poetului Ovidiu, capul
și lira sa au fost aruncate în râul Hebrus
(astăzi Marița) și purtate de Marea Egee până
8 Pitagora

Orfeu
Marele înțelept al Antichității 9
pe țărmul insulei Lesbos. Deoarece capul
său nu a încetat să cânte, acolo s-a înălțat
un oracol închinat lui Orfeu, insula devenind
astfel leagănul poeziei lirice. Lira sa, conform
tradiției, a fost ridicată de zeii olimpieni în cer,
dăinuind peste veacuri în constelația care îi
poartă numele.
Mitul lui Orfeu poate fi o dovadă a existenței
unei religii arhaice în Grecia, cel mai probabil
de origine tracă, în care misterele și credința
în nemurirea sufletului ocupă locul central.
Coborârea în Tartar poate fi comparată cu
experiența părăsirii trupului de către suflet,
regăsită în ritualurile numeroaselor tradiții
spirituale. Deși Orfeu este văzut în mitologia
elenă clasică, datorită originii sale apolinice,
în opoziție cu adepții lui Dionysos, mitul său
a influențat misterele dionisiace, în care zeul
este dezmembrat, pentru a învia ulterior.
Inițiații orfici se raportau la Orfeu ca preot și
inițiator al altor culte ulterioare, ipostaza sa
de muzician fiind mai puțin importantă. Lui
Herodot (cca. 484-425 î.Hr.) îi este cunoscută
10 Pitagora
însă originea mai nouă, presupus egipteană, a
scrierilor orfice.
Orientalistul român Constantin Daniel
afirmă în studiul său Misteriile lui Zalmoxis că,
deși Orfeu a trăit cu mult înainte de războiul
din Troia, „misteriile” orfice au pătruns în
Grecia abia către secolul VII î.Hr.
Sufletul lui Orfeu a traversat precum un
meteorit furtunosul cer al Greciei și al lumii
vechi. După o serie de revolte interne, regii
traci au ars toate scrierile sale, au dărâmat
templele consacrate lui și i-au alungat pe
susținătorii doctrinei sale. Regii greci i-au
imitat pe traci, mai mult din teama de a nu
rămâne mai prejos, decât dintr-un spirit
de justiție care s-ar fi trezit brusc în ei. Nu a
trecut mult timp de la aceste evenimente și
deja o mare parte din populația vechii Grecii
se îndoia că Orfeu ar fi existat cu adevărat.
Degeaba au păstrat inițiații intacte tradițiile
sale secole de-a rândul, degeaba vorbeau
despre el Pitagora și Platon ca despre o ființă
divină, căci sofiștii și rectorii îl considerau
Marele înțelept al Antichității 11
doar o legendă care a contribuit la explicarea
originii muzicii.
Chiar și în zilele noastre, cei care se
autointitulează oameni de știință sau
cercetători neagă cu îndărătnicie existența lui
Orfeu. Ei folosesc în principal argumentul că
nici Homer și nici Hesiod nu l-au menționat în
scrierile lor, însă omit posibilitatea ca tăcerea
acestor mari oameni și în același timp inițiați ai
Antichității să se datoreze interzicerii referirilor
cu privire la Orfeu din partea guvernanților
acelor vremuri. Ionianul Homer, care probabil
că a fost inițiat în Mistere în Tyr, îl putea foarte
bine ignora pe tracul Orfeu, a cărui învățătură
spirituală era pe cât de secretă, pe atât de
persecutată. În ceea ce-l privește pe Hesiod,
născut aproape de Parnasos, este mai mult
ca sigur că a cunoscut tradiția orfică prin
intermediul sanctuarului de la Delfi, dar cei
care l-au inițiat i-au cerut probabil să păstreze
secretul cu privire la aceasta. Chiar și așa, Orfeu
era prezent prin opera sa, prin cei care îi urmau
tradiția și chiar prin cei care îi negau existența.
12 Pitagora
Însă, unde putem întâlni această operă
și spiritul ei? În oligarhia militară feroce a
spartanilor, din care știința aproape că a
dispărut? În multiplele războaie care se
terminau uneori cu exterminarea popoarelor
învecinate? În turbulenta democrație din
Atena, ce își găsea adeseori rezolvare în
dictatura tiranilor? În garda pretoriană a lui
Pisistrate sau în pumnalul lui Harmodius sau
al lui Aristogiton? În orașele-cetate ale Marii
Grecii și ale Asiei Mici, dintre care Atena
și Sparta ofereau modele total opuse? Cu
siguranță că sufletul acestor învățături precum
și al celor care le-au urmat nu se găsea în aceste
locuri și moduri de viață, ci în templele sale,
în Misterele sale și în inițiații care le ghidau.
Acest suflet era viu în sanctuarul lui Zeus din
Olimp, al Herei din Argos, al Demetrei din
Eleusis, el trona asupra Atenei prin prezența
Zeiței căreia orașul îi purta numele, iradia din
Delfi prin Apollo, cel care domina și pătrundea
cu lumina sa toate celelalte temple. Delfi era
în realitate centrul vieții spirituale a elenilor,
Marele înțelept al Antichității 13
capul și inima Greciei. Aici s-au instruit poeții
care au tradus pentru mulțimea oamenilor de
rând adevărurile sublime în imagini vii, precum
și înțelepții care le-au promovat printr-o
dialectică subtilă. Spiritul lui Orfeu circula
nestingherit oriunde dorea să reînsuflețească
știința nemuritoare a vechii lumi. Dialectica
poeților și a înțelepților, întrecerile atleților
în jocurile din Olympia și Delfi oglindeau și
ele cu succes spiritul acestor învățături, ce se
reuneau în Oracolul de la Delfi, unicul loc în
care grecii se simțeau uniți în răbufnirile lor de
eroism și de spirit de sacrificiu.
Fără îndoială că această Grecie pe care a
lăsat-o în urmă Orfeu, ce avea, conservată
în cadrul templelor, o doctrină pură pentru
intelect, o religie vie pentru suflet și o
adevărată curte de justiție (centralizată în
Delfi) pentru trup, începuse deja să decadă
după secolul al VII-lea î.Hr. Deciziile luate la
Delfi nu mai erau respectate, teritoriile sacre
erau violate, inspirația marilor inițiați tindea
să se rarefieze, Marile Mistere începeau să fie
14 Pitagora
corupte. Aspectul general al Greciei deja se
schimbase.

Apollo
Marele înțelept al Antichității 15

Mitul și religia hiperboreeană

Ajunși în acest punct, se impune o paranteză
ce ne poate ajuta să înțelegem mai bine
contextul religios în care aveau loc toate
aceste evenimente. Religia Greciei Antice
își avea originea în miturile ancestrale din
sud-estul Europei, provenite de la populația
numită pelasgi. După cum afirmă numeroși
cercetători, pelasgii au format în vechime un
mare imperiu ce cuprindea teritoriul actual al
Europei, Nordul Africii și o parte din Asia. Ei
sunt descriși în operele multor autori antici,
dintre care îi amintim pe Homer, Herodot,
Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil,
Apollodor. Pentru toți aceștia, pelasgii erau
un popor ales, descendenți din vechii atlanți,
care aveau preocupări și purtări distinse, regii
lor fiind considerați zei.
Au existat și cercetători români, dintre
care se remarcă Nicolae Densușianu, care
au descoperit numeroase corespondențe
valoroase ce arată că acest mare imperiu își
16 Pitagora
avea centrul administrativ, politic și religios
în regiunea Munţilor Carpaţi, probabil pe
teritoriul actual al Transilvaniei. După cum
arată Vasile Lovinescu și Nicolae Miulescu,
pelasgii, conduși de Rama, au migrat din
aceste zone foarte bogate, propice dezvoltării
și sporului demografic, populând Europa,
ajungând în Nordul Africii, în Asia Mică şi chiar
în India. Vasile Lovinescu redă o mărturie de
o valoare excepțională în această direcție: un
domn educat din perioada interbelică, dorind
să convingă un țăran bătrân că svastica este
un semn străin, importat din afară (se știe
că hitleriștii au preluat-o în propaganda lor
de la hinduși), a primit replica următoare: Ba
nu, e de aici, o avem de pe vremea uriașilor.
În textele grecilor antici se vorbește despre
titani sau uriași care trăiau în Ţara Zeilor
(identificată cu ținutul carpato-dunărean).
Iar în zilele noastre pe teritoriul României
s-au descoperit schelete umane uriașe
care măsoară 3 – 5, chiar 10 metri înălțime.
Aceste descoperiri nu au fost mediatizate iar
Marele înțelept al Antichității 17
misterul originii acestor schelete încă nu a
fost elucidat.
Pelasgii vorbeau o limbă comună, unică,
o limbă prelatină, așa-numita protolatină.
Toate limbile cu caracter latin s-au format
din vechea pelasgă și nu prin romanizare.
Trebuie să ținem cont de faptul că Roma a
fost înființată de urmașii tracului Eneas, fugit
din Troia, că primii regi ai populației care a stat
la baza formării viitorului Imperiu Roman erau
etrusci, despre care se spune că au migrat
din Munții Apuseni. Romanizarea este doar o
teorie convenabilă și comodă, nu o realitate.
Iată de ce este necesar să reconsiderăm istoria
oficială, istoria religiilor și chiar mitologia.
Însă aceste aspecte constituie subiectul altei
discuții...
După cum remarcă anumiți istorici, printre
care și Nicolae Densuşianu, majoritatea
popoarelor civilizate din vechea Europă au
împrumutat în religia lor panteonul pelasgic.
Cea mai arhaică practică religioasă, având
poate cea mai profundă semnificație spirituală
18 Pitagora
de până acum, o reprezintă adorarea Cerului
şi a Pământului. Grecii personificau Cerul
prin Uranus, iar Pământul prin Geea sau
Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari
înălțimi muntoase. În acest sens, pe teritoriul
vechii Dacii ne stau mărturie monumentele
megalitice din Carpații Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era considerată
în epoca clasică a Greciei ca fiind barbară.
Herodot ne spune că numele divinităților,
pe care egiptenii susțin că nu le cunosc, au
fost primite de greci de la pelasgi. La romani,
Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau
Cerus Manus (Magnus), expresie identică cu
Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa
Teogonia.
Însă cine este Uranus? Textele vechi ni-l
prezintă ca fiind primul monarh al marelui
Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat
lumea. Acesta nu era un om obișnuit, ci unul
cu deosebite calități și înzestrări divine, merite
pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a
învățat pe oameni cum să clădească colibe din
Marele înțelept al Antichității 19
lut. În Teogonia, Hesiod îl prezintă pe Uranus
ca fiind fiul Geei; alte surse îl consideră fiu al
Istrului.
După încetarea din viață a lui Uranus,
conducerea marelui Imperiu Pelasg va fi
preluată de fiul său, Saturn, un alt mare rege
al ginții pelasge. Astfel, în cadrul ritualurilor,
care au rămas neschimbate, numele lui
Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia
lui Saturn, omenirea face un progres enorm
pe calea civilizării. Saturn este acela, după
cum spun tradițiile vechi, care i-a îndemnat
pe oameni să părăsească viața sălbatică, i-a
grupat în forme de organizare, i-a învățat
agricultura și a elaborat primele legi. Este
considerat a fi cel care a adus oamenilor
fericirea. Imperiul lumesc al lui Saturn este
identificat cu paradisul terestru al Bibliei,
cu acele secole pline de abundenţă când pe
pământ domneau justiția şi buna-credinţă.
Cultul lui Saturn era răspândit în special în
nordul Istrului şi în nordul Italiei. La geți,
Saturn era identificat cu Zalmoxis.
20 Pitagora
Nicolae Densuşianu consideră Sfinxul ca
fiind o reprezentare a lui Saturn, simbol al
legăturii omului cu Cerul. El afirmă că Munţii
Carpaţi sunt Muntele cel Sfânt al pelasgilor,
Muntele Olimp din mitologia greacă. De altfel,
ţinutul zeilor era zona hiperboreeană, la nord
de Istru. Și Zeus ocupa un loc de frunte printre
regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
În acea perioadă a domnit și Hermes, imperiul
său având drept centru cultural, politic şi
spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În
Dacia, Hermes este identificat cu Armis sau
Sarmis, la sciţi Armes, la egipteni Thot şi la
fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza, după
unele opinii, a fost reședința lui Hermes. După
Herodot, regii din Tracia îl venerau pe Hermes
ca fiind strămoșul și întemeietorul dinastiei
lor. În tradițiile istorice ale Antichității,
Hermes era considerat fondatorul tuturor
științelor divine și umane, fiind privit ca izvor
al înțelepciunii.
După domnia lui Hermes, tronul Imperiului
Pelasg îi revine lui Marte, pe care grecii
Marele înțelept al Antichității 21

îl numeau Ares. În cele mai vechi texte

egiptene, Marte este prezentat ca fiind
domnitor peste Egipt, imediat după Typhon
şi Horus. El a domnit, conform lui Herodot,
şi peste Sciția. Reşedinţa lui se afla în munţii
geţilor, fiind considerat de către aceștia,
conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor
getice. Iordanes scrie că la geţi exista credința
că Marte, zeul războiului, se născuse la ei.
22 Pitagora
După Marte urmează la tron Hercule. La
Herodot, Hercule apare ca fiind părintele lui
Agathyrsus, care domnise peste ţinuturile de
lângă Mureş, şi al lui Scythes, întemeietorul
dinastiei sciţilor. Armele sale obișnuite erau
cele din vechea Dacie: arcul, paloşul şi măciuca
(buzduganul).
După Hercule, în textele egiptene figurează,
ca domnitor al pelasgilor, Apollo. Ca origine,
Apollo era hiperboreean de la nord de Istru, iar
despre Diana, sora sa, poetul Pindar ne spune
că trăia în țara de la Istru. Renumitul templu
al lui Apollo Hiperboreeanul se află în insula
cea sfântă (Leuce) de la gurile Dunării, astăzi
numită Insula Şerpilor. Apollo era adorat în
toate regiunile Pontului Euxin. Ca divinitate
a Soarelui, este reprezentat adeseori pe
monedele dacilor cu numele Aplus şi Lucu. În
Dacia exista şi oraşul Apulon, închinat lui.
Se consideră că Imperiul Pelasg condus de
regii-zei a dăinuit aproximativ 1.500 de ani.
Aceste concluzii nu trebuie să ne mire
prea mult, dar nici nu putem afirma că
Marele înțelept al Antichității 23
reprezintă adevărul absolut. Suntem supuși
interpretărilor, dar putem în același timp
să ne dezvoltăm spiritul critic asupra celor
descoperite, observând cu tristețe cum istoria
multor popoare a fost adaptată necesităților
propagandei celor aflați la putere. În ceea ce
privește zona carpatică, pe teritoriul locuit
astăzi de români au fost făcute deja anumite
descoperiri arheologice care infirmă teoriile
oficiale cu privire la cele mai vechi vestigii ale
unor așezări umane de pe glob, la cea mai
veche scriere etc.
Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune
că pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi
Italiei, veniți din nordul Dunării. Că dacii erau
pelasgi ne spune și Felix Colson, care afirmă
că: „toți dacii erau pelasgi”. În plus, după cum
amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse
antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un
popor hiperboreean.
Eruditul poet grec Pindar (518-438 î.Hr.)
afirmase că, după zidirea Troiei, Apollo s-a
reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre),
24 Pitagora
la hiperboreeni (Olympia VIII, 47). În
Argonautica, scrisă în secolul al treilea înainte
de era creştină, Apollonius din Rhodos
arătase că hiperboreenii erau pelasgi ce
locuiau în nordul Traciei. Vergilius Maro (70-
19 î.Hr.), vestitul autor al Eneidei, scria despre
Orfeu: „Singuratec, cutreiera ghețurile
hiperboreene, Tanaisul (Donul) acoperit de
ghețuri şi câmpiile niciodată fără zăpadă,
în jurul munților Riphei (Carpaţi).” Strabon
(63 î.Hr.-21 [Link].) consemna în Geografia sa:
„Primii care au descris diferitele părți ale
lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra
Pontului Euxin (Marea Neagră) și a Istrului”.
Ca o concluzie, multe divinități pelasgice
și apoi trace au intrat în panteonul grec iar
acești zei, preluați de la traci, sunt dintre cei
mai însemnați din panteonul grec. Este vorba
astfel de Dionysos, de Apollo, de Artemis
(numită și Bendis), Asclepios și Hermes.
Profesorul Constantin Daniel realizează în
această direcție (în lucrarea citată mai sus) o
demonstrație demnă de luat în calcul. O altă
Marele înțelept al Antichității 25
mărturie importantă cu privire la originea
tracă a panteonului și a misterelor grecești
este cea a ocultistului francez Fabre d`Olivet
(realizată pe la anul 1800), care nu poate fi
învinuit în acest caz de părtinire. (Discours
sur l’essence et la forme de la poésie, chez les
principaux peuples de la terre)
26 Pitagora

Contextul nașterii lui Pitagora

După această paranteză, sperăm
lămuritoare, să revenim la Grecia secolului VI
î.Hr., care își pierduse din măreția și puritatea
moștenită de la pelasgii hiperboreeni,
substituite din ce în ce mai mult de tirania
absolută, de aristocrația militară sau de o
democrație anarhică. Este vorba despre
aceeași societate care l-a obligat pe marele
Socrate (considerat de către preoteasa
Oracolului din Delfi ca fiind la acea vreme cel
mai înțelept om în viață) să bea otravă, în urma
unui proces în care era acuzat că sfidează zeii
și smintește mințile tinerilor.
În acea epocă în care templele își pierduseră
puterea inițială era necesară o renaștere a
învățăturilor autentice, venită dintr-o altă
direcție decât cea religioasă. Era posibil ca
învățăturile lui Orfeu să reintre în mintea și
inima oamenilor de rând, însă de această
dată prin alte canale, laice. Este epoca marilor
filosofi și în același timp inițiați în Mistere, a
Marele înțelept al Antichității 27
marilor artiști, a marilor legislatori care au
răspândit apoi operele lor în întreaga lume,
o epocă încheiată sub lăncile macedonenilor
și apoi sub săbiile romanilor. Aceasta este
epoca unor adevărați oameni de știință,
cum ar fi Thales, a legislatorilor precum
Solon, a poeților precum Pindar, a filosofilor
precum Socrate și Platon. Însă acea epocă a
fost precedată de o personalitate marcantă
recunoscută în unanimitate ca atare, așa cum
a fost și Orfeu la vremea lui. Este vorba despre
Pitagora, care a continuat marile învățături și
Mistere orfice, aplicându-le de această dată
noilor vremuri. Despre el am învățat cu toții
la școală, încă din clasele primare, însă ne-a
fost prezentat nu ca un inițiat și un mare
înțelept, ci ca un precursor al matematicii
contemporane.
Deși a apărut într-o perioadă istorică
de maximă strălucire, Pitagora a rămas
un personaj de legendă, poate și datorită
persecuției la care a fost supusă școala sa din
actuala Italie, persecuție în urma căreia au
28 Pitagora
căzut victime mulți dintre discipolii săi. Unii
dintre ei au murit striviți sub dărâmăturile
clădirilor incendiate, iar alții au murit de
foame, refugiați în templele părăsite.
Amintirea și doctrina Maestrului au fost
răspândite prin intermediul discipolilor care
au reușit să fugă în Grecia. Platon, cu mari
eforturi și plătind un preț mare, a reușit să
procure un manuscris de-al Maestrului prin
intermediul lui Arhitas, fiind cunoscut faptul
că Pitagora nu și-a transmis doctrina în formă
scrisă, cu excepția unor manuscrise secrete și
care au rămas scrise într-o manieră simbolică.
Adevărata inițiere pe care o transmitea a fost
în formă orală, de la gură la ureche.
Esența învățăturii lui Pitagora se regăsește
în Versurile de aur ale sale, în comentariile lui
Hierocles, în fragmentele rămase de la Filolaos
și Arhitas sau în dialogul Timaios al lui Platon,
care ne dezvăluie cosmogonia propusă
de Pitagora. Prin intermediul scriitorilor
antici aflăm multe informații valoroase
despre parabolele prin care și-a transmis
Marele înțelept al Antichității 29
învățătura, despre frumusețea sufletească și
magnifica forță spirituală cu care i-a învăluit
pe oamenii vremurilor sale. Continuând cu
neoplatonicienii, cu gnosticii și chiar cu primii
părinți ai Bisericii creștine, toți îl considerau
o adevărată autoritate spirituală. Toți aceștia
sunt martori importanți ai prestigiului marelui
înțelept, ale cărui eforturi au avut ecou chiar
și la multe secole după moartea sa.
Privită din perspectiva simbolurilor
esoterice, doctrina lui Pitagora se prezintă
ca un magnific întreg, o închegare perfectă a
unor principii fundamentale ale Universului,
în care sunt îmbinate cu o mare claritate și
simplitate doctrinele esoterice ale Europei,
Indiei și Egiptului, adăugându-le o viziune mai
clară asupra stării de libertate primordială a
ființei umane.
Poate nu întâmplător, în aceeași epocă și-au
făcut apariția în întreaga lume mari reformatori
religioși, cum ar fi Lao Tse, în îndepărtata
Chină, Buddha Sakyamuni în India, și chiar
reformatorul Numa, în Italia. Misiunea tuturor
30 Pitagora
acestor mari înțelepți nu puteau să aibă decât
un rezultat comun, benefic și în același timp
misterios pentru întreaga umanitate, aceste
manifestări ale înțelepciunii nefiind altceva
decât încarnări magice ale Eternului Absolut
Divin, ce se manifestă în planul fizic atunci
când este necesar.
Marele înțelept al Antichității 31

Date biografice generale despre

viața și activitatea lui Pitagora
Din puținele date existente cu privire la
prima parte a vieții lui Pitagora aflăm că încă
din tinerețe s-a remarcat ca un excelent și
abil atlet, fiind de multe ori încununat cu
lauri la Jocurile Olimpice. Înainte de a pune
în aplicare ceea ce a învățat și asimilat în
Vechea Grecie, Pitagora a traversat întreaga
lume antică, vizitând în diferite conjuncturi
Africa și Asia, de la Memfis și până la Babilon,
precum și India. Viața sa tumultuoasă părea
ca o fregată lansată în plină furtună, dar care
înainta cu velele deschise fără să se abată de
la drumul pe care și l-a propus, parcurgând
cu mult calm și forță nebănuită elementele
dezlănțuite. Doctrina sa dă senzația unei
nopți regeneratoare care urmează focului
intens al unei zile istovitoare de muncă. Din
păcate, sursele care ne-au fost transmise
până în zilele noastre cu privire la călătoriile
32 Pitagora
lui Pitagora sunt supuse ambiguității, căci
vom vedea că acestea nu rezistă la o simplă
comparație matematică.
Primele scrieri detaliate cu privire la viața lui
Pitagora au fost realizate după 150 sau 200 de
ani de la moartea înțeleptului și se bazează
pe povestiri transmise pe cale orală, care
însă prezintă multe diferențe între ele. Aura
și personalitatea sa impresionantă au inspirat
ulterior multe mituri și legende, fiindu-ne însă
dificil să apreciem care dintre ele sunt reale.
În secolele care au urmat dispariției sale,
povestirile cu privire la viața și activitatea
Maestrului au prins o deosebită vigoare,
principiile filosofice pe care le-a predat fiind
reluate și aplicate de diferite școli și curente
ulterioare. Începând cu Academia lui Platon
și continuând cu Școala lui Aristotel, apoi
cu neopitagoreicii și neoplatonicienii, ideile
și principiile sale au fost continuate. De
asemenea, au fost scrise și alte opere care
i-au fost atribuite, fiind desigur născocite și
multe istorii, pe lângă evenimentele care au
Marele înțelept al Antichității 33
avut cu adevărat loc.
Cele mai extinse și detaliate opere despre
viața lui Pitagora au fost scrise în secolul al
III‑lea [Link]., adică după aproximativ 800 de
ani de la moartea sa. Diogene Laerțiu (cca.
200-250 [Link].), neoplatonicienii Porfir (234-305
[Link].) și Iamblic sau Iamblichus (245-325 [Link].)
au fost cei care au scris biografii despre viața
lui Pitagora, acestea fiind aproape singurele
surse antice disponibile. Ei înșiși au creat aceste
biografii din surse mai vechi, unele credibile,
altele mai puțin credibile. Iamblic, de exemplu,
în opera sa Viața lui Pitagora, include anumite
date biografice, citând surse mai vechi cum ar
fi neopitagoreicii Nicomah și Apollonius din
Tyana, dar se focalizează mai mult pe stilul
de viață al pitagoreicilor. Aristotel scrisese în
secolul IV î.Hr. un tratat despre pitagoreici,
însă acesta nu s-a păstrat, iar referirile întâlnite
în Dialogurile lui Platon au o alcătuire literară,
ce nu rezistă unei critici istorice.
Cu toate aceste neajunsuri vom căuta să
structurăm o biografie a marelui înțelept,
34 Pitagora
coroborând sursele istorice și literare
disponibile prin ceea ce cunoaștem în zilele
noastre.
Marele înțelept al Antichității 35

Contextul istorico-geografic al
perioadei în care a trăit Pitagora
În secolul al VI-lea î.Hr., Samos era una dintre
cele mai înfloritoare insule ale Ioniei. Din rada
portului său se zăreau culmile munților Asiei
Mici, de unde proveneau toate splendorile
și seducțiile lumii vechi. Ionia  era o regiune
a  Greciei Antice  situată în vestul  Asiei Mici,
pe litoralul  Mării Egee. Ea corespundea unei
zone cu o rază de cca 170 km în jurul actualului
oraș Izmir. Numele provine de la eroul
legendar Ion, presupusul strămoș (din neamul
pelasgilor) al populației din această regiune.
Litoralul Ioniei prezenta multe avantaje
economice: refugii naturale care favorizau
amenajarea de porturi (deci comunicații
facile pe calea mării), o climă agreabilă, văi
largi cu terenuri agricole care se pretau la
cultivarea cerealelor și la creșterea animalelor
domestice (îndeosebi caii ionieni, renumiți
în Antichitate), coline pe care creșteau pomi
fructiferi, mai ales măslini. Dintre orașele-stat
36 Pitagora
(polis) din Ionia, ce au fost create în timpul
marii colonizări grecești, cel mai renumit a
fost Miletul, acolo unde au apărut și primele
forme ale filosofiei presocratice, reprezentate
mai ales prin scrierile lui  Thales din Milet.
Regele persan Cyrus cel Mare (558-528 î.Hr.) a
cucerit în 546 î.Hr., printre alte provincii din Asia
Mică, și regatul  Lydiei, de care depindeau,
cel puțin nominal, toate coloniile grecești
din Ionia, unde se înfiripase o confederație
de douăsprezece  polisuri  deosebit de
înfloritoare din punct de vedere economic și
cultural. Urmașul acestuia, Darius I cel Mare,
a fost însă un stăpânitor sever, impunând
acestor regiuni grecești condiții mai dure.
Astfel, Ionia a fost integrată împreună cu
Lydia într-o singură provincie (satrapie) cu
sediul la  Sardes, iar în locul unor contribuții
neregulate a fost instituit tributul anual fix,
ceea ce a stârnit mari nemulțumiri în rândul
locuitorilor.
Între anii 499 – 493 î.Hr., polisurile ioniene
s-au răsculat împotriva Imperiului Persan,
Marele înțelept al Antichității 37
revolta lor fiind însă zdrobită de imensele
armate ale lui Darius. Miletul, cel mai dezvoltat
și bogat oraș al confederației ioniene, a fost
luat cu asalt și distrus din temelii. Astfel, perșii
au pus din nou stăpânire pe Ionia, impunându-i
în continuare un regim dur de guvernare.

Harta Greciei continentale și insulare

38 Pitagora

Insula Samos
Orașul Samos se întindea în acele vremuri
pe vastul țărm înverzit al unui golf ce forma
un adevărat amfiteatru către munte. Tiranul
Policrate, după ce a preluat puterea în insulă
(între anii 533-522 î.Hr.) a adus aici strălucirea
și fastul culturii asiatice. Heterios din Lesbos,
care a fost invitat de către Policrate să
locuiască într-un palat situat în apropierea
celui ocupat de tiran, obișnuia să îi invite
pe tinerii din oraș la petreceri în care erau
îndemnați să se bucure de cele mai rafinate
voluptăți, asezonate cu muzică aleasă, dans
și mese copioase. Poetul Anacreon, invitat
și el de Policrate, a fost adus pe insulă cu o
triremă (ambarcațiune cu trei catarge și trei
rânduri de vâsle dispuse pe trei niveluri) care
avea pânze din purpură și catarge aurite. Se
spune că poetul, în timp ce ținea în mână o
cupă de argint, recita odele sale voluptoase în
fața hedonicei audiențe, care îl răsplătea cu o
ploaie de petale de trandafir.
Marele înțelept al Antichității 39
Norocul ieșit din comun al lui Policrate, fiul lui
Aiakes, devenise proverbial în întreaga lume
antică. El a preluat puterea în insulă ajutat
de frații săi, Pantagnotos și Syloson, de care
ulterior s-a debarasat. Lovitura de stat a avut loc
în timpul festivalului Tonaia  dedicat  Herei,  în
cadrul căreia statuia zeiței era dusă la malul
mării pentru a i se schimba veșmintele, după
care samienii efectuau sacrificii lăsându-
și armele deoparte. Profitând de acest
moment, Policrate, ajutat de un număr
restrâns de complici,  a provocat o revoltă
și a capturat  Acropola. Astfel a înlăturat
oligarhia existentă, reprezentată de
geomoroi (proprietari de pământ).
În timpul lui Policrate, insula Samos
a devenit un reper important în lumea
greacă, atât din punct de vedere militar,
cât și civil. El a organizat o flotă care îi
asigura supremația navală în regiune,
transformând temporar insula Samos într-un
centru de putere navală al  Ioniei. Herodot îl
consideră pe Policrate primul conducător
40 Pitagora
după Minos (legendarul rege al Cretei) care a
încercat să introducă talasocrația (dominația
navală).  Tot Herodot  menționează  alianța
și prietenia dintre Policrate și Amasis al II-
lea, faraon al Egiptului. Într-un pasaj probabil
mitologic, Herodot povestește cum faraonul
ar fi rupt alianța pentru că Policrate dădea
dovadă de prea mult noroc. Faraonul i-ar fi
recomandat să piardă unul din obiectele sale
cele mai de preț pentru a nu perturba echilibrul
din Univers, un imperativ mai degrabă grec
decât egiptean („Nimic în exces” era înscris pe
frontonul templului din Delfi). Pentru a urma
sfatul lui Amasis, Policrate a aruncat în mare
un inel prețios, însă un pescar se nimerește
să pescuiască exact peștele care a înghițit
inelul, să îl ofere apoi lui Policrate, care astfel
găsește inelul. Auzind povestea, faraonul ar fi
rupt alianța cu tiranul din Samos, considerând
că un noroc atât de mare trebuie să fie urmat
de ghinion.
Adevărată sau nu această poveste, viața lui
Policrate a avut un sfârșit tragic. Fiind atras
Marele înțelept al Antichității 41
într-o cursă de satrapul Ioniei, Oroites, a fost
torturat până la moarte din motive politice
necunoscute. Trupul său neînsuflețit a fost
expus pe promontoriul care în urmă cu câțiva
ani fusese martorul nenumăratelor plăceri
pentru care a devenit faimos tiranul din
Samos, și care acum purta dovada efemerității
acestei glorii.
Dar să revenim la subiectul cărții noastre.
Pitagora era fiul lui Mnesarchos, un bijutier
bogat din Samos, mama sa fiind Parthenis.
Înainte de nașterea fiului său, în jurul anului
580 î.Hr., Mnesarchos a călătorit spre Delfi
pentru a consulta Oracolul cu privire la viitorul
familiei sale. Preoteasa Pythia i-a prezis o
mare fericire, prin nașterea unui copil-minune
care „va aduce multe binefaceri neamului
omenesc”, și i-a îndrumat pe cei doi soți către
Sidon, în Fenicia, pentru a da naștere copilului-
minune departe de influențele perturbatoare
ale patriei sale, insula Samos, care era un
tărâm al plăcerilor lascive. Înainte de nașterea
sa, copilul a fost consacrat cu ardoare de
42 Pitagora
către părinții săi lui Apollo iar după naștere a
fost dus la vestitul templu din valea Libanului
(Baalbek) pentru a primi binecuvântarea
Marelui Preot. Tatăl lui Pitagora și-a numit
soția Pythais în urma prezicerii oracolului,
copilul fiind numit Pythagoras, adică „cel care
a fost vestit de Pythia”.
Cel care avea să fie numit mai târziu fiul lui
Apollo era un copil foarte frumos, amabil,
moderat în toate și corect. Și-a păstrat toată
viața chipul senin, nu a fost văzut niciodată
râzând în hohote sau cedând focului mâniei,
virtuți care l-au făcut celebru. Se spune
că încă din copilărie Pitagora s-a remarcat
prin pasiunea pentru studiu și cunoaștere,
conversând de la vârste fragede cu sacerdoții
din Samos. Părinții l-au sprijinit de la început
în demersurile sale intelectuale și spirituale,
astfel că până la vârsta de 18 ani deja
aprofundase lecțiile lui Hermodamas din
Samos, iar până la 20 de ani pe cele ale lui
Ferekyde din Sir, purtând deseori numeroase
discuții cu Thales din Milet și cu Anaximandru.
Marele înțelept al Antichității 43
Dintre aceștia, în special Thales i-a acordat
o deosebită atenție, „micul înțelept”
distingându-se în mod clar printre ceilalți
elevi, pe care îi depășea cu mult în cunoaștere
și nivel spiritual. Însuși Thales a afirmat că el
nu este înzestrat de la Mama Natură cu atâtea
daruri spirituale și potențialități ca și tânărul
elev. Deși acești maeștri i-au deschis anumite
orizonturi ale cunoașterii, Pitagora simțea
că ceva lipsea, atât timp cât drumul către
adevărata cunoaștere, cunoașterea de Sine,
încă nu fusese parcurs în totalitate. Ajunsese
chiar într-un moment de criză interioară,
căutând o sinteză a tuturor acestor învățături
care să îl conducă la unitatea Întregului. Astfel,
și-a mobilizat întreaga forță lăuntrică pentru
a atinge acest țel, esența vieții – cunoașterea
Soarelui interior al Adevărului.
Probabil că fiul lui Parthenis contempla
adeseori cu nesaț frumusețile pământului-
mamă, templul zeiței Demetra sau cerul
înstelat, căutând să le pătrundă misterele,
simțind puternicele emanații ale lor și simțindu-
44 Pitagora
se din ce în ce mai mult ca fiind o parte din
fiecare și din toate la un loc. Maeștrii săi l-au
învățat: „Din acestea provine totul. Nimic nu
provine din nimic. Sufletul se formează din
apă, din foc sau din ambele, este o emanație
subtilă a elementelor de care nu se poate
separa, revenind în cele din urmă în sânul lor.
Aceasta este legea naturală a firii. Tu poți doar
să o cunoști și să te supui ei.” El privea forma
constelațiilor ce se conturau pe cerul nopții în
profunzimea spațiului infinit, intuind misterul
mișcării stelelor, al grupării acestora în forme
exacte, după anumite legi clare, ce se pot
exprima prin anumite numere corespondente,
într-o armonie supremă. Cum poate el descifra
misterul stelelor și al constelațiilor? Preoții
Herei i-au spus: „Cerul zeilor a existat încă
înainte să existe Pământul. Sufletul tău provine
de acolo. Roagă-te zeilor și astfel vei putea să
ascensionezi în lumile lor celeste.”
Acestea erau, probabil, gândurile care
îl însoțeau pe tânărul contemplativ în
nopțile liniștite ce erau tulburate doar de
Marele înțelept al Antichității 45
cântecele bahice ale tinerelor curtezane și
de strigătele de durere ale prizonierilor care
erau îmbrânciți, înjurați și biciuiți de paznicii
lor în timp ce erau înghesuiți pe corăbiile
stăpânilor din Samos pentru a fi vânduți
ca sclavi în Asia. Pitagora căuta Adevărul
Suprem, libertatea desăvârșită, echilibrul
între cele două lumi – materială și spirituală –
care păreau antagonice, dar care se îmbinau
în realitate în sânul Demetrei. Tânărul simțea
că doar cel care reușește să vadă această
conexiune dincolo de aparențe, să perceapă
legile echilibrului în acest aparent tumult, era
un adevărat înțelept, care putea să pătrundă
misterele divine și să îi ajute și pe ceilalți
oameni să le înțeleagă. În sinteza armonioasă
dintre lumea fizică și cea subtilă se afla
secretul Cosmosului. Cele trei lumi: umană,
materială și divină, se susțin și se determină
reciproc prin mișcarea continuă ascendentă
și descendentă. Starea sa înaltă de conștiință
i-a permis să intuiască modalitatea de salvare
a lumii, prin intermediul unei triple inițieri,
46 Pitagora
care trebuia pusă în practică printr-o muncă
herculeană. Dar de unde să preia această
știință pe care nu a întâlnit-o nici în cânturile
lui Homer, nici la filosofii greci, nici în templele
grecești și nici la preoții acestora?
Călătoriile alături de tatăl său, precum și
cele pe care le-a făcut de unul singur prin
Marea Grecie (care cuprindea cetățile din
Asia Mică și insulele din Marea Mediterană,
alături de cetățile din sudul Italiei, unde va
ajunge mai târziu), l-au ajutat să înțeleagă
anumite mistere ale inițierii. La Delos a vizitat
altarul lui Apollo, vestit prin faptul că acolo
erau interzise sacrificiile de animale. Cel care
oferea viața creaturilor sale nu avea cum să
savureze strigătele disperate ale acestora în
timpul crudelor jertfe. Este cunoscut faptul
că Pitagora era adept al vegetarianismului,
abținându-se de la consumul cărnii animalelor.
Se pare că a adoptat alimentația pură și ușoară
datorită influenței lui Thales, de la care a
învățat să consume doar alimente fără carne,
ușoare, care să îi faciliteze o digestie ușoară,
Marele înțelept al Antichității 47
abținându-se de la consumul de alcool,
dobândind astfel un trup foarte puternic
și sănătos, pe lângă puritatea sufletească
inerentă. În Creta a coborât în peștera lui
Zeus, fiind inițiat în „Știința Purificărilor”.
În Siria și Liban a vizitat locurile și templele
care erau vestite în întreaga lume. Însă cea
mai importantă pentru el a fost călătoria în
tărâmul faraonilor.
48 Pitagora

Călătoria în Egipt
Autorii menționați anterior afirmă că
Policrate l-a recomandat printr-o scrisoare
pe Pitagora faraonului Amasis (aspect puțin
probabil, având în vedere că Policrate nu era
încă la conducere în Samos), care l-a primit
foarte bine, prezentându-l apoi sacerdoților
din Memfis și Heliopolis.
Se spune că în timpul călătoriei spre Egipt,
marinarii de la bordul corăbiei pe care s-a
îmbarcat au fost impresionați de prezența lui
Pitagora, înălțându-i apoi chiar un mic altar
pe țărmul egiptean. În lucrarea sa Viața lui
Pitagora, Iamblic povestește că tânărul a uimit
echipajul încă de la îmbarcarea care a avut loc
în Fenicia, după ce a coborât fără dificultate
un munte care era aproape inaccesibil în mod
normal. Mai mult, în timpul călătoriei a rămas
timp de două nopți și trei zile în aceeași postură
corporală, fără să mănânce, să bea și fără să
doarmă. Marinarii au remarcat că această
călătorie a decurs pentru ei foarte bine, fără
Marele înțelept al Antichității 49
nicio întrerupere și fără alte evenimente care
în mod normal li se mai petreceau, ca și cum
un zeu ar fi călătorit cu ei. Niciun val mai mare
nu a deranjat călătoria acestei ambarcațiuni
către Egipt.
Relatările cu privire la călătoria și inițierile
în Egipt au fost preluate și de scriitorii
contemporani care au realizat biografii ale
lui Pitagora, ca de exemplu profesorul Jean
Mallinger (Pythagore et les mystères), cu toate
că acestea nu rezistă la simpla suprapunere
matematică a datelor. Dacă Pitagora s-a
născut în anul 580 î.Hr., la 20 de ani ai săi era
anul 560, or Policrate și-a început domnia în
Samos în anul 533, când Pitagora avea deja 47
de ani. Apoi, se spune că Pitagora a rămas în
Egipt 22 de ani și că ar fi fost purtat în Persia
de evenimentele din jurul anului 522, când
Egiptul a fost cucerit de perși. Dar în anul 522
î.Hr. Pitagora avea deja vârsta apreciabilă de
58 de ani, iar dacă ar fi rămas la acea vârstă
încă 12 ani în Persia și împrejurimi, s-ar fi întors
în Ionia la vârsta de 70 de ani, nemaiavând
50 Pitagora
timp să întemeieze școala sa la care s-au
format atât de mulți discipoli erudiți, care la
rândul lor au răspândit în întreaga lume antică
învățăturile primite.
Dincolo de aceste inadvertențe istorice,
trebuie să existe un adevăr cu privire la
călătoriile viitorului înțelept. Iar noi vom urma
firul povestirii așa cum a fost transmis de
biografii antici.
Egiptul avea încă multe de oferit în domeniul
spiritualității, chiar dacă nu mai era centrul
spiritual al lumii antice. Cunoscând apogeul
său cu multe sute de ani în urmă, acest tărâm
misterios exercita încă o vie atracție asupra
lumii grecești. Monumentele de proporții
colosale, vasta cultură, Misterele antice,
admirabilele papirusuri de astrologie și
medicină continuau să-i fascineze pe greci.
Toți marii filosofi și gânditori ai Greciei Antice
au vizitat Egiptul în căutarea „luminii”:
Thales, Licurg, Solon, iar mai târziu Pitagora,
Platon, Herodot etc.
Dar se pare că preoții și înțelepții Egiptului
Marele înțelept al Antichității 51
nu l-au investit cu încredere pe tânărul novice,
de la început. Grecii nu aveau o reputație
foarte bună, fiind considerați de către egipteni
inconstanți și înclinați către plăceri. Însă
Pitagora s-a supus cu răbdare și înțelepciune
tuturor dificultăților pe care le-a întâmpinat,
dând dovadă de o voință și o determinare de
neclintit în demersul lui de a ascensiona pe
calea cunoașterii Adevărului. Înțelegea că în
acest mod îi erau puse la încercare virtuțile pe
care trebuia să le manifeste pentru a depăși cu
succes toate aceste „probe”, spre binele său.
Se spune că Pitagora a rămas în Egipt timp 22
de ani, pe vremea marelui preot Sonchis.
52 Pitagora

Misterele din Egipt

Misterele egiptene sunt parcurse cu greu de
cei care doresc să fie inițiați, probele la care
sunt supuși fiind diverse și, unele dintre ele,
foarte dificile. Aspirantul trece de la teroarea
înfruntării propriilor tenebre ale conștiinței
sale profunde, la confruntarea cu misterele
lumii de dincolo, ajungând să experimenteze
moartea aparentă și în final extazul și
renașterea în lumina divină a lui Osiris.
Iată cum descrie maestrul bulgar Michael
Omraam Aivanhov într-una dintre conferințele
sale, începutul unei astfel de inițieri:
„Mai întâi, cel care era înflăcărat de iubirea
pentru adevăr și dorea cu orice preţ să îl
cunoască, găsea cel puţin un iniţiat în Egipt,
pentru a-l conduce până la Marea Piramidă
a lui Keops. Iar acolo, urcau împreună până
la a 16-a diviziune (a 16-a bază) unde se afla
o fereastră care nu era închisă niciodată; iar
această fereastră era ca un pătrat cu latura de
3 picioare, adică un metru. Deci, o fereastră
Marele înțelept al Antichității 53
de un metru pătrat, prin care novicele intra
împreună cu iniţiatul. Ei înaintau apoi printr-
un culoar atât de strâmt, de jos, de gol,
întunecos şi rece, încât îl treceau fiorii pe
orice om obișnuit. Parcurgând acest culoar,
se aplecau, se târau și ajungeau astfel la un
loc – un fel de puț dat cu un asfalt foarte
neted, negru, din care ieșea un fum des, încât
nici nu se observa că există niște scări din fier.
Inițiatul intra primul şi începea să coboare, iar
aspirantul îl urma în tăcere, în acest întuneric.
Aveau cu ei lămpi, pentru a lumina drumul.
Coborau astfel 60 de trepte, apoi, înaintând
și cotind întruna, descopereau din nou o
deschizătură care străpungea zidul de granit.
Era o ușă deschisă, o intrare. Pășeau prin ea.
Cu multă dificultate şi şerpuind ajungeau la o
uşă din bronz în două părţi, cu două canaturi.
Acolo iniţiatul se oprea şi spunea: «Gata.
Nu am dreptul să te urmez mai departe. Vei
rămâne singur. Şi pentru că drumul este foarte
greu, foarte riscant, poţi muri din cauza asta,
trebuie să îți faci testamentul.» Şi îl obliga
54 Pitagora
(pe aspirant) să îşi scrie testamentul. Apoi
iniţiatul pleca, înștiințându-l pe Preotul inițiat,
aflat undeva, că un nebun sau un temerar
plecase în căutarea Adevărului. Novicele
continua călătoria singur pe un culoar ciudat,
foarte strâmt și scund; pe cele două laturi
erau nișe în care se aflau statui, multe statui,
pe întreaga lungime, cu niște fețe, cu niște
expresii, cu niște gesturi care, în slaba licărire
care le lumina, erau amenințătoare, erau
înspăimântătoare, îngrozitoare…”
Sfârșitul unei asemenea inițieri este descris
astfel de același Aivanhov:
„Când discipolul, aspirantul, candidatul,
ajungea (la capăt), era deja cineva. Acum
trebuia să treacă prin cele mai mari probe:
încercările lui Tantal. Aspirantul era dus într-o
grădină, într-un parc, unde era gazon, erau
flori, arbuști, fete şi băieți care se hârjoneau,
dansau, se sărutau... Și mai erau acolo coșuri
pline cu fructe din cele mai savuroase. Erau
lucruri divine, amfore pline cu un vin minunat;
iar el, care era înfometat, însetat... Și mai erau
Marele înțelept al Antichității 55
femei îmbrăcate în veșminte din voal subțire,
aproape transparente și care se aflau întinse
în posturi languroase pe așternuturi din porfir,
în poziții îmbietoare, invitându-l cu zâmbete
și gesturi pe proaspătul inițiat să vină să le
consoleze. Iar el, sărmanul, trebuia să învingă
toate acestea. Era momentul cel mai dificil.
Dacă el uita însă pentru ce se afla acolo și ce
trebuia să facă, se isprăvea cu el, devenea un
sclav în templu și nu mai putea să iasă. Pentru
el, totul se sfârșea. Însă acela care învingea,
care nu ceda, era primit de întregul popor
din Memphis. El ieșea printr-o poartă mare,
trecea pe lângă preoții îmbrăcați în veșminte
somptuoase, era el însuși îmbrăcat într-o robă
albă, i se așeza o coroană de mirt pe cap, ca
simbol al victoriei. Şi mergea însoțit de un car
minunat împodobit în care nu urca, dovedind
astfel că nu cedează ovațiilor, gloriei acestei
lumi. Peste tot, din toate balcoanele, din
toate casele se auzeau ovații, aplauze, i se
rostea numele; și chiar faraonul îi oferea
uneori daruri și flori. El își lua apoi rămas bun
56 Pitagora
de la Maestru și se întorcea în țara lui. Însă
unii, precum Pitagora şi Apollonius din Tyana,
nu s-au mulţumit doar cu Egiptul. Ei au vrut să
cunoască și Misterele lui Mitra, din Persia. Şi
apoi au călătorit în India. Toate inițierile erau
aceleași în esență, doar forma lor era diferită.
Iar când au mers pentru a fi inițiați în Misterele
lui Mitra, nu a mai fost necesar să treacă
prin probe, deoarece aveau deja inițierea. I
se revelau alte taine, fără să mai treacă prin
suferințe.”
Desigur că Pitagora a trecut cu succes prin
toate aceste etape, ajungând nu doar să
cunoască la modul teoretic, ci chiar să trăiască
în ființa sa doctrina Cuvântului Primordial Divin
și a evoluției umane de-a lungul celor șapte
cicluri planetare. Cu fiecare pas pe care îl făcea
înaintând pe această cale rapidă de evoluție,
probele spirituale parcă deveneau din ce în
ce mai teribile. Însă acesta era prețul pe care
trebuia să îl plătească fiecare aspirant care
dorea să devină un magician, un taumaturg
și un înțelept. În acest demers, inițiatul își
Marele înțelept al Antichității 57
depășește chiar și teama de moarte, deoarece
experiențele directe cu lumile subtile îl ajutau
să conștientizeze că viața continuă chiar și în
lumea de dincolo.
Desigur, când preoții egipteni au recunoscut
în tânărul aspirant forța extraordinară a
sufletului său și profunzimea deosebită a
înțelepciunii sale, care este podoaba cea mai
de preț și mai rar întâlnită în această lume
tumultuoasă, i-au revelat toate minunile
cunoașterii spirituale pe care o dețineau.
În anii petrecuți în Egipt, Pitagora s-a
format și s-a fortificat. Acolo a avut acces la
cunoștințele despre matematica sacră, la
știința numerelor, la principiile Universului, la
astronomie, informații pe care mai târziu avea
să le utilizeze pentru a forma propriul său
sistem de predare a disciplinelor spirituale.
Pe de altă parte, severitatea disciplinei din
templele egiptene l-a învățat ce înseamnă
direcționarea atentă a voinței umane în
direcția evoluției spiritului, cu infinite aplicații
utile atât pentru trup, cât și pentru suflet.
58 Pitagora
„Știința numerelor și arta supunerii voinței
sunt două chei fundamentale ale magicienilor,
care deschid porțile Universului”, afirmau
preoții din Memfis.

Pitagora, în viziunea pictorului Paul Rubens

Marele înțelept al Antichității 59

Pitagora ajunge în Persia

Redăm în continuare narațiunea
biografilor lui Pitagora, care însă urmează
șirul inadvertențelor istorice pe care le-am
consemnat anterior.
Pitagora se bucura de cele mai înalte onoruri
în cadrul clasei preoților egipteni și probabil
intenționa să se întoarcă în Grecia, când în
Egipt a izbucnit un război aprig. Puternicul
stat a fost cucerit și distrus de Cambise al II-
lea, regele perșilor, care plănuia de mult timp
această campanie. Acum găsise un pretext
în refuzul faraonului Amasis de a consimți la
căsătoria fiicei sale cu regele persan. Amasis
a murit chiar înainte de izbucnirea războiului,
fiind succedat la tron de Psametic al III-lea.
Cambise a fost foarte crud cu cei cuceriți,
arătându-se neîndurător față de aceștia. A
pângărit mormântul lui Amasis, a distrus
templele, l-a omorât personal, cu o lovitură
de pumnal, pe taurul sacru Apis, a profanat
Templul Cabirelor, unde doar Marelui Preot
60 Pitagora
îi era permis accesul, i-a biciuit pe slujitorii
templelor etc. Se afirmă că pacifistul Pitagora
a fost nevoit să asiste la toate acestea și la
multe alte atrocități. Cruntul rege persan nu
s-a dat în lături nici de la a umili familia regală și
pe slujitorii săi mai apropiați. Astfel, faraonul
Psametic al III-lea a fost ținut în lanțuri, fiind
obligat să participe neputincios la decapitarea
fiului său și a 2.000 de slujitori, precum și la
transformarea fiicei sale într-o servitoare a
perșilor. Deși ținut prizonier, Psametic a fost
tratat destul de bine, ceea ce nu l-a împiedicat
să plănuiască o revoltă împotriva lui Cambise.
A fost însă desconspirat, fiind apoi obligat să
bea sânge de bou până a murit.
Dar soarta a făcut ca însuși Cambise să
își găsească sfârșitul într-un mod prostesc,
din cauza unei răni provocată de propria
spadă în timp ce își încăleca armăsarul. Acest
eveniment s-a petrecut după ce a dat ordinul
de întoarcere în Persia, la aflarea veștii că un
apropiat al fratelui său (ucis de Cambise),
magul Gaumata, i-a uzurpat tronul, cu intenția
Marele înțelept al Antichității 61
de a deveni rege. Conform lui Herodot,
rana regelui s-a cangrenat provocându-i
moartea pe teritoriul Siriei. Există și istorici
care, bazându-se pe inscripții ale urmașului
său Darius I cel Mare, consideră că regele
Cambise s-ar fi sinucis pentru că nu reușise
să înăbușe revolta din Imperiul Ahemenid.
Oricum, în scurta sa domnie de 7 ani (529-
522 î.Hr.) el nu s-a ridicat nici pe departe la
înălțimea predecesorilor săi, cum ar fi Cyrus al
II-lea, care a cucerit în anul 539 î.Hr. Babilonul
și i-a eliberat pe evrei din robie, oferindu-le
bani să își refacă Templul și credința, sau la
înălțimea urmașilor săi, cum ar fi Darius I cel
Mare, renumit pentru bunăvoința cu care își
trata poporul și uneori chiar dușmanii.
În acest context tumultuos, biografii îl
situează pe Pitagora mai întâi pe drumul către
Babilon ca prizonier și apoi la curtea regelui
Darius I, unde se spune că a întâlnit un inițiat
pe care unii îl consideră a fi însuși Zoroastru,
de la care a învățat multe dintre tainele
magilor acelor locuri.
62 Pitagora
Părerea noastră este că Pitagora a realizat
toate aceste călătorii, dar nu în timpul lui
Cambise și al lui Darius I, când ar fi avut 58-60
de ani, ci mult mai devreme, în timpul lui Cyrus
al II-lea, alături de tatăl său care era un vestit
negustor de bijuterii sau chiar de unul singur,
folosindu-se de comerțul cu bijuterii pentru
îndeplinirea scopului său.
Anticul Babilon era la acea vreme un
conglomerat de multe popoare și tradiții, de
culte și religii, un loc perfect pentru studiul
științelor sacre. Era locul în care se găseau
vestitele grădini suspendate ale Semiramidei,
renumitele palate cu mozaicuri policrome
și grandioasele temple susținute de elefanți
sculptați în piatră și încoronate cu dragoni
multicolori. Nu mai puțin de trei religii diferite
erau prezente acolo în bună înțelegere, fără
să se dușmănească: anticele culte ale magilor
caldeeni, mazdeismul persan, care tocmai
începuse să fie reformat de Zoroastru, și
iudaismul, prin preoții care mai erau prezenți
acolo. Însuși profetul Daniel (adus ca prizonier)
Marele înțelept al Antichității 63
a fost în anii domniei lui Nabucodonosor al II-
lea (605-562 î.Hr.) prim-ministru al statului.
Dacă sacerdoții egipteni erau considerați
unicii deținători ai cheilor științelor sacre,
magii persani erau faimoși prin aducerea
pe culmi nemaiîntâlnite a artelor sacre. Se
spune că în templele persane se produceau
adevărate miracole prin intermediul Focului
Sacru - ce era invocat sub diferite forme - și
al luminii astrale. Magii controlau în mod
paranormal manifestarea acestei energii a
focului, lămpile din acele temple fiind aprinse
sau stinse la simpla exprimare a voinței
acestora. Radiațiile electrice ale atmosferei
și ale pământului erau cunoscute și denumite
„șerpi”. Totodată, magii erau buni cunoscători
ai puterii creatoare a cuvântului, practicând
diferite invocații și formule sacre, originare
din cea mai veche limbă a Pământului (cea
pelasgică). Desigur că putem presupune fără
să greșim prea mult că atât magii persani și
caldeeni, cât și preoții și inițiații egipteni, alături
de inițiații altor tradiții din lumea antică (cele
64 Pitagora
ale popoarelor Americii Centrale și de Sud,
cele ale popoarelor carpatice etc.), celebrau
culte rămase de pe vremea atlanților, care
s-au răspândit în diferite zone ale Pământului
în momentul cataclismului care s-a abătut
asupra vechii civilizații. Aceste aspecte au fost
confirmate și de celebrul Edgar Cayce, în mod
paranormal.
Călătoria în vechea Persie a fost probabil,
pentru Pitagora, ca o vizită într-un paradis
al cultelor și al misterelor religioase. După
călătoriile inițiatice din Egipt, Persia și
probabil India, Pitagora stăpânea științele mai
mult decât maeștrii săi și decât orice ființă din
lumea greacă, preot sau laic. Cunoștea deja și
stăpânea principiile eterne ale Universului și
aplicațiile lor. Natura îi dezvăluise deja tainele
ei, viața gregară din lumea materială devenind
pentru marele inițiat o posibilitate excelentă
de a manifesta misterele naturii pentru a
spiritualiza ființa umană. A învățat multe
despre trecutul religios al omenirii, despre
istoria continentelor și a raselor. A putut
Marele înțelept al Antichității 65
să analizeze și să compare cu înțelepciune
monoteismul iudaic cu politeismul grec și
balcanic, cu trinitarismul hindus și cu dualismul
persan. Pentru el, la fel ca pentru orice alt
înțelept veritabil, care a cunoscut în ființa
sa Adevărul Ultim, toate aceste religii erau
modalități diferite de a accede la Unitatea
Primordială.
66 Pitagora

Întoarcerea în Grecia
Stăpânind toată această cunoaștere vastă,
Pitagora era pregătit să își înceapă misiunea
de învățător și maestru spiritual. Se spune
că, după o peregrinare de mai bine de 30 de
ani, s-a întors în insula Samos. Bătrânii locului
l-au primit bine, regăsind în el un bărbat
matur, frumos la chip și peste măsură de
înțelept. Dorința lui cea mai mare a fost să
implementeze și în tărâmul natal un sistem
asemănător celui din Egipt, de inițiere în
misterele sacre și de studiu al științelor
esoterice. Însă eforturile sale s-au dovedit
zadarnice, insula mamă fiind mai mult un loc
al promiscuității și patria plăcerilor lumești,
înțelepciunea neavând prea mare căutare
acolo. Biografii lui Pitagora vorbesc despre
un singur discipol pe care l-a avut în Samos,
un atlet care a obținut rezultate deosebite
la Olimpiade urmând sfaturile Maestrului,
discipol care l-a urmat apoi și în Italia de Sud.
Marele înțelept al Antichității 67

Apollo și Artemis
68 Pitagora

Oracolul din Delfi

Înainte de a ajunge în Italia (Marea Grecie),
Pitagora ar fi vizitat timp de aproximativ un
an templele și oracolele grecești, în special
Templul din Delfi cu vestitul său Oracol. Situat
la 700 de metri deasupra nivelului mării,
aproape de orașul-cetate Corint, Oracolul
din Delfi, sanctuar închinat lui Apollo, era
considerat locul cel mai sfânt al Greciei, loc
de pelerinaj pentru toți grecii, bărbați, femei
sau copii. Fiul lui Zeus și al nimfei Leto, fratele
geamăn al zeiței Artemis, Apollo era pentru
lumea antică zeul zilei, al luminii și al artelor,
protector al poeziei și al muzicii, al profeților
și arcașilor, conducătorul corului muzelor,
personificare a Soarelui. Legenda spune că
Hera, din gelozie, îi refuzase lui Leto un loc
în care să nască. Atunci Poseidon a creat, din
valurile mării, insula Delos. Acolo, după nouă
zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe
lume doi gemeni: Apollo și Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai
Marele înțelept al Antichității 69
câteva zile după naștere, Apollo, al cărui arc
și ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat
la Delfi, unde a ucis șarpele Python. Acesta
primise odinioară de la Hera misiunea de a o
urmări pe Leto iar ulterior devenise spaima
întregului ținut. După acest eveniment, Apollo
a înființat în acel loc propriul său oracol,
instaurând totodată și Jocurile Pitice. Alături
de funcțiile enumerate anterior, Apollo era
considerat și zeu vindecător, priceput în arta
tămăduirii, el fiind tatăl lui Asclepios, zeul
medicinei. Apollo, educatorul oamenilor,
prefera să locuiască printre aceștia în special
primăvara și vara, iar toamna se întorcea în
tărâmul hiperboreenilor, cei care se bucurau
permanent de starea de fericire extatică.
Acolo trăiau adevărații preoți și preotese,
într-o stare de comuniune continuă cu el. Se
spune că, în timpul incantațiilor de primăvară
ce au loc la Delfi, Apollo se întorcea pe acele
meleaguri. Astfel, Apollo Hiperboreeanul
simbolizează coborârea luminii celeste pe
Pământ, întruparea frumuseții spirituale și
70 Pitagora

Pythia, pictată de Michelangelo

Marele înțelept al Antichității 71
afluxul Adevărului Transcedental transmis
prin inspirație și profeții.
În partea din spate a Templului lui Apollo
din Delfi se deschidea o grotă din care
emanau vapori reci; aceștia favorizau, după
cum se spunea în acele vremuri, inspirația
și extazul. Plutarh povestește că în timpuri
foarte îndepărtate un păstor a început să facă
profeții, fiind așezat la intrarea acelei grote. La
început, oamenii l-au considerat nebun, însă
pe măsură ce prezicerile sale se adevereau,
i-au acordat din ce în ce mai multă atenție. Cu
ajutorul acelor vapori realiza și Pythia profeții,
pătrunzând prin clarvedere departe în trecut
și în viitor, în timpul transei sale extatice.

Misterele din Eleusis

Misterele eleusiene erau sărbători bianuale
celebrate în Grecia Antică în templul din Eleusis
(la 15 km de Atena), dedicate zeiţei Demetra şi
fiicei sale Persefona, ca semn de recunoștință
pentru darul agriculturii. Conform legendei,
72 Pitagora
eleusinii erau protejați de Demetra pentru că
se arătaseră primitori față de ea în perioada în
care cutreiera acele meleaguri sub înfățișarea
unei bătrâne sărmane, căutând-o pe fiica
sa, Persefona.
Asemeni  misterelor orfice, festivitățile
misterelor din Eleusis aveau și un caracter
esoteric, care presupunea inițierea, iar prin
mitul  Persefonei ele susțineau credința în
nemurirea sufletului. Inițierea în cult se făcea
prin mai multe ceremonii tainice de purificare
şi prin rostirea unor formule magice. Inițial,
doar atenienii erau admiși ca participanți, însă
mai târziu cercul adepților s-a extins, fiind
incluși toți cei devotați cultului Demetrei.
Primăvara se desfășurau „Micile Mistere”
(Myesis), iar toamna „Marile Mistere”
(Teletai). Acestea din urmă aveau o durată de
nouă zile, începând cu cea de-a 15-a zi a lunii
Boedromion (la începutul lui octombrie) şi
comemorau coborârea Persefonei în infern
pentru perioada în care era obligată să fie
alături de Hades.
Marele înțelept al Antichității 73
Era necesar ca participanții să îşi anunțe
din timp prezența, fiind obligaţi să postească
înaintea procesiunii timp de nouă zile.
Festivităţile se derulau astfel:
În prima zi se întruneau adepţii dornici să
fie iniţiați. În cea de-a doua zi aceștia erau
supuşi unor procedee de purificare. În ziua a
treia aveau loc sacrificiile. În ziua a patra se
purta în procesiune statuia Persefonei sau
un „copil divin”, într-un recipient (kalathos)
ornat cu şerpi ce simboliza coşul cu flori al
zeiţei. Răpirea ei de către Hades era acum
repetată în mod alegoric. În procesiuni nu
lipseau simboluri ale fertilității, precum spice
de grâu sau embleme falice. În cea de-a cincea
zi se comemora prin lungi procesiuni cu făclii
căutarea Persefonei de către Demetra. În ziua
a șasea, festivitățile ajungeau la apogeu: era
strămutată columna lui Dionysos de la Atena
la Eleusis de către o mare mulțime de oameni.
Noaptea începeau inițierile în mistere, precum
cele care dezvăluiau soarta care îi aștepta pe
cei drepţi şi pe cei blestemați în lumea de
74 Pitagora
apoi. Inițierile erau realizate, ca şi purificările,
de către sacerdoți mascați în nimfe, satiri
și sileni. Ceremoniile erau însoțite atât de
muzica fluierelor frigiene şi a timpanelor,
cât şi de dans, creându-se astfel, prin ritmuri
monotone, o atmosferă extaziantă. În ziua
a şaptea se organizau întreceri în onoarea
zeiţelor. Ultimele două zile erau consacrate
inițierilor și ofrandelor.
Iamblic relatează că Pitagora a fost primit în
aceste locuri ca un inițiat, Misterele din Egipt
la care a participat și în cadrul cărora a oficiat
ca preot fiind cu mult superioare ca rigoare și
profunzime celor de la Eleusis.
Marele înțelept al Antichității 75

Stabilirea în Italia
Nu se știe exact motivul pentru care Pitagora
a ales să meargă la Crotone (Kroton, pentru
greci), fosta colonie grecească, întemeiată
de ahei în sudul Italiei în jurul anului 700 î.Hr.,
în urma unei profeții a Oracolului din Delfi.
Kroton făcea parte din așa-numita Grecie
Mare, denumire dată coloniilor grecești din
sudul Italiei și Sicilia. Kroton a început să
prospere imediat după înființare, rivalizând
cu apropiata Sybaris. Orașele-state din Grecia
Mare erau în primul rând centre comerciale
și militare, dar preocupările multiple, inclusiv
culturale și spirituale, au dat lumii grecești
filosofi străluciți și atleți renumiți, unii originari
chiar din Kroton.
Kroton era condus de un Consiliu alcătuit
din 100 de magistrați. Sosirea lui Pitagora
a însemnat pentru acest oraș o nouă eră,
personalitatea sa copleșitoare exercitând aici
o mare influență, inclusiv politică. Pitagora a
înființat o școală renumită, prin jurul anului
76 Pitagora
530 î.Hr., deci cu cel puțin 5 ani înainte de
campania lui Cambise în Egipt, în urma căreia
se spune că Pitagora ar fi ajuns prizonier în
Babilonia.
În lucrarea sa despre viața lui Pitagora,
Iamblic povestește în detaliu modalitatea
prin care marele înțelept a câștigat faimă și
respectul crotonezilor, iar mai apoi al celorlalte
orașe. Mai întâi, spune Iamblic, Maestrul s-a
impus la Olimpiada care tocmai se desfășura
în Italia. Ulterior, parcurgând drumul ce lega
Sybaris de Kroton a pus rămășag cu pescarii
de pe plajă că poate să prezică numărul exact
de pești care se aflau în năvodul care tocmai
a fost adus din larg. Pescarii curioși s-au prins
în acel rămășag și, spre surprinderea lor,
numărul indicat de Pitagora coincidea perfect
cu numărul de pești din năvod. Câștigând
rămășagul, Pitagora le-a cerut pescarilor să
arunce peștii în mare, dar le-a plătit suma pe
care ar fi câștigat-o prin vânzarea lor.
Când a intrat în Kroton, vestea bizarului
și în același timp misteriosului personaj
Marele înțelept al Antichității 77
se răspândise deja, aceasta generând un
alai pestriț de oameni care l-au înconjurat,
privindu-l cu admirație și curiozitate.
În lucrarea sa Viața lui Pitagora, Porfir
povestește doar parțial episodul cu pescarii,
însă relatează următoarele: „Când a ajuns în
Italia, a oprit la Kroton unde a lăsat o impresie
deosebită, după cum ne zice Dicearchos,
fiind un om liber, bogat, înalt, grațios în
vorbire, în gest, precum și în toate celelalte.
A câștigat de îndată stima magistraților
vârstnici prin discursurile sale elocvente și
pline de înțelepciune. Aceștia i-au cerut să se
adreseze tinerilor și apoi băieților din școli,
care s-au îngrămădit să îl asculte. În cele din
urmă s-a adresat femeilor, care s-au reunit
special pentru a-l asculta.” Porfir adaugă că
nimeni nu a reținut cu exactitate discursurile
Maestrului, care le-a vorbit despre suflet,
cum că este nemuritor și că după moarte
transmigrează în alte trupuri. Prin urmare
toate ființele umane sunt, mai mult sau mai
puțin, rude și toți aparțin unei mari familii.
78 Pitagora
Iamblic, pe de altă parte, descrie mai
amănunțit discursul său către tineri și către
femei.
Marele înțelept al Antichității 79

Discursul către tineri

Pe tineri i-a sfătuit să prețuiască prietenia și să
nu recurgă niciodată la răzbunare. Le-a vorbit
despre importanța învățăturii și virtuților în
viața lor. Un tânăr care pornește din timp pe
calea modestiei își va găsi cu ușurință un drum
corect în viață, ceea ce va fi mult mai dificil
pentru altul care se obișnuiește cu apucături
rele încă de mic. Pitagora le-a spus tinerilor că
ei sunt cei mai plăcuți divinităților, relatându-le
episoade din trecutul îndepărtat, când pe timp
de secetă tinerii erau trimiși ca ambasadori în
tărâmul zeilor pentru a-i implora să le ofere
ploaia. Tocmai de aceea, zeii care au legătură
cu iubirea sau cu frumusețea, cum ar fi Apollo,
sunt reprezentați prin chipurile și imaginile
unor tineri.
Având în vedere că însuși Apollo, conform
legendei, a promis protecția Krotonului, este
cu atât mai important ca tinerii băieți să se
dovedească demni de prietenia zeului. Ei ar
trebui să învețe de la înaintașii lor virtuoși (pe
80 Pitagora
care trebuie să-i prețuiască în mod deosebit)
comportamentul omenos și modul de viață
corect; de asemenea, ei trebuie să fie exemple
demne de urmat pentru copiii lor, pe care să îi
formeze la fel de virtuoși.
Marele înțelept al Antichității 81

Sfaturile către femei

Biografii antici relatează că Pitagora le-a
vorbit femeilor despre puterea sacrificiului,
despre echitate și modestie, calități care le-
ar permite să obțină bunăvoința zeilor în
rugăciunile lor. Le-a sfătuit să ofere zeilor
ofrande pe care le pot făuri cu mâna lor, cum
ar fi prăjituri, faguri cu miere sau parfumuri,
dar pe care să le depună pe altarul din Templu
fără alai de servitori. Sacrificiile nu trebuie
să fie mânjite de sânge sau impregnate cu
teroarea morții. Să nu ofere prea multe
ofrande în același timp, ca și cum ar vrea să
scape de această grijă pentru o perioadă mare
după aceea.
Le-a îndemnat să își iubească și să
își prețuiască soții, căci aceasta este o
caracteristică esențială a naturii lor feminine.
După uniunea sacră cu soțul ei, o femeie ar
trebui să aducă împreună cu el ofrande zeilor,
ceea ce ar fi inadmisibil dacă ar avea o relație
împotriva firii cu bărbați străini.
82 Pitagora
Le-a sfătuit să poarte mereu conversații
vesele și să procedeze astfel încât ceilalți să
aibă doar cuvinte de laudă la adresa lor. Le-a
amintit că preocuparea pentru viața luxoasă,
podoabele în exces și veșmintele scumpe nu le
va aduce un plus de frumusețe, care să atragă
mai mult atenția bărbaților lor, ci le va mări
desfrâul și decadența. Maestrul le-a amintit
femeilor că prin natura lor au foarte multe
calități înnăscute și că Oracolele din Delfi și
Dodona sunt aduse la lumină de o femeie.
Acest elogiu le-a impresionat profund pe

Pitagora, învățându-le pe femei

Marele înțelept al Antichității 83
femeile din Kroton, creând o revoluționară
transformare a atitudinii lor, ele renunțând la
hainele costisitoare, iar fidelitatea conjugală
crotoniană a devenit renumită. În această
direcție, Pitagora oferea exemplul Penelopei,
soția legendarului Ulise, care i-a rămas fidelă
soțului ei în toți cei 20 de ani de așteptare.

Școala pitagoreică
Discursurile înțeleptului au fost
atât de convingătoare încât, conform
neopitagoricianului Nicomah (Nicomachus),
în jur de 2.000 de persoane și-au manifestat
imediat dorința de a-l urma ca discipoli.
Astfel, Pitagora a înființat o școală în care
erau primiți atât bărbații, cât și femeile care
doreau să urmeze o cale spirituală. Sfaturile
și învățăturile marelui înțelept au devenit
celebre, răspândindu-se cu repeziciune în
toate cetățile din jur.
Magistrații crotonieni au început să pună
în practică învățăturile cu privire la justiție și
84 Pitagora
guvernare. Pitagora afirma că fiecare cetate
are nevoie de justiție, care în ultimă instanță
este orânduită de zei. Cei care prin poziția lor
nu respectă justiția se opun ordinii universale
și justiției divine. Magistrații trebuie să devină
un exemplu pentru ceilalți și mai ales pentru
cei tineri, care sunt modelați în special prin
modele concrete. Ei nu ar trebui să ia numele
divinităților în deșert
și să jure pe zei, ci
cuvântul lor trebuie
să dobândească o
mare putere prin
folosirea adevărului
și astfel să nu mai
recurgă la numele
zeilor pentru a-l
afirma. Ei nu trebuie
să ceară afecțiunea
celorlalți, ci să o
dobândească în mod
natural, manifestând
virtuțile.
Marele înțelept al Antichității 85

Pitagora – primul filosof

Principiul primordial al filosofiei se regăsește
în îndemnul înscris din timpuri imemoriale pe
frontonul Templului din Delfi: „Cunoaște-te
pe tine însuți și vei cunoaște în felul acesta
Universul, Zeii și forțele celeste ce sălășluiesc în
el”. Prima parte a acestei maxime – cunoaște-
te pe tine însuți – a fost adoptată de adevărații
filosofi ai lumii ca principiu fundamental,
arătând astfel că învățătura nu le aparținea,
ci provine din sursa înțelepciunii universale.
Pitagora a fost cel care a introdus termenul
„filosofie”. „Filo” s-ar traduce prin „a iubi cu
putere” iar „sophia”, înseamnă înțelepciune.
Totuși, iubirea de înțelepciune nu constituie
înțelepciunea însăși, cunoașterea teoretică
fiind doar un prim pas în acest demers. Iar
filosofii antici indicau și metodele clare care
îl ajutau pe aspirant să dobândească această
înțelepciune.
Pitagora compara trecerea oamenilor prin
viață cu o scenă de teatru, fiecare având un
86 Pitagora
anumit rol de interpretat. Pentru unii, țelul
vieții este dobândirea luxului și a bogăției,
pentru alții faima și puterea, însă doar cei
care își dedică viața căutării valorilor eterne,
manifestând puritatea inimii și înțelepciunea,
pot fi numiți filosofi.

Doctrina și învățăturile lui Pitagora

Învățăturile filosofilor antici și, implicit, ale
lui Pitagora, se prezentau sub două aspecte:
cel exoteric, ce putea fi scris și transmis
în locurile publice, și cel esoteric, destinat
doar celor puțini și aleși cu grijă, această
învățătură fiind transmisă de la gură la ureche
sau accesată de discipoli prin intermediul
capacităților paranormale care se trezeau
gradat în ființa lor în urma practicării sfaturilor
și a tehnicilor primite de la Maestru. Învățătura
esoterică era supusă legii secretului și era în
strânsă legătură cu înțelepciunea divină. În
Antichitate, păstrarea secretului cu privire
la inițierile în Mistere era o practică aproape
Marele înțelept al Antichității 87
sfântă, mulți inițiați preferând să-și piardă
viața decât să divulge secretul inițierii. În cazul
misterelor de la Eleusis, celor care nu păstrau
secretul inițierii le erau rezervate pedepse
aspre, chiar condamnarea la moarte. Titus
Livius povestește că doi tineri greci neinițiați,
după ce au intrat din greșeală în Templul de la
Eleusis, au fost prinși și executați pe loc.
Se spune că unui anume Hipparh care ar fi
divulgat celor nepregătiți secretele obținute
în școala lui Pitagora, înțeleptul i-ar fi ținut o
întreagă pledoarie cu privire la necesitatea
păstrării secretului învățăturilor primite.
Maestrul afirma că aceste adevăruri nu trebuie
divulgate ființelor nepregătite nici măcar în
vis, pentru că nu se pot oferi aspecte ce au
fost obținute cu atâta trudă de către discipoli
primului întâlnit, care nici măcar nu va prețui
ceea ce a primit. Să ia aminte de la boiangiii
care, înainte de a colora o țesătură, o curăță
bine și o pregătesc, căci altfel vopseaua nu
ar rezista nici la prima spălare. Prezentarea
doctrinelor spirituale celor cu mintea confuză
88 Pitagora
și cu caracter șovăielnic este asemenea
turnării unei ape curate într-o groapă plină cu
noroi, care va murdări acea apă pură. El mai
amintea faptul că sunt renumiți sofiștii care
vând fără discriminare doctrinele sfinte celor
nepregătiți, ei folosindu-le apoi chiar pentru a
justifica atrocitățile pe care le comit.
Este dificil să redăm elemente ale inițierii din
școala lui Pitagora, deoarece acestea nu au
fost transmise pe cale scrisă, ci doar oral. De
aceea în continuare vom descrie doar câteva
aspecte exoterice ale doctrinei pitagoreice,
așa cum au fost transmise de biografii marelui
înțelept.
Poate că învățătura marelui înțelept este
cel mai fidel redată de așa-numitele Versuri de
aur, care îi sunt atribuite (deși au fost scrise
după dispariția lui), și care s-au păstrat până
în zilele noastre traduse în diverse limbi.
În ultimul capitol al acestei cărți, vom oferi
cititorului o transpunere în limba română a
bine-cunoscutei traduceri a lui Fabre d`Olivet,
scriitor și ocultist care a trăit în perioada așa-
Marele înțelept al Antichității 89
numitei Revoluții Franceze.
În comentariul său la Versurile de aur,
neoplatonicianul Hierocles din Alexandria
(sec. V [Link].) afirmă că discipolii le citeau în
fiecare zi, dimineața la trezire și seara înainte
de culcare. Se spune că după persecuția la
care a fost supusă școala pitagoreică și după
moartea Maestrului, unii dintre discipolii
acestuia au așternut pe hârtie învățăturile
sale din motive etice, ca o ripostă la calomniile
îndreptate împotriva școlii, și practice, pentru
ca ele să rămână posterității.
90 Pitagora

Învățăturile despre suflet

În lucrarea Despre viețile și doctrinele
filosofilor, Diogene Laerțiu descrie astfel
doctrina lui Pitagora cu privire la suflet:
„Pitagora spune că sufletul omului se
împarte în trei : rațiunea, mintea și pasiunea.
Rațiunea și pasiunea o au și animalele, dar
mintea numai omul. Sediul sufletului se întinde
de la inimă până la creier ; partea care se află
în inimă e pasiunea, în timp ce părțile care
sălășluiesc în creier sunt mintea și rațiunea.
Simțurile sunt stropi ale acestora. Mentalul
e nemuritor, toate celelalte sunt muritoare.
Sufletul se hrănește din sânge, facultățile
sufletului sunt sufluri căci, ca și sufletul, sunt
invizibile, întocmai ca și eterul nevăzut.
Venele, arterele și nervii constituie legăturile
sufletului, dar când acesta are vigoare și stă
în repaus, concentrat în el însuși, vorbele
și acțiunile devin legăturile lui. Expulzat pe
pământ, el rătăcește prin aer, asemenea
trupului. Hermes este paznicul sufletelor și
Marele înțelept al Antichității 91
de aceea este numit „însoțitorul”, „portarul”
și „subpământeanul”, căci el călăuzește
sufletele ieșite din trupuri, atât pe uscat cât și
pe mare; pe cele pure le duce în regiunea cea
mai de sus, iar celor impure nu li se îngăduie să
se apropie nici de cele pure, nici să se apropie
între ele, ci sunt legate de către Erini (spirite
gardiene ale ordinii umane și cosmice [Link].)
cu lanțuri indestructibile. Tot aerul este plin cu
spirite, numite genii (zeități inferioare) și eroi,
care trimit oamenilor visurile și semnele de
boală și de sănătate, și nu numai oamenilor,
ci și oilor și tuturor vitelor. Către aceste spirite
se îndreaptă purificările și riturile expiatoare,
precum și divinația. Cel mai de seamă aspect
în viața umană este arta de a îndrepta sufletul
înspre bine și nu înspre rău. Fericiți sunt
oamenii care dețin un suflet bun, dar acesta
nu se află niciodată în repaus și nu păstrează
mereu același curs.
Acestea sunt aspectele pe care Alexandros
spune că le-a găsit în Comentariile
pitagoriciene.”
92 Pitagora

Discipolii lui Pitagora

După cum relatează Iamblic, cei care doreau
să studieze la școala lui Pitagora știința vieții
și a morții și care, cu alte cuvinte, aspirau
să cunoască Adevărul Ultim Dumnezeiesc,
erau mai întâi testați de Maestru printr-o
metodologie complexă. La început, aspirantul
era întrebat despre relația sa cu părinții și
cu rudele sale, apoi urma o perioadă de
observare a comportamentului său: când
râde, când tace, dacă manifestă sau nu bun-
simț, la ce fel de conversații participă, care
sunt pentru el motivele de bucurie și de
tristețe. Chiar și mișcările trupului său erau
observate și analizate din punct de vedere
esoteric. Aspiranții trebuiau să parcurgă
asemenea probe timp de 3 sau 4 ani, înainte
să îl întâlnească pe Pitagora și să-i vorbească.
De asemenea, era necesar ca novicele să
păstreze lungi perioade de tăcere, Pitagora
considerând că stăpânirea vorbirii este una
dintre cele mai dificile sarcini pe care o are de
Marele înțelept al Antichității 93
îndeplinit un discipol. Iamblic spune că abia
după o perioadă de 5 ani de tăcere, discipolul
era considerat un esoteric, potrivit pentru
adevărata inițiere.
Doar aspirantul care se distingea printr-o
mare onoare, care avea un caracter deosebit,
fiind un exemplu demn de urmat, se dovedea
apt să primească inițierea în învățăturile sacre.

Organizarea internă a școlii

După admiterea în cadrul școlii, studenții
erau distribuiți în clase diferite, conform
aptitudinilor fiecăruia. Având în vedere că
ucenicii erau diferiți, era imposibil ca ei să
realizeze același tip de activități și să aibă
acces la învățături de aceeași profunzime.
Discipolii care se remarcau prin calități
native excepționale erau considerați modele
potențiale pentru ceilalți. De asemenea, se
făcea o distincție clară între „ascultători” și
discipoli, primilor oferindu-li-se doar sfaturi cu
caracter general, care să îi ajute în viață, fără
94 Pitagora
a li se prezenta misterele Creației, ale vieții și
ale morții.
La intrarea în școală, studenții renunțau la
posesiunile lor, care deveneau astfel un bun al
comunității, fiind administrate în continuare
de studenții desemnați pentru această
sarcină. Dacă vreunul dintre ei părăsea școala
din diverse motive, bunurile îi erau înapoiate,
chiar sporit. Studenții sau discipolii locuiau
împreună, mâncau împreună, practicau
împreună, fiind obișnuiți să se preocupe
unii de alții, să manifeste starea de prietenie
alături de alte virtuți necesare unui căutător
al Adevărului. Pitagora însuși era un model
în acest sens – nu a fost văzut niciodată
râzând sau vorbind necontrolat, pierzându-
și cumpătul sau mâniindu-se, mâncând prea
mult sau consumând alcool.
În cazul decesului vreunui discipol, era
interzisă incinerarea acestuia. În ceea ce
privește alimentația, era interzis consumul
unor alimente, cum ar fi carnea sau anumite
legume – de pildă bobul – și se recomanda
Marele înțelept al Antichității 95
evitarea consumului de ouă. La școala lui
Pitagora nu se purtau haine confecționate din
piei de animal sau din lână, ci doar veșminte
din in. Pentru sacrificii către zei, Maestrul nu
recomanda omorârea rituală a animalelor,
ci dimpotrivă, le recomanda discipolilor să
meargă să se roage și să depună ofrande
doar la altarele care nu au fost mânjite de
sânge. Discipolii aveau o încredere deplină în
maestrul lor, cuvintele sale fiind considerate
de origine divină.
96 Pitagora

Cum decurgea o zi
în școala pitagoreică
Discipolii lui Pitagora ieșeau în fiecare
dimineață împreună cu maestrul lor să salute
Soarele la răsărit. Înveșmântați în robe de in
albe, purtând fiecare lira, întâmpinau Soarele
intonând cântece sacre. După aceasta aveau
loc anumite plimbări solitare în locuri sacre
(cum ar fi templele) sau în natură, al căror
scop era amplificarea liniștii interioare și a
stării de contemplație. Apoi se întâlneau în
grupuri în temple sau locuri sacre pentru a
discuta despre disciplinele spirituale, doctrine
și diferite norme de comportament.
Urmau exercițiile pentru menținerea
sănătății, pe care fiecare le realiza după
dorințele și abilitățile lui, inclusiv lupta corp
la corp sau întreceri atletice. Apoi luau un
mic dejun alcătuit din alimente simple, ca de
exemplu pâine și miere sau faguri cu miere,
evitând vinul. Orele care urmau erau destinate
oaspeților și străinilor, care erau primiți
Marele înțelept al Antichității 97
conform unui program stabilit anterior.
După-amiaza luau prânzul împreună și
realizau încă o plimbare pe jos, în grupuri
mici, în timpul căreia repetau cunoștințele
acumulate dimineața și realizau diferite
studii interesante. Urmau băile rituale și
ofrandele, care constau din alimente pure și
diferite plante aromatice care erau arse ritual.
Apoi urma cina, din care bineînțeles carnea
era absentă. Ziua se încheia cu lecturarea
diferitelor scrieri și realizarea ritualurilor de
adorare și de mulțumire.

Pitagora, salutând Soarele împreună cu discipolii

98 Pitagora

Starea de prietenie și
fraternitate dintre discipoli
Discipolii erau tot timpul sfătuiți să nu
alimenteze certurile și să nu se lase angrenați
în false prietenii. Prietenia ar trebui, spunea
Maestrul, să se manifeste oricând și față de
oricine, dar mai ales față de părinți, față de
cei în vârstă și față de binefăcători. Vechile
prietenii trebuie să fie menținute vii și să nu fie
distruse prin rivalități de tot felul, prin dispute
și prin mânie. Dacă apar asemenea situații,
este important ca ambele persoane implicate
să fie atente să nu cadă pradă mâniei. Pitagora
era de acord cu aplicarea corecțiilor pentru
cei mai tineri atunci când aceștia greșeau, însă
îi sfătuia pe cei mai vârstnici să le realizeze
cu atenție și delicatețe, pentru ca mesajul să
ajungă astfel la cei tineri într-un mod armonios
și eficient.
Starea de încredere nu este separată de
starea de prietenie, căci prieteniile nu pot
Marele înțelept al Antichității 99
supraviețui printre decepții și înșelăciuni.
Prietenia nu trebuie respinsă cu ușurință și nu
ar trebui să fie influențată de nenorociri sau
de suferințe. Aceasta ar putea fi respinsă doar
în cazul în care potențialul prieten manifestă
vicii care produc efecte grave sau ireparabile.
Acest mod de viață insuflat pitagoricienilor
făcea apel la manifestarea virtuților și era
practicat întreaga lor existență.

Puterile paranormale
Pitagora a demonstrat de nenumărate ori
faptul că avea acces paranormal la forțele
naturii și că manifesta clarviziune. Există
mărturii care afirmă că dobândise puterea de
a îmblânzi și de a dojeni animalele sălbatice,
asemenea lui Orfeu. Este cunoscută istoria
ursoaicei din Daunia care a rănit de multe ori
locuitorii din zonă, aceștia fiind foarte speriați
de acest animal. Maestrul a chemat ursoaica,
a închis-o, a hrănit-o perioadă cu pâine
nedospită și ghinde iar apoi i-a poruncit să nu
100 Pitagora
mai rănească ființele vii. Se spune că de atunci
acea ursoaică nu a mai făcut rău niciunei ființe.
Un alt eveniment asemănător s-a petrecut în
Tarent – Pitagora ar fi zărit un taur ce păștea
într-un câmp de bob (aliment care era interzis
pitagoreicilor, din motive necunoscute nouă),
s-a apropiat de el și i-a șoptit la ureche să
nu mai mănânce bob, iar taurul l-a ascultat.
După acest episod, taurul a continuat să
trăiască doar în preajma templului Herei, fiind
considerat sacru. Într-un alt moment, Pitagora
a chemat un vultur care zbura deasupra lui;
vulturul a coborât și s-a așezat pe umărul lui,
apoi și-a reluat zborul la porunca înțeleptului.
Conform filosofului Heraclit din Pont și
poetului Ovidiu, Pitagora ar fi afirmat despre
sine însuși că își cunoaște viețile anterioare.
Astfel, într-o altă viață el a fost Euforb,
un războinic troian despre care Homer
povestește că l-ar fi rănit pe Patrocle, rană
în urma căreia acesta a putut fi doborât de
Hector. Mai mult, conform lui Porfir, el le
vorbea oamenilor pe care îi întâlnea despre
Marele înțelept al Antichității 101
experiențele pe care le‑au trăit în viața
nematerială, ca suflet, înainte ca acesta să
preia trupul lor actual.
Se mai povestește că odată, în timp ce
traversa un râu împreună cu discipolii săi,
Pitagora a salutat râul care, spre uimirea
tuturor celor prezenți, i-a răspuns cu o voce
clară la salut. Aristotel afirmă că Pitagora
a fost văzut de mai mulți martori în același
timp în două localități (Metaponte, în Italia
și Tauromenium, în Sicilia), oferind sfaturi
discipolilor săi, dovedind astfel că putea să
manifeste la voință bilocația. Despre el se
spune că a prezis fără greș cutremure, că
vindeca rapid bolile, oprea furtunile, căderea
grindinei și liniștea valurile tulburate ale mării
pentru a facilita navigarea discipolilor săi. Porfir
încheie șirul manifestărilor miraculoase ale
lui Pitagora cu următoarele cuvinte: „Despre
personajul nostru s-au scris numeroase alte
relatări cu privire la fapte care de care mai
miraculoase. Pe scurt, despre nimeni nu s-au
spus atâtea lucruri și atât de minunate.”
102 Pitagora

Zeus
Marele înțelept al Antichității 103

Științele predate în școală

Învățăturile lui Pitagora sunt foarte concise,
exacte și în același timp pline de eleganță,
concepțiile pe care le oferea discipolilor fiind
diversificate dar foarte clare, prezentate
împreună cu argumente incontestabile
și demonstrații științifice. În primul rând,
Maestrul îi învăța pe discipolii săi știința
naturii umane și a naturii divine. Nu era nimic
cu privire la natura umană care să nu fie supus
studiului. În plus, preda noțiuni de fizică,
logică și etică.
Ideea filosofică principală a pitagorismului
este aceea că numerele reprezintă esența
lucrurilor și a fenomenelor, iar Universul
este un sistem ordonat și armonios de
numere și raporturi numerice. Grație lui
Pitagora și pitagoricienilor, filosofia greacă
își consolidează ideea de  Kosmos  și  armonie.
Determinarea numerică armonioasă este
esențială pentru înțelegerea diverselor
fenomene universale.
104 Pitagora
Aristotel  afirmă că în concepția pitagoreică
„numărul constituie substanța tuturor
lucrurilor” și că „lucrurile sunt imitația
numerelor” (Metafizica), adică numărul este
un fel de  paradigmă  a cărei imitație sunt
lucrurile și fenomenele. Punctul de plecare al
teoriei pitagoreice despre principiul numeric al
lumii este  unitatea  sau  monada.  Monada  este
principiul,  esența lucrurilor, deoarece orice
lucru este unu (este o unitate). În acest
sens, Unitatea nu este număr, ci  generatoare
a numerelor. Proprietățile fundamentale
ale numărului fiind  paritatea  și  imparitatea,
Unitatea le conține în sine pe amândouă.
Ceea ce e  impar  este considerat limitat, finit,
iar ceea ce e  par  este considerat nelimitat,
infinit. Argumentul este că, reprezentând
numerele prin puncte dispuse în plan, seria
numerelor nepereche generează un pătrat,
considerat figură perfectă și finită, iar seria
numerelor pereche un dreptunghi, socotit
figură imperfectă și nedefinită.
Din unitate se nasc numerele și, din ele,
Marele înțelept al Antichității 105
lucrurile; de aceea, unitatea mai este numită
„mama lucrurilor”.
Al doilea principiu cosmologic este
doimea sau diada nedeterminată. Ea este
nedeterminată pentru că are o natură  pură,
deci nelimitată, nedefinită. Nici ea nu este
număr, ci principiu al numerelor.
Din aceste două principii, monada și doimea
nedefinită, iau naștere numerele.  Monada,
ca principiu activ, introduce  determinarea  și
astfel apare numărul doi. Celelalte numere
se nasc prin adăugarea succesivă a unității.
În acest fel, mișcarea unității creează toate
numerele, până se ajunge la 10, care este
suma primelor patru numere (1+2+3+4=10).
Din acest motiv numărul zece este
numit  tetradă  sau  tetraktys  (forță eficientă),
deoarece funcționează ca bază și odată cu
el reîncepe numărătoarea prin adăugarea
succesivă a unității. Astfel,  numărul zece  este
considerat  numărul perfect, motiv pentru
care membrii școlii pitagoreice jurau pe acest
număr.
106 Pitagora

Tetraktys – știința ciclurilor și a

ritmurilor care compun Universul
Mai mult decât o reprezentare matematică,
Tetraktys-ul este un simbol metafizic ce
revelează esența principiilor lumii manifestate,
Armonia Cosmică, ideea ascensiunii către
Divin şi misterele lumii spirituale. Principiul
mental precede principiul material și este
totodată cauza acestuia. Universul este
privit ca o emanație a Minții Divine. Ca
simbol grafic, Tetraktys-ul este un triunghi
echilateral format din 10 puncte aliniate pe
patru rânduri (vezi desenul alăturat). Pentru
pitagoricieni, Tetraktys-ul avea valențe sacre,
astfel că ei își realizau jurămintele după
următoarea formulă: „Jur pe Acela care a
dăruit seminției noastre muritoare Tetraktys-
ul, care este izvorul întregii noastre cunoașteri
și înțelepciuni, rădăcina nemuritoare a întregii
Naturi.”
Marele înțelept al Antichității 107

Cele patru niveluri

ale învățăturii pitagoreice
Învățăturile lui Pitagora, care mai târziu au
fost cunoscute sub denumirea de quadrivium,
corespund celor patru niveluri ale Tetraktys-
ului. Astfel, primul nivel îi revine aritmeticii,
studiul numerelor. Aici numărul este
considerat o expresie a Unității. Mai mult, cele
108 Pitagora
patru niveluri ale Tetraktys-ului (1+2+3+4=10)
conțin elementele fundamentale ale
aritmeticii. La al doilea nivel de studiu se află
muzica, nume străvechi al științei matematice
a proporțiilor. Această ramură a matematicii
a generat alcătuirea scării muzicale, având
totodată aplicații importante în geometrie
și astronomie, care corespund nivelurilor al
treilea și respectiv al patrulea ale învățăturilor
pitagoreice. În viziunea lui Pitagora, proporțiile
2:1 (octava muzicală, progresia geometrică),
3:2 (cvinta muzicală, progresia aritmetică)
și 4:3 (cvarta muzicală, progresia armonică)
sunt elementele ce compun muzica sferelor.
Pe cel de-al treilea nivel se situează
geometria, studiul celor trei dimensiuni:
lungime, lățime şi înălțime. În sfera geometriei,
Unu reprezintă punctul, Doi – linia, Trei –
suprafaţa şi Patru – tetraedrul, care este
prima formă tridimensională.
Cel de-al patrulea nivel de studiu în acest
sistem îl reprezintă astronomia, știința
obiectelor tridimensionale în cea de-a patra
Marele înțelept al Antichității 109
dimensiune, sau mișcarea în spaţiu-timp.
Astronomia cuprinde fiecare din primele trei
științe și o a patra în plus, timpul ca a 4-a
dimensiune, Patru simbolizând aici cele patru
elemente fundamentale ale realității fizice:
aer, foc, apă și pământ.
Aceste patru științe sunt treptele ce conduc
către al cincilea studiu, cel transcendent:
dialectica, ce explorează domeniul metafizic al
ideilor și conexiunile ce unesc toate domeniile
anterioare.
În dialectică, Unu îl reprezintă pe Dumnezeu,
Principiu Unic și Sursă a întregii Existențe, care
există dincolo de toate numerele și formele.
Poate că cea mai mare provocare a tuturor
filosofiilor este să răspundă la întrebarea:
„De ce Unu dă naștere multiplicității?” Din
perspectiva filosofilor antici, Unu este atât de
perfect încât întreaga creație nu este altceva
decât manifestarea perfecțiunii Sale. Unicul
este caracterizat de omnipotență și de aceea
creează lumile fără a-și cauza vreo lipsă Sieși.
Din acest preaplin apare diada infinit-limitat
110 Pitagora
(dualitatea), calități ce definesc categoriile
de zei în teologia pitagoreică. Al treilea nivel
al acestei desfășurări ierarhice a Cosmosului
este Ființa Însăși, sursa triadică a Existenței,
a Vieții și a Inteligenței și totodată paradigma
sufletului cu cele trei aspecte ale sale – dorința,
voința și rațiunea. Tetrada corespunde ultimei
legături din marele lanț al existenței: planul
fizic și cele patru elemente ce-l alcătuiesc.
Primele zece numere care constituie
Tetraktys-ul sunt recunoscute și ca simboluri
ale desfășurării și extensiei Unității Minții
Divine.
Tetraktys-ul este, ca şi piramidele egiptene,
un model al Totului, forma triunghiulară
revelând misterul său divin. Iar dacă cele patru
niveluri ale Tetraktys-ului conţin toate cele 10
numere arhetipale, forma sa triunghiulară
are puterea de a le unifica, dezvăluind (celor
inițiați) esența lor în unitate. În această
formă triunghiulară, structurată pe cele 4
niveluri, se află ocultat secretul Tetraktys-
ului. Deși realitatea se desfășoară într-o
Marele înțelept al Antichității 111
divină progresie pe patru niveluri, Unitatea
se revelează atunci când transcendem nivelul
planului fizic, ascensionăm către viziunea
luminii strălucitoare a Fiinţei şi dobândim
înţelegerea adevăratului număr, Principiul,
Sursa şi rădăcina întregii manifestări.

Hermes, zeu al comerțului, al zborului,

considerat și mesager al zeilor
112 Pitagora

Muzica sferelor
Armonia este un concept introdus de filosofii
antici greci ca fiind o stare  premergătoare
frumuseții.  Un întreg  este frumos  dacă
toate  componentele sale  se află în armonie.
Cosmosul sau Universul este considerat un tot
armonios organizat, infinit în timp şi în spaţiu,
în opoziţie cu haosul, iar muzica este limbajul
universal. Mișcarea astrelor pe bolta cerească
nu este altceva decât o continuă simfonie, o
muzică pe mai multe voci. Corpurile cerești
emit sunete, ca orice corp aflat în mișcare.
Fiecare sferă produce un sunet diferit, în
funcție de mărimea și viteza sa de mișcare.
În acest fel ia naștere un sunet armonic
produs de sferele în mișcare, muzica sferelor.
Noi nu percepem distinct această muzică
pentru că trăim în ea și o auzim tot timpul.
Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă
prin raporturi numerice corespondente.
Conceptul de muzică a sferelor i se datorează
Marele înțelept al Antichității 113
tot lui Pitagora, care considera că  planetele,
în  mișcarea lor  celestă,  produc  armonice. El
considera spațiul dintre Pământ şi stelele fixe,
situate pe o sferă în jurul Pământului, ca fiind
un interval armonic perfect.
Teoria lui Pitagora avea să fie demonstrată
științific în epoca contemporană, dovedindu-
se o dată în plus autenticitatea și valoarea
învățăturilor sale. În 1979, doi profesori
ai Universităţii Yale, muzicianul Willie
Ruff şi geologul John Rodgers, ajutaţi de
compozitoarea de muzică electronică Laurie
Spiegel, bazându-se pe calculele și teoriile
lui Kepler, au întocmit un tabel matematic
cu pozițiile și vitezele relative ale celor nouă
planete din sistemul nostru solar, măsurate în
ultimii 100 de ani. Ulterior, valorile obținute au
fost convertite, cu ajutorul unui sintetizator,
în sunete care au fost înregistrate.
În concluzie, de la antici și până în prezent,
muzica și astronomia au conlucrat pentru
înțelegerea Universului.
Pornind de la principiul armoniei universale,
114 Pitagora
Pitagora era de părere că muzica, dacă
este utilizată în mod corespunzător, poate
să contribuie în mare măsură la starea de
sănătate a ființei umane. A conceput anumite
melodii ca remedii împotriva patimilor
sufletului, a deznădejdii, a furiei și a altor
defecte de caracter, folosind și dansul în
această direcție. Dintre situațiile în care
Pitagora a aplicat această teorie o amintim
pe aceea în care a reușit să stingă prin cântec
furia unui tânăr care dorea să incendieze casa
amantei lui, din care tocmai ieșea un rival al
său. De asemenea, Iamblic relatează un episod
din viața înțeleptului Empedocle, considerat
discipol al lui Pitagora, care a calmat cu lira sa
un tânăr ce scosese deja sabia ca să îl ucidă
pe Anchitus, un demnitar ce îl condamnase
la moarte pe tatăl său. După ce Empedocle
a realizat acel miracol, tânărul a devenit unul
dintre cei mai ardenți discipoli ai săi.
Marele înțelept al Antichității 115

Moștenirea științifică
Deoarece nu ne-a rămas nicio lucrare scrisă
de Pitagora, se cunosc cu certitudine doar
o parte din principiile expuse de el. Primul
este acela că sufletul are origine divină și,
deci, este nemuritor. Acest principiu stă la
baza metempsihozei, teoria care susține
reîncarnarea sufletului în trupuri succesive,
până când atinge nivelul ultim pe calea
spirituală, moment în care se eliberează de
necesitatea de a mai avea experiențe în planul
fizic și în planurile subtile.
Tot lui Pitagora i se atribuie conturarea ideii
de știință, el cultivând știința pură. Iată cum
îl descrie filosoful austriac Theodor Gomperz:
„Un talent extraordinar în domeniul
matematicilor, întemeietorul acusticii,
deschizător de drumuri în astronomie...
savant, teolog și reformator moral, a unit în
personalitatea sa o bogăție de talente foarte
diferite și în parte contradictorii”. În domeniul
116 Pitagora
matematicii și al geometriei în special,
Pitagora s-a dovedit a fi un spirit genial.
Din păcate, în epoca contemporană
noțiunile de matematică, geometrie, muzică
și chiar filosofie și-au pierdut valoarea inițială.
Însăși filosofia, care în vechime recurgea la
simboluri ce impulsionau ființa către starea
de contemplație, a devenit pur rațională în
epoca modernă și contemporană, filosofii
din aceste perioade pierzând legătura sacră
cu divinitatea. Matematica practicată de
Pitagora era, după cum am văzut, complet
diferită de matematica sterilă care se predă
în școlile din zilele noastre. Pitagoricienii nu
erau preocupați de rezolvarea problemelor
de matematică, așa cum se petrece astăzi. De
fapt, pentru mintea omului contemporan este
dificil să conceapă relațiile care există între
numere și Cosmos și să cuprindă vastitatea
geniului gândirii pitagoreice.
În epoca modernă, un asemenea geniu
matematic a fost indianul Srinivasa Ramanujan
(1887-1920), care considera formulele
Marele înțelept al Antichității 117
matematice o reprezentare numerică a
gândurilor lui Dumnezeu.

Pictură în care este reprezentată Urania, muza

astronomiei și Melpomene, muza tragediei
118 Pitagora

Influența asupra Greciei Mari

Bogăția și complexitatea învățăturilor lui
Pitagora, precum și exemplul viu pe care atât
el cât și discipolii săi l-au dat, au exercitat o
influență covârșitoare asupra orașului Kroton
și a orașelor vecine din Marea Grecie. Porfir
relatează următoarele despre Pitagora:
„În timpul călătoriilor sale, a găsit orașele
din Italia și Sicilia supuse unele altora,
unele din vremuri îndepărtate, altele de
curând. Prin discipolii săi, pe care i-a întâlnit
acolo, el a infuzat acestor orașe dorința de
libertate, eliberând astfel Kroton (Crotone),
Sybaris, Katane (Catania), Rhegion (Regio),
Himera, Akranas (Agrigento), Tauromenion
(Taormina) și altele, în care a impus legi prin
Charondas catanianul și Zaleucos din Lokroi
(Locri). A rezultat astfel o perioadă lungă
de bună guvernare, acestea devenind un
exemplu pentru vecinii lor. Simichus, tiranul
din Kentoripa (Centuripe), auzind cuvintele
lui Pitagora a abdicat de bunăvoie, oferind
Marele înțelept al Antichității 119
averile sale surorilor lui și cetățenilor orașului.
După cum povestește Aristoxenos, au mers
la el lucanieni, mesapieni, peuceți și romani.
El a eliminat pentru o lungă perioadă toate
disensiunile, nu doar între discipolii săi și
urmașii lor, dar și între orașele din Italia și Sicilia,
pe plan intern și extern. El repeta întruna o
maximă: «Noi ar trebui să evităm prin toate
mijloacele și chiar să extirpăm cu focul și fierul
boala trupului, ignoranța sufletului, lăcomia
stomacului, revolta orașelor, discordia
rudelor, precum și excesele de tot felul.»”

Martiriul pitagoreicilor
și dispariția Maestrului
Din păcate însă, răul a reușit să învingă
și de această dată dorința de a răspândi
înțelepciunea, manifestată de Pitagora și de
discipolii săi. Ne aflăm totuși în epoca decăderii
spirituale (Kali Yuga), în care minunile și
binefacerile de ordin spiritual nu durează prea
mult. Astfel că școala remarcabilă întemeiată
120 Pitagora
de Pitagora în Kroton și-a găsit sfârșitul într‑un
mod tragic.
Datorită invidiei celor care nu acceptau
modul de viață al pitagoricienilor, dar care
observau marea influență pe care o exercitau
aceștia în toate cetățile din jurul Krotonului,
s-au ridicat oameni puternici și bogați care
au combătut principiile și modul lor de viață.
Un asemenea crotonian, Cylon, a reușit chiar
să provoace o revoltă publică împotriva lui
Pitagora și a discipolilor săi. Acest Cylon era un
om bogat din Kroton care a dorit să studieze
în școala lui Pitagora ca discipol, dar nu a fost
primit de către Maestru, datorită caracterului
său josnic. Natura lui inferioară a ieșit imediat
la lumină astfel că, din răzbunare, în contextul
unor agitații politice ce cuprinseseră toate
cetățile din jur, a reușit să întoarcă o mare
parte a maselor împotriva pitagoricienilor.
După cum s-a dovedit adeseori în istorie,
masele sunt ușor de manipulat, dacă se
pornește de la o nemulțumire reală (ce
poate să apară oriunde foarte ușor, datorită
Marele înțelept al Antichității 121
tendințelor inferioare preponderente ale
majorității ființelor umane), nemulțumire
care este asociată, prin dibăcia unei minți
perverse, cu anumite grupuri sociale sau
persoane. Ca rezultat, a urmat o reprimare
sângeroasă a membrilor școlii lui Pitagora
și a Maestrului însuși, mulți discipoli de
seamă găsindu-și sfârșitul în mijlocul acestor
tulburări. Una din casele pitagoricienilor (a
celebrului atlet Milon, cel care a adus multă
glorie crotonienilor în luptele cu vecinii) a fost
arsă, existând voci care au susținut că însuși
Pitagora și-a găsit sfârșitul în acel incendiu,
alături de alți 40 de discipoli. S-a pus preț
pe capul discipolilor, care au fost vânați și în
afara cetății, fiind uciși oriunde s-ar fi aflat.
De la Porfir aflăm că Pitagora ar fi scăpat
persecuțiilor din Kroton și ar fi ajuns la Locri,
dar acolo nu a fost primit de conducătorii
orașului, fiind nevoit să se refugieze la
Metaponte, unde ar fi murit la scurt timp
după aceea. Oricare ar fi varianta adevărată,
cert este că trupul Maestrului nu a fost
122 Pitagora
Marele înțelept al Antichității 123
găsit și nu se cunoaște locul în care a fost
înmormântat, acest aspect amplificând, o
dată în plus, misterul care îl învăluie pe marele
înțelept. Mulți adepți ai înțeleptului au fost
exilați împreună cu familiile lor din Kroton,
fiind rechemați câțiva ani mai târziu, când
imaginea lui Pitagora a fost reabilitată în acest
oraș.
Oricum, personalitatea de excepție a
Maestrului nu avea cum să fie știrbită de
manifestarea unei orbiri trecătoare a mulțimii
manipulate și, după cum relatează Plinius cel
Bătrân, chiar Senatul din Roma a aprobat, 200
de ani mai târziu, ridicarea în Forum a unei
statui din bronz care îl reprezenta pe Pitagora,
cu dedicația „Celui mai înțelept dintre greci”.

Urmașii lui Pitagora

Opera marelui înțelept Pitagora a fost
continuată de discipolii săi, unii dintre ei
reușind să se salveze chiar din mijlocul
mulțimii dezlănțuite din Kroton, cum au fost
124 Pitagora
Archippus din Tarent și Lysis, stabilit ulterior
în Teba. Mulți filosofi și înțelepți s-au numit cu
mândrie discipoli ai lui Pitagora chiar și la sute
de ani după moartea sa. Un asemenea filosof a
fost celebrul taumaturg și înțelept Apollonius
din Tyana, despre care Filostrat afirmă că l-ar
fi întrecut în înțelepciune pe însuși Pitagora.
Principiile pitagorismului se vor regăsi ulterior
atât la Platon cât și la Aristotel și, într-o
manieră mai extinsă, în matematica și filosofia
rațională din Occident. 
Lista discipolilor faimoși ai lui Pitagora
este lungă, dar ne limităm să îi amintim
în continuare pe cei mai celebri din acele
vremuri:
Philolaos (470-385 î.Hr.) a fost un important
pitagorician, menționat în dialogul Phaidon al
lui Platon. El a fost primul filosof care a vorbit
despre mișcarea de rotație a Pământului în
jurul unui „foc central”.
Arhitas sau Archytas (428-347 î.Hr) a fost
filosof, matematician, astronom și strateg
militar în Tarent, prieten bun cu Platon, căruia
Marele înțelept al Antichității 125
probabil i-a transmis spiritul pitagorismului.
Hippasos din Metaponte, un filosof
din secolul V î.Hr., căruia i se atribuie
definirea numerelor iraționale. În lucrarea
sa  Metafizica,  Aristotel  susține că Hippasos
considera  focul  ca fiind elementul primar,
cauză a tuturor lucrurilor.
Ocellus Lucanus a fost un elev al lui Pitagora
născut în sudul Italiei, despre care se spune că
a scris în limba doriană anumite tratate care
nu au ajuns până la noi.
Timaios, filosof de seamă al școlii
pitagoreice, este amintit de Platon în dialogul
cu același nume. A scris în dialectul dorian un
tratat despre natura lumii și a sufletului.
Zaleucos din Locri a fost un faimos legislator,
care a oferit primul cod de legi scrise din
lumea greacă. Se spune că a fost discipolul lui
Pitagora, legile oferite de el în Locri aplicându-
se ulterior și în Kroton și Sybaris.
Charondas din Catania a fost un alt legislator
faimos al lumii antice, discipol al lui Pitagora,
ce s-a inspirat din legile lui Zaleucos pentru a
126 Pitagora
oferi legi orașelor Catania și Regio.
Perictione, mama lui Platon, descendentă
din familia lui Solon, a fost o pitagoriciană
căreia îi sunt atribuite două opere păstrate
până în zilele noastre: Despre armonia femeii
și Despre înțelepciune.

Archytas
Marele înțelept al Antichității 127

Pitagora și Zalmoxis (Zamolxe)

Dacă am vorbit despre discipolii lui Pitagora
se impune să aducem în discuție și un subiect
controversat, care ne poartă în trecutul
îndepărtat al poporului român, făcându-ne
cunoscute tradițiile înaintașilor noștri. Despre
inițiații geto-daci se spune că trăiau adeseori
experiențe extatice, care le revelau mistere
despre sufletul omenesc și supraviețuirea
acestuia după moarte, aspecte foarte
asemănătoare cu cele întâlnite la Orfeu,
Pitagora, Zoroastru, la înțelepții Egiptului
sau la druizi. Din păcate, relatările istoricilor
antici cu privire la Zalmoxis sunt incomplete,
fapt care l-a determinat pe Mircea Eliade să
afirme: „Dată fiind sărăcia documentelor,
este îndoielnic că s-ar putea scrie o istorie
religioasă a Daciei.”
În Istorii, Herodot afirmă că a auzit despre
acest Zalmoxis că ar fi fost sclavul lui Pitagora,
de la care ar fi învățat multe, iar după ce şi-a
dobândit libertatea s-a întors la ai lui. Totuși
128 Pitagora
Marele înțelept al Antichității 129
Herodot încheie această expunere despre
geto-daci afirmând că, după părerea lui,
Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora.
Această informație a fost apoi preluată și de
istoricii de după Herodot, fiind transmisă ca
atare până la noi, dar fără să se țină cont prea
mult de partea finală a afirmațiilor lui Herodot,
și anume că el consideră că Zalmoxis a trăit cu
mult înaintea lui Pitagora.
Ținutul din nordul Istrului, după cum
am menționat la începutul cărții, poate fi
identificat cu mitica Hiperboree a anticilor.
Totodată, acel ținut era numit generic de
mulți autori și Sciția, iar locuitorii de pe țărmul
Mării Negre, sciți. Istoricii încă nu au ajuns la o
concluzie comună în problema originii sciților,
părerile fiind împărțite între o origine iraniană
și una getică străveche. La fel există discuții
și cu privire la agatârși, care au trăit în Valea
Mureșului, pe teritoriul Transilvaniei, în urmă
cu 2.500 de ani. Probabil că în stepele din
jurul Mării Negre, până în Ucraina și Moldova,
au existat populații nomade cărora li s-au
130 Pitagora
spus sciți și care în timp s-au pierdut în masa
geților autohtoni, care aveau o mare putere
de asimilare asupra populațiilor străine ce
ajungeau pe teritoriul lor. În timp, sciții și
Sciția au devenit termeni generici pentru
populația și teritoriul de la gurile Dunării și
stepele nord-pontice.
Tocmai de aceea, putem considera că există
o foarte mare probabilitate ca cei care erau
numiți sciți să fie de fapt geți. Așa este și cazul
lui Anacharsis, un înțelept „scit” care a călătorit
în Grecia pe timpul lui Solon, prin 589 î.Hr.,
deci înainte ca Pitagora să își înființeze școala.
Simon Pelloutier, în Istoria celților, galilor și
germanilor îl citează pe Lucian care îl prezintă
pe „...Anacharsis, implorând în numele zeului
Zalmoxis pe unul din compatrioții săi stabilit
la Atena, să-i ofere adăpost”. Pitagora s-a
născut la câțiva ani după ce Anacharsis sosise
la Atena, moment în care cultul zalmoxian era
deja practicat la geți.
În Vita Pythagorica, Iamblic vorbește despre
„scitul” Abaris Hiperboreeanul, care a fost
Marele înțelept al Antichității 131
un vindecător legendar și preot al zeului
Apollo. Despre el se spune că și-a însușit
talentele în ținuturile natale din Hiperboreea,
fiind binecuvântat cu darul profeției. Toate
acestea, alături de simplitatea și cinstea sa,
i-au adus respectul din partea poporului
elen. Herodot afirmă că Abaris călătorise în
jurul lumii pe o săgeată aurie, primită de la
Apollo. Heraclides Ponticus amintește și el
despre zborurile lui Abaris ce aveau ca vehicul
renumita săgeată. Platon, în Charmides, îl
plasează pe Abaris printre tămăduitorii traci,
care practicau medicina asupra sufletului,
nu doar asupra trupului, utilizând incantații
(epodai). Despre Abaris, Iamblic povestește
și că a purificat Sparta și Knossos de ciumă,
abținându-se de la mâncare în tot acest timp.
Apoi, întâlnindu-l pe Pitagora, s-a închinat la
picioarele sale și i-a oferit săgeata magică,
recunoscând în marele înțelept încarnarea
lui Apollo. Ulterior a rămas în preajma lui
Pitagora, fiind văzut alături de Maestru în
călătoriile sale prin alte orașe grecești. Tot
132 Pitagora

Abaris
Marele înțelept al Antichității 133
Iamblic îi atribuie lui Abaris și capacitatea de
a prezice viitorul prin examinarea intestinelor
animalelor ucise, însă Pitagora îi dezvăluie
arta divinației cu ajutorul numerelor, cea mai
pură metodă care transpune în simbolismul
numeric legile divine.
Analizând toate aceste mărturii, se cuvine
să afirmăm că Zalmoxis nu avea cum să fi fost
sclavul lui Pitagora, cultul zeului geto-dac fiind
deja înrădăcinat la nord-dunăreni în timpul
vieții marelui înțelept grec. Iar getul celebru
care l-a însoțit pe Pitagora era, după cum am
văzut, Abaris Hiperboreeanul, nu Zalmoxis.
Încheiem acest capitol cu prezentarea unui
argument important, sesizat de profesorul
român stabilit la New York, Mihai Vinereanu:
„Herodot (cca 484 - cca 425 î.Hr.) spune
clar că Zalmoxis trebuie să fi trăit cu mulți
ani înaintea lui Pitagora. Istoricul grec nici
nu putea să gândească altfel întrucât a fost
aproape contemporan cu Pitagora (cca 579 -
cca 494 î.Hr.). Cum putea să creadă Herodot
aceste bazaconii ale  unor greci neștiutori
134 Pitagora
când el s-a născut doar la 10 ani după moartea
lui Pitagora? Dacă Zalmoxis ar fi fost elevul
lui Pitagora trebuia să fie doar cu vreo 30-35
de ani mai în vârstă decât Herodot, poate
chiar mai tânăr, astfel  încât Zalmoxis ar fi
putut fi chiar în viață când istoricul grec scria
despre el. Or acest lucru este cu neputință
din moment ce religia zalmoxiană avea deja o
vechime considerabilă pe vremea lui Herodot.
Desigur, confuzia a pornit de la faptul că religia
fondată de Zalmoxis avea multe în comun
cu doctrina filosofică a lui Pitagora. În acest
caz există doar două soluții: fie Pitagora s-a
inspirat din credințele filosofico-religioase ale
traco-dacilor, fie ambele au o sursă comună
(sau surse comune).”
Marele înțelept al Antichității 135

Versurile de aur
Înainte de toate, cinstește Zeii cei nemuritori,
după cum sunt orânduiți prin Lege.
Respectă-ți jurămintele și promisiunile, iar
apoi respectă-i pe Eroii cei glorioși.
Tot așa cinstește Spiritele pământului, în
acord cu ceremoniile tradiționale.
Cinstește-ți la fel și părinții, precum și pe cei
apropiați.
Dintre ceilalți oameni, fă-ți-l prieten pe cel
care se distinge prin virtuți.
Apleacă-ți întotdeauna urechea la sfaturile
sale moderate și ia exemplu de la faptele lui
bune și virtuoase.
Evită, după puterile tale, să-ți urăști prietenul
pentru o greșeală măruntă.
Căci puterea este vecină apropiată cu
necesitatea.
136 Pitagora

Află că toate acestea sunt așa cum le-am

spus; și învață să stăpânești următoarele
patimi:
Mai întâi lăcomia pântecului, trândăvia,
plăcerile lascive și mânia.
Să nu faci rău, nici atunci când ești singur și
nici în prezența celorlalți.
Și, mai presus de orice, să te respecți pe tine
însuți.
Apoi, fii corect în faptă și cuvânt.
Și să nu înfăptuiești vreo nelegiuire sau să te
porți necugetat.
Amintește-ți mereu că omului îi este rânduit
să moară în cele din urmă.
Și că bunurile materiale sunt efemere; așa
cum pot fi dobândite, pot fi și pierdute.
Cu privire la nenorocirile cu care soarta te
năpăstuiește,
Marele înțelept al Antichității 137
Îndură ce ți-e scris cu răbdare, fără să te
plângi, căci acesta e mersul Firii.
Dar străduiește-te să îndrepți ce se poate.
Și ia aminte că soarta nu trimite nenorocirile
peste oamenii buni.
Oamenii vorbesc multe, și bune și rele;
Nu le prețui cu ușurință vorbele, dar nici nu
le respinge.
Și dacă auzi minciuni care vin către tine,
ascultă-le cu blândețe și întâmpină-le cu
răbdare.
Ia aminte în orice împrejurare la ceea ce îți
voi spune:
Să nu lași pe nimeni să te corupă prin vorbele
sau prin faptele sale,
Și să te ispitească să spui sau să faci ceva ce
nu-ți folosește.
Chibzuiește bine înainte, pentru a nu acționa
prostește.
138 Pitagora

Căci doar oamenii nevrednici vorbesc sau

acționează fără să gândească.
Așa că e bine să faci doar ceea ce nu te va
mâhni mai târziu, nici nu te va sili să te căiești.
Niciodată să nu faci ce nu înțelegi.
Dar învață tot ce ai nevoie să știi, căci astfel
vei avea o viață frumoasă.
În niciun chip să nu îți neglijezi sănătatea
trupului;
Ci oferă-i cu măsură băutură și mâncare,
precum și exerciții fizice după nevoi.
Prin măsură înțelegând ceea ce nu te
tulbură.
Obișnuiește-te cu un trai simplu și decent,
nu luxos;
Evită orice lucru care ar putea prilejui invidie.
Și nu fi risipitor, asemenea celor nu cunosc
bunul-simț și cinstea.
Marele înțelept al Antichității 139
Dar nici zgârcit să nu fii; căci măsura potrivită
este cea mai bună.
Fă doar ceea ce nu îți dăunează și chibzuiește
bine înainte de a trece la fapte.
Când mergi la culcare, nu lăsa niciodată
somnul să-ți închidă pleoapele,
Fără să îți examinezi înainte faptele de peste
zi și să te întrebi:
Unde am greșit? Ce am făcut? Ce nu am
făcut și ar fi trebuit să fac?
Pentru tot ce socoți că ai greșit, dojenește-te;
Și pentru orice faptă bună, bucură-te.
Practică temeinic toate acestea; meditează
asupra lor; iubește-le din toată inima.
Căci cu ajutorul lor vei trezi în tine virtuțile
divine.
Jur pentru aceasta pe Cel care ne-a sădit în
inimă Tetrada cea sacră (Tetraktys), sursa cea
veșnică a Naturii.
140 Pitagora

Dar să nu începi niciodată vreo lucrare fără

să invoci întâi zeii să te ajute să duci la capăt
ceea ce ți-ai propus.
Când toate acestea îți vor deveni obișnuință,
Vei ajunge să cunoști din ce sunt
plămădiți Zeii Nemuritori și oamenii.
Și vei cunoaște imensitatea anumitor ființe,
precum și pe Acela care le conține pe toate și
totodată le unește laolaltă.
De asemenea vei cunoaște că, potrivit Legii,
natura acestui Univers și a tot ce există în el
este aceeași.
Astfel că nu vei mai nădădjdui ceea ce nu
este de nădăjduit și nimic în această lume nu
îți va mai rămâne ascuns.
Vei ști că oamenii atrag asupra lor nenorociri
de bunăvoie, prin liberă alegere.
Nefericiții! Ei nu văd și nu înțeleg că binele
este chiar la îndemâna lor.
Marele înțelept al Antichității 141
Căci puțini sunt cei care știu cum să se
elibereze de suferință.
Așa este destinul potrivnic: orbește oamenii
și le ia mințile.
Ca niște roți uriașe ei se rostogolesc încoace
și încolo, împovărați de rele fără număr.
Căci vrajba ce crește în ei, îi urmărește
pretutindeni, azvârlindu-i de colo-colo, fără ca
ei măcar să-și dea seama.
Iar ei, în loc să o  evite fiind îngăduitori, o
întețesc și mai mult.
O, Zeus, Tatăl nostru! Tu ai putea să-i zbăvești
pe oameni de toate relele care îi împresoară,
Dacă le-ai arăta tuturor Spiritele naturii pe
care ar trebui să le invoce!
Iar tu, căutătorule, rămâi încrezător, căci
natura umană este divină.
Și în cele din urmă Natura sacră îi va destăinui
omului cele mai ascunse mistere.
142 Pitagora

Și dacă îți împărtășește secretele sale, vei

ajunge cu ușurință la ceea ce îți este menit.
De-ți vei vindeca sufletul, vei îndepărta tot
răul din tine și toate nenorocirile.
Dar abține-te să mănânci carne, care este
o  piedică pe calea purificării și a  eliberării
sufletului.
Discerne toate lucrurile cu claritate și
examinează-le cu atenție.
Abandonează-te în fața ghidării ce vine din
Preaînalt și lasă-te purtat de cunoașterea pe
care o vei dobândi astfel.
Pentru ca atunci când vei lăsa în urmă acest
trup vremelnic, să ajungi în cel mai pur Eter,
Să fii precum un Zeu, nemuritor și veșnic,
biruitor al morții, de-a pururi.
 Cuprins
Cuvânt înainte................................................. 3
Grecia în secolul al VI-lea î.Hr..........................6
Mitul și religia hiperboreeană........................15
Contextul nașterii lui Pitagora......................26
Date biografice generale despre viața și
activitatea lui Pitagora...................................31
Contextul istorico-geografic al perioadei în
care a trăit Pitagora....................................... 35
Insula Samos..................................................38
Călătoria în Egipt...........................................48
Misterele din Egipt........................................ 52
Pitagora ajunge în Persia..............................59
Întoarcerea în Grecia.....................................66
Oracolul din Delfi...........................................68
Misterele din Eleusis......................................71
Stabilirea în Italia........................................... 75
Discursul către tineri.....................................79
Sfaturile către femei...................................... 81
Școala pitagoreică.........................................83
Pitagora – primul filosof................................85
Doctrina și învățăturile lui Pitagora..............86
Învățăturile despre suflet..............................90
Discipolii lui Pitagora.....................................92
Organizarea internă a școlii..........................93
Cum decurgea o zi în școala pitagoreică......96
Starea de prietenie și fraternitate dintre
discipoli..........................................................98
Puterile paranormale....................................99
Științele predate în școală.......................... 103
Tetraktys – știința ciclurilor și a ritmurilor
care compun Universul............................... 106
Cele patru niveluri ale învățăturii
pitagoreice . .................................................107
Muzica sferelor............................................. 112
Moștenirea științifică................................... 115
Influența asupra Greciei Mari...................... 118
Martiriul pitagoreicilor și dispariția
Maestrului..................................................... 119
Urmașii lui Pitagora......................................123
Pitagora și Zalmoxis (Zamolxe)...................127
Versurile de aur.............................................135