ATASAMENTUL

Nevoia de ataşament apare încă de la naştere, iar în funcţie de felul în care persoanele semnificative
au răspuns nevoilor noastre, în jurul vârstei de 3 ani avem deja stilul de ataşament format. Dacă
părinţii au fost atenţi, sensibili, disponibili la nevoile noastre ca şi copil, atunci vom dezvolta un
ataşament securizant; dacă atenţia acordată de către părinți a avut un caracter inconsecvent atunci
stilul de ataşament va fi unul anxios, iar dacă părinţii au fost distanţi, rigizi, insensibili stilul de
ataşament dezvoltat va fi unul evitant.

Comportamentul de ataşament îl manifestăm pe întreaga durată a vieţii noastre. Dacă în primii ani,
figurile de atașament primare sunt părinții, pe masură ce înaintăm în vârstă, extindem acest
comportament și către alte relaţii semnificative (partenerii de cuplu, copii).

Statistica spune că suntem puţin peste 50% dintre persoane care avem un ataşament sigur,
aproximativ 20% aparţin stilului de ataşament anxios, 25% sunt evitanți iar restul de 3-5% au un stil
dezorganizat de ataşament. Nici unul din aceste stiluri de ataşament nu este considerat „patologic”.
Odată ce înţelegem mai bine cum stilurile de ataşament ne influenţează comportamentul în relaţiile de
cuplu, începem să înţelegem şi nevoia fiecăruia de intimitate şi apropiere şi cum aceste deosebiri pot
duce la conflicte, lupte de putere. De exemplu, reacţiile comportamentale ale unuia dintre parteneri
care, deşi nu este sigur dacă celălalt îl iubeşte, rămâne totuşi în relaţie, sau ale altuia care îi declară
partenerului că e pregătit să rupă relaţia, și apoi se se răzgândește câteva minute mai târziu, încep să
aibă sens în lumina stilurilor de ataşament.

Cercetările din domeniul psihologiei au evidenţiat de nenumărate ori că predictorul cel mai bun
pentru fericirea într-o relaţie personală este un stil de ataşament securizant. Dar, daca ne simțim
nefericiți în relația de cuplu și ajungem la concluzia că aparținem unui stil de atașament evitant sau
anxios, vestea bună vine din partea știintei care spune că este posibil să ne schimbăm stilul de
ataşament. Veste mai puțin bună este că această schimbare este una profundă, care necesită un
îndelung proces de introspecţie şi o puternică motivaţie de schimbare. Mai mult, în lipsa unui efort
susţinut de viaţă conştientă, „fantome” ale strategiilor de adaptare învăţate în copilărie, ca răspuns la
nevoile noastre neîmplinite pot apărea ori de câte ori anumite butoane ne sunt apăsate.
na dintre cele mai mari nevoi ale omului este aceea de a stabili relatii, de a apartine cuiva, de a
avea pe cineva la care stie ca poate apela atunci cand are nevoie. Imediat dupa nastere,
bebelusul intra in prima relatie: cea cu mama (de obicei). La aceasta varsta, relatia cu mama
inseamna, pentru bebelus, supravietuire: el nu isi poate procura singur hrana, nu se poate proteja
singur de frig, nu se poate curata, nu se poate apara in caz de pericol, asadar este necesar ca aceste
nevoi sa ii fie satisfacute, iar aceasta ii va aduce starea de bine bebelusului. Cu persoana care ii va
satisface aceste nevoi si va ramane in preajma lui (de obicei ), bebelusul, si mai tarziu copilul, intra in
prima sa relatie, iar acest adult va reprezenta figura sa de atasament.

Atasamentul este diferit de iubire; este legatura emotionala de lunga durata cu o alta persoana, in
care unul dintre indivizi este vulnerabil, iar celalalt este securizant, aduce confort, iar separarea de
aceasta persoana produce disconfort, suparare. Bebelusul vine pe lume „echipat" cu modalitati de
atragere (plansul), si mentinere a atentiei si interesului adultului (rasul si vocalizele), de obtinere si
mentinere a proximitatii (apucarea cu mana). Insa aceste „abilitati" ale bebelusului nu pot garanta ca
nevoile lui vor fi satisfacute/ sau nu in totalitate/ nu la timp etc.
 
Relatia de atasament se dezvolta din primul an de viata si va avea influenta asupra relatiilor
urmatoare ale copilului/ adolescentului, si chiar si in viata adulta. Atasamentul nu se limiteaza la primii
ani ci este intalnit pe tot parcursul vietii. Sunt patru mari tipare de atasament care vor fi descrise in
continuare:
 
1 ) Atasamentul securizant - bebelusul are parinti/ ingrijitori responsivi, care ii satisfac nevoile si ii
aduc linistirea; devine tensionat cand parintele pleaca si se bucura cand il revede asadar experientele
copilului sunt unele pozitive, ceea ce ajuta copilul sa aiba o imagine de sine pozitiva, sa formeze relatii
de incredere cu adultii si cu alti copii. El va sti ca se poate baza pe parintii/ apartinatorii sai la nevoie.
Persoanele cu un atasament securizant se simt demne de a fi iubite, au incredere ceilalti ca sunt
iubitori si are incredere in relatiile pe care le leaga; au o stima de sine crescuta si incredere in fortele
proprii; sunt deschisi la a-si exprima dorintele si sentimentele in mod direct si la a stabili relatii; se pot
pune „in papucii celuilalt" si au abilitatea de a vedea lucrurile si din perspectiva altcuiva, iar atunci
cand apar conflicte, ei stiu ca se vor rezolva. Se bucura de compania celorlalti fara sa ii sufoce si fara
sa se „agate" de ei si asadar nu se tem ca vor fi parasiti. Ei sunt siguri de dragostea partenerului si nu
au nevoie de reasigurari permanente. Cand se simt in disconfort, nu se tem sa comunice acest lucru.
Sunt empatici, deschisi catre oameni. Acestia devin adulti autonomi. Pe de o parte, persoanele
cu atașament securizant, adică acelea care au încredere că celălalt este potrivit, poate fi iubit,
responsiv și suportiv față de nevoile proprii, sunt mai reziliente în fața vicisitudinilor vieții; atașamentul
securizant operează ca un punct de sprijin pentru sănătatea mintală și adaptarea socială. Cei care au
acest tip de atașament sunt mai optimiști, fac mai puține evaluări catastrofice ale pericolelor și
amenințărilor și sunt mai încrezători în abilitățile lor de a se confrunta cu provocările vieții. Ei tind să
utilizeze strategii de reglare emoțională mai constructive (rezolvare de probleme, reevaluare, căutare
de sprijin ș.a.) și-și exprimă liber sentimentele pe care le trăiesc, fără să le distorsioneze.
 
2 ) Atasamentul nesigur- ambivalent - parintii nu sunt consecventi in satisfacerea nevoilor copilului,
uneori ei fiind acolo pentru el, alteori fiind absenti. Asadar copilul nu va fi sigur ca parintii vor fi acolo
cand va avea nevoie de ei si de aceea traieste cu teama de a fi abandonat si se va agata de ingrijitor.
Va fi usor iritabil, va cauta sa fie in preajma parintelui dar se va manifesta cu furie atunci cand acesta
va incerca sa il linisteasca. Persoanele cu un atasament nesigur-ambivalent au frecvent probleme
si conflicte in relatiile cu ceilalti si vor manifesta comportamente manipulatorii si rautacioase la adresa
celor din jur. Nu sunt siguri de dragostea partenerilor si de aceea cer foarte multe dovezi de afectiune
si apropiere de la partener deoarece se tem mereu ca urmeaza sa fie parasiti, iar ei sunt, de multe ori,
perceputi ca fiind sufocanti. Ei sunt foarte gelosi si posesivi, doresc sa detina controlul relatiei si cauta
sa tina partenerul aproape, iar la nevoie pot recurge chiar la constrangeri si presiuni. Pe de altă parte,
stilul de atașament poate prezenta fisuri, iar ele aduc cu sine o serie de vulnerabilități pentru probleme
emoționale și psihopatologie. Acestea se întrevăd în cazul atașamentului anxios (îngrijorări cu privire
la faptul că ceilalți nu vor fi disponibili la vreme de nevoie și caută cu neliniște iubirea și suportul
celorlalți) și atașamentului evitant (neîncredere în intențiile celorlalți și încredere compulsivă doar în
sine). Ce-i drept, atașamentul s-a format astfel pentru că a fost adaptativ inițial. Copiii au învățat să-și
ajusteze comportamentul la cerințele unei figuri de atașament inconsistent disponibilă sau consistent
indisponibilă. La vârsta adultă însă, tiparul acesta este dezadaptativ pentru că nu-i ajută să caute
susținere și interdependență care le-ar aduce recompense și le-ar menține starea de bine.
Vulnerabilitățile atașamentului le permit cu greu să se apropie de formarea unei „baze de siguranță”
(cum ar fi spus Bowlby), provocând activarea repetată și supresia emoțiilor negative și menținând
reprezentările distorsionate despre sine și ceilalți, în relații. În condițiile lipsei unui atașament
securizant, sunt mai vulnerabili din punct de vedere al sănătății mintale și fizice pentru că nu au
învățat cum să-și regleze adecvat distresul și nu au dezvoltat resursele interne pentru a face față cu
succes evenimentelor stresante.

3 ) Atasamentul nesigur- evitant - copilul evita contactul cu tutorele lui si nu manifesta suparare
daca este lasat singur sau cu un strain iar la revenirea parintelui/ tutorelui, nu manifesta bucurie. Este
acel copil care „ar merge cu oricine", nu arata preferinta spre parinte/ ingrijitor. Deoarece parintii nu l-
au incurajat, copilul invata sa nu isi exprime temerile sau tristetile, este inhibat in joc si in relatii. Cei cu
un atasament evitant sunt de obicei singuratici, nu au incredere in ceilalti si prefera sa nu depinda
prea mult de ei. Se tem de relatiile stabile, preferand aventurile; de multe ori, ei inselandu-si
partenerul. Intr-o relatie sunt distanti si si se despart frecvent; cauta sa nu se implice emotional si evita
sa isi afiseze sentimentele, ceea ce face ca partenerul sa nu stie exact ce simt acestia. Cum își
reglează emoțiile persoanele cu atașament evitant? Emoțiile negative (frica, anxietatea, tristețea,
furia, rușinea, vinovăția) sunt blocate sau inhibate din cauză că sunt asociate cu amenințare și
sentimente de vulnerabilitate. A trăi astfel de stări presupune a renunța la scopul pe care o persoană
cu atașament evitant îl are: acela de a-și menține nevoile și tendințele legate de atașament inactive.
Reacțiile emoționale referitoare la disponibilitatea figurii (respingere, trădare, separare) sunt, de
asemenea, blocate sau inhibate, pentru că sunt percepute ca o amenințare, iar astfel de amenințări
pot reactiva nevoi de atașament nedorite (adică acelea care le predispun la vulnerabilitate). Din
același motiv, evită să țină cont de propriile reacții emoționale (prin supresia, distragerea, suprimarea
tendințelor de acțiune relaționate cu emoțiile). Cu alte cuvinte, aceste persoane se folosesc de toate
armele pentru a se apăra de trăirea și exprimarea conștiente ale emoțiilor neplăcute. Din păcate,
aceste defense fac mai puțin probabil ca experiența emoțională să fie integrată în structuri cognitiv-
afective existente care să se poată reconfigura pe baza lor (adică să rupă patternul învățat de-a lungul
vieții) și, apoi, să permită utilizarea informației în context social (cum percep comportamentul celuilalt
din relație și cum se comportă, în consecință, cu celălalt din relație).

4 ) Atasamentul dezorganizat - copilului nu i-au fost satisfacute nevoile de catre parinti/ apartinatori,
sau chiar ei sunt sursa fricii. Copilul manifesta bucurie la vederea parintilor ca mai apoi sa ii evite sau
chiar sa ii fie teama de ei. Lipsa atasamentului: apare la copiii care nu au avut ocazia de a lega relatii
afective apropiate. Ei raman neatasati, relatiile pe care le vor forma bazandu-se mai mult pe
satisfacerea nevoii de comuniune, neavand preferinte deosebite pentru o persoana anume. Este cazul
copiilor institutionalizati. Cu cei cu atasament dezorganizat este dificil de relationat; ii vad pe ceilalti
ca fiindu-le ostili, iar relatiile impredictibile si amenintatoare. Se poate intampla ca aceste persoane sa
fi fost traumatizate, abuzate emotional, fizic si/sau sexual in copilarie, aceste probleme ramanand
nerezolvate in viata de adult; ei se gandesc ca este doar o chestiune de timp pana cand ceilalti ii vor
dezamagi.
Din cele de mai sus reiese, asadar, ca legaturile sanatoase avute in copilarie genereaza adulti
sanatosi emotional, iar legaturile nesigure, perturbate in copilarie pot genera adulti cu probleme de
natura emotionala si relationala. Fiecare parinte isi creste copilul cum se pricepe mai bine, dar uneori
se poate intampla ca datorita unor probleme nerezolvate ale parintilor, ei sa isi sufoce copiii, sa ii
supra-protejeze, sa nu ii lase sa se confrunte cu diverse obstacole si astfel fara sa isi dea seama, sa
creasca niste oameni nesiguri, dependenti, si cu o nu prea buna imagine de sine. Cum își reglează
emoțiile persoanele cu atașament anxios? Pentru ele emoțiile negative sunt congruente cu țelurile
lor de căutare a apropierii și de hiperactivare a nevoii de atașament așa că s-ar putea să ce
concentreze chiar pe exagerarea lor. În plus, exagerează seriozitatea amenințărilor și supra-
accentuează sentimentul de neajutorare și vulnerabilitate pentru a-i face pe ceilalți să le ofere mai
multă atenție, suport și protecție. Ceea ce fac ei stă sub egida hiperactivării anxietății: supraestimează
pericolul și-și subestimează resursele (de aceea au nevoie de celălalt pentru resurse), își mută atenția
pe indicii interni ai distresului și-și intensifică emoțiile negative. Astfel se creează un cerc vicios care
menține percepția amenințării chiar și după ce ea a luat sfârșit. Celălalt e dorit pentru că altfel n-ar
putea face față amenințări
 
Dar cei mai multi dintre noi crestem copii sanatosi emotional, copii care, asemenea unor randunici,
zboara prin lume, isi intemeiaza familii, dar ei stiu unde este primul cuib, ei stiu ca oricand sunt liberi
sa revina acasa si sa plece inapoi; ei stiu ca parintii vor fi mereu bucurosi sa-i revada.