COMUNICAREA EDUCAŢIONALĂ

Inv. VIZITIU MARIUS

         Comunicare reprezintă  înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie,

legatură. Cam acestea ar fi sinonimele care ne sunt oferite de catre
dictionarul explivativ pentru comunicare.
Ce se înţelege prin comunicare:
- o provocare constantă pentru psihologia socială;
- o activitate;
- satisfacerea nevoile personale;
- legătura între oameni, etc.
           
          Un loc central în activitatea de predare-învăţare îl deţine
comunicarea educaţională deoarece rolul profesorului nu este numai acela
de a deţine cunoştinţe de specialitate şi cunoştinţe psiho-pedagogice, ci şi
de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific, elevilor cărora se
adresează. Având la bază limbajul, ca şi proces psihic superior,
comunicarea educaţională îşi propune transferul de informaţii de la
profesor la elev, dar şi asigurarea feedback-ului de la elev la profesor.
         Văzută astfel, comunicarea didactică este rezultatul activităţii a
cinci componente distincte:
o   Emiţătorul: care este profesorul ce are rolul de a transmite
informaţia, sub forma unui semnal către receptor;
o   Receptorul: care este format din clasa de elevi ce trebuie să-şi
însuşească informaţia primită.
o   Informaţia: reprezintă conţinutul de cunoştinţe, mesajul transmis de
emiţător receptorului. Locul central în cadrul mesajului îl deţine
limbajul, care trebuie să fie adecvat contextului în care are loc
comunicarea;
o   Feedback-ul: care confirmă emiţătorului primirea şi însuşirea de
către receptor a informaţiei comunicate şi care, totodată, ajută
emiţătorul să-şi realizeze activitatea de transmitere a informaţiilor.
o   Feedback-ul invers: care confirmă receptorului validitatea
informaţiilor primite şi este specific doar activităţii didactice de
predare-învăţare.
          În cadrul acestui mecanism două aspecte sunt problematice şi
asupra lor trebuie să insistăm. Mai întâi profesorul care are rolul de a
pregăti comunicarea didactică şi de a o face posibilă în condiţiile în care
receptorul este mereu diferit, apoi limbajul care face posibilă
comunicarea didactică, dar care poate, în acelaşi timp, să împiedice sau să
denatureze această comunicare.
 În ceea ce priveşte clasificarea tipurilor de comunicare există mai
multe criterii de analizat:
„[Link]ă criteriul parteneri distingem următoarele forme:
o   comunicarea intrapersonală (cu sine însuşi);
o   comunicarea interpersonală (între două persoane);
o   comunicarea în grup mic (în cazul unei relaţii grupale de
tipul faţă în faţă).
o    
[Link]ă criteriul statutul interlocutorilor avem următoarele forme:
o   comunicare verticală (între parteneri cu status-uri
inegale);
o   comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri
egale).
o    
3.În funcţie de finalitatea actului educativ distingem următoarele forme:
o   comunicare instrumentală;
o   comunicare subiectivă;
o   comunicare accidentală.

4.În funcţie de capacitatea de autoreglare distingem:

o   comunicare unidirecţională (nu interesează feedback-ul);
o   comunicare multidirecţională (cu feedback determinat de
prezenţa interacţiunii Emiţător – Receptor).
o    
5.În funcţie de natura conţinutului:
o   comunicare referenţială (vizează un anumit adevăr
ştiinţific);
o   comunicare operaţional-metodologică (vizează
înţelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie operat
pentru ca acel adevăr să fie descifrat);
o   comunicare atitudinală (valorizează cele transmise,
situaţia comunicării şi partenerul);
o   comunicare verbală;
o   comunicare nonverbală;
o   comunicare mixtă;
o   comunicare pareverbală.”

Pentru a fi eficace, comunicarii didactice i se cer anumite

CARACTERISTICI:
1. Ale profesorului:
•        claritatea mesajelor
•        precizia acestora
•        utilizarea unui limbaj adecvat si accesibil elevilor
•        utilizarea unui limbaj corect
•        structurarea logica a mesajelor transmise
•        prezentarea interesanta a continutului instruirii
•        asigurarea unui climat adecvat comunicarii
2. Ale elevilor:
•        sa aiba capacitate de concentrare (pentru a putea recepta si
intelege  mesajul profesorului);
•        sa posede cunostintele anterioare necesare invatarii ce urmeaza;
•        sa fie motivati pentru a invata ( in general si la un anumit obiect
studiu, in particular);
•        sa cunoasca limbajele utilizate (de profesor sau de calculator )
Pentru perfecționarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea
respectarea unor reguli de către profesori, între care menţionăm:
·         vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce
distorsiunea mesajelor);
·         încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în
ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
·         ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite
din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul
acestor mesaje;
·         folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi
tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent);
·         repetarea mesajelor mai complexe.
     CONCLUZII:
      
     In comunicarea didactica noi, ca si profesori/învatatori trebuie sa-i
facem pe elevi sa simta ca avem o vocatie in aceasta directie, ca suntem
un  partener de incredere, care doreste un dialog autentic.
    Competenta de comunicare se va manifesta si prin capacitatea de
ascultare a elevilor.
     Cei mai apreciati profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare
a elevilor, care nu-i fac nici sa se simta judecati, nici manipulati, nici
sfatuiti, ci cei care le ofera sentimentul de siguranta si libertatea
comunicarii.
     Într-o lume în continuă mișcare, transformare și evoluție, formarea
competențelor de comunicare - atât ale cadrului didactic cât și ale
elevului - constituie un imperativ al învățământului românesc.
BIBLIOGRAFIE :
·        Cucoş, C. „Pedagogie” Editura Polirom, Iaşi 1996,pag. 135

·        Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Ed. polirom, Iaşi,

1999, p 181-190
·        Stoica M., Pedagogie şi psihologie, Ed. Gheorghe Alexandru,
Craiova, 2002, p 123

·        Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987.

·        Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint,

Bucureşti, 1999.
PARTICULARITATI
Comunicarea didactica are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale
comunicarii interumane:
• se desfasoara intre doi sau mai multi agenti: profesor si elevi, avand ca scop comun
instruirea acestora, folosind comunicarea verbala, scrisa, non-verbalk, paraverbala si
vizuala, dar mai ales forma combinata;
• mesajul didactic este conceput, selectionat, organizat si structurat logic de catre
profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevazute in programele scolare;
• stilul didactic al comunicarii este determinat de conceptia didactica a profesorului si de
structura lui psihica;
• mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ- demonstrativa si este transmis
elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltarii intelectuale a acestora si nivelului
de cunostinte pentni a fi inteles de elevi;
- comunicarea se regleaza si autoregleaza cu ajutonil unor retroac¬tiuni (feed-back si
feed-farward), inlocuind blocajele care pot apare pe parcurs.
In cadrul interactiunii profesor-elev, comunicarea psihopedagogica indeplineste mai multe
functii:
• functia informativa, de transmitere a mesajului didactic si educativ;
• functia formativa, de stimulare a gandirii si a imaginatiei la elevi;
• functia educativa, de transmitere a influentelor educationale, de coeziune si afirmare a
grupurilor scolare;
• functia de evaluare si reglare a procesului de predare - invatare;
• functia de rezolvare a problemelor educationale si a conflictelor scolare.
Regulile comunicarii didactice eficiente sunt:
- sa asculti, adica sa tii cont de parerea si interesele celorlalti;
- sa observi adica sa te intereseze ceea ce se intampla in cadrul situatiei de comunicare si
sa intelegi starea receptorilor;
- sa analizezi si sa cunosti situatia receptorilor;
- sa te exprimi adica sa-ti expui punctele de vedere si sentimentele vis-a-vis de obiectul
comunicarii;
- sa controlezi adica sa urmaresti calitatea si eficienta comunicarii.
Competenta comunicationala pentru profesor presupune achizitii de cunostinte si abilitati
din mai multe domenii:
- cunoasterea influentei contextului comunicational asupra continutului si formei
comunicarii, precum si adaptarea comportamentului de comunicare la acesta;
- cunoasterea regulilor comunicationale si a impactului comunicarii paraverbale si
nonverbale in cadrul comunicarii didactice;
- cunoasterea psihologiei umane si scolare, abilitate de relationare cu elevii;
- cunoasterea culturii interlocutorilor, deoarece limbajul nonverbal difera de la o cultura la
alta, iar ceea ce este considerat eficient in comunicare pentru o cultura poate fi ineficient
pentru o alta.
Pentru a fi eficace, comunicarii didactice i se cer anumite caracteristici:
1. Ale profesorului:
- claritatea mesajelor
- precizia acestora
- utilizarea unui limbaj adecvat si accesibil elevilor
- utilizarea unui limbaj adecvat ( corect din p.d.v stiintific)
 structurarea logica a mesajelor transmise;
- prezentarea interesanta a continutului instruirii;
- asigurarea unui climat adecvat comunicarii
2. Ale elevilor:
- sa aiba capacitate de concentrare (pentru a putea recepta si intelege mesajul
profesorului);
- sa posede cunostintele anterioare necesare invatarii ce urmeaza;
- sa fie motivati pentru a invata ( in general si la un anumit obiect de studiu, in particular);
- sa cunoasca limbajele utilizate (de profesor sau de calculator, cazul instruirii asistate de
acesta
In comunicarea didactica profesorul trebuie sa-i faca pe elevi sa simta ca are o vocatie in
aceasta directie, ca este un partener de incredere, care doreste un dialog autentic.
Competenta de comunicare se va manifesta si prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei
mai apreciati profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac
nici sa se simt a judecati, nici manipulati, nici sfatuiti, ci cei care le ofera sentimentul de
siguranta si libertatea comunicarii.

Comunicarea pedagogică sau educaţională presupune participarea la acţiune

a unor grupuri variate de educabili de la nivelul unei clase la
microgrupuri sau echipe, de la un singur elev la colectivităţi mai
ample. De aceea, se impune să se realizeze o pregătire a elevilor
pentru educarea în spiritul unei comunicăr eficiente, care să-i
angajeze cu un randament relaţional maxim. Este vorba de o
deontologie a comunicării, de o asumare reciprocă a respectului faţă
de componenţii care intră îi relaţionare comunicativă. În didactică,
„esenţa proceselor de predare şi învăţare este comunicativă", ceea ce
presupune un tip special de comunicare bazat pe limbajul oral şi
scris, însoţit de gesturi şi atitudini. Pentru aceasta, elevii au
nevoie de capacităţi de comunicare, în special lingvistică.
Capacităţile, care cu timpul devin competenţe de comunicare verbale,
presupun: formarea şi educarea limbajului. Putem vorbi despre
randament al comunicării didactice care nu se reduce la formularea
conţinuturilor verbale. Dacă prin componenţa verbală se exprimă un
anumit conţinut în acelaşi timp, prin componenţa para şi nonverbală se
exprimă atitudini. Prin orientările lor atitudinale, pozitive, neutre
sau negative, educatorul şi educabilul potenţează sau frânează
comunicarea sau anulează efectele conţinutului didactic. Comunicarea
para şi nonverbală pregăteşte terenul pentru comunicarea verbală. S-a
demonstrat că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv
sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat afectiv stresant (frica,
neplăcere, efort excesiv) facilitează uitarea. O comunicare complexă
(verbală, para-verbală şi nonverbală) uşurează îndeplinirea unor
sarcini diferite prin realizarea lor concomitentă dar şi prin
mijloace diferite. Folosirea mai multor canale în transmiterea şi
receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mari
cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi
atractivitatea actului de comunicare. Teodor Pătrăuţă 45 Combinarea
variată şi convergentă a mesajelor verbale, paraverbale şi
nonverbale, poate reprezenta un spor de claritate. Comunicarea
divergentă poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul
conţinuturilor transmise. Dezvoltarea limbajului permite educabilului
să relateze aspecte ale experienţelor de învăţare, să discute soluţii
şi căi de rezolvare cu colegii ,cadrele didactice,părinți. Pentru
perfecţionarea comunicării didactice, cadrul didactic trebuie să
cunoască şi să respecte anumite cerinţe: - încurajarea feedback-ului
din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele
transmise au fost corect recepţionate şi înţelese); - vorbirea
corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea
mesajelor); - ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a
mesajelor primite din partea preşcolarilor, concomitent cu efortul de
a înţelege exact sensul acestor mesaje; - folosirea mai multor forme
de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje; - repetarea
mesajelor mai complexe. Dacă trebuie să le comunice unor elevi
decizii, educatorul va avea grijă să facă acest lucru după o
pregătire prealabilă a educabililor, cu tactul necesar şi, în orice
caz, să explice, să argumenteze (să motiveze) decizia, pentru că
aceasta (bună sau rea) să aibă şi o valoare educativă. A fi educator
înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinic (premisă necesară
dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de a le „traduce"
didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti „ce", „cât", „cum",
„când", „în ce fel", „cu ce", „cui", oferi. Pentru contemporaneitate,
a fi pedagog înseamnă, înainte de toate, a şti să explici, să etalezi
clar în faţa elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi
metodic sarcini didactice, prin stăpânire a ceea ce Comenius spunea:
„arta de a-i învăţa pe toţi totul". Limbajul şi specificitatea
comunicării educaţionale 46 Bibliografie Bruner, G., Pentru o teorie
a instruirii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Comloşan, Doina, Mirela Borchin. Dicţionar de comunicare (lingvistică
şi literară). Timişoara: Editura Excelsior Art, 2002. Coşeriu, Eugen.
Lingvistica integrală, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române,
1966. Cucoş, C. Pedagogie – Ediția a III-a. Ed. Iaşi: Polirom, 2014
Eliade M. Profetism românesc. București: Editura Roza Vânturilor,
1990. Ezechil, Liliana. Comunicarea educaţională în context şcolar.
București: Editura Didactică şi Pedagogică, 2002. Foucoult, M.
Cuvintele și literele. București: Editura Univers, 1996. Ionescu, M.
Instrucție și educație. Arad: Vasile Goldiș University Press, 2005.
Istrate, E. Manual de pedagogie. Bucureşti: Ed. AII, 2001. Jinca, I.
Manual de pedagogie-ediţia II. Bucureşti: Ed. AII, 2008. Kramar, M.
„Stilul propriu oglindit în comunicarea pedagogică”. În Psihologia
stilurilor de gândire și acțiune umană, de Kramar M. Iași: Editura
Polirom, 2002. Maiorescu, T. Critice. Chișinău: Editura Hyperion,
1990. Miron, I., I. Radu. Didactica modernă. Cluj: Ed. Dacia, 2006.
Nicula, I. Tratat de pedagogie şcolară. Timişoara: Ed. Aramis, 2008.
Noica, C. Povestiri despre om, București: Editura Cartea Românească,
1980. Shils, Edward. The calling of education. The Academic Ethic and
other Essays on Higher Education. Chicago: University of Chicago
Press, 1997. Thom, Françoise. Limba de lemn, trad. Mona Antohi.
Bucureşti: Editura Humanitas, 2005. Tomşa, G. Psihopedagogia
preşcolară şi şcolară. Bucureşti: Ed. Polirom, 2005.