Nostalgia

Rezumat – Ruletistul

Povestirea „Ruletistul” deschide volumul de proză intitulat „Nostalgia” și semnat de

Mircea Cărtărescu. Volumul a fost publicat pentru prima dată în anul 1993, iar cu
patru ani înainte, în 1989, o versiune precedentă a povestirii a fost publicată într-un alt
volum, cu titlul „Visul”. Opera se află în strânsă legătură cu alte povestiri cunoscute
ale scriitorului: „Mendebilul”, „Gemenii”, „Rem” și „Arhitectul”. „Ruletistul”
reprezintă prologul secțiunii care include narațiunile „Mendebilul”, „Gemenii” și
„Rem”, iar „Arhitectul” ține locul unui epilog.

Acțiunea povestirii este relatată din perspectiva unui personaj-narator, care, scriitor
fiind, încearcă să scrie despre sine. Singurul său cititor este moartea, astfel încât acesta
știe că se apropie de finalul existenței sale. Protagonistul ajunge să scrie despre
ruletist, un om pe care-l cunoscuse în urmă cu mult timp. 

La început, ruletistul avea o faimă negativă, fiind cunoscut ca un bețiv notoriu cu mare
ghinion. Într-o zi, însă, participă la jocul ruletei. Regulile sunt simple: contra unei
sume exorbitante, oamenii își riscau viețile într-un joc sângeros. Sponsorizat de
acționari și condus de un patron, este jucat de către un ruletist, la tâmpla căruia se
plasează un revolver cu un singur glonț din șase. Astfel, acesta avea cinci șanse din
șase să trăiască, riscând să moară în orice moment.
Odată ce protagonistul începe să participe la ruletă, totul se schimbă.

Supraviețuiește de patru ori la rând, iar după aceea, devine faimos în întreaga lume
subterană, unde se juca departe de ochii lumii. În același timp, ruletistul se
îmbogățește rapid, devenind încrezător și mergând până într-acolo încât organizează o
„ediție de Crăciun”, unde încarcă pistolul cu două gloanțe din șase, reușind să
supraviețuiască și de această dată. Scapă de moarte și atunci când decide să încarce
pistolul cu trei, patru, iar apoi cinci cartușe. Chiar și după ce încarcă pistolul complet,
supraviețuiește, datorită declanșării unui cutremur, care cauzează abaterea glonțului de
la ținta inițială. 

Finalul vieții ruletistului este cât se poate de ironic. Astfel, acesta moare în urma unui
atac de cord, în timp ce este amenințat cu pistolul de către un tânăr care intenționa să-l
jefuiască. Ceea ce protagonistul nu știa era că pistolul atacatorului nu avea gloanțe.
Apoi, în încheiere, cititorilor li se transmite faptul că dețin puterea de a oferi unei
opere literare darul nemuririi. 
În concluzie, „Ruletistul” este o povestire cu un profund caracter simbolic. Ea atinge
tema nemuririi ca aspirație a scriitorului, care, în încercarea de a lăsa în urmă
moșteniri importante (care i-ar asigura „nemurirea” în acest fel), se îndepărtează,
treptat, de sine.

Mendebilul 

Mendebilul” este titlul unei nuvele al cărei autor este Mircea Cărtărescu, unul dintre
cei mai cunoscuți scriitori contemporani români. Publicată pentru prima dată în anul
2006 la București, opera se remarcă printr-un fantastic hiperrealism, reprezentând
o etapă a vindecării nevrozei autorului prin intermediul scrisului.

Acțiunea nuvelei se constituie dintr-un șir de amintiri din copilăria personajului-

narator, declanșate de un vis ciudat pe care acesta îl are într-o noapte. Acesta se
visează prizonier al unui borcan uriaș, observând în depărtare o pasăre, care, însă, se
apropie tot mai mult, până când, ajunsă lângă borcan, se întinde și îl cuprinde „din
toate părțile”. Evenimentul provoacă un straniu sentiment de rușine, clarificat de
apariția ulterioară a unei uși, iar apoi, a unei fetițe. În mod evident, visul face referire
la primele impulsuri erotice ale copiilor, când ideea le pare acestora deosebit de
respingătoare. Îngrozit de faptul că ușa ar fi putut fi deschisă, ceea ce i-ar fi lăsat drum
liber fetiței, personajul-narator devine foarte conștient de teama sa: „brusc am simţit o
spaimă iraţională, cum nu mi-a fost dat să mai încerc vreodată”.

Visul provoacă un șir de amintiri din copilăria personajului. Astfel, acesta retrăiește
clipele jocurilor din apropierea blocului de pe strada Ștefan cel Mare, alături de
prietenii de la bloc: Vova si Paul Smirnoff, Mimi, Lumpa, Luța, Dan, Marconi și
„frate-su Chinezu”, Marian, Jean, Sandu și Nicușor. Într-o zi, se mută la etajul întâi o
femeie, împreună cu fiul ei, un băiat diferit de toți ceilalți, cu o alură aproape
nepământeană. Atât el, cât și ceilalți copii încearcă să facă astfel încât acesta să se
integreze în grup, însă, când refuză să joace „Vrăjitroaca”, ei îl forțează, provocându-i
convulsii din cauza stresului. 

Atât prin aspect, cât și prin comportament, băiatul era diferit de ceilalți. De regulă,
jocurile copiilor erau foarte violente și implicau tortura animalelor, care erau fugărite
și urmărite în neștire de către tinerii care purtau măști amenințătoare. Acest obicei
este, însă, întrerupt de fascinația pe care noul venit ajunge s-o exercite asupra copiilor.
În acea după-amiază, băiatul urcă pe scara de incendiu a fabricii de pâine „Pionierul”,
și, ajuns în vârf, strigă că nu-i plăcea să joace „Vrăjitroaca”, iar copiii îl poreclesc
„Mendebilul”. 
Curând, însă, chiar începând cu cea de-a doua zi, „Mendebilul” trezește interesul
copiilor prin relatarea de povestiri fantastice: „Dimineața n-am coborât deloc în
șanțuri, deși mireasma de pământ ne trezea nostalgia, ci l-am înconjurat pe băiat și l-
am ascultat povestind. Ne povestea, știu acum, legendele Mesei Rotunde, cu
Charlemagne și Arthur, cu păgâni cumpliți și o sabie care purta un nume”. Astfel,
copiii își mută „sediul” din șanțuri în scara cu numărul unu, unde „Mendebilul” este
încoronat „rege al poveștilor”. Curând, noul venit începe să întrerupă câte una din
poveștile sale și să rostească fraze complicate, teorii despre euri multiple, despre
nemurire sau chiar despre evoluția speciei umane.

„Statutul” băiatului este, însă, pus la încercare de apariția unui vânzător ambulant,
care-i tentează pe copii cu tot felul de produse, de la gumă de mestecat și până la
ceasuri colorate. Atenția copiilor este distrasă, iar „Mendebilul” nu mai are aceeași
tragere de inimă când povestește, ceea ce-l „detronează” numaidecât. Ostracizarea
băiatului devine definitivă în momentul în care este descoperit de ceilalți copii în
subsolul blocului, stând față în față cu o fetiță, amândoi complet dezbrăcați. Imaginea
reprezintă reacția copiilor aflați în pragul adolescenței în fața schimbărilor din
realitatea ce urmează să aibă loc în existența lor. Astfel, grupul de copii îl atacă pe
„Mendebil” cu bulgări de pământ, iar micuțul se zbate cu putere, gemând și plângând
până când mama lui vine să-l ia. De atunci, nimeni nu l-a mai văzut, iar copiii
presupun că băiatul fusese trimis la vreun internat sau la bunici. Școala începe, iar
inevitabilul se produce: gașca de prieteni se destramă.

În concluzie, nuvela „Mendebilul”, de Mircea Cărtărescu, seamănă cu un proces de

anamneză pe care autorul îl realizează pentru sine. Discursul narativ este presărat cu
elemente psihanalitice, caracterizat de subiectivism, evenimentele operei fiind relatate
la persoana întâi, de către personajul-narator identificat cu autorul, în vremea
copilăriei sale.

Titlul operei are două posibile semnificaţii, prima dintre ele distingându-se în
contextul apariției lui „Dan Nebunul” şi noul-venit în cartier. Cea de-a doua
semnificație are legătură cu termenul „man”, care înseamnă „bărbat” în limba engleză,
și cu „debil”, concept ce denumește persoanele firave și, adeseori, oameni cu anumite
dizabilități.

Gemenii, o nuvelă care are în miezul ei o poveste de dragoste chinuitoare,

părăsește adeseori tărâmul realității pentru delicioase călătorii fantaste.

În încercarea de a țese o plasă protectoare sinelui, Andrei își povestește febril

copilăria și adolescența, scoțând la iveală întâmplări stranii, fascinante, aflate la
granița unui tărâm fabulos - la fel cum naratorul s-a aflat, odinioară, la un pas
de nebunie. Fie că ne vorbește de Traian, băiatul din tabără care comunica cu o
coropișniță, sau despre păpușa chinezească pe care a văzut-o într-o casă
misterioasă, ori despre sfera albăstruie care a plutit, preț de câteva clipe, în sala
de clasă, Andrei ne înfășoară și pe noi în cuvinte și amintiri ce nu sunt ale
noastre, izolându-ne de realitate într-un cocon halucinant.

Un tânăr singuratic, dificil și asocial, care citește mult și scrie poezii, Andrei
ignoră tot ceea ce iubesc tinerii de vârsta lui, convins că are o misiune mai
înaltă de îndeplinit. Multă vreme, el a urât femeile, pe care le vede ca ființe
monstruoase, superficiale și prefăcute. Adolescentul și-a inhibat erotismul,
crezând că poate transcende banalitatea condiției umane prin castitate. Însă
inima lui este apăsată de o dragoste abstractă, o dragoste pentru nimeni - pe
care, în cele din urmă, o revarsă asupra Ginei, o colegă nouă, afectată și
limbută, dar întru totul fermecătoare. Între cei doi se înfiripă o relație
chinuitoare, care îl aruncă pe Andrei între teama de a o pierde pe fată și nevoia
de a-și păstra personalitatea. În mitologia lui, ea a devenit femeia neobiectuală,
un câmp de forțe care-i ordona lumea interioară. El încearcă să mimeze felul ei
de viață, dar mentalitatea lui de visător neglijent îl împiedică să ducă o astfel de
existență ușoară și superficială.

Rem

Opera se concentrează în jurul problemelor omului cotidian și scoate în evidență

procesul prin care trece Svetlana, personajul pricipal al operei, în încercarea de a
cunoaște absolutul. 

Nuvela începe prin descrierea unei camere dintr-o garsonieră aflată la marginea
orașului București, plină cu o sumedenie de cărți. Naratorul este surprins în ipostaza
unui păianjen, prezență neutră, dar omniscientă și, în același timp, un simbol al
creatorului (datorită modului în care păianjenul își țese pânza) care are puterea de a
modela dimensiunile realității. 
[...]
Povestea este relatată din trei perspective: cea a Svetlanei (Nana), protagonista, o
femeie aflată la vârsta de treizeci și cinci de ani, care își amintește episoade din
copilăria sa, Vali (iubitul Svetlanei, cu unsprezece ani mai tânăr decât ea) și
păianjenul, personajul-narator care introduce cititorul în universul protagonistei. 
[...]
Svetlana își amintește vizitele la mătușa ei, unde se împrietenise cu niște fetițe și se
juca împreună cu ele. De asemenea, își aduce aminte de boala mamei ei (ulcer),
precum și de tatăl ei, care o trimite la mătușa respectivă pentru a primi îngrijirile
necesare. Fetele pe care le cunoaște Svetlana se numesc: Ada, Carmina, Balena, Puia,
Ester și Garoafa. Întâlnim aici motivul cifrei 7: fetele sunt în număr de șapte,
inventează un joc ce durează vreme de șapte zile, apoi avem de-a face cu șapte culori,
șapte flori etc. Jocul se desfășura astfel: în fiecare dintre cele șapte zile, una din fete
ocupă funcția de regină, atribuindu-se câte o floare și o culoare prin tragere la sorți. În
urma acestui proces, fiecare fată primește un obiect ce avea să joace un rol-cheie în
desfășurarea ulterioară a jocului. 

Visele, deși perimate și criticate pentru modul facil și învechit de punere în

abis, sunt totuși prezente în paginile cărții și se confundă adeseori cu
halucinațiile naratorului - unele de o fascinantă imagistică, cum ar fi borcanul
de cristal cu lacăte moi, ca de carne (Mendebilul), sau călătoria psihedelică prin
piepturile enorme ale unor Dumnezei înșirați în spațiu (Ruletistul). Pe lângă
prezența viselor și a episoadelor fantastice, cele trei proze au în comun și
fascinația personajelor pentru spațiile subterane, explicată nespus de frumos
prin următoarele cuvinte din „Ruletistul”: O presimțire a cărnii și scheletului
nostru ne atrage încă din timpul vieții sub pământ.