Capitolul 7

PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE

7.1. CARTOFUL

7.1.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

[Link]. Importanţă

Cartoful prezintă o deosebită importanţă în alimentaţia oamenilor, în

furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale.
În alimentaţia oamenilor cartoful se foloseşte în stare proaspătă sau sub
formă de produse uscate şi semipreparate. Este alimentul de bază sau
complementar pentru o mare parte a populaţiei Europei dar şi din alte ţări ale
lumii.
Datorită gustului plăcut, a digestibilităţii şi a valorii nutritive ridicate
preparatele din cartof satisfac exigenţele alimentare ale tuturor categoriilor
populaţiei, acesta fiind consumat fiert, copt sau prăjit, sub formă de supe, salate,
piureuri substituind de multe ori pâinea şi fiind de neînlocuit ca aliment dietetic.
Valoarea energetică a cartofului este ridicată, datorită conţinutului mare de
amidon, precum şi altor substanţe cum ar fi: proteine, grăsimi vitamine (în special
vitamina C).
Consumul anual direct de cartofi pe locuitor oscilează în diferite ţări ale
lumii între 44 şi 140 kg: Irlanda - 140 kg, Olanda - 138 kg, Germania - 130 kg,
Spania - 120 kg, Belgia - 118 kg, Franţa 108 kg, Anglia - 95 kg, Elveţia - 87 kg,
Italia - 65 kg etc. În România consumul anual pe locuitor este de circa 100 kg
tuberculi.
În furajarea animalelor cartoful este valoros, în primul rând pentru
porcine şi bovine dar poate fi utilizat şi la alte specii de animale. Se folosesc mai
ales tuberculii răniţi la recoltare sau cei cu dimensiuni mici reziduurile rămase de
la industrializarea cartofului dar şi vrejurile (tulpinile) verzi, sau muraţi. Se
impune o oarecare prudenţă, deoarece în tuberculii de cartof se acumulează o
serie de alcaloizi care formează solanina, imprimând hranei gust amar, dar care
poate produce şi deranjamente ale tubului digestiv la animale (cartofii nu se
folosesc la animalele gestante).
Cartoful se utilizează în industria alimentară, obţinându-se produse
uscate: făină, fulgi, deshidratat, griş, produse prăjite: cips (felii subţiri prăjite în
ulei, crocante); "pommes frittes" (cartofi semiprăjiţi şi congelaţi), cartofi pai. În
industria amidonului şi alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 kg
409
amidon sau 100 kg dextrină respectiv 95 l alcool : de asemenea se pot obţine 15 -
17 kg cauciuc sintetic.
Din punct de vedere agrofitotehnic cartoful este o plantă care valorifică
solurile uşoare, nisipo-lutoase (chiar nisipoase la cartoful destinat consumului
timpuriu) din zonele mai umede şi răcoroase, acolo unde cerealele nu reuşesc în
cultură. La nivelul producţiilor realizate în America de Nord, cartoful produce
substanţă uscată la unitatea de suprafaţă care depăşeşte grâul de 3 ori, orzul de 2,7
ori şi porumbul de 1,1 ori, iar la conţinutul în proteină de 2 ori, de 1,3 ori şi,
respectiv, 2 ori. În anii secetoşi şi la noi în ţară cartoful realizează substanţă
uscată în cantitate mai mare, comparativ cu cerealele.
Având numeroase soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită, recoltându-se
de la sfârşitul lunii mai până în octombrie, cartoful favorizează eşalonarea
lucrărilor agricole, fiind folosit şi ca plantă premergătoare a grâului de toamnă
(după cartof terenul rămâne afânat, curat de buruieni, într-o bună stare de
fertilitate). Foloseşte rentabil îngrăşămintele organice, chimice şi apa de irigaţie.
Potenţialul de producţie teoretic al cartofului a fost estimat de ZĂAG VAN DER,
1984, la 134 t/ha, potenţial care se poate realiza.
În cultura cartofului se întâlnesc şi o serie de inconveniente, cum ar fi:
- tuberculii destinaţi plantării trebuie reînnoiţi periodic, altfel producţia
scade datorită fenomenului de degenerare. Calitatea materialului de plantare
influenţează producţia cu 40 - 60%.
- bolile şi dăunătorii (în special mana - Phytophthora infestans) produc
pagube mari, dacă nu se iau măsuri riguroase de combatere. Prin tuberculi se
transmit bacterioze şi viroze care nu pot fi combătute pe cale chimică;
- se foloseşte o cantitate mare de tuberculi la plantare (25 - 40% din
valoarea cheltuielilor);
- este sensibil la variaţia condiţiilor climatice din timpul vegetaţiei şi
foarte pretenţios la sol, cu repercusiuni asupra păstrării tuberculilor şi biologiei
lor;
- tuberculii se conservă cu dificultate şi numai în limite stricte de
temperatură şi umiditate;
- datorită sensibilităţii tuberculilor la lovire şi temperaturi scăzute,
transportul se face cu dificultate;
- mecanizarea integrală a culturii este posibilă numai pe soluri nisipo–
lutoase, luto–nisipoase şi lutoase.
Având în vedere importanţa acestei plante pentru ţara noastră, trebuie
relansată producţia, luând în consideraţie următoarele:
- respectarea zonării cartofului, în vederea valorificării condiţiilor
naturale şi evitării transporturilor neraţionale dintr-o regiune în alta;
- introducerea în cultură a noi soiuri autohtone şi de import productive, de
calitate superioară, cu rezistenţă sporită la boli, dăunători şi la variaţiile factorilor
de vegetaţie;
- producerea de material pentru plantare liber de viroze, cu preţuri
rezonabile, subvenţionat de stat, asigurându-se necesarul anual atât pentru ferme
specializate, cât şi pentru populaţie;
410
 - asigurarea îngrăşămintelor chimice, insecto-fungicidelor, erbicidelor la
preţuri mai reduse şi extinderea irigaţiei şi mecanizării;
- construirea de depozite moderne de preluare, sortare, păstrare şi
ambalare a cartofilor, folosindu-se pe scară largă mecanizarea proceselor
tehnologice.
Toate aceste măsuri pot contribui la obţinerea unor producţii suficiente
pentru consum alimentar, industrializare, furajarea animalelor şi chiar
disponibilităţi pentru export.

[Link]. Compoziţie chimică

Tuberculii de cartof sunt organe suculente, cu un conţinut mediu de 25%

substanţă uscată şi 75% apă. În substanţa uscată predomină amidonul, urmat de
proteine şi săruri minerale (tab. 7.1).
Raportate la substanţa uscată, substanţele extractive neazotate reprezintă
72,5 - 79,15% (după SLUŞANSCHI) şi 61,0 - 79,89% (după SCHICK),
compoziţia chimică a soiurilor de cartof cultivate în România fiind apropiată celor
cultivate în alte ţări.
Amidonul din tuberculii de cartof este constituit din amiloză (15 - 25%) şi
amilopectină (75 - 85%). Amilopectina asigură o mai bună consistenţă
tuberculilor la fierbere. Soiurile bogate în amilopectină se pretează la obţinerea
cleiurilor industriale. Fosforul în cantitate mai mare determină îmbogăţirea
tuberculilor în amilopectină.
Conţinutul tuberculilor în amidon este influenţat de factori interni (soi,
etc.) şi factori externi (climă, sol, tehnologie de cultivare). Soiurile timpurii au un
conţinut mai redus în amidon, ca şi cele cultivate în condiţii de umiditate
abundentă şi nebulozitate mare. Soiurile tardive au un conţinut mai ridicat în
amidon, iar grăunciorii de amidon sunt mai mari, pretându-se la industrializare
(obţinerea de amidon şi alcool).
Conţinutul în proteină brută este, în medie, de 2% din substanţa
proaspătă, iar aminoacizii esenţiali, precum şi raportul echilibrat între aceştia, dau
cartofului o mare valoare alimentară. Soiul cultivat şi condiţiile climatice
influenţează conţinutul în proteine (scade în anii mai ploioşi sau în condiţii de
irigare).
Tabelul 7.1.
Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof
După H. Sluşanschi (1969) După Schick (1966)
Compuşii chimici
% din substanţa proaspătă % din substanţa proaspătă
Apă 66,1 - 88,0 63,2 - 86,9
Substanţă uscată 12,0 - 33,9 13,1 - 36,8
Substanţe extractive neazotate 8,7 - 26,2 8,0 - 29,4
Proteină brută 0,8 - 4,9 0,7 - 4,6
Grăsimi brute 0,04 - 1,0 0,04 - 1,0
Celuloză 0,2 - 2,5 0,2 - 3,5

411
Cenuşă 0,1 - 1,9 0,4 - 1,9
Cartoful este şi o sursă de vitamine pentru organism (B1, B2, PP, C) şi de
elemente minerale (potasiu, fosfor, sodiu, calciu, fier).
În plantele de cartof se găseşte şi un complex de alcaloizi (solanină,
demissină, chaconină, solacaulină) numit solanină. Solanina imprimă tuberculilor
gust amar, provoacă deranjamente ale aparatului digestiv la animale. Proporţia de
solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în timpul încolţirii acestora,
concentrându-se în jurul ochilor.
Normele în vigoare în ţara noastră acceptă un maxim de 1% tuberculi
înverziţi pe 1/8 din suprafaţa totală (bogaţi în solanină). Solanina este toxică în
cantitate de 0,1 g la 1 kg corp (O. POPA, 1963).
Distribuţia substanţelor nutritive în tuberculul de cartof este neuniformă,
"partea coronară" (apicală) fiind mai bogată atât în amidon, cât şi în substanţe
proteice, decât "partea ombilicală".
Pentru consum alimentar, în stare proaspătă, cele mai valoroase soiuri
sunt cele care conţin mai puţin amidon (12,5 - 17,0%), având, eventual, un
conţinut mai ridicat în proteine. Soiurile mai bogate în amidon au o durată de
fierbere mai redusă, însuşire apreciată în prelucrări industriale.
Pentru salate, cele mai bune soiuri sunt: Desirée, Suceviţa, Ostara,
Semenic. După pretabilitatea la diferite preparate culinare, ordinea descrescândă a
valorii soiurilor este: Desirée, Mureşan, Corona, Ostara, Eba.
Pentru prelucrări industriale, cele mai indicate sunt soiurile cu peste 18%
amidon, din grupe diferite de precocitate, pentru a permite eşalonarea procesului
de fabricaţie, rezistente la mană, la bolile de putrezire şi la păstrare.
În prezent există soiuri româneşti şi străine care se pretează la obţinerea
de produse alimentare de cea mai bună calitate
Mărimea şi forma tuberculilor asigură un randament bun la prelucrare,
pentru chips se preferă tuberculi de formă sferică sau rotund-ovală, cu diametrul
de 40 - 55 mm. Pentru pommes-frittes, sunt de dorit tuberculii de formă lung
ovală, mai lungi de 55 mm.
Zahărul reducător trebuie să fie sub 0,2% pentru chips şi 0,5% pentru
pommes-frittes, iar conţinutul în substanţă uscată cât mai mare.
Calitatea produselor prăjite este determinată de culoare, textură şi gust,
toate fiind în strânsă legătură cu soiul cultivat, uleiul utilizat şi modul de prăjire.
Pentru industria chipsului se recomandă soiurile Ostara, Desirée, etc.

[Link]. Răspândire

Cartoful este o plantă originară din "lumea nouă", fiind considerat printre
cele mai valoroase achiziţii pentru omenire.
Datele arheologice furnizate de PATTERSON şi LANNING (1984) arată
că băştinaşii din zona centrală a Perului consumau tuberculi de cartof cu circa
4.000 de ani în urmă. În mormintele din nordul Perului s-au găsit vase de lut în

412
formă de tubercul de cartof. HAWKES apreciază că în secolele IV - VI e.n.
cartoful se cultiva în Peru.
Cartoful a fost introdus în Europa după cucerirea Americii de Sud de
către spanioli (1525 - 1543) pe două căi: prin Spania şi prin Anglia.
Iniţial, cartoful a fost cunoscut ca plantă rară, fiind cultivat sporadic pe
suprafeţe restrânse.
În secolul al 18-lea, din cauza foametei care a cuprins Europa de Vest
(1769) cartoful s-a extins treptat, devenind unul din alimentele bază, substituind
pâinea în mare măsură. Astăzi, după grâu, cartoful este cea mai importantă plantă
pentru europeni.
Puţinele date precise de introducere a cartofului în România stabilesc
pentru Ţara Românească, Moldova şi Transilvania începutul secolului al XIX-lea.
Deoarece majoritatea denumirilor cartofului derivă din cele germane, se consideră
că a fost adus de coloniştii germani veniţi pe meleagurile noastre la sfârşitul sec.
XVIII.
Astăzi cartoful se cultivă pe mari suprafeţe pe toate continentele
(tab 7.2.).
După datele F.A.O., suprafeţele cultivate pe glob cu cartof au fost de
22,528 milioane hectare în perioada 1948 - 1952, reducându-se la 19,0 milioane
ha în perioada 1979 - 1981 şi 18 milioane ha în perioada 1986 - 1990.
Suprafeţe mari cu cartof se cultivă în Europa care, împreună cele din
C.S.I. au reprezentat 66,3% în perioada 1979-1981 şi 60,6% în perioada 1986-
1990, din total mondial. Ţările care cultivă suprafeţe mari de cartof sunt: Polonia,
Germania, Franţa, din Europa; Peru, Brazilia şi Argentina, din America de Sud;
S.U.A., din America de Nord; China, India şi Japonia, din Asia.
România se numără printre ţările care cultivă suprafeţe mari cu cartof.
Faţă de perioada 1934 - 1938, când s-au cultivat 151 mii ha, în perioada 1979 -
1981 s-au cultivat 293 mii ha; în perioada 1986 - 1990, 337 mi ha, reducându-se
suprafaţa în perioada 1991 - 1998 la 245,9 mii ha, iar anul 1999 la 218,7 mii ha.

Tabelul 7.2.
Suprafeţe şi producţii la cartof (FAO QBS vol. 11, nr. 3/4 -
1998)
Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha)
Specificare 1997- 1986- 1997- 1986-
1996 1997 1998* 1996 1997 1998*
1981 1990 1981 1990
Total mondial 19012 18092 18697 18275 17771 14177 15370 16603 15586 15692
Africa 609 793 798 807 815 8594 8909 11882 10587 11362
America de N 712 734 819 792 804 26487 28799 34708 34217 33885
USA 491 517 577 544 556 30291 32687 39193 38816 38099
America de S 985 917 9850 11721
Asia 4041 4622 6015 5799 5335 12003 13086 15427 15039 15296
China 2336 2653 3738 3502 3002 10888 11061 14201 13604 13672
Europa 12620 10978 9666 9436 9426 19228 21626 16744 15191 15116
Franţa 238 192 175 172 172 28465 34202 35709 38872 38872

413
Germania 824 653 369 345 345 19465 22085 36757 34978 34978
Polonia 2347 1900 1342 1306 1306 16808 18778 20283 15902 15902
România 293 337 257 255 255 14952 18850 13976 12572 13724
CSI (Rusia din 1996) 6919 6124 3405 3352 3352 11082 11790 11353 11049 9844
* Date preliminare
Judeţele care cultivă suprafeţe mari cu cartof sunt, în primul rând cele
situate în zona mai umedă şi mai răcoroasă: Suceava, Harghita, Braşov, Covasna,
Sibiu, Bihor, Neamţ, Mureş, Cluj.

[Link]. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Cartoful aparţine fam. Solanaceae, genul Solanum L.

reprezentat printr-un număr mare de specii, dintre care trei sunt cultivate. Datorită
diversităţii mari de specii identificate, s-a simţit nevoia împărţirii genului în
subgenuri, secţii, subsecţii şi serii.
Prezintă importanţă subgenul Pachistemonum Dun., cu secţia Tuberarium
Dun. şi subsecţia Hyperbasarthum. Subsecţia Hyperbasarthum a fost împărţită de
către HAWKES în 17 serii, la care BUKASOV (1959) a mai adăugat 5 serii. Din
cele 22 de serii, mai importante sunt două: Andigena şi Tuberosa, la care aparţin
speciile cultivate. Din seria Andigena este importantă specia Solanum andigenum
(de zi scurtă), iar din seria Tuberosa prezintă importanţă Solanum tuberosum L.
cu 48 cromozomi (n = 24), singura specie de zi lungă cultivată în Europa.
Unele specii de cartof se folosesc ca material genetic valoros pentru
ameliorarea acestei plante şi obţinerea de noi soiuri. Astfel, speciile Solanum
demissum, S. punnae şi S. acaule au rezistenţă mare la temperaturi scăzute;
Solanum andigenum, S, demissum şi S. semidemissum sunt rezistente la mană şi
viroze; Solanum comersonii şi S. demissum sunt rezistente la atacul gândacului
din Colorado; Solanum curtilobum este o specie bogată în amidon; Solanum
phureja şi S. semidemissum sunt specii bogate în substanţe proteice; speciile S.
antipoviczii şi S. rybinii sunt bogate în vitamine.
Centrele de origine ale formării cartofului au fost precizate de
VAVILOV: unul în Peru şi Ecuador, iar al doilea în sudul statului Chile.
În ţara noastră, ca în întreaga Europă, se cultivă soiuri din specia S.
tuberosum, care cuprinde numeroase convarietăţi ce se deosebesc între ele după
culoarea peridermei (cojii) şi varietăţi care se deosebesc după culoarea florilor, a
miezului şi culoarea peridermei. Cultivăm soiuri de cartof autohtone şi soiuri de
import, grupate în funcţie de lungimea perioadei de vegetaţie, de întrebuinţări, de
rezistenţa la degenerare. Importanţa soiului în producţia de cartof se
materializează prin participarea lui cu 40 - 60% din nivelul recoltei de tuberculi
(BERINDEI, 1985).
Din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, soiurile de cartof se împart
în: timpurii, cu perioada de vegetaţie sub 95 zile; semitimpurii cu perioada de
vegetaţie între 95 şi 110 zile; semitârzii, cu perioada de vegetaţie mai mare de
130 zile.
Din punct de vedere al calităţii, soiurile se grupează în 4 clase: clasa A, cu
414
tuberculi puţin făinoşi, cu consistenţă tare, nu se sfărâmă la fierbere şi se pretează
pentru salate; clasa B, cu tuberculi puţin făinoşi, nu se sfărâmă la fierbere, sunt
consistenţi, cu amidon fin şi se utilizează pentru diferite preparate culinare; clasa
C, cu tuberculi făinoşi; clasa D cu tuberculi foarte făinoşi ce se sfărâmă complet
la fiert, au amidon grosier şi se folosesc pentru industria amidonului.

Tabelul 7.2 Invers

415
416
417
 Soiurile de cartof omologate şi autorizate în România, cuprinse în Lista
oficială a soiurilor pentru anul 2000 se grupează astfel: soiuri timpurii:
Catellyna, Fresco, Claustar, Latona, Nikita, Roclas, Runica, Rubinia, Agata,
Ostara; soiuri semitimpurii: Rustic, Teo, Bran, Cibin, Rene, Semenic, Suceviţa,
Bârsa, Bartina, Escort, Kondor, Romano, Rozana; soiuri semitârzii: Ago, Caşin,
Sante "N", Super, Mureşan, Desirée, Carmine, Provento, Siculus, Superstar;
soiuri târzii: Titus. Caracteristicile soiurilor sunt date în tabelul 7.3.
Ţinând seama de modul de utilizare, soiurile de cartof se grupează în:
- soiuri de masă, cu un conţinut mai redus în amidon (14 - 17%),
periderma fină, netedă, ochi superficiali şi gust plăcut;
- soiuri industriale, foarte productive, cu un conţinut ridicat în amidon
(20 - 25%);
- soiuri furajere, bogate în amidon şi proteine;
- soiuri mixte, care pot fi folosite în scop culinar, furajer şi pentru
prelucrări industriale.
Pentru a fi valoros, un soi de cartof trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii principale:
- să aibă productivitate ridicată;
- stolonii să fie scurţi (tuberculi apropiaţi în cuib), cu tuberculi rezistenţi
la acţiuni mecanice, în vederea recoltării mecanizate;
- tuberculi rotunzi-ovali, plini, cu ochii superficiali, care se curăţă uşor cu
mijloace mecanizate şi cu pierderi minime;
- să fie rezistent la boli (râie, mană, viroze) şi, în măsura posibilului, la
gândacul din Colorado;
- repausul germinal (vegetativ) să fie lung, pentru o păstrare îndelungată
şi fără pierderi;
- soiul destinat consumului să aibă conţinut ridicat de amidon, proteine şi
vitamine în tuberculi, să nu se sfărâme la fiert şi să fie gustos.

[Link]. Particularităţi morfologice şi biologice.

Cartoful (fig. 7.1.) este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi, mai
rar, prin sămânţă.
Rădăcina este pivotantă, când planta se dezvoltă din sămânţă şi
fasciculată când se dezvoltă din tuberculi. Rădăcina fasciculată este formată din
ramificaţii primare, mugurale, care se formează la nodurile tulpinii subterane şi
rădăcini secundare (sau stolonifere), care sunt grupate (3 - 5) în jurul fiecărui
stolon. Sistemul radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezentând sub 8 - 10%
din masa întregii plante, iar în unele cazuri sub 5%; are, însă, o bună capacitate de
absorbţie a apei şi elementelor nutritive. Rădăcinile pătrund în sol până la 70 -
100 cm (mai rar 150 - 200 cm) şi se răspândesc în jurul plantei pe o rază 30 - 60
418
cm. Circa 50% din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol arat. Sistemul
radicular este mai dezvoltat la soiurile tardive şi semitardive.
Rădăcinile cresc intens imediat după răsărire, masa cea mai mare
înregistrându-se de la formarea mugurilor florali, la înflorire. Dezvoltarea
rădăcinilor este influenţată de factori genetici, pedo-climatici şi de tehnologie.

Fig. 7.1. Morfologia cartofului şi ciclul său de vegetaţie

Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee).

Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din
sămânţă la înmulţirea generativă. Tulpina este ierboasa, erectă la începutul
vegetaţiei, semierectă sau culcată la maturitate cu lungimea de 30 - 150 cm, mai
rar 200 cm. Tulpina epigee este, de regulă, rotundă în partea superioară şi
prismatică, triunghiulară sau pătrată în partea bazală, uneori aripată, având
culoarea verde cu pigmentaţie brună-roşcată, albastră-violacee, roşie-purpurie,

419
acestea fiind caractere de soi. Creşterea intensă a părţii aeriene durează, la
diferitele soiuri, între 37 şi 80 zile după răsărire.
În general când raportul dintre vrejuri şi tuberculi este de 1 : 1, tufa îşi
încetează creşterea, acumulându-se substanţe de rezervă în tuberculi. La o cultură
de cartof normal dezvoltată, greutatea tuberculilor în final, este de 3 ori mai mare
decât a vrejurilor (inclusiv frunze).
Numărul de tulpini ce se formează dintr-un tubercul oscilează între 4 şi 8,
în funcţie de soi, formând tufe de formă sferică sau conică, erectă, semierectă,
culcată, răsfirată sau compactă.
Tulpina subterană este rotundă şi nearipată, pe ea formându-se rădăcinile
şi stolonii.
Stolonii sunt ramificaţii ale tulpinii subterane, care se formează, de
regulă, înaintea dezvoltării lăstarilor axilari de pe tulpina epigee.
Stolonii în număr de 12 - 15 la o plantă, sunt scurţi (sub 10 - 15 cm)
pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, sunt mai groşi decât
rădăcinile şi poartă frunze modificate (solzi) la fiecare nod, având forma unor
ramuri îngroşate, suculente, cărnoase, de culoare albă sau pigmentate. Ei au
poziţie orizontală sau oblică în jos, cresc la început în lungime formând noduri şi
internoduri, apoi se îngroaşă, depăşind rădăcinile de care se diferenţiază. Stolonii
îşi îngroaşă ultimele 10 - 12 internoduri la partea terminală, transformându-se în
tuberculi de cartof.
Tuberculii au iniţial, forma unor noduli, ca apoi, prin creşterea în grosime
(mai repede) şi în lungime (mai încet), să capete mărimea şi forma caracteristică
soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată, ceea ce se deduce şi din
prezenţa reminiscenţelor foliare pe tuberculii tineri, lipsite de clorofilă, care, odată
cu îngroşarea peridermului, se atrofiază treptat, formând "sprânceana" ochilor.
Sub această formaţiune iau naştere mugurii dorminzi, grupaţi câte trei, formând
ochiul propriu-zis al tuberculului.

420
 Tuberculul de cartof are o parte bazală sau "ombilicală" cu care se prinde
de stolon şi o parte opusă, numită "coronară", apicală sau vârful care poartă
mugurele terminal. Distribuirea ochilor pe suprafaţa tuberculului este în spirală,
aflându-se mai mulţi pe partea coronară. Numărul, mărimea şi adâncimea ochilor
se diferenţiază în funcţie de specie şi soi. La germinare se dezvoltă mai întâi
mugurele din mijloc, iar ceilalţi doi, de rezervă, apar, de regulă, după eventuala
rupere a lăstarului principal. Fig.(periderma);
înv – înveliş 7.2. Secţiune macroscopică prin
sc – scoarţă; fc – fascicultuberculul
conducător;demcartof:
1,
m2 – parenchim medular.

Iniţierea formării tuberculilor (tuberizarea) are loc la 10 - 35 zile după

răsărirea plantelor, iar creşterea acestora durează 45 - 85 zile, perioadă
considerată critică pentru apă şi substanţe nutritive. Tuberculul tânăr este protejat
de epidermă care se exfoliază, locul ei fiind luat de înveliş - peridermă sau coajă
(fig. 7.2.). Periderma este elastică, densă netedă rugoasă sau reticulată de culoare
albă gălbuie, roză, pătată cu galben, violacee sau roşie, în funcţie de specie şi soi.
Tuberculii încolţiţi la lumină formează nişte lăstari groşi şi viguroşi,
scurţi şi pigmentaţi în nuanţe antocianice variate, pubescenţi sau glabri,
constituind caractere morfologice constante şi specifice de soi.
În funcţie de raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculilor; se defineşte
conturul acestora în secţiune longitudinală (DAMBROTH, 1969), astfel: rotund,
rotund-oval, oval, oval-lung, lung-oval spre lung, lung.
După greutate, tuberculii sa împart în: mari (peste 120 g), mijlocii (80 -
120 g), mici (40 - 80 g) şi foarte mici (sub 40 g).
Structura anatomică a tuberculului este asemănătoare cu aceea a tulpinii şi
stolonului.

421
 Într-o secţiune transversală prin tubercul se poate vedea cu ochiul liber un
inel mai intens colorat, care porneşte din partea ombilicală şi se apropie mai mult
de epidermă în locul de dispunere a ochilor (v. fig. 7.1 şi 7.2). Acest inel este
format din vase libero-lemnoase prin care tuberculul se aprovizionează cu apă şi
elemente nutritive. Spre exteriorul
acestui inel se situează scoarţa şi
periderma, iar spre interior
parenchimul medular (măduva).
Periderma începe să se formeze de
la partea ombilicală a tuberculului
spre partea coronară şi se
compune din suber, felogen (zona
generatoare de suber şi feloderm)
şi feloderm spre interior. După
formarea suberului schimbul de
gaze între tubercul şi atmosferă se
face prin lenticele care se
formează sub stomate. Fasciculele
conducătoare sunt bicolaterale, cu
floemul extern mai dezvoltat faţă
de cel intern. Scoarţa este un ţesut
parenchimatic cu celule pline cu
grăunciori de amidon, de formă
elipsoidală, cu o stratificare con-
centrică în jurul hilului (excen-
tric), cu porţiuni mai luminoase
sau mai întunecate, în funcţie de
depunerea amidonului noaptea sau
ziua (fig. 7.3.).
Fig. 7.3. Structura microscopică a tuberculului
de cartof:
A – tubercul de 2,5 mm; B – tubercul de 10 mm;
C – tubercul matur; sb – suber; fe – felogen;
fel – feloderm; sc – scoarţă; lbe –liber extern;
lbi – liber intern; cb – cambiu; lm – lemn;
D – celulă cu amidon.
Frunzele, formate după germinara seminţei sau pe lăstarii proveniţi din
tuberculi, sunt mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat-
sectate, au foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai
mare şi unită cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze
pe tulpină oscilează între 8 şi 12, în funcţie de soi. Foliolele au formă eliptică,
ovală, ovoidală, cu vârful lung sau scurt acuminat. Frunzele au culoarea verde-
închis, verde-gălbuie sau verde-cenuşie, fiind lucioase sau mate.
Inflorescenţa şi florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse.
Floarea este formată dintr-un caliciu din cinci sepale laciniate, parţial gamosepal,

422
persistent pe fruct, corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee-
deschis sau închis, albastră, albastră-violacee, roză-violacee, albă-gălbuie, cu
tubul scurt şi limbul explanat. Androceul este format din cinci stamine cu
filamente scurte, concrescute la bază cu petalele şi între ele, având anterele conice
de culoare galbenă sau portocalie.
Pistilul se compune din ovarul rotund-oval format din 2 - 4 carpele, cu
mai multe ovule, un stil şi un stigmat glandulos, bilobat sau trilobat.
Polenizarea este predominant autogama. Înfloritul şi durata lui variază în
funcţie de soi şi condiţiile climatice; la soiurile timpurii şi în zonele, mai calde
înfloritul este mai slab şi de durată scurtă. Plantele crescute în condiţii optime
înfloresc şi fructifică mai bine.
Fructul este o bacă de formă sferică conică, cărnoasă, suculentă,
indehiscentă şi polispermă (150 - 200 seminţe). Baca are culoarea verde sau verde
pigmentată în albastru sau violaceu.
Sămânţa este mică, de formă ovoidală-turtită, de culoare albă-gălbuie, cu
capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în lucrări de
ameliorare.
Fazele de vegetaţie ale cartofului. Deoarece unele soiuri de cartof nu
înfloresc sau înfloresc fără să fructifice, nefiind nici o concordanţă între îmbobo-
cire şi începutul formării tuberculilor, fazele de vegetaţie la cartof nu se manifestă
în funcţie de etapele înmulţirii generative, ci în funcţie de creşterea organelor
vegetative aeriene şi subterane, etapizare propusă de K. Z. BUDIN (tab. 7.3).
Cunoaşterea fazelor de vegetaţie prezintă mult interes în tehnologia de
cultivare:

Tabelul 7.3.
Fazele de vegetaţie la cartof
Faza Lungimea fazei (zile) Organele plantei în creştere intensă
Rădăcinile primare mugurale şi
De la plantare la răsărire 15-30
părţile subterane ale lăstarilor
Rădăcinile (mai ales cele
De la răsărire la tuberizare 10-35
stolonifere), tulpinile şi frunzele
De la tuberizare la încetarea creşterii Organele aeriene şi în ritm foarte
25-45
tufelor intens tuberculii
De la încetarea creşterii tufelor la
Tuberculii în ritm din ce în ce mai
ofilirea sau uscarea acestora (maturarea 20-40
încetinit
tuberculilor)
Total 75-150

- cunoaşterea intervalului de la plantare la răsărire ajută la stabilirea

lucrărilor de îngrijire şi a momentului aplicării erbicidelor;
- cunoscându-se numărul de zile de la răsărire la formarea tuberculilor
(tuberizare) se evită irigarea şi excesul de azot în această etapă care reduc
numărul de tuberculi sau prelungesc tuberizarea; excesul de azot poate determina
chiar resorbţia unor stoloni şi tuberculi; de asemenea, pentru o bună tuberizare,
trebuie evitată tasarea solului;
423
 - după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea
şi fertilizarea sunt foarte importante pentru creşterea randamentului la hectar;
- după încetarea creşterii tufei nivelul minim de irigare poate fi scăzut.
Ciclul de vegetaţie al cartofului (particularităţi biologice). În mod
obişnuit, cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin tuberculi şi numai în
lucrările de ameliorare se foloseşte înmulţirea prin seminţe. Înmulţirea vegetativă
se desfăşoară astfel: din mugurii ochilor de pe tuberculi se formează colţii
(lăstarii) fie înainte de plantare, fie după plantare. Din colţii formaţi în condiţii
optime de temperatură şi umiditate se dezvoltă rădăcini şi tulpini. Tulpinile ajung
la suprafaţa solului (plantele răsar şi în prezenţa luminii), îşi desfăşoară procesul
de fotosinteză, înverzesc, formându-se în continuare frunzele. Paralel cu formarea
frunzelor tulpinile cresc şi ajung la dezvoltarea maximă în timpul înfloririi.
Pe partea subterană a tulpinii cresc rădăcinile şi stolonii, iar pe măsură ce
se înaintează în vegetaţie stolonii se îngroaşă la capăt, formând tuberculii.
Tuberculii cresc, de regulă, după terminarea creşterii părţilor aeriene şi ajung la
maturitate odată cu partea aeriană.
Ciclul de vegetaţie al cartofului cuprinde trei etape principale: a) repausul
germinativ (vegetativ); b) creşterea lăstarilor (incubaţia); c) creşterea plantelor şi
tuberizarea.
Repausul germinativ (vegetativ) începe de la recoltarea tuberculilor şi
durează, în funcţie de soi, 2 - 3 luni, timp în care nu formează lăstari, chiar dacă
sunt condiţii optime de germinare. Cauzele repausului vegetativ (germinal) sunt
următoarele:
- suberul atenuează pătrunderea aerului (deci respiraţia), limitând
procesele oxidative necesare mugurilor pentru pornirea în vegetaţie.
- dominanţa în muguri a substanţelor inhibitoare asupra celor stimulatoare
creşterii;
- starea fiziologică "specială" a protoplasmei din celulele aflate în
apropierea ochilor (E. J. JABLONSKI, 1959).
Este de dorit ca repausul germinal să fie lung la tuberculii destinaţi
consumului şi scurt la tuberculii destinaţi plantărilor în alte zone, în cursul
aceluiaşi an. Lungimea repausului germinal este influenţată de soi, condiţiile de
cultura, îndeosebi temperatura, şi regimul precipitaţiilor, influenţând asupra
păstrării tuberculilor.
Repausul germinativ se poate prelungi sau scurta, acţionând direct asupra
tuberculilor şi, în unele cazuri, chiar asupra plantei înainte de recoltare. Pentru
prelungirea repausului germinativ tuberculii. se păstrează la temperaturi de 2 -
3°C sau se tratează cu substanţe chimice care inhibă încolţirea, cum ar fi cele de
tip MENA (ester metilic al acidului alfa-naftil-acetic), de tip T.C.N.B. (tetraclor
nitrobenzol), de tip I.P.P.C. (izopropil-n-fenilcarbamat), de tip C.I.P.C.
(izopropril-n-clorfenilcarbamat), sau pe bază de NONANOL (3-5-5-
trimetilhexan-1-ol).

424
 Preparatul "Cartofin" (de tip MENA), produs în România, se utilizează în
doză de 2 kg la o tonă de tuberculi, tratarea făcându-se după cicatrizarea
eventualelor răni.
Rezultate bune se obţin folosind produsul "Superstop" sau "Luxan"
(I.P.P.C. + C.I.P.C.), folosit ca aerosoli (20 ml/t tuberculi) în aerul de ventilaţie, la
o lună după depozitarea tuberculilor.
Keim-Stop este un produs comercial pe bază de CIPC, omologat în 1995,
pentru prevenirea încolţirii tuberculilor. Se prezintă ca o pulbere omogenă fină cu
care se prăfuiesc tuberculii sănătoşi, bine zvântaţi şi maturaţi, folosindu-se 1 kg
produs la tona de tuberculi.
Hidrazida maleică, în concentraţie de 2,5‰, se foloseşte la stropirea -
frunzelor de cartof, cu 20 - 30 de zile înainte de recoltare, având un efect inhibitor
asupra germinaţiei tuberculului pentru o perioadă de 7 luni, reducându-se de 3 - 6
ori pierderile la păstrare.
Tuberculii pot fi scoşi din repaus germinal tratându-se cu diferite
substanţe chimice, mai importante fiind: tiouree, soluţie 0,3%, în care se ţin
tuberculii 30 minute, apoi 10 - 12 ore sub prelate (pentru sudaţie); rindite (7 părţi
în volum de etilen clorhidrin, 3 părţi etilen diclorid, o parte carbon tetraclorid).
Amestecul substanţelor emite vapori în care se ţin tuberculii timp de 4 zile, la
temperatura de 22,5°C, în spaţii ermetic închise.
Scurtarea repausului germinal se poate face şi pe cale fizică prin
scarificare (zgârierea) peridermei tuberculilor.
Stadiul de incubaţie. După ieşirea tuberculilor din repausul germinal,
urmează stadiul de incubaţie. Tuberculii de cartof, în timpul păstrării, formează,
ca şi frunzele, aceeaşi substanţă ce stimulează tuberizarea, numită, convenţional,
"hormon de tuberizare".
Perioada cuprinsă între încheierea repausului germinal şi până la
acumularea în cantitate maximă a substanţei de tuberizare este considerată stadiu
de incubaţie. Acest fenomen este ireversibil şi explică de ce se obţin producţii
mici la plantele obţinute din tuberculi păstraţi în condiţii necorespunzătoare timp
îndelungat. Temperatura ridicată în timpul păstrării grăbeşte procesul de
sintetizare a substanţei de tuberizare şi tuberculul îşi încheie stadiul de incubaţie
înainte de plantare, reducându-se mult capacitatea de producţie a cartofului.
Acumularea substanţei de tuberizare în tubercul se face treptat, cu atât
mai repede, cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată, înregistrându-se la
fiecare doză din această substanţă un anumit stadiu fiziologic (fig. 7.4). Astfel,
când doza de hormon este nulă în tubercul, acesta este în repaus vegetativ. Când
doza de hormon acumulată este slabă, începe "trezirea la germinaţie a mugurilor";
la o doză uşoară a hormonului, considerată stadiul fiziologic I, sau prima perioadă
a germinaţiei, se formează un singur germene (colţ) cu dominanţă apicală, iar
plantarea în această fază determină o creştere lentă. Când doza de hormon este
mijlocie - stadiul fiziologic II - se consideră a doua fază de germinaţie, când toţi
mugurii de pe partea apicală (coronară) pornesc în vegetaţie, iar tuberculul plantat
în acest stadiu prezintă o creştere rapidă a germenilor, fiind stadiul optim de
425
plantare; când doza de hormon este puternică - stadiul fiziologic III (sau a treia
perioadă a germinaţiei), germenii care se formează sunt filiformi şi ramificaţi:
tuberculii plantaţi în această fază nu manifestă nici un fel de creştere şi
tuberizează imediat în pământ; la doza maximă de hormon, considerat stadiu de
incubaţie atins, germenii tuberizează chiar înainte de plantare. Plantat în acest
stadiu, tuberculul formează stoloni scurţi care dau naştere la tuberculi-fii ("pui") şi
planta nu mai răsare (fig 7.5.).
Vigoarea germinaţiei este urmată de o vigoare a creşterii, înregistrându-se
3 faze distincte: o fază de creştere lentă, când tuberculii sunt în stadiul fiziologic
I, care succede repausul vegetativ; o fază de creştere activă, când tuberculii se
află în stadiul fiziologic II şi se formează destul de accelerat noi germeni; o fază
de creştere încetinită (practic nulă), când tuberculii se află în stadiul fiziologic III.
Plantarea efectuată în stadiul II determină o creştere rapidă şi viguroasă,
iar când se plantează tuberculi aflaţi în stadiul III, în ciuda condiţiilor bune de sol
şi fertilizare, se obţin plante plăpânde, slabe; de aici rezultă importanţa vârstei
fiziologice a tuberculului în evidenţierea capacităţii de creştere la cartof.
Tuberculii conservaţi în depozite cu temperatură controlată trec direct în stadiul
fiziologic II şi emit germeni viguroşi încă de la începutul vegetaţiei.
Factorii care influenţează evoluţia lăstarilor (incubaţia) sunt: condiţiile
păstrării tuberculilor, soiul cultivat, substanţele de creştere. Incubaţia începe cu
atât mai devreme, cu cât tuberculii se păstrează la temperaturi mai ridicate, având
intensitate redusă la temperaturi cuprinse între 2 şi 20°C. Incubaţia se produce
mai repede la întuneric şi umiditate relativă a aerului ridicată, decât la lumină şi
uscăciune.
În condiţii identice de păstrare, unele soiuri incubează mai repede decât
altele. Numeroase rezultate experimentale atestă că procesele evoluţiei lăstarilor
au loc în tuberculul-mamă. Lăstarii născuţi din mugurii tineri grefaţi pe tuberculi
bătrâni (avansaţi în incubaţie) au crescut mai repede decât mugurii bătrâni grefaţi
pe tuberculi tineri (mai puţin avansaţi în incubaţie). Aşadar tuberculul-mamă
trebuie considerat "mediul fundamental" al procesului de incubaţie, iar creşterea
lăstarilor nu este altceva decât exteriorizarea acestui proces.
Cu alte cuvinte, numărul şi greutatea lăstarilor produşi de tubercul într-un
anumit timp depind de gradul evoluţiei tuberculului-mamă în procesul incubaţiei.
Cu cât această evoluţie este mai avansată, cu atât se reduce numărul şi greutatea
lăstarilor.
Tuberculii proveniţi de la plantele stropite cu acid giberelic (2,5 - 5 mg/l)
dau naştere la plante mai viguroase ce vor forma mai mulţi tuberculi în cuib,
aceştia rămânând, însă, mai mici, încât pot fi utilizaţi ca material de plantare sau
în industria conservelor şi a fabricării cartofilor cips.

426
 Fig. 7.4. Fazele de incubaţie a tuberculului de cartof

Creşterea şi tuberizarea plantelor de cartof. În ciclul ontogenetic al

cartofului se remarcă: creşterea foliară; procesul inducţiei şi desfăşurării
tuberizării, creşterea şi tuberizarea - procese ce se desfăşoară concomitent sau
consecutiv.
427
 Creşterea foliară nu depinde Fig. [Link] de cartof cu „fii” (pui).
numai de factorii climatici (temperatură,
lumină, umiditate) sau de soi, ci şi de
vârsta fiziologică şi greutatea tuber-
culului plantat. În aceeaşi etapă a
creşterii, în condiţii de mediu identice şi
tuberculi plantaţi cu acelaşi grad de incu-
baţie, intensitatea fotosintezei plantelor
provenite din tuberculi mari a fost
superioară intensităţii fotosintezei plan-
telor obţinute din tuberculi mici.

Pe de altă parte, la mărimea identică a tuberculilor-mamă, randamentul

fotosintezei a fost întotdeauna mai scăzut la plantele formate din tuberculi abia
ieşiţi din perioada "repausului germinal", comparativ cu cei ieşiţi de mai mult
timp.
Inducţia tuberizării depinde de factorii de mediu (temperatură şi
fotoperioadă) şi de însuşirile plantei (tubercul-mamă şi masă foliară).
Temperaturile mai mici de 18°C favorizează tuberizarea, în timp ce
temperaturile mai mari de 18°C (îndeosebi noaptea) determină creşterea plantelor
în detrimentul tuberizării.
Fotoperioada prezintă, de asemenea o deosebită importanţă pentru cartof.
KOPETZ şi STEINEK au dovedit că soiurile de cartof tuberizează, în general, în
condiţii de zi scurtă, deosebindu-se între ele numai prin fotoperioada critică (13 -
16 ore) a cărei depăşire se concretizează în oprirea tuberizării.
După fotoperioada critică, se deosebesc: a) soiuri cu fotoperioada critică
scurtă (sub 14 ore), cele tardive, care trebuie plantate devreme, cu scopul ca
frunzele lor să aibă timp să sintetizeze suficientă substanţă de tuberizare în timpul
zilelor scurte de primăvară; soiurile foarte tardive riscă să aibă tuberizare în
timpul perioadelor calde şi al zilelor lungi; tuberizarea reluată mai târziu dă
tuberculi în "serii"; b) soiuri cu fotoperioada critică lungă (mai mare de 14 ore),
cele precoce şi semiprecoce, care se pot planta mai târziu, fără a se perturba
tuberizarea. Plantarea prea timpurie a acestor soiuri poate favoriza tuberizarea
foarte rapidă, care, obişnuit, se corelează întotdeauna cu o vigoare vegetativă
redusă a părţilor aeriene. Temperatura şi fotoperioada se intercondiţionează. Nu
se poate defini fotoperioada critică fără precizarea temperaturii la care se
realizează tuberizarea.
MADEC şi PERENNEC (1956, 1959) au stabilit, experimental, rolul
tuberculului-mamă şi al frunzelor în inducţia tuberizării, dovedind că tuberculii
mai avansaţi în "vârsta fiziologică" produc plante cu tuberizare mai precoce în
cadrul aceluiaşi soi şi în condiţii similare de mediu.
Pentru a demonstra rolul frunzelor în inducţia tuberizării, MADEC şi
PERENNEC au utilizat hibrizi vegetativi între tomate şi cartof sau de cartof cu
428
cartof, urmărind să demonstreze că în frunze se formează "hormonul de
tuberizare" similar cu cel din tuberculul-mamă, care induce fenomenul de
tuberizare. Ei au constatat:
- dacă lăstarii hibrizilor vegetativi tomate/cartof s-au butăşit (separat) de
tuberculul-mamă la puţin timp după altoire (mai puţin de 15 zile), ei nu
tuberizează, pe când butaşii cartof/cartof produc tuberculi normali;
- dacă pe butaşii tomate/cartof se regrefează foliaj de cartof, ei recapătă
capacitatea de tuberizare, ceea ce dovedeşte că substanţa inductivă a acestui
proces s-a elaborat în frunzele cartofului şi a traversat tulpina de tomate ajungând
în stoloni;
- separarea de tuberculul-mamă a butaşilor tomate/cartof, la mai mult de
15 zile după altoire, n-a împiedicat (blocat) tuberizarea a cărei inducţie se
datorează, în acest caz, tuberculului-mamă.
Creşterea şi tuberizarea butaşilor scoşi de sub influenţa tuberculului-
mamă au permis lui MADEC şi PERENNEC să aprofundeze determinismul foto-
şi termoperiodic al tuberizării. După intensitatea creşterii, după lungimea
stolonilor şi felul tuberizării, butaşii pot fi clasificaţi în trei tipuri (grupe):
- tipul I, cu tuberizare precoce, formând tuberculi sesili ori formaţi pe
stoloni scurţi. Creşterea şi alungirea tulpinilor epigee sunt slabe înaintea
tuberizării şi minime ori nule după tuberizare. Acest tip se întâlneşte la soiurile de
zi scurtă, care pot tuberiza şi în condiţii de zi mai lungă, dacă durata iluminării nu
depăşeşte nivelul fotoperioadei critice;
- tipul II se caracterizează prin tuberizare tardivă, formând tuberculi pe
stoloni lungi şi ramificaţi. Creşterea şi alungirea părţilor epigee, a rădăcinilor şi
stolonilor sunt foarte puternice înaintea tuberizării şi scăzute după aceea. Acest tip
se realizează la toate soiurile cultivate în condiţii neprielnice de inducţie a
tuberizării (zile lungi şi foarte lungi, cu durata iluminării mai mare decât
fotoperioada critică);
- tipul III se caracterizează prin declanşarea precoce a tuberizării, cu
realizarea în scurt timp a mărimii noilor tuberculi, din ai căror muguri se
formează stoloni noi care, la rândul lor, vor tuberiza mai puţin rapid. A doua
tuberizare este precedată, uneori de formarea a noi lăstari aerieni. Creşterea
părţilor epigee a plantelor, destul de slabă înaintea primei tuberizări, devine foarte
puternică în timpul relăstăririi, oprindu-se după a doua tuberizare. Acest tip de
creştere şi tuberizare se întâlneşte când condiţiile de temperatură şi durata
fotoperioadei, prielnice la începutul inducţiei tuberizării, devin neprielnice după
un anumit timp.
Aşadar există, aparent, un real antagonism între creşterea şi tuberizarea
butaşilor, distingându-se următoarele faze: a) creşterea vegetativă; b) faza de
tranziţie, destul de scurt, în care are loc inducţia tuberizării, creşterea încetineşte,
pentru a se opri definitiv în timpul tuberizării c) faza tuberizării d) creşterea şi
tuberizarea plantelor.
Inducţia tuberizării este, deci, un proces atât calitativ, cât şi cantitativ.
Declanşarea acestui proces necesită prezenţa unei anumite cantităţi de substanţă

429
(hormon) de tuberizare, sintetizată în frunze, iar inducţia tuberizării este definitivă
(ireversibilă), când creşte concentraţia substanţei de tuberizare atât de mult, încât
opreşte în totalitate creşterea părţilor epigee.

Fig. 7.6. Creşterea şi tuberizarea la cartof

Pentru a explica creşterea şi tuberizarea cartofului, MADEC şi

PERENNEC aseamănă planta întreagă (tuberculul-mamă şi foliajul) cu o eprubetă
gradată (fig. 7.6), iar substanţa inductivă (substanţa de tuberizare) sintetizată de
tuberculul-mamă şi frunze cu lichidul din epruvetă.
I. Pentru a provoca pornirea tuberizării, este necesar să se atingă un
anumit nivel al substanţei de tuberizare (A). Când substanţa de tuberizare din
tuberculul-mamă şi frunze se află sub nivelul declanşării tuberizării (sub A), se
înregistrează creşterea plantelor de cartof sub influenţa favorabilă a mediului: zile
foarte lungi pentru un anumit soi şi temperaturi foarte ridicate (mai cu seamă
noaptea);
II. Tuberizarea este definitivă sau ireversibilă, când substanţa de
tuberizare depăşeşte nivelul B. Când substanţa de tuberizare ajunge la nivelul B
sau îl depăşeşte, creşterea se opreşte şi urmează tuberizarea. Se întâlnesc două
situaţii: 1) când condiţiile de mediu sunt foarte favorabile tuberizării (plantări
timpurii, zile scurte şi temperaturi scăzute în sol); 2) când tuberculul-mamă a atins
"stadiul de incubaţie", ca urmare a unei proaste păstrări şi se produce "puitul"
(apariţia de "fii". Acest "puit" de creştere este accentuat de o plantare timpurie în
sol umed şi rece şi la soiurile sensibile la acest fenomen.
III. Între nivelul A (declanşarea tuberizării) şi B (nivelul ireversibil al
tuberizării) are loc tuberizarea şi creşterea. Se produce, simultan, creşterea şi
tuberizarea în cazul plantărilor în condiţii optime cu tuberculi bine conservaţi
aflaţi în stadiul fiziologic II, situaţie întâlnită la majoritatea culturilor normale de
cartof, în condiţii corespunzătoare.
IV. Tuberizarea poate să se oprească momentan. Dacă planta se măreşte
mai repede decât poate foliajul să elaboreze substanţa de tuberizare, în perioade
favorabile creşterii, se opreşte tuberizarea, ca şi cum eprubeta s-ar lărgi şi lichidul
430
ar scădea sub nivelul A (declanşarea tuberizării). Când revin condiţiile normale
(temperatură şi fotoperioadă) tuberizarea se reia la parametri normali, dar cu
consecinţe negative asupra producţiei.
Din cele discutate rezultă că, atunci când substanţa de tuberizare se află
sub nivelul A (declanşarea tuberizării), are loc creşterea activă a plantelor, fără să
se realizeze tuberizarea. Această situaţie se întâlneşte când temperatura este
ridicată, zilele sunt lungi, tuberculul-mamă este insuficient incubat; dacă
substanţa de tuberizare se află între limitele A şi B, se realizează atât creşterea, cât
şi tuberizarea simultan, acest lucru fiind determinat de temperaturi favorabile, zile
lungi, tubercul-mamă puţin incubat; când substanţa de tuberizare depăşeşte
nivelul B (nivelul ireversibil al tuberizării), se opreşte creşterea plantei şi are loc
tuberizarea ireversibilă, fiind determinată de temperaturi scăzute, zile scurte,
tuberculul-mamă incubat, soiuri sensibile.

[Link]. Degenerarea cartofului

Cultivatorii de cartof au constatat că, indiferent de soiul folosit, condiţiile

climatice şi tehnologia de cultivare, producţia scade an de an, în cazul în care se
utilizează ca material de plantare tuberculi din producţia proprie, fenomenul fiind
numit "degenerarea cartofului".
Cercetării ştiinţifice i-a revenit sarcina găsirii factorilor care determină
degenerarea cartofului şi a preîntâmpinării acestui fenomen. Scăderea producţiei
la cartof se manifestă prin colţi (germeni) din ce în ce mai slabi, în cele din urmă
filiformi (filoşi), plantele fiind mai debile, unele soiuri ajungând la dispariţie, mai
ales cele timpurii şi în zone mai calde şi secetoase cu atacuri frecvente ale
agenţilor patogeni.
ANTONIE AGUSTINE PARMENTIER (1737 - 1813), considerat
părintele răspândirii cartofului în Europa, a fost primul om de ştiinţă care a sesizat
degenerarea la soiurile de cartof cultivate în Franţa, explicând fenomenul ca un
efect al îmbătrânirii cauzat de înmulţirea vegetativă repetată, propunând crearea
continuă de noi soiuri din seminţe şi scoaterea din cultură a celor degenerate.
La nivelul cunoştinţelor actuale, prin degenerarea cartofului se înţelege un
fenomen biologic complex, dependent de valoarea materialului de plantare, şi
care a fost pus pe seama mai multor factori. Unii cercetători germani şi ruşi pun
fenomenul degenerării cartofului pe seama condiţiilor climatice
necorespunzătoare cum ar fi lipsa umidităţii, temperaturi excesiv de mari (peste
30 - 35°C), care duc la stagnarea creşterii tuberculilor, la scurtarea repausului
germinal şi încolţirea tuberculilor chiar din câmp, înainte de recoltare, pierzându-
şi, astfel, vitalitatea. Degenerarea, în acest caz, ar fi de natură climatică sau
fiziologică şi se produce mai repede în zonele mai calde şi mai secetoase.
Tuberculii obţinuţi în asemenea condiţii sunt, fiziologic, bătrâni şi dau producţii
foarte mici, dacă sunt folosiţi la plantare.
L. ROJALIN menţionează că, degenerarea cartofului este provocată de
modificarea metabolismului plantelor afectate de temperaturile din timpul
431
perioadei de vegetaţie, de insuficienţa umidităţii şi de tehnologia de cultură
necorespunzătoare, iar Z. FABIANI (1959) arată că se realizează un "dezacord"
între soiul de cartof şi factorii de mediu, cu consecinţe nefavorabile asupra vigorii
întregii plante, materializat, mai ales prin colţi filoşi ("filozitate"). Pentru a obţine
producţii bune în zonele secetoase şi calde, trebuie folosit material de plantare
nedegenerat iar condiţiile de vegetaţie să fie dirijate prin tehnologia folosită
(plantare, irigare etc.).
Unii cercetători olandezi şi americani susţin că degenerarea cartofului
este de natură virotică şi că se produce într-un interval scurt (chiar un an), în cazul
în care frecvenţa insectelor vectoare de virusuri este mai mare. Virusurile reduc
producţia prin deformarea, necrozarea şi uscarea frunzelor ele migrând în plantă
şi ajungând până la tuberculi, transmiţându-se, astfel, de la un an la altul. Unele
tipuri de virusuri transmit prin contact (X, S), prin afide (A, M, Y, VRFC), prin
alte insecte, prin ciuperci şi nematode. Deci, sunt necesare: evitarea lucrărilor
mecanice în culturile semincere de cartof; eliminarea plantelor virozate;
combaterea insectelor vectoare; izolarea culturilor de sursele de afide; acordarea
unei atenţii deosebite combaterii bolilor ce se transmit prin tuberculi (înnegrirea
bazei tulpinii, putregaiul umed, rizoctonioza, mana, putregaiul uscat, alternarioza,
putregaiul inelar, râia comună şi neagră); crearea de soiuri rezistente la toate
virusurile.
În ultimele decenii o atenţie deosebită a fost acordată cercetării unor
factori care influenţează procesele fiziologice ale îmbătrânirii tuberculilor de
plantare şi efectele vârstei fiziologice asupra vigorii de creştere a plantelor şi
producţiei. Scăderea producţiei cauzată de o vârstă fiziologică necorespunzătoare
a cartofului se numeşte degenerarea fiziologică (VAN LOON,1985). Această,
degenerare poate fi juvenilă, dacă tuberculii de plantat sunt prea tineri sau poate fi
degenerare senilă, dacă tuberculii sunt prea bătrâni.
Astăzi este unanim acceptat că degenerarea cartofului exprimată prin
deprecierea potenţialului biologic de producţie este consecinţa infecţiei cu
virusuri şi scăderea vigorii de creştere datorită vârstei fiziologice
necorespunzătoare a materialului de plantare determinate şi de condiţiile
ecologice (MORAR, 1999).
Degenerarea cartofului se combate prin măsuri preventive, care se aplică
cu multă rigurozitate în procesul producerii materialului de plantare obţinându-se
tuberculi "liberi de viroze". Pentru ţara noastră, importanţă deosebită prezintă
virusul "Y" şi virusul răsucirii frunzelor, considerate "viroze grave" (BERINDEI,
1985) şi care pot fi evitate prin obţinerea materialului de plantare în "zone
închise". În aceste zone închise delimitate de obstacole naturale, materialul
biologic iniţial, riguros testat, pentru a fi liber de viroze 100%, este înmulţit
succesiv.
Materialul pentru plantat se preîncolţeşte în vederea plantării timpurii,
ştiind că rădăcinile cartofului cresc de pe punctele radiculare ale colţilor la
temperaturi de 4°-5°C, în timp ce tuberculii neîncolţiţi nu pornesc în vegetaţie la
temperaturi sub 7°C.
432
 În aceste zone închise se produce materialul de plantare, provenind de la
un tubercul autentic soiului, sănătos, constituind materialul iniţial liber de
organisme dăunătoare; descendenţele materialului iniţial se înmulţesc succesiv
prin selecţie clonală, respectiv clonele: A, B, C, şi E, de către creatorul sau
menţinătorul soiului; clonele C, D şi E, libere de viroze şi alte organisme
dăunătoare aparţinând aceluiaşi soi, constituie categoria biologică Prebază;
descendenta aceluiaşi soi provenită din Prebază, respectiv clonele C, D şi E, în
funcţie de indicii de puritate şi stare fitosanitară constituie clasa Superelită şi
Elită; descendenţa aceluiaşi soi provenită din Elită sau Superelită şi eventual din
clonele D şi E, în funcţie de indicii de calitate constituie clasa A sau B a
materialului certificat.
Producerea materialului de plantare se face în 3 zone:
- Zona I, zona închisă: material de plantare Prebază, Bază, Certificat;
- Zona a II-a, în microzone favorabile: material de plantare Certificat B
sau C;
- Zona a III-a, în amplasamente speciale: material de plantare Certificat, o
singură generaţie.
Plantele trebuie ferite de orice stres, indiferent de zona de cultură, stresul
producând pagube foarte mari în anul următor, din cauza degenerării materialului
de plantare.
În fiecare zonă de cultură este posibilă obţinerea materialului de plantare
din înmulţirea elitei, cu excepţia solurilor nisipoase din stânga Jiului.
Dintre elementele specifice tehnologiei de cultivare a cartofului destinat
ca material de plantare, amintim: izolarea corespunzătoare în spaţiu; asolamente
de 4 - 5 ani; distrugerea samulastrei de cartof; plante premergătoare
corespunzătoare (grâu de toamnă, plante furajere perene şi anuale); evitarea ca
plante premergătoare a sfeclei, inului, guliilor furajere şi morcovului; plantarea
cât mai timpurie şi, dacă este posibil, cu material încolţit şi înrădăcinat; folosirea
unor cantităţi mai reduse de azot (100 - 140 kg/ha), mai mari de fosfor (150 - 180
kg/ha P2O5) şi moderate de potasiu (80 kg/ha K 2O); folosirea gunoiului de grajd
bine fermentat şi micşorarea dozelor de NPK; desimea corespunzătoare a
plantelor; evitarea lucrărilor de îngrijire cu multe treceri cu mijloace mecanice,
pentru a evita transmiterea virusurilor prin contact; irigarea în zona de stepă şi
silvostepă; protejarea culturii cu insecto - fungicide; combaterea afidelor la
intervale de 12 - 14 zile din momentul răsăririi plantelor; eliminarea plantelor
virozate, bolnave, netipice soiului, întreruperea vegetaţiei la circa 65 - 70 zile de
la răsărire (DRAICA, 1992); extirparea mecanică sau chimică a vrejurilor, când
50 - 60% din plante au ajuns la maturitate; lăsarea tuberculilor în sol încă 15 - 20
zile, pentru suberificarea peridermului recoltarea şi păstrarea corespunzătoare.
Distrugerea vrejurilor trebuie să se facă la circa 10 zile din momentul
stabilirii zborului masiv al afidelor (trecerea virusurilor din frunze în tuberculi are
loc după 12 - 17 zile de la zbor).
Suprafaţa necesară producerii cartofului pentru material de plantare în
verigile superioare pentru sistemul actual de reînnoire fost cuprins în perimetrul
433
unor zone închise, amplasate în condiţii de clima şi sol foarte favorabile culturii
cartofului: Râşnov şi Hărman (jud. Braşov, Ciuc şi Lăzarea (jud. Harghita), Tg.
Secuiesc (jud. Covasna), Suceava, Neamţ şi Botoşani din Moldova.
[Link]. Cerinţe faţă de climă şi sol

Dintre plantele de cultură, cartoful se numără printre cele mai

pretenţioase în privinţa satisfacerii cerinţelor sale biologice faţă de condiţiile de
climă şi sol, deoarece s-a format la mare altitudine, în climat ecuatorial-tropical
cu precipitaţii de circa 2.000 mm anual, cu temperaturi medii de 20°C şi cu durata
de iluminare de 12 ore pe zi.
Răspândit astăzi în întreaga lume, până la aproape 70° latitudine nordică,
cartoful se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, adaptate la diferite
condiţii de climă şi sol (mare plasticitate ecologică).
Cerinţele faţă de căldură. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se
găsesc între 40 şi 60° latitudine nordică, la altitudini ce variază între 500 şi 900 m
în climatul temperat şi 300 - 600 m în climatul nordic. Cartoful este considerat o
plantă a climatului temperat, dar care se diferenţiază mult faţă de zona de origine.
Suma temperaturilor medii zilnice la care diferite soiuri de cartof
realizează producţii normale oscilează între 1.500 - 3.000°C (BRÉTIGNIÉRE,
1931), fapt ce scoate în evidenţă încă o dată plasticitatea ecologică a acestei
plante.
Producţii extratimpurii se obţin în mai puţin de 60 zile de la plantare cu o
sumă a temperaturilor medii de 1.000 - 1.300°C. Necesarul de căldură este diferit
de-a lungul perioadei de vegetaţie. Astfel, temperatura minimă pentru germinarea
tuberculilor este de circa 7°C, cea optimă pentru răsărire de 12 - 15°C.
Temperatura solului influenţează mult asupra duratei dintre plantare şi răsărire.
La temperatura medie a solului de 10 - 14°C, răsărirea plantelor are loc după 30
de zile de la plantare; la temperaturi cuprinse între 14 - 18°C, răsărirea are loc în
25 - 30 zile iar la temperatura de 18°C, în mai puţin de 25 zile (BERINDEI,
1960). Rădăcinile cartofului cresc şi la temperaturi de 4 - 5°C, realizându-se
întotdeauna un puternic sistem radicular când cartoful se plantează de timpuriu şi
încolţit cu "puncte radiculare" deja formate (la baza lăstarilor sau colţilor).
Temperatura minimă de creştere a tulpinilor (vrejurilor) este de 7°C,
optimă de 19 - 21°C, iar maxima de 42°C. Când este temperatura optimă în
timpul creşterii tulpinilor, se formează internodii scurte, bine acoperite cu frunze,
cu foliole mari. La temperaturi prea ridicate tulpinile cresc lungi, cu suprafaţa
foliară redusă, ce are repercusiuni negative asupra producţiei de tuberculi. De
aceea, este mai bine ca tulpinile să crească la temperaturi mai degrabă sub cele
optime decât peste acestea, ceea ce se poate rezolva prin epoca de plantat (se
plantează mai devreme).
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de circa
17°C (16 - 18°C cu pragul inferior 2°C şi superior de 29°C), de unde decurge
recomandarea ca, în special în zonele de câmpie, plantare cartofului să se facă
devreme, planta beneficiind de o perioadă mai lungă cu condiţii prielnice pentru
434
formarea recoltei. Temperaturile negative care distrug planta sunt de -0,5°C
pentru frunze, de -0,8°C pentru germeni (colţi), de -1°C pentru tuberculi, de -2°C
pentru plantele tinere în general şi de -3°C pentru plantele mature.
Prin irigarea culturii temperatura solului scade cu 8 - 12°C, apa fiind un
regulator termic care creează condiţii favorabile şi pentru cartoful cultivat la
pragul superior al temperaturii (de 35°C).
Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6 -7°C
(după unii cercetători la 12 - 15°C), deoarece, sub aceste valori, tuberculii sunt
foarte sensibili la vătămare, din care cauză nu se pot păstra în mod corespunzător.
În zonele în care temperaturile scăzute survin mai timpuriu, este bine să se cultive
soiuri semitardive în locul celor tardive, pentru o recoltare mai timpurie.
Temperaturile scăzute din ultima parte a vegetaţiei sunt şi mai dăunătoare, dacă se
asociază cu umiditate excesivă; tuberculii au periderma subţire, rugoasă, aspect
comercial neplăcut, gustul se înrăutăţeşte, conservarea de lungă durată nu este
posibilă.
Dăunătoare sunt şi temperaturile prea ridicate. La 25°C nu se formează
tuberculi, iar la 29°C creşterea lor încetează. Tulpinile rezista până la 42°C, dar pe
măsură ce temperatura este mai ridicată (peste 21 - 23°) ele se alungesc şi cad,
ceea ce nu permite întreţinerea mecanizată a culturilor; frunzele sunt mai mici,
suprafaţa foliară mai redusă şi producţia scade.
Temperatura influenţează formarea tuberculilor şi în interacţiune cu
durata de iluminare. La temperaturi de 16 - 18°C formarea tuberculilor are loc şi
la zi scurtă (de 12 ore) şi la durată ceva mai lungă de iluminare. Dacă
temperaturile sunt de 20 - 22°C, tuberizarea nu mai are loc decât în condiţii de zi
scurtă, rezultând necesitatea plantării cartofului în climat temperat de timpuriu,
pentru a determina o formare abundentă a tuberculilor într-un timp scurt, ceea ce
înseamnă producţii mai mari şi tuberculi mai omogeni ca mărime.
Cerinţele faţă de umiditate. Între producţia de cartof şi umiditatea
solului există o corelaţie pozitivă. Seceta chiar de scurtă durată ca şi excesul de
apă fie el chiar temporar au repercusiuni negative asupra creşterii plantelor,
asupra nivelului producţiei şi calităţii acesteia. Cerinţele cartofului faţă de
umiditate sunt diferite în funcţie de faza de vegetaţie a plantei.
În perioada de la plantare la răsărire (15 - 30 de zile) cartoful este mai
puţin pretenţios, folosind rezervele de apă din tubercul, ca şi următoarea fază, de
la răsărire la tuberizare (10 - 35 zile, în funcţie de soi).
Lipsa apei. Acumularea apei în sol în primăvară este foarte importantă
pentru dezvoltarea normală, ulterioară, a plantelor de cartof. Insuficienţa apei în
perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau îl eşalonează, rezultând
mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi ca rezistenţă la fierbere şi
păstrare şi diminuarea recoltei.
Seceta, în perioada creşterii concomitente a tulpinilor şi tuberculilor (25 -
45 zile după tuberizare) micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind perioada
critică pentru apă a plantei. Stagnarea în creştere a tuberculilor, ca urmare a
insuficienţei umidităţii, provoacă deranjamente mari în biochimismul plantelor,

435
astfel încât coeficientul de utilizare a apei este mai redus în perioada următoare,
chiar dacă umiditatea devine optimă (BERINDEI, 1961). Neefectuarea la timp a
unei udări, în condiţii de irigare, reduce eficienţa udărilor ulterioare în cultura
cartofului.
Seceta temporară provoacă "puirea" tuberculilor în cuib, încolţirea lor,
ceea ce depreciază calitatea acestora şi reduce rezistenţa la păstrare. Seceta
asociată cu temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice (fiziologice) a
cartofului. În timpul secetelor îndelungate şi persistente o parte din apa pe care o
conţin tuberculii în creştere trece în frunze. Mor în primul rând stolonii, apoi
tuberculii cei mai mici, apoi se usucă frunzele inferioare şi cele superioare. Dacă
seceta survine în perioada formării tuberculilor, numărul acestora la cuib va fi mai
mic (PÄTZOLD, 1964). Seceta care survine între răsărirea plantelor şi
îmbobocire prelungeşte perioada de formare a tuberculilor, reducându-se
producţia şi procentul tuberculilor comerciali (BERINDEI, 1960). Alternarea
umidităţii ridicate cu umiditatea scăzută în timpul tuberizării favorizează formarea
unui număr mare de tuberculi la cuib (PÄTZOLD, 1964).
Excesul de apă este la fel de dăunător, deoarece provoacă înrăutăţirea
condiţiilor necesare activităţii biologice a plantelor. Lipsa oxigenului în cazul
excesului de apă, opreşte formarea tuberculilor şi stinghereşte creşterea celor
formaţi, determinând scăderea aspectului lor comercial, lenticelele din peridermă
se măresc, dând acestora un aspect neplăcut reducându-se şi rezistenţa la păstrare.
Scade, de asemenea, conţinutul tuberculilor în amidon şi vitamina C
(KADDOCK, 1961).
Consecinţele excesului temporar de umiditate nu pot fi înlăturate prin
măsuri agrofitotehnice şi, ca atare, cultivarea cartofului în asemenea condiţii este
neraţională (BRETAN, 1972).
Consumul specific de apă oscilează între 167 şi 659, în funcţie de soi
condiţiile climatice, cartoful fiind considerat ca plantă de umiditate moderată.
Dacă rezervele de apă în primăvară sunt la nivelul capacităţii de câmp, însumarea
în timpul perioadei de vegetaţie a 250 - 550 mm precipitaţii este suficientă pe
solurile luto-nisipoase şi nisipo-lutoase.
Uniformitatea repartizării precipitaţiilor are o importanţă majoră,
comparativ cu cantităţile înregistrate în cursul anului în timpul perioadei de
vegetaţie (SCURTU, 1973). Pentru soiurile timpurii, cele mai bune rezultate
determină ploile din lunile mai şi iunie; pentru soiurile semitimpurii şi
semitardive, cele din iunie şi iulie, iar pentru soiurile tardive, ploile din lunile
iunie, iulie şi august. În fiecare din aceste luni trebuie să cadă 90 - 130 mm
precipitaţii, pe solurile nisipoase fiind necesar un plus de 80 - 250 mm pe întreaga
perioadă de vegetaţie, cu repartizare corespunzătoare, astfel punându-se în
evidentă potenţialul productiv al fiecărui soi.
Rezultă, din cercetările mai recente cu privire la cerinţele cartofului faţă
de umiditate, disponibilitatea lui pentru umiditate moderată, dar permanentă a
solului.

436
 Umiditatea relativă a aerului (optimă) este de 75%, nefiind o corelaţie
semnificativă între producţia de tuberculi şi umiditatea relativă (BERINDEI,
1962).
Cerinţele faţă de lumină. Importanţă deosebită pentru cartof o are lumina,
în special inducţia fotoperiodică. Cartoful, ca plantă producătoare de sămânţă,
este de zi lungă, dar ca plantă producătoare de tuberculi este de zi scurtă
(KÖPETZ, 1954; HRUŞKA, 1965). S-a stabilit (DIGBY, 1973) că ziua scurtă
determină o lungime mai redusă a tulpinilor şi a fiecărui internod în parte, dar
prelungeşte perioada de creştere a internodiilor, plantele au tulpini mai scurte, fără
să se diminueze suprafaţa foliară, permiţând mecanizarea lucrărilor de îngrijire (la
zi lungă tulpinile cad şi se împiedică mecanizarea lucrărilor). Formarea şi
creşterea tuberculilor de cartof sunt determinate genetic, dar manifestarea
fenotipică a lor depinde de condiţiile de mediu şi, îndeosebi, de lumină.
Formarea tuberculilor, respectiv transformarea stolonilor în tuberculi, are
loc în condiţii de zi scurtă; creşterea maximă a tulpinilor are loc în condiţii
fotoperiodice medii, iar creşterea tuberculilor, în condiţii fotoperiodice lungi.
Lungimea zilei de 10 - 12 ore este socotită ca optimă pentru formarea
tuberculilor; când durata zilei depăşeşte 14 ore, stolonii se transformă în lăstari.
Prin urmare, numărul de tuberculi şi durata perioadei de tuberizare depind, în
primul rând, de lungimea zilei şi cu cât perioada de tuberizare este mai scurta, cu
atât tuberculii sunt mai uniformi ca mărime (SKABLOVA, 1964).
În privinţa inducţiei fotoperiodice sunt diferenţieri mari între grupele de
soiuri, mai ales în privinţa creşterii tuberculilor. În condiţii optime, creşterea
maximă a tuberculilor se realizează la soiurile timpurii în condiţii de zi lungă; la
soiurile semitârzii în condiţii de zi lungă spre zi scurtă, iar la soiurile târzii în
condiţii de zi scurtă. Acest lucru este important în organizarea de bazine
specializate în cultura cartofului, pentru fiecare scop al culturii. Prin epoca de
plantare şi încolţire şi prin aplicarea altor măsuri cultura cartofului poate fi dirijată
mai uşor, comparativ cu alte culturi agricole.
Cartoful realizează cele mai mari producţii la lumină intensă şi dacă solul
este bine aprovizionat cu apă. În ţara noastră, în zona depresiunilor intramontane
şi extramontane lumina este uneori insuficientă, iar în zonele de câmpie lumina
poate deveni, uneori, dăunătoare, dacă apa este insuficientă.
Cerinţele faţă de sol. Cartoful este o plantă foarte pretenţioasă faţă de
sol, deoarece stolonii şi tuberculii sunt tulpini subterane, iar sistemul radicular
este slab dezvoltat. Solul trebuie să asigure o bună aerisire a stolonilor şi
tuberculilor, să prezinte rezistenţă mică la creşterea acestora, indiferent de gradul
de umiditate şi să pună la dispoziţia plantelor substanţele nutritive necesare în
perioadele de mare consum; de asemenea trebuie să fie bine aprovizionat cu
humus, azot, fosfor, potasiu, precum şi cu microelemente, el participând cu 77%
la producţia de cartof când toţi ceilalţi factori tehnologici sunt optimi (rezultate
obţinute la I.C.P.C. Braşov).
Textura solului pentru cartof, în ordine descrescândă, este nisipo-lutoasă
şi lutoasă. Având un regim aero-hidric favorabil aceste soluri asigură condiţii
bune pentru cartof. Pe asemenea soluri tuberculii au gust plăcut, formă specifică -
437
nedeformată, fără pământ aderent, cu rezistenţă foarte bună la păstrare. Pe solurile
uşoare, nisipoase, se obţin rezultate foarte bune în primul rând la culturile
extratimpurii, cu condiţia irigării şi fertilizării corespunzătoare.
Producţia de tuberculi scade odată cu creşterea conţinutului solului în
argilă. Argila din sol, dacă depăşeşte 20%, duce la scăderea înălţimii plantelor, a
masei tulpinii, frunze şi rădăcini, la micşorarea conţinutului tuberculilor în
amidon, proteine şi vitamine, scade rezistenţa la fierbere, iar tuberculii se pătează
la tăiere (BERINDEI, 1974). Ideale sunt solurile care au 10 - 12% argilă, dar se
obţin producţii mari şi de calitate până la 24% argilă (MAXIM, 1972). Extinderea
suprafeţelor cultivate cu cartof în zonele de câmpie pe cernoziomuri, aluviuni
soluri aluviale se datorează, în mare măsură, evitării amplasării cartofului în
zonele favorabile din punct de vedere climatic, dar necorespunzătoare sub
aspectul texturii solului.
Cartoful este pretenţios şi faţă de profunzimea solului, valorificând bine
terenurile cu orizontul A mai mare, omogen, aerat şi permeabil pentru apă unde
rădăcinile explorează un volum mare de pământ, pătrund adânc şi se ramifică mai
mult.
Faţă de reacţia solului cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se
rezultate bune pe solurile cu pH-ul între 4,5 - 7,5 (pH optim 6 - 6,5). În concluzie
calitatea şi producţia cartofului, sunt influenţate de temperatura aerului şi solului,
de cantitatea şi repartizarea precipitaţiilor, de lungimea zilei, de intensitatea
luminii şi tipul de sol.
În cadrul unei anumite localităţi, calitatea tuberculilor este influenţată de
epoca plantării folosirea îngrăşămintelor şi erbicidelor, momentul şi calitatea
lucrărilor de îngrijire, irigare şi momentul recoltării, etc.

[Link]. Zone ecologice de cultură a cartofului

Ţinând seama de condiţiile de climă şi sol, teritoriul României se împarte

în zone de favorabilitate pentru cultura cartofului (fig. 7.7.).

438
 Fig. 7.7. Zonarea culturii cartofului
Zona foarte favorabilă cuprinde depresiunile intra- şi extramontane
unde temperaturile mai mari de 25°C sunt extrem de rare, temperaturile medii în
perioada de vegetaţie (mai-septembrie) sunt sub 18 - 20°C, precipitaţiile depăşesc
650 mm anual şi au o bună repartizare înregistrându-se minimum 80 -100 mm în
fiecare din lunile iulie şi august;
Zona favorabilă se găseşte în partea deluroasă a ţării din vecinătatea
lanţului muntos, cu temperaturi mai ridicate şi cu precipitaţii în cantitate mai
redusă în lunile iulie şi august (50 - 60 mm).
Zona favorabilă cartofului timpuriu şi extratimpuriu cuprinde relieful de
câmpie şi coline joase unde începând de la sfârşitul lunii iunie, temperaturile
depăşesc frecvent 25°C, iar precipitaţiile sunt reduse, cu secete de lungă durată în
perioada iulie-septembrie. În aceste condiţii se cultivă soiuri ce se recoltează până
la 1 - 10 iunie (extratimpurii) sau până la 1 iulie (timpurii).
Ţinând seama de faptul că în zonele climatice foarte favorabile şi
favorabile cartoful nu reuşeşte (mai ales în condiţii de mecanizare integrală) decât
pe soluri mijlocii şi uşoare, care reprezintă o proporţie redusă în ansamblul
suprafeţei totale a acestor zone, s-a impus delimitarea de bazine specializate în
cultura cartofului, luând în considerare şi însuşirile solului. Introducerea irigaţiei
în zona de câmpie, prin care se compensează deficitul de precipitaţii şi se
corectează temperaturile prea ridicate, mai ales din sol, permite extinderea
suprafeţelor cultivate cu cartof, inclusiv pentru consumul de vară şi toamnă-iarnă
în aceste zone. S-au delimitat bazine pentru cultura cartofului de consum toamnă-
iarnă, bazine pentru industria amidonului, şi consum toamnă-iarnă, bazine pentru
consum toamnă-iarnă cu posibilităţi pentru consumul timpuriu de vară, bazine
pentru consum de toamnu-iarnă, numai în condiţii de irigare. Toate aceste bazine
439
sunt specializate pentru cultura soiurilor de cartof care asigură consumul în lunile
octombrie-mai şi materie primă pentru industria amidonului. Sunt delimitate apoi
bazine specializate pentru consum timpuriu, extratimpuriu şi pentru toamnă-iarnă
numai în condiţii de irigare şi bazine specializate pentru consum extratimpuriu şi
timpuriu. În aceste bazine se asigură cartoful necesar pentru consumul
extratimpuriu, timpuriu şi de vară (mai, iunie, iulie august), bazine situate în sudul
ţării în condiţii de irigare (fig.7.8).

7.1.2. Tehnologia de cultivare a cartofului

[Link]. Rotaţia

Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu

posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi
amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în
apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru
mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare
de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Fig. 7.8. Delimitarea bazinelor pentru cultura cartofului

1 - cartof consum toamnă-iarnă; 2 - consum toamnă-iarnă şi pentru industria amidonului;
3 - consum toamnă-iarnă şi posibil cartof timpuriu; 4 - consum toamnă-iarnă irigat;
5 - consum extratimpuriu, timpuriu şi de toamnă irigat; 6 - consum extratimpuriu; 7 - zone închise
pentru material de plantare; 8 - întreprinderi specializate pentru cartof de sămânţă.

440
 Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea
asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.
Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-
hidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil,
fără pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu
posibilităţi de irigare în zonele secetoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există
suficient teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de
fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat
atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se
obţin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie,
trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru
grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură
succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui
(ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis
cinerea şi alte boli care pot fi transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca
plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul
prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante
succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză
de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune
la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.

[Link]. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi

şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P 2O5
7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi
timpurii a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3
kg P2O5, 12 - 14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente
nutritive, în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid
de potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU,
1991).
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg
azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei
foliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia
unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi,
determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au
greutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a
plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai
441
ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea,
azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în două
etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină
formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu
situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ
sau la plantare.
În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi
îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în
tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac
tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N -
dimetil - amino - succinamic).
Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi
diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de
azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid
clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le
micşorează rezistenţa la păstrare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este
necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a
obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină
seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol,
iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele
semitimpurii.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40
- 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P 2O5). Cartoful este una din plantele
care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai
ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată
creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi
sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi
contribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă
tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi
mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru
consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii
materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o
rezistenţă mai bună la păstrare.
Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg
tuberculi pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K 2O), valori mai mari întâlnindu-se
în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu.
Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi
prin masa acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv,
ale azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi
tardive, deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă,
putându-se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei,
folosirea potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede
dimensiunile şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor,
442
potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la
folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la
păstrare.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin
aportul în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice,
microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I.,
Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru
fertilizarea culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 -
10.000 kg tuberculi la ha (ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În
experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi la
tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971).
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele
timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive
neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive
(castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele
extreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul
nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.
Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de
condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor,
cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.
Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-
se dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru
fiecare tonă de gunoi aplicată.
În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de
20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când
se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi)
pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.
*
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice este indispensabilă pentru realizarea
unor producţii mari şi economice de cartof. Un sistem raţional de fertilizare
constă din aplicarea împreună a azotului, fosforului, potasiului sau azotului şi
fosforului sau azotului şi potasiului într-un raport care să corespundă cerinţelor
plantei în diferite condiţii pedoclimatice. La I.C.P.C. Braşov s-au elaborat modele
matematice (COPONY, 1978) pentru optimizarea fertilizării cartofului, cu
probabilitate de 70 - 80%, realizându-se, la cerere, programe de fertilizare pentru
diferite producţii planificate, pe diferite sole. Orientativ, pentru realizarea unor
producţii ridicate de cartof se recomandă dozele de îngrăşăminte din tabelul 7.4.
Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare,
aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice
se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P 2O5 iar
cea de potasiu cu 10 kg/ha K 2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de
azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P 2O5; după
443
leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte
doza de fosfor cu 20 kg/ha P 2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se
micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -
40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha
doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se
măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.
Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt
nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu,
ureea şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră
contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le
provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra
însuşirilor culinare ale tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici
o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă,
facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe binare şi
ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.
Tabelul 7.4.
Fertilizarea cartofului în funcţie de scopul culturii.
Îngrăşăminte (kg/ha)
Scopul culturii
N P2O5 K2O
Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100
Consum de vară 90-100 80-100 40-60
Consum extratimpuriu şi timpuriu 130-160 60-80 60-80
Tuberculi pentru industrie 100-120 120 120
Tuberculi pentru plantare 80-90 120 100-120
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi
potasiu se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se
administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape;
la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire
(prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele
complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.
Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin
fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare
(zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5 N.
În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor,
mangan, cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub
arătura de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 -
1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.

[Link]. Lucrările solului

Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim

aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor
nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate

444
diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta
premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile
grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.
Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă
micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a
terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al
solului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu
argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce
mult producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a
cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai
ales cei de mărimea tuberculilor.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor
de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm,
făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib,
facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de
executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru
recoltarea mecanizată (BREDT, 1981).
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat
rezultate bune.
Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii,
pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora.
Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor solului şi
epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o
eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea
tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în
cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de
plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,
administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu,
tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine
curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în
primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai
uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a
terenului.

445
 În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a
zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară
pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se
formează în mijlocul cuibului (fig. 7.9.) de cartof, printre stoloni şi tuberculi (1);
dacă solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de
cartof, dar sub tuberculi (2); tasarea solului de către roţile tractorului duce la
formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la
recoltare (3); bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon
sau între biloane (4).
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul
cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm
sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentru
suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu
tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici
cultivatorul CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune
pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un
grad de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha
pe schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea
combinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune
pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă
pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în
Fig. 7.9. Formarea bulgărilor pe terenul cultivat cu cartof (explicaţie în text)

funcţie de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rota tivă
elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din
vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar
fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi
îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se
practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.

[Link]. Materialul de plantat şi plantarea

446
 Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice
stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g,
ceea ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului.
Calitatea materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari
la cartof.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 -
7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor
începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi
constă din următoarele operaţiuni succesive:
- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând
tuberculii vătămaţi şi bolnavi;
- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă),
prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini,
prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie);
- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat
de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără
ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile);
- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează
folosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sau
artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 -
15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii
sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 -
12°C, până la plantare.
În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi
de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor
rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun
prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm
pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de
încolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare
următoarele:
- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);
- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;
- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe
podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;
- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40
waţi/m2);
- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în
stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.
În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică
sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a
terminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă
sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale.
Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat,
stratificarea făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul
de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura
447
normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se
poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare
potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se
poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii
încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi
la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se
transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă
grijă, pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o
anumită cantitate de material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş,
nisip).
Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe
întreaga suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda
Köpetz) care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală
lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine
sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât
substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre
partea coronară, forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această
parte. Acest procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în
vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).
O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu
unde electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se
urmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele
variante:
- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute,
o singură dată;
- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi
tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30
minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantarea
materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);
- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu
unde aritmice de 50 - 100 Hz;
- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute
cu unde aritmice de 50 - 100 Hz.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3
- 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la
unitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari,
se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie
longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două
jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare,
manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a
materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de
tuberculi.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă
de plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare,
448
plus încă 3 - 4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a
solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la
care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea
de plantare. Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale
temperaturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează
temperatura specifică de 6 - 7°C.
Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării
timpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de
acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea
secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi,
uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a
ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu
trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25
zile). Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15
martie în zona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de
cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie,
până la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele
cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în
anii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează
în zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8
zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi,
respectiv, la 15 - 18 zile.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că
producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între
45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de
tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în
special de fertilitatea solului (DRAICA 1985). Unii cercetători opinează că este
mai indicat să se realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care
asigură producţii bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi
pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele
climatice sunt nefavorabile (MOORLI J., VECER A.).
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte (IANOŞI, 1991):
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin
reglarea desimii;
- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu
mărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită
reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.
Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează
la greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator
determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta
25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.
449
 La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr
de tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu
mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de
plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie (ALBEN, 1978;
BREMNER, 1963; DRAICA 1977). La aceeaşi normă de plantare se preferă
tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de
tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare
(HOLLIDAY, 1969; EL SAELD, 1963; HOLMES 1966).
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de
220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul
potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se
asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm
(diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul
asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr
de 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce
înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de
tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă
de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de
suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la
cartof este dată în tabelul 7.5.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de
cartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de
tulpini principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici se
măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini
principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.
Tabelul 7.5.
Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha).
Soiuri
Scopul culturii
Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - -
Consum de vară - 55-60 50-55 -
Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50
Prelucrări industriale - - 50-55 45-50
Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55
Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare,
se recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):
I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la
fertilizare optimă şi irigare);
II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la
irigat).
La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile
menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile
care formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare
450
desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat
tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de
neirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.
Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea
plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de
tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se
adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul
manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar
oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi
desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 7.6.).
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof
extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc
distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se
deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care
tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi
mijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4
sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa
între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se
înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm
între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta
între rânduri şi desimea stabilită, între 19 - 27 cm.

Tabelul 7.6.
Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor
(IANOŞI, S., 1995)
Fracţia materialului de plantare Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime
Diametrul Greutate
tubesculului medie 63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300
mm g
23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670
30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900
35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230
40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730
45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360
50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160
55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa
BP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de
plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la
distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru
mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic
egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În
asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se
execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor
de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe
451
terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei
secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se
face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).
În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat
realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de
muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele
condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte
impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat
de buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru
a se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se
facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe
vreme ploioasă.
După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de
plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacie, care poate planta
până la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de
4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin
basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o
condiţie esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare.
În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare
impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea
agregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea,
utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74
importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite
de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm,
iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea
buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este
prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă
de gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele
de acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi
65 CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h
(C. COTA , 1987).
Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri
Solana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin
acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6
SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat
simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm
deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare,
astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat
de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.
Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în
zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona
cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari
de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire
plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.
452
Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă
că, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare
este de 7 - 12 cm; la Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm,
iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi
temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de
10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare.
Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.
Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii
punându-se tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia
brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri
este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la
jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin
răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile
situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se
biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

[Link]. Lucrări de îngrijire

Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare

la răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18 - 25 zile).
În acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales
pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când
lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile
după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-
plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de
înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama
biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din
nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug
buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se
acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu
grapa-plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă
o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după
intervale de 8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă
terenul nu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după
plantare terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa
cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de
asemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se
execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -
10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la
cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a
se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi
453
mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să
nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările
următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra
tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o
bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile
biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a
tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea
pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu
formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se va
executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a
bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de
distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de
vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi
se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi
refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul
lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea
buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate,
deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din
lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru
distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei
cu 20 - 35%, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu
mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad
eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai
ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau
imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată
practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive,
agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui
sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi
perene.
În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,
cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi
selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie
un dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de
cartof (MORAR, 1999).
Combaterea buruienilor anuale mono - şi dicotiledonate (Sinapis sp.,
Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp,
Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium
aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp.,
Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp.
Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din
tabelul 7.7.
454
 Erbicidele simple ca: Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin,
Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această
lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de
răsărire). În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se
aplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.
Erbicidele asociate: Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone,
Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după
rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor
monocotiledonate anuale.
Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate
fără riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm
înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în
totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus
ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6
frunze adevărate.
Tabelul 7.7.
Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate
din cultura cartofului.
kg sau l/ha, în funcţie de humus
Erbicide (substanţa activă)
1-2% 3-4% peste 4%
Erbicide preemergente simple
Gesagard 50, Cosatrin 50, Prohelan 50,
Prometrex 50, (toate cu 50% prometryn), Igran
2,0-3,5 4,5-5,5 6-8
50 (50% terbutrin), Afalon 50 (50% linuron),
Aresin 50 (50% monolinuron)
Sencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5
Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0
Erbicide preemergente complexe
Codal (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0
Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0
Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0
Gesagard 50 sau 2,25-2,5 3,5-4,0 4,0-6,0
Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0
Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25
Erbicide postemergente
Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040
Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0
Buruienile-problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul
erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone
din Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu
Agropyron repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul
(Sorghum halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide
selective postemergente (tab. 7.8).
Tabelul 7.8.

455
 Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs
comercial)
Erbicide (substanţă activă) Sorghum halepense (costrei) Agropyron repens (pir)
Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butil)
Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy-ethyil) 2,0 - 3,0 4,0 - 6,0
Targa (10,1% quizalofop-ethyl

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza

de creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar
cele de pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă
şi specia Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se
aplică erbicide anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab.7.7).
Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu,
după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.
Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului,
înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -
400 m3 apă la hectar.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 -
2 lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a
bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea
cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate
concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o
peliculă la suprafaţa solului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor
de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie
adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi
patogeni care produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var.
atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora -
putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana;
Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium
sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum - râia neagră;
Streptomyces scabies - râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado
Leptinotarsa decemlineata. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin
buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul
avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin
faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5
kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vondozeb 80 PU, Sandofan
C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de
0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid
(200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea
corectă a echipamentelor de stropit.

456
 Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse:
Decis 2,5 EC - 0,3 kg/ha; Vectenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha;
Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha;
Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu
mijloace aero se utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile
specificate sunt pentru un singur tratament. Se fac 4 - 8 tratamente pentru
combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente pentru combarerea gândacului din
Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona
de cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la
altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul
este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi
gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele
recomandate fiind compatibile.
Tabelul 7.9.
Regimul de irigare la cartof
Elementele regimului de
Mărimea elementelor regimului de irigare
irigare
Udare de aprovizionare Toamna, în stepă, cu 700-1000 m3/ha, apă
Udări în vegetaţie
0,40-0,50 m la aspersiune şi în anii ploioşi
Adâncimea de umezire
0,60-0,70 m prin brazde şi în anii secetoşi
50% până la începutul tuberizării şi de la maturitate la recoltare
Plafon minim % din I.U.A.
70% în perioada creşterii tulpinilor şi tuberculilor
300-500 m3/ha apă, prin aspersiune
Norma de udare
400-600 m3/ha apă, prin brazde
10-12 în stepă, 8-10 în silvostepă, 4-6 în zona umedă, 3-6 la soiuri
Numărul de udări
timpurii.
Timpul între udări 5-7 în perioada de consum maxim, 10-12 în restul fazelor
3800-4000 m3/apă ha în stepă, 3200-3800 m3/apă ha în silvostepă, 1600-
Norma de irigare
2400 m3/apă ha în zona umedă
Aspersiunea este cea mai ridicată sau prin brazde deschise tot la al
Metoda de irigare
doilea interval

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au

evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la
maturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de
aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se
menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea
pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de
nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m 3/ha, 60 - 70% din
acest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a
tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă,
umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70%

457
din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40 - 70 cm. Sintetizarea
regimului de irigare la cartof este prezentată în tabelul 7.9.

[Link]. Recoltarea

Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând

din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face
manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa
sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu
recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de
obicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649
care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu
combina E-684).
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea
lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la
depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în
vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se
recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă
culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea
corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu
combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei
tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se
distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,
folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu
maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale
(MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai
mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de
vătămare a tuberculilor.
Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe
suprafaţa solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei
din lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi
consumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează
pentru furaj. În solele cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii:
tuberculi mari şi mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi
pentru furaj.
Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă
transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.
Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea
acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina
lucrează bine numai pe solurile uşoare.
Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi
resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din
458
buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele
parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor.
Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.
Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos
cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445,
au un indice minim de vătămare a tuberculilor.
În urma acestor maşini tuberculii trebuie strânşi imediat.
Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu
maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru
calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60
(45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.
În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii,
15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii
şi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană
numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine
producţii de 70 – 110 t/ha.

[Link]. Păstrarea tuberculilor

Anual, se păstrează cantităţi mari de tuberculi o parte ca material de

plantare, altă parte pentru consum curent sau pentru industrializare. Păstrarea
tuberculilor se poate realiza fără pierderi dacă au o stare fitosanitară bună,
recoltarea s-a făcut la maturitatea deplină, pe vreme fără ploi şi relativ caldă, s-au
îndepărtat impurităţile, iar eventualele răni s-au vindecat în totalitate. Totuşi
datorită conţinutului ridicat în apă, pierderile în timpul păstrării sunt relativ mari,
cele mai bune rezultate obţinându-se în depozite frigorifice cu ventilaţie
mecanică. În condiţii ideale păstrare pierderile au oscilat între 4,53 şi 8,23%, în
funcţie de soi şi pentru o perioadă de 6 luni (MUREŞAN, 1978).
În tuberculii de cartof supuşi procesului de păstrare au loc: respiraţia,
transpiraţia şi activităţi microbiologice. Respiraţia intensă duce la pierderea unei
cantităţi mari de materie organică din tuberculi şi la creşterea sensibilităţii lor faţă
de microorganisme. Transpiraţia puternică determină deshidratarea tuberculilor,
scăzând mult valoarea culinară. Procesele microbiologice se datorează bacteriilor
şi ciupercilor care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, chiar alterare totală.
Factorii care influenţează păstrarea tuberculilor sunt: 1) capacitatea
de păstrare a soiului, în funcţie de repausul germinal, dar şi de tehnologia de
cultivare. Sunt mai rezistenţi la păstrare tuberculii cu repaus germinal mai lung
sau prelungit prin diferite procedee, precum şi cei proveniţi de pe soluri uşoare,
aerate, fertilizate echilibrat, din culturi tratate contra buruienilor, bolilor,
dăunătorilor, recoltaţi la maturitate deplină, pe vreme uscată, fără vătămări
mecanice; 2) factorii de mediu din depozitele de păstrare: temperatura,
umiditatea, aerul, lumina. Când aceşti factori nu sunt optimi, mai pot surveni:
zbârcirea, înverzirea, încolţirea, brunificarea şi înnegrirea tuberculilor.

459
 Temperatura ridicată intensifică respiraţia, transpiraţia, activitatea
microorganismelor şi scurtează repausul germinal. Temperatura apropiată de 1°C
duce la "îndulcirea" tuberculilor, iar sub 0°C până la -1°C, la îngheţarea acestora.
La cartoful destinat consumului, condiţiile optime de păstrare sunt:
temperatura 3 - 8°C, umiditatea relativă a aerului 85 - 93%, întuneric şi aeraţie
permanentă. La cartoful destinat plantării, temperatura optimă de păstrare este de
1 - 3°C (îndulcirea nu diminuează valoarea biologică a materialului de plantat).
Tuberculii destinaţi pentru semipreparate industriale (cips, pommes frittes) se
păstrează la 8 - 12°C, prevenindu-se fenomenul de îndulcire şi deci, caramelizarea
în timpul industrializării, care ar denatura culoarea preparatelor. Pentru o astfel de
păstrare sunt necesari inhibitori de creştere şi o ventilaţie corespunzătoare.
Umiditatea relativă a aerului în depozitele de păstrare trebuie să fie
redusă în faza de zvântare a tuberculilor (70 - 80%) şi de vindecare a rănilor (78 -
82%), dar mai ridicată în perioada păstrării propriu-zise (85 - 93%).
Ventilaţia. Aerul să fie mai sărac în oxigen (11 - 13%) şi mai bogat în
bioxid de carbon (până la 3%).
Pentru păstrarea tuberculilor, în ţara noastră s-au construit depozite
moderne în zonele cu suprafeţe mari de cartof şi în cadrul fabricilor ce utilizează
cartoful ca materie primă (fabrici de alcool, de amidon, cips, pommes frittes).
Păstrarea tuberculilor în silozuri de diferite tipuri, în şanţuri, în pivniţe şi
bordeie este încă practicată de producătorii care nu dispun de depozite moderne
de păstrare.
Depozitele permanente cu ventilaţie mecanică sunt prevăzute cu canale
principale şi secundare de aerisire, care să asigure ventilarea sub presiune pentru
un strat de tuberculi de 4 m (în unele ţări de 5 - 6 m). Ventilarea se face cu aer
mai rece cu 3°C (pentru situaţiile când temperatura în masa de tuberculi este până
la 7°C) şi cu diferenţe de 4 - 6°C (în minus), când temperatura din masa de
tuberculi este mai ridicată, de obicei toamna la depozitare (RÖMER, citat de
ILEANA STOIANOVICI, 1973). Respectarea acestei condiţii este necesară
pentru a nu se produce condens la suprafaţa sau în masa tuberculilor, ori pe pereţii
şi tavanul depozitului.
Depozitele speciale: macrosilozurile se construiesc la suprafaţa solului,
având capacitate mare (3.000 – 25.000 t), cu o bună izolaţie termohidrică. În
interior sunt compartimentate în celule mari (5.000 – 15.000 t) separate de o sală
de condiţionare a tuberculilor: microsilozurile sunt construcţii mai simple, cu
capacitate de 600 – 1.000 t, străbătute de-a lungul lor de canale de ventilaţie din
grătare de lemn (formă de "V" întors). Umplerea silozului se face până la
înălţimea de circa 4 m, iar acoperirea se face cu baloturi de paie şi folie de
polietilenă, (coama numai cu paie la început). Peste folie se aşează alt rând de
baloţi sau un strat de paie ori coceni de porumb gros de 20 cm (inclusiv pe
coamă).
Macrosilozurile şi microsilozurile sunt dotate cu maşini şi utilaje cum
sunt: buncăre mobile, benzi transportoare, transportoare elevatoare, lopeţi
mecanice, instalaţii de condiţionat cartof pe cale umedă sau uscată,
electrostivuitoare, cântare automate etc. Pentru reducerea pierderilor se
460
recomandă tratamente contra putregaiurilor uscate şi pentru inhibarea încolţirii.
Tot dintre depozitele permanente fac parte pivniţele şi bordeiele. Pivniţele
sunt încăperi de dimensiuni variabile. Sunt construite în pământ, total sau parţial,
în funcţie de condiţiile climatice din zona respectivă. Aerisirea se face prin coşuri
de ventilaţie, care, în timpul iernilor geroase se acoperă cu paie sau cu alte
materiale. Bordeiele sunt construcţii mai simple, săpate în pământ, adânci de circa
2 m, late de 4 m şi lungi de 5 - 10 m.
Atât în pivniţe, cât şi în bordeie, tuberculii se controlează periodic, pentru
a preveni eventualele neajunsuri în păstrare. Umezirea tuberculilor din straturile
superioare este un indiciu al unei temperaturi prea ridicate în stratul de la bază;
picăturile de apă de pe pereţi şi tavan indică acelaşi lucru, în ambele cazuri
recomandându-se aerisirea mai intensă. Înnegrirea miezului sau încolţirea
tuberculilor sunt semne de temperatură prea ridicată, iar mirosul neplăcut este un
indiciu unor procese de putrezire sau de încingere datorate temperaturii şi
umidităţii aerului ridicate. Se depistează şi se înlătură focarele de infecţie şi se
face o aerisire intensă. (gustul dulceag al tuberculilor este un indiciu al
temperaturilor scăzute apropiate de 0°C, iar aspectul sticlos al acestora indică
îngheţarea lor. În ambele cazuri se închid gurile de aerisire, pentru ridicarea
treptată a temperaturii, fără a mişca tuberculii din loc.
Păstrarea tuberculilor în adăposturi temporare: silozuri, tranşee,
gropi. Silozurile sunt adăposturile cele mai frecvente în ţara noastră, în care se
asigură păstrarea în condiţii corespunzătoare pentru toate categoriile de cartof.
Silozurile se amplasează pe locuri mai înalte, cu apa freatică sub 150 cm, aproape
de centrul gospodăresc pentru cartofii destinaţi consumului sau preîncolţirii, iar
cei destinaţi plantărilor obişnuite (neîncolţiţi în prealabil), cât mai aproape de
terenul de cultură. Cartofii destinaţi prelucrărilor industriale se însilozează în
apropierea drumurilor de acces spre fabrică sau chiar lângă aceasta. Există două
tipuri de silozuri: de suprafaţă şi îngropate.

461
 Silozurile de suprafaţă (fig. 7.10). Şanţul de aerisire este înlocuit printr-
un jgheab din şipci în formă de "V" întors, cu deschiderea la bază de 50 cm, iar
înălţimea de 30 cm. Jgheabul se prelungeşte la unul din capetele silozului până la
ieşirea din straturile de acoperire. Se aşează mai întâi un strat de paie uscate şi
curate, gros de 10 - 15 cm, Fig. 7.10. Siloz de suprafaţă pentru păstrarea
peste care se pun apoi tuberculilor de cartof.
tuberculii, sub formă de
prismă. Când s-a obţinut
înălţimea indicată silozul se
acoperă cu un strat de paie de
20 - 25 cm grosime, peste care
se pune un strat subţire de
pământ (10 cm), coama
silozului lăsându-se acoperită
numai cu paie. Când

Fig. 7.11. Siloz semiîngropat pentru păstrarea

tuberculilor de cartof.
temperatura în siloz atinge 2°C, iar temperatura de afară continuă să scadă, peste
stratul subţire de pământ se aşează din nou un strat de paie de 40 - 50 cm şi apoi
un strat gros de pământ, care în final, ajunge la 40 - 50 (60).
Silozurile semiîngropate (fig. 7.11) se fac la adâncimea de 20 - 30 cm,
având lăţimea de 120 - 200 cm, înălţimea de 75 - 100 cm, iar lungimea (variabilă)
de 25 - 30 m. Pentru aerisire se execută un canal longitudinal pe mijlocul
silozului, adânc şi lat de 20/25 cm, acoperit cu un grătar, iar la distanţe de 2,5 -
3,0 m, de-a lungul lui, se instalează coşuri verticale de aerisire, care ies afară cu
30 - 40 cm. Aceste coşuri se fac din scânduri găurite sau din şipci, iar în lipsa
acestora se pun mănunchiuri de tulpini de floarea-soarelui şi nuiele.
Aerisirea prin coşuri verticale prezintă neajunsul că, în timpul
precipitaţiilor, sau ca urmare a condensării vaporilor de apă, pereţii se umezesc,
constituind, astfel, focare de încingere. Din această cauză acestea pot fi înlocuite
cu un jgheab longitudinal triunghiular cu latura de 15 cm care se aşează de-a
lungul coamei, cu un capăt ieşit afară în partea opusă ieşirii celui de la bază.
Odată cu umplerea silozului cu tuberculi se instalează şi termometrele de control,
îndeosebi dacă lipsesc coşurile verticale de aerisire.
În cazul când temperatura din siloz creşte şi sistemele de aerisire sunt
insuficiente, pentru scăderea temperaturii silozul se descoperă în câteva puncte în
462
timpul zilelor cu soare, iar peste noapte se acoperă. Dacă se constată focare de
Fig. 7.12. Siloz îngropat pentru păstrarea tiberculilor de
cartof

încingere, este necesar să se descopere întreg silozul (pe timp călduros) şi să se

înlăture tuberculii bolnavi.
Silozurile îngropate (fig. 7.12) sunt cunoscute sub denumirea de "tranşee"
sau "gropi"; se practică în zonele mai răcoroase din Transilvania şi nordul
Moldovei. Ele sunt adânci de 60 - 100 cm, late de 50 - 80 cm şi lungi de 25 - 30
m, fiind amplasate pe locuri mai ridicate. După introducerea tuberculilor în siloz
se acoperă cu un strat de paie de 40 - 60 cm, apoi cu pământ ca şi în cazul
silozurilor de suprafaţă. Acestea se execută fără coşuri de aerisire, fiind, însă,
prevăzute cu termometre pentru control.
În Anglia se folosesc silozuri de suprafaţă cu pereţii formaţi din baloturi
de paie. Dimensiunile sunt variabile. Pentru 200 t tuberculi silozul are 5 m lăţime
şi 27 m lungime. Pereţii silozului au grosimea de 3 baloturi. Între rândul interior
de baloturi şi cele două rânduri exterioare se intercalează folie de mase plastice, în
scop de izolare. Aerisirea se face prin două jgheaburi triunghiulare aşezate unul la
baza silozului şi unul pe coamă, deasupra unui strat de paie. Pe jgheabul superior
se aşează o folie de polietilenă şi apoi încă un rând de baloturi. Jgheaburile rămân
deschise tot timpul păstrării cartofilor, cu excepţia perioadelor geroase. În
interiorul silozului se introduc termometre de control.
Există multe tipuri de depozite permanente sau temporare, toate fiind
bune dacă se iau măsuri de înlăturare a factorilor nefavorabili care duc la alterarea
cartofilor.
Pierderile la păstrare oscilează între 5,5%, când se utilizează tranşee de
50/60 cm fără aerisire, la temperaturi de 4,5C şi 15%, în silozurile late de 2 m şi
cu sistem de aerisire, iar temperatura de 7C.

463