Structuralismul

Struturalismul este o orientare teoretică şi metodologică interdisciplinară care STUDIAZĂ

STRUCTURA, FUNCŢIILE ŞI SISTEMELE DE RELAŢII CE
CARACTERIZEAZĂ OBIECTELE şi PROCESELE ÎN ŞTIINŢELE
CONTEMPORANE, TOTALITATEA ÎN
PUNÂND ÎN PRIM PLAN
RAPORT CU INDIVIDUL ŞI SINCRONICITATEA FAPTELOR
ÎN RAPORT CU EVOLUŢIA. Unele discipline, sub influenţa pozitivismului,
tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel,
PSIHOLOGIA DEVINE MARCATĂ DE BEHAVIORISM şi
CONFIGURAŢIONSM, SOCIOLOGIA de FUNCŢIONALISM, LINGVISTICA
MAI ALES DE SEMANTICĂ.

Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 şi 1970.

au fost adoptate mai ales în lingvistică,
Metodele structuralistice
semiotică şi teoria literaturii.
Aplicarea acestor metode se
pot regăsi şi în psihanaliză, teoria
cunoaşterii, psihologie, ştiinţele sociale şi
ANTROPOLOGIE.
Structuralismul în lingvistică
Limbajul ESTE PARADIGMA[TOTALITATE A FORMELOR
FLEXIONARE ALE UNUI CUVÂNT] principală a cercetărilor structuralistice.
Structuralismul vede în limbaj, ca un sistem de semne,
FORMA DE BAZĂ A ORICĂREI ORGANIZĂRI UNITARE A REALITĂŢII. Alături de
structura limbajului SE DEZVOLTĂ STRUCTURA PROFUNDĂ A CULTURII. La

începutul anilor 1920, lingvistica se definea ca un domeniu de cercetare particular în

interiorul mişcării pozitiviste din cadrul ştiinţelor umane.
Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influenţa lucrărilor
cercetătorului elveţian Ferdinand de Saussure (1857-
1913), care - în Cours de linguistique générale diferenţiază noţiunea de
limbaj de limba vorbită sau vorbire, şi ale lui Edward
Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică criterii formale în detrimentul celor istorice,
insistă asupra opoziţiei dintre "STRUCTURA" LIMBAJULUI ŞI
"REALITATEA VORBITĂ".
imanenţă,
Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunţat ca un principiu de
[ Care este propriu naturii obiectului, care acționează
din interiorul obiectului, condiționat de esența
obiectului; intrinsec.] conform căruia enunţarea unui fapt realizat nu poate fi
analizat decât pornind de la trăsăturile lui interne actuale şi nu de la evoluţia istorică, cum ar fi,
de exemplu, etimologia unui cuvânt. Esenţial este studiul sincronic, care se ocupă cu raporturile
logice şi psihologice dintre termenii coexistenţi ai sistemului, aşa cum este perceput de conştiinţa
colectivă, precum şi studiuldiacronic, care pune în evidenţă reporturile ce leagă termenii
succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un sistem coerent.
Limbajul se defineşte ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe mijloace de
analiză pentru a pune în evidenţă unităţile din care este constituit şi regulile de combinare a
diverselor unităţi. Funcţia limbajului presupune în mod necesar existenţa acestor reguli care
controlează raportul dintre respectivele unităţi. Ferdinand de Saussure insistă asupra unor
opoziţii importante: astfel, limbajul reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce
vorbirea este un fapt de creaţie individuală.
Un merit decisiv al structuralismului este şi acela de a fi redefinit noţiunea de "valoare" în
lingvistică. Valoarea unităţii lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul său semnificat (adică
la conţinutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant (respectiv forma sa acustică sau
grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent între semnificant şi semnificat, raport care
constituie un element original în întregul sistem lingvistic.
Analiza structurală are ca scop delimitarea unităţilor lingvistice în funcţie de relaţiile lor
reciproce. Aceste relaţii sunt de două feluri: unele definesc raporturile existente între fiecare
element al enunţului, celelalte definesc elementele în funcţie de poziţia lor faţă de unităţile
enunţate. Relaţiile de primul tip sunt numite sintagmatice, cele de al doilea tip, paradigmatice.
Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976) defineşte patru nivele de analiză: nivelul
trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic, nivelul morfologic şi nivelul frazic. Pentru a înţelege
mai bine acest model de analiză ne putem referi la definiţia constituantului nemijlocit, aşa cum a
fost formulată de lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a
frazelor prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în
practică elementul uzual cel mai extins (există şi elemente mai vaste: paragraful, capitolul, o
carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din frază, şi aşa mai
departe până la morfene şi foneme. Se obţine astfel un fel de ierarhie structurală, în care fiecare
nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista şi elemente intermediare între nivelul morfologic
şi nivelul frazic.
Alţi reprezentanţi ai structuralismului în lingvistică
Grupul cel mai important l-a reprezentat şcoala din Praga, fondată în 1926 la iniţiativa lui Villém
Mathesius, dominată de doi lingvişti ruşi, Nicolai Sergheievici Trubeţkoi (1890-1938), specialist
în fonologie, şi Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.
O altă şcoală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) şi Viggo
Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici
generale, postulând izomorfismul între planul semnificant şi cel semnificat.
Şcoala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield şi Zellig Sabbetai
Harris (1909-1992).
Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanţă o dată cu apariţia după anii 1960 a
teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.
Publicat de amelie la 08:32
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către
Pinterest
Categoria: curentele literare