6.

Perioada Baroc, Rococo, Neoclasicism și Empire

Termenul baroc provine din cuvîntul portughez barocco, ce denumește ”o perlă cu formă
neregulată”. Termenul a fost aplicat unui stil arhitectural dinamic, plin de spectacol, dramatism și
culoare, care s-a răspîndit între sec XVI-XVIII. Barocul a apărut în Italia în jurul anilor 1600, unde, ca
parte a Contrareformei, Biserica Catolică a căutat să atragă masele și să împiedice protestantismul.
Pentru atingerea acestui obiectiv, bisericile au căpătat un aspect mai ostentativ ca niciodată. Nu
întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenționate de biserică cât și cele subvenționate de
aristocrație au fost construite în spații largi, publice sau private, avînd prin concepție și structură o
succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare și exterioare, săli de recepție,
crescînd progresiv în volum, grandoare și opulență. Deși acest stil a debutat în cadrul unei înfruntări
de ordin religios, diverse edificii baroce, precum palate, clădiri publice, piețe urbane sau ansambluri
sculpurale, au apărut în toată Italia. De aici ele s-au răspîndit în restul Europei și fiecare țară a ajuns
la o formă locală de baroc.
Barocul arhitectural este forma cea mai grandioasă și clară a barocului. În arhitectura de tip baroc,
accentul cade pe folosirea elementelor ce conferă măreție și grandoare, așa cum ar fi: coloane masive,
bolți înalte, arcade largi, domuri copleșitoare, culori de intensități puternic contrastante (așa-numita
metodă a clar-obscurului, care a fost folosită în special în pictură), volume și spații goale
impresionante. Interiorul unei clădiri executate în stil baroc aduce ca noutate folosirea unui imens
spațiu interior la intrare urmat de existența unor scări monumentale ce leagă parterul cu celelalte
nivele ale clădirii. Concomitent cu folosirea acestei scări de proporții nemaiîntâlnite până atunci în
arhitectură, o altă inovație importantă adusă de stilul baroc o constitue folosirea unei succesiuni de
spații interioare ce cresc atît în volum, cât și în bogăția decorării, culminînd cu opulența unei săli
finale, ce poate fi o sală de recepție, o sală de conferințe sau o sală a tronului. Cele mai importante
caracteristici ale baroculi au fost: folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast
puternic dintre lumină și umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu
ajutorul a multiple deschideri și numeroase ferestre; folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în
special din tencuială de stuc, marmură sau imitație de marmură; decorarea cu fresce uriașe a
tavanelor, dar și a pereților; utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe
l'oeil, respectiv folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură.
În Franța, stilul baroc a fost folosit preponderent pentru a glorifica absolutismul regelui Ludovic al
XIV. Caracterizat prin grandoare, maiestate și bogăție, stilul Ludovic al XIV demonstrează dorințade
putere pe care ”Regele Soare” a dovedit-o încă de la urcarea sa pe tron în 1643. Ludovic al XIV va
impune un stil propriu tuturor producțiilor artistice, care avea rolul de a conferi curții regale o
strălucire fără precedent. Ornamentația barocului francez se definește prin simetrie, reluîndu-se
motive ornamentale ale Romei antice. Grădinile elaborate, fîntînile și decorațiunile interioare erau
încorporate în proiectele arhitecților care lucrau în strînsă colaborare cu artiștii decoratori de
interioare și cu peisagiștii.
Italia Giacomo Barozzi da Vignola (Il Gesu, 1586, Roma)
Gian Lorenzo Bernini (Saint Andrea al Quirinale, 1658-1671, Roma; Piața San Pietro,
1656-1667, Vatican)
Francesco Borromini (Biserica Sant Agnese in Agone, 1653, Roma; San Carlo alle Quatro
Fontane, 1634-1668)
Franța Francois Mansart (Biserica Val de Grace, 1645, Paris)
Jules Hardouin Mansart (Domul Invalizilor, 1679-1691, Paris; Grand Trianon, 1687-1688,
Versailles)
 Arhitectura rococo s-a dezvoltat în sec XVIII și s-a răspîndit în timpul domniei regelui Ludovic al
XV, ducînd la culme intenția decorativă a barocului. Termenul ”rococo” provine din cuvîntul francez
”rocaille”, care înseamnă lucrare din piatră. Denumirea a luat naștere probabil în încercarea de a
descrie lucrările în stuc asemănătoare unor cochilii, care decorau interioarele barocului tîrziu.
Arhitectura rococo este adesea mult mai delicată decît cea barocă, datorită folosirii degajate și
complexe a culorilor și a aurului pentru motive precum cochilii, cupidoni, frunze și flori. Se
construiesc, în stil Rococo, palate, castele, biserici, locuinţe, dar interdependenţa dintre exterior şi
interior nu mai este acum obligatorie, aşa încât se fac reamenajări interioare, în spiritul noului stil,
chiar şi în cazul vechilor clădiri. Ambientul absoarbe acum atenţia arhitecţilor, camerele în stil
rococo fiind concepute după un sens predominant al luminii, care pătrunde din abundenţă prin
ferestre şi uşi, exaltată şi multiplicată de culorile pastelate ale pereţilor şi de multitudinea oglinzilor.
Caracteristici: curbe în forma literelor "S" şi "C", ornamente în formă de ghirlandă din metal,
ornamente în formă de carapace şi scoică, forme ciudate împrumutate din natură (cârcei, zimţi,
coroane de flori, flăcări), motive exotice împrumutate din estul îndepărtat, în special China, tratarea
graţioasă a imaginilor, efecte decorative rafinate, asimetrie.
Nobilimea care îl urmase pe Ludovic al XIV la Versailles revine acum la Paris și încep multe
lucrări de restaurare și reamenajare ale unor hotels (reședințe urbane). Se renunță la suita de saloane
mari și rigide în favoarea unor apartamente mai mici, mai bine încălzite și mai confortabile. Mai
puțin vaste, aceste spații ale noilor locuințe sunt mai numeroase și mai specializare. Apar mai multe
tipuri de saloane: de companie, micul salon, de muzică, la care se adaugă biblioteca, biroul și
sufrageria. Bibelourile, sfeșnicele sau obiectele de artă completează ambianța generală. Toate aceste
schimbări ale modei sau decorului se datorează și unor femei ca Madame de Pompadour sau
Madame du Barry.
Influenţa franceză se regăseşte şi în Germania, atât în limba înaltei societăţi, dar şi în artă şi
arhitectură. Parisul serveşte ca model. Astfel, germanii, în special cei de la curţile princiare, îşi
comandă mobilier decorat cu bronzuri, fondând în acelaşi timp şi ateliere la curţile proprii, chiar sub
conducerea maeştrilor francezi. Aici rococoul își atinge apogeul.
Italia, ca şi Franţa, agreează saloanele mici, deosebite numai prin culoarea decorului, oferind,
pentru viaţa domestică a marilor familii italiene, un cadru intim, plăcut, agrementat de mobilier
elegant. Evident, apartamentele destinate vieţii publice, saloanele de bal, de exemplu, păstrează
vechile aranjamente ale mobilierului de arhitectură, menit mai degrabă să impresioneze asistenţa,
decât să fie utilizat.
În Anglia, stilul Rococo nu s-a bucurat de acelaşi succes ca în alte ţări, fiind mai puţin folosit şi nu
la fel de liber. Aici nu au fost efectuate decît piese de mobilier și obiecte decorative.

Basilica di Superga, 1715-1718, Torino, Italia

Pavilionul Amalienburg, 1734-1739, Munchen, Germania
Abația Zwiefalten, 1741-1747, Germania
TeatrulCuvillies, 1751-1753, Munchen, Germania
Abația Ottobeuren, 1737-1766, Germania
Palatul de Iarnă, 1754-1762, Sankt Petersburg
Palatul Ekaterina, 1756, lîngă Sankt Petersburg
 După unduirea teatrală din baroc și rococo, sec XVII-XVIII au fost martore ale unei întoarceri la
clasicism. Ascensiunea neoclasicismului poate fi explicată ca o reacție împotriva exceselor
rococoului și poate fi pusă în directă legătură cu descoperirile de la Pompeii și Herculaneum. Prin
urmare, interesul pentru Antichitate, considerată o perioadă a purității pierdute, a renăscut. Proiectele
arhitectului Andrea Palladio au fost reactualizate, iar noul palladianism s-a răspîndit în întreaga
Europă și în America, fiind considerat un sistem rațional de a construi, asociat cu marile imperii.
Bursele de studiu și călătoriile le-au permis arhitecților să studieze ruinele și structurile clasice la fața
locului. Imitarea Antichității nu se reproduce mecanic, ci foarte liber, cu mult gust și fantezie.
Această transpunere interpretată a temelor clasice a conferit o binemeritată reputație producției de
mobilier stil Ludovic al XVI. În perioada Ludovic al XVI au fost publicate mai multe colecții de
gavuri ilustrînd canoanele stilului. Studiul mobilierului Ludovic al XVI relevă o profundă schimbare
a repertoriului decorativ. Ornamentele sunt inspirate din cele ale perioadei lui Ludovic al XIV, din
natură și din modelele antice. Teme frecvent utilizate sunt împletiturile, meandrele, panglicile cu
fundă sau trofeele. Ordinele ionic, doric, corintic și toscan au fost din nou folosite pentru edificii,
uneori la o scară monumentală, dînd naștere așa-numitului ordin colosal.
Caracteristici: imitarea naturii în aspectele esențiale ale omului și vieții, după modelul antic;
finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică și etică; cadrul de desfășurare a ceea ce gîndesc și
înfăptuiesc personajele este unul decorativ, rece și indiferent, fără vreo influență asupra acestora;
eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpîni care-și fac întodeauna datoria, învingându-și
sentimentele potrivnice.
Neoclasicismul provenea din Franța, unde elementele clasice începuseră să apară în arhitectură la
sfîrsitul domniei lui Ludovic al XVI. Acest stil a fost preluat în timpul primului Imperiu napoleonian.
Înalta societate l-a preferat pentru reședințele private, iar arhitecți inovatori l-au introdus și în cazul
unor clădiri municipale, restructurînd zonele urbane. Micul Trianon, construit în grădinile Versailles,
a fost făcut cadou Mariei-Antoinette de către rege pentru a folosi ca reședință privată, unde aceasta să
se poată refugia de eticheta rigidă a curții regale. Aceste apartamente intime au fost obilate la cererea
și indicațiile precise ale reginei, conform propriului ei gust. Prin numeroasele sale comenzi și prin
autoritatea sa, ea a influențat imens artele decorative, în timp ce regele nu era interesat de acest
domeniu. Prin urmare, deși stilul epocii poartă numele lui Ludovic al XVI, probabil că mai ”corect”
ar fi să se numească ”Marie-Antoinette”.
În Anglia, unde stilul baroc nu a avut prea mult succes, neoclasicismul era folosit de la clădiri
bancare și muzee, pînă la clădiri de poștă. Monarhia britanică aprecia formele sale grandioase,
comandîndu-i arhitectului John Nash reconfigurarea unor întregi cartiere și parcuri. Acesta a făcut
parte din mișcarea pitorească, îmbinînd planuri neregulate cu construcții neoclasice. Reprezentativă
pentru creația sa este Cumberland Terrace (1828, Londra).
În Germania, Karl Friedrich Schinkel și Carl Gothard Langhans au transformat Berlinul într-un
oraș a cărui splendoare clasică rivaliza cu cea a Parisului sau a Romei. Poarta Brandenburg, inspirată
de Propileele de pe Acropola Atenei, este o construcție monumentală cu stîlpi și coloane.
În America, neoclasicismul a fost adoptat fără rezerve, deoarece acest stat nou creat începuse să
construiască noi clădiri publice, definind aspectul estetic al orașelor. Clădirea Capitoliului din
Washington DC este o capodoperă a neoclasicismului, amintind, prin cupola sa impresionantă, de
grandoarea marelor imperii trecute.
 Perioada empire reprezintă o a doua etapă a neoclasicismului şi a apărut în Franţa la începutul
secolului al XIX, ca expresie a ambiţiilor imperiale ale lui Napoleon. Acest stil a influenţat
arhitectura, mobilierul, artele vizuale şi decorative, dar şi moda şi s-a extins în întreaga Europă şi
America pînă prin 1830. Numele stilului provine de la cuvîntul francez ”empire” care înseamnă
"imperiu". La fel ca și Ludovic al XIV, atunci cînd a preluat puterea, Napoleon Bonaparte a decis să
impună un stil care să contribuie la legimitatea lui. Dar în timp ce Ludovic al XIV era parte a unei
continuități dinastice, Napoleon dorea să sublinieze ruptura cu trecutul și de aceea a fost creat un
repertoriu nou, cu simboluri noi. Ca întotdeauna în erioadele de dictatură, sursele de inspirație sunt
căutate în trecut, în perioadele glorioase ale istoriei. prin urmare, empirul exprima puterea absolută a
împăratului, fiind destinat să slujească imaginea epopeii napoleoniene, care dorea să se identifice cu
cuceririle lui Alexandru cel Mare sau cu cariera lui Caesar. Pentru a produce un decor artistic pe
măsura sa, Napoleon a acționat ca și în materie de administrație, pe care o reglementase printr-un cod
civil. Activitățile artistice sunt centralizate și controlate, totul fiind pus sub supravegherea arhitecților
Charles Percier și Pierre Francois Fontaine. Percier și Fontaine sunt considerați de multe ori primii
arhitecți de interior, în sensul în care este folosit termenul astăzi. Dacă pînă acum unitatea stilistică
rezulta din conlucrarea dintre arhitecți și meșteșugari, aceștea doi au impus o imagine coordonată a
interiorului încă din faza de proiect. Motivele decorative sunt comune mobilierului și decorației
interioarelor, ceea ce conferă stilului unitate. Napoleon, ca și Ludovic al XIV, ți-a creat propriile
simboluri: acvila, albina sau N-ul de la Napoleon. În 1798, Napoleon a întreprins o campanie militară
în Egipt în care a luat cu el și oameni de știință, lingviști sau arheologi. Rezultatele au fost publicate
ulterior în 20 de volume sub titlul ”Descrierea Egiptului”. Roșul purpuriu, considerat a fi culoarea
favorită a orașului Pompeii era privelegiat, alături de negru și auriu. Pereții erau împărțiți în panouri
acoperite cu material textil sau tapet. În 1801, Joseph Jaquard inventează un procedeu mecanic de a
realiza țesături cu modele decorative. S-au putut fabrica în acest fel țesături în cantități importante cu
ornamente sub formă de coroană, albine sau cu litera N.
Castelul Malmaison, situat în apropierea Parisului, este locul care conservă cel mai bine atmosfera
stilului Empire. După ce a fost cumpărat de Napoleon, a fost redecorat de arhitecții Percier și
Fontaine pentru a deveni reședința împărătesei Josephine, soția lui Napoleon.