In poezia ”Gorunul” 

din volumul ”Poemele luminii”, cea mai cunoscuta elegie pe tema mortii din
creatia lui Blaga

Poetul meditează asupra destinului său implacabil. El încearcă să descopere care ar putea fi locul
său într-o perspectivă cosmică. Atingerea neantului, cunoaste la Blaga cand o tonalitate tragica,
cand una elegiaca, atitudinea poetului osciland intre zbucium si impacare. Gândul i se opreşte
însă de un prim copac de la marginea pădurii - un gorun, care este și un simbol, o poartă către 
lumea de doncolo. Este surprins de relaţia ce s-ar putea stabili, inevitabil, între el şi gorun: „O,
cine ştie? – Poate că/ din trunchiul tău îmi vor ciopli/ nu peste mult sicriul.”

Ideea de moarte este evocată aici printr-o metonimie, accentuată apoi de o infiorare metafizică,
deoarece poetul simte sau aude cum sicriul creşte în trunchiul gorunului: „Şi mut/ ascult cum
creşte-n trupul tău sicriul,/ Sicriul meu.”

FIGURI DE STIL:

- metafore: limpezi departari

- comparatie: cum bate ca o inima

- interogatii retorice.

Sensul fundamental al poeziei este acela că viaţa nu poate fi altceva decât o „mare trecere”, pe
care poetul filozof o aşteaptă cu seninătate.

Tema poeziei este ilustrata de meditatia poetului asupra mortii, pe care o percepe nu ca pe un final
implacabil si neasteptat, ci ca pe o "mare trecere" intr-o alta stare spirituala.

În mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizeaza un spatiu de comunicare intre Cer, Pamant
si Infern, pe care Mircea Eliade il considera "axis mundi" si apreciaza - in studiul "Sacru si Profan" -ca,
la Blaga, "Imaginea arborelui n-a fost aleasa numai pentru a simboliza Cosmosul, dar si pentru a
exprima viata, tristetea, nemurirea, intelepciunea"

 Marin Mincu subliniaza ideea ca gorunul este un copac sacru, un "simbol al mortii si totodata al
perenitatii

"Gorunul" lui Blaga este "Mai am un singur dor" de Mihai Eminescu, criticii literari remarcand in primul
rand tema comuna celor doua poezii, viziunea filozofica a vietii si a mortii.

La Lucian Blaga "marginea de codru" nu semnifica sfarsitul vietii si linistea simtita de poet nu este una
cosmica, ci una organica ("stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange"), percepand-o ca pe o
scurgere ireversibila a timpului ("cu fiecare clipa care trece"), ideea filozofica a antichitatii, "fugit
irreparabile tempus", regasindu-se atat la Eminescu, cat si la poetii europeni (LamartinE).

Gorunul este, in poezia lui Blaga, un simbol sacru al conditiei omului in Univers, semnificand ideea ca
viata si moartea cuprind deopotriva fiinta umana si copacul si ca intre cei doi exista o comunicare
spirituala.

Prima secventa debuteaza cu perceptia auditiva -"aud"- a mortii -"un clopot"-, la care poetul cugeta
inca din timpul vietii -"bate ca o inima". Presimtirea neantului este in directa legatura cu natura,
poetul meditand intr-un cadru propice, in "limpezi departari", turnul are trasaturi omenesti -"in pieptul
unui turn"-, iar clopotul masoara, cu "zvonuri dulci", scurgerea timpului. Verbul ce exprima
incertitudinea, "imi pare", potenteaza ideea de picurare a mortii in viata, care provoaca o liniste
simtita organic de eul poetic: "stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange". Marin Mincu afirma ca
"linistea naturii curge in venele omului, inima omului bate profund in pieptul imprejurimilor". in a doua
secventa, poetul se adreseaza direct copacului sacru printr-o intrebare filozofica privind acceptarea
mortii cu senzatia linistii ce domina intreaga natura, cu care poetul se simte intr-o deplina armonie:
"Gorunule din margine de codru, / de ce ma-nvinge / cu aripi moi atata pace / cand zac in umbra ta /
si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?". Forma de superlativ data cuvantului "pace" prin determinantul
"atata" este o metafora a tacerii cosmice, o liniste solemna, in timp ce metafora "umbra" semnifica
fiinta muritoare, trecatoare prin lumea aceasta concreta, idee sugerata si de verbul "zac".

Ultima secventa incepe cu o intrebare filozofica tulburatoare care potenteaza presimtirea mortii prin
verbul dubitativ "poate", poetul contempland taina nefiintei ce capata contur in trunchiul gorunului,
sub forma sicriului: "O, cine stie? - Poate ca / din trunchiul tau imi vor ciopli,/ nu peste mult sicriul".
Identitatea dintre conditia omului si cea a gorunului este perceputa cu "linistea" trecerii in moarte - "si
linistea / ce voi gusta-o intre scandurile lui" - care cuprinde deopotriva poetul si gorunul. Certitudinea
ca moartea exista din timpul vietii -"o simt"-este atenuata filozofic prin adverbul "pesemne", desi
poetul este "mut" de revelatie, nevrand sa deranjeze, sa strice ordinea universala. El asculta "cum
creste-n trupul tau sicriul" si accentueaza ideea ca fiinta este supusa mortii: "trupul tau" - "sicriul
meu". Viata oricarei fiinte se scurge cu fiecare clipa inspre moarte: "cu fiecare clipa care trece",
existand o imbinare perfecta intre om si natura, care alcatuiesc, in elegia lui Blaga, o singura fiinta. Cu
toate acestea, moartea nu trezeste spaime, groaza, ci se insinueaza lent si linistit in sufletul poetului,
ca presimtire.

Figuri de stil:

» comparatiile construite de Blaga sunt cu atat mai sugestive, cu cat poetul, pentru a exprima o idee
filozofica, apeleaza la lumea materiala: "aud ()/ cum bate ca o inima un clopot";

» epitetele sunt surprinzatoare, intocmai ca ale lui Eminescu: "zvonuri dulcf, "aripi mo? , "frunza-tiy uc

„liniștea” motivul central al poeziei întâlnit în fiecare dintre cele trei unități strofice („liniște”, „pace”,
„liniștea”) este o anticipare a iminentului sfârșit.

I. Epitetul „limpezi depărtări” cu care debutează prima secvență lirică, denotă conturarea clară a
presimțirii umane în legătură cu faptul că odată cu trecerea timpului, se va integra în natură, iar
sunetul de clopot devine o unitate de măsură a trecerii implacabile către eternitate. Corespondența
între planul exterior și cel interior este sugerată încă de la început: clopotul bate „ca o
inimă”(comparație), el afându-se în „pieptul unui turn” (personificare). Bătăile inimii devin astfel
percepția interiorizată a timpului, iar turnul simbolizează trupul, partea materială, perisabilă.
Verbul „aud”, la persoana întâi singular, este o marcă gramaticală a prezenței eului liric în text,
conferindu-i acestuia subiectivitate. Astfel, poezia devine confesiunea individului, care meditează cu
resemnare la problematica existențială a destinului uman.
Pronumele personal „îmi” și verbul „pare” fac trecerea de la planul real, verosimil, la planul imaginar
(al fanteziei creatoare). Metaforic, liniștea devine un element vital uman, „stropi de liniște îmi curg
prin vine, nu de sânge”, familiarizând individul cu odihna profundă pe care o anticipează.

II. A doua secvență lirică invocă, inițial, gorunul, aflat „la margine de codru” (un prag al „marii
treceri”), ceea ce denotă izolarea copacului sortit morții; ea se constituie ca o amplă interogatie
retorică. „Pacea” este metaforă care corespunde liniștii din prima secvență lirică, o anticipare a
iminetului sfârșit, ca și „umbra” gorunului („când zac în umbra ta”).
 
III. Interogația retorică „O,cine știe?” conține, în esență, ideea că omul este limitat din punctul de
vedere al cunoașterii, datorită barierelor fixate de Marele Anonim, singurul care „știe” destinul
fiecăruii individ. 
Moartea, în plan vegetal, se află în concordanță cu sfârșitul omului („Poate că/din trunchiul tău îmi
vor ciopli,nu peste mult sicriul). Ceritudinea apropierii morții, se acutizează, căci de la „limpezi
departări” și zvonuri dulci” se ajunge la referința temporală „nu peste mult”.
Revine motivul liniștii, sub formă gramaticală articulată hotărât („linistea”), pentru accentuare.
„Pacea” din timpul vieții este doar o presimțire a celei veșnice, iae existența umană conține, încă de
la naștere, „stropi de moarte” („și liniștea ce voi gusta-o între scândurile lui,/o simt pesemne de
acum”). Adverbul de mod „mult” denotă altitudinea senină, resemnată, a individului care își presimte
moarteam „cu fiecare clipă care trece” (motivul clipei trecatoare, fugit irreparabile tempus”.
Ultimul vers este o repetare simetrică a primului vers din secvența a doua, marcând închiderea
planului imaginar al confesiunii :„gorunule din margine de codru”.
 
Considerații stilistice. Cele două unități strofice ale poeziei au o versificație aparte, care nu tine cont
de normele tradiționale, ci de fluxul ideilor exprimate: lipsa rimei, ritmului, inegalitatea versurilor,
ceea ce determină accentuarea anumitor cuvinte („clopot”, „pace”, „mut”, „sicriu”) cu un efect stilistic
superior.
 
Concluzie. Gândirea filosofică blagiană orientează discursul liric către cele trei etape fundamentale
ale vieții individului: existența propriu-zisă, momentele întrebărilor existențiale, sfârșitul(concluzia);
acestea se întrepătrund și se luminează reciproc, accentuându-se odata cu trecerea timpului.

In concluzie: exprimand ideea filozofica a curgerii continue a vietii in moarte si reliefand

Poezia GORUNUL este o elegie filozofică şi face parte din volumul "Poemele luminii" aparut in anul
1919.
     Tema poeziei meditaţia poetului asupra morţii. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se
dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă în care se înscrie creaţia lui
Lucian Blaga.  Posibile surse de inspiraţie ale poeziei "Gorunul" se află în mitologia universala, folclorul
naţional şi literatura culta. In mitologie, gorunul este arborele cosmic, ce simbolizează un spaţiu de
comunicare între Cer, Pământ şi Infern, pe care Mircea Eliade îl consideră "axis mundi" şi apreciază - în
studiul "Sacru şi Profan" - că, la Blaga, "Imaginea arborelui n-a fost aleasă numai pentru a simboliza
Cosmosul, dar şi pentru a exprima viaţa, tristeţea, nemurirea, înţelepciunea".In sursa folclorică, poezia lui
Blaga a fost asemănată, ca punct de plecare, cu balada "Mioriţa", unii critici considerând ca esenţa
ambelor creaţii constă în atitudinea omului de a-şi accepta moartea cu detaşare, ca pe un dat firesc al
existenţei.
In  literatura culta, cea mai apropiată elegie asemuită cu "Gorunul" lui Blaga este "Mai am un singur dor"
de Mihai Eminescu, criticii literari remarcând în primul rând tema comună celor două poezii, viziunea
filozofică a vieţii şi a morţii. Există însă şi deosebiri între cele două elegii, mai întâi că Eminescu exprimă
direct- sensul cuvintelor, stârnind astfel trăirile, pe când la Blaga sensul se conturează treptat, prin trairile
dezvăluite pe parcursul poeziei.  Gorunul este, în poezia lui Blaga, un simbol sacru al condiţiei omului în
Univers, semnificând ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă fiinţa umană şi copacul şi că între cei
doi există o comunicare spirituală.
      (Structură şi semnificaţii): Structural, textul e realizat in trei sectiuni corespunzatoare celor trei
strofe:
- una - a existentei, al starii de a fi ; - a doua - a intrebarii ; - a treia - a concluziei
    Prima sectiune debutează cu percepţia auditivă ("aud") a morţii ("un clopot"), la care poetul cugetă
încă din timpul vieţii ("bate ca o inimă"). Presimţirea neantului este în directă legătura cu natura, poetul
meditând într-un cadru propice, în "limpezi depărtări", tumul are trăsături omeneşti ("în pieptul unui turn"),
iar clopotul măsoară, cu "zvonuri dulci", scurgerea timpului. Verbul ce exprimă incertitudinea, "îmi pare",
potenţează ideea de picurare a morţii în viaţă, care provoacă' o linişte simţită organic de eul poetic:
"stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge". Marin Mincu afirma că "liniştea naturii curge în venele
omului, inima omului bate profund în pieptul împrejurimilor".
     In sectiunea 2, poetul se adresează direct copacului sacru printr-o întrebare filozofică privind
acceptarea morţii cu senzaţia liniştii ce domină întreaga natură, cu care poetul se simte într-o deplină
armonie: "Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra
ta / şi mă dezmierzi cu irunza-ţi jucăuşă?". Forma de superlativ dată cuvântului "pace" prin determinantul
"atâta" este o metaforă a tăcerii cosmice, o linişte solemnă, în timp ce cuvântul "umbra" semnifică fiinţa
muritoare, trecătoare prin lumea aceasta concretă, idee sugerată şi-de verbul "zac".
     Ultima sectiune începe cu o întrebare filozofică tulburătoare care potenţează presimţirea morţii prin
verbul dubitativ "poate", poetul contemplând taina nefiinţei ce capătă contur în trunchiul gorunului, sub
forma sicriului:-"O, cine ştie?- Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul". Identitatea
dintre condiţia omului şi cea a gorunului este perceputa cu "liniştea" trecerii în moarte - "şi liniştea / ce voi
gusta-o între scândurile lui" - care cuprinde deopotrivă poetul şi gorunul. Certitudinea că moartea există
din timpul vieţii ("o simt") este atenuata filozofic prin adverbul "pesemne", deşi poetul este "mut" de
revelaţie, nevrând să deranjeze, să strice ordinea universală. El ascultă "cum creşte-n trupul tău sicriul" şi
accentuează ideea ca fiinţa este supusă morţii: "trupul tău" "sicriul meu". Viaţa oricărei fiinţe se scurge cu
fiecare clipă înspre moarte: "cu fiecare clipă care trece", existând o îmbinare perfecta între om şi natură,
care alcătuiesc, în elegia lui Blaga, o singură fiinţă.
     Imaginea gorunului falnic, în al cărui trunchi poetul vede crescându-i sicriul si cea a stropilor de linişte
pe care îi simte curgându-i prin vine dau intuiţiei expresie impresionanta. Transformarea cuvântului sicriu
în laitmotiv, revenirea lui obsedanta contribuie la adâncirea dramatismului imprimat sentimentului de
întrebare fără răspuns: o, cine ştie ?, întoarsa asupra conştiinţei, lăsând ideea morţii sub semnul
ipoteticului.
      In concluzie, , în poezia lui Blaga,  gorunul reprezinta un simbol sacru al condiţiei omului în
Univers, conturand ideea că viaţa şi moartea cuprind deopotrivă atat fiinţa
umană, cat  şi copacul şi că între cei doi există o conexiune de ordin spiritual.