Organizarea unei gradinite Montessori

În prima jumătate a secolului al XX-lea, Maria Montessori a pus bazele unui sistem
pedagogic revoluţionar; organizează la Roma, apoi şi în alte oraşe, „Casa dei bambini” pentru
copiii familiilor nevoiaşe. Din momentul în care Maria Montessori are la dispoziţie o şcoală de
copii mici, decide să studieze din punct de vedere ştiinţific educaţia lor, şi să meargă pe o altă cale
decât aceea pe care au mers cei care au confundat studiul copiilor cu educaţia lor şi au numit
„pedagogie ştiinţifică” studiul unor copii educaţi în şcoala tradiţională, rămasă neschimbată.
Maria Montessori este de părere că pedagogia înnoitoare, fundamentată pe studii obiective
şi precise, trebuie să transforme şcoala şi să acţioneze direct asupra şcolarilor, oferindu-le o viaţă
nouă. În ceea ce priveşte psihologia infantilă, ea nu putea să descopere caracteristicile naturale şi
legile psihologice care conduc creşterea copiilor, pentru că în şcoli sunt condiţii atât de anormale,
încât ele scot în evidenţă manifestări caracteristice de apărare şi de oboseală, în loc să întărească
energii creatoare care aspiră la viaţă.
Libertatea de a face alegeri
Învățarea profundă se petrece natural atunci când copilul are șansa de a alege pentru sine în
funcție de nevoi diferite, din momente diferite.
Filosofia Montessori pune accent pe obținerea independenței, achiziție pe care copilul o poate
face atunci când primește încrederea adultului în faptul că poate face alegeri ”la fel ca oamenii
mari”.
Esența independenței este capacitatea de a face ceva pentru sine. Adulții lucrează ca să termine
sarcinile, dar copilul lucrează pentru a crește; și lucrează pentru a crea adultul, persoana care urmează
să fie. Asemenea experiențe nu sunt doar joacă: este munca pe care trebuie să o facă pentru a crește.
- Maria Montessori
1. Organizarea şi realizarea activităţilor
Copiii care urmează metoda Montessori dobândesc abilităţi sociale şi de comunicare
deosebite, deoarece grupele nu sunt constituite după criterii rigide de vârstă, ci cuprind copii cu
vârsta între trei şi şase ani. Majoritatea activităţilor sunt individuale: îngrijirea personală şi a
mediului, dezvoltarea senzorială, punerea în corespondenţă a obiectelor naturale sau culturale cu
semnificaţia şi simbolul (denumirea), asimilarea limbajului (inclusiv scris-citit), dezvoltarea
gândirii şi abilităţilor pentru matematică, stimularea curiozităţii şi creativităţii, expresia artistică.
Educatoarea organizează şi activităţi cu grupuri mici, de 5-6 copii (pot să fie pe nivel de vârstă, dar
şi de competenţă). Activităţile care se realizează prin cooperare au loc în colectivitate, cu toată
grupa (corul, audierea lecturii, exerciţiile de gimnastică, jocurile de descoperire, proiectele de
cunoaştere sau de acţiune socială, exerciţiile de „graţie şi curtuazie” etc). Aceste activităţi comune
au o durată special alocată în timpul zilei, mai ales la începutul şi la sfârşitul programului, în cadrul
căruia se lasă timp de 2-3 ore pentru activităţile individuale, astfel încât fiecare copil să poată
experimenta activităţile cu materialele alese (şi cunoscute), să poată primi lecţii individuale, să
poată repeta exerciţiile, să se poată concentra fără a fi întrerupt
Pedagogia Montessori asigură dezvoltarea completă a copilului: intelectuală, fizică,
emoţională, spirituală, civică. Acest model pedagogic este centrat pe copil, care are posibilitatea să
lucreze individual, în mod plăcut şi într-un ritm propriu, nu sub presiunea profesorului. În fiecare
perioadă a zilei, toate domeniile experienţiale (ariile curriculare) - matematica, limba, ştiinţele,
 istoria, geografia, desenul, muzica - pot fi studiate la toate nivelele. Toate disciplinele sunt
interconectate şi nu predate izolat. Se lucrează în conformitate cu propriile abilitaţi ale copiilor,
cărora li se respectă munca şi efortul. La nivel de învăţământ primar, nu există lucrări de control şi
caiete de teme corectate cu roşu. Evaluarea se face prin portofolii, prin observare de către cadrele
didactice şi prin fişe de progres, care se întocmesc pentru fiecare copil în parte, urmărindu-se
realizările şi comportamentele copiilor, satisfacţia şi bucuria de a învăţa. Nu există note sau alte
forme de recompensă sau, dimpotrivă, de pedeapsă. Dacă metoda funcţionează, rezultă doar din
comportamentul copiilor şi din progresele acestora.
Sub îndrumarea cadrului didactic, copiii învaţă prin descoperire şi sunt supuşi unei
permanente socializări. Mediul este non-competitiv. Se învaţă în mod individual şi în ritm propriu,
nu sub presiunea profesorului. Copiii învaţă atât de la educatori sau profesori, dar şi independent
sau unii de la alţii.
Cadrul didactic observă în permanenţă interesele fiecărui copil şi facilitează cercetarea
individuală în sfera acestor interese. De la vârsta de 6-7 ani, elevii încheie „contracte” cu cadrul
didactic, care trebuie să le îndrume activitatea, să păstreze un echilibru al domeniilor de activitate,
să îi înveţe să devină responsabili faţă de propria educaţie.
2. Disciplina
Educatorul Montessori nu pedepseşte copiii niciodată, dar nici nu le oferă recompense. Se
consideră că singura recompensă de care are nevoie un copil este cea provenită din mulţumirea de
sine, din faptul că a realizat un lucru bun şi corect, bazându-se pe propriile lui puteri. În cazul în
care un copil îi deranjează pe colegii lui sau se comportă într-un mod care afectează armonia şi
ordinea din clasă, acesta va fi luat de către educator şi dus într-un loc retras de ceilalţi copii. I se va
asigura jocul favorit, dar va fi lipsit de libertatea de a se deplasa prin clasă după voinţa proprie.
Educatorul va veni din când în când şi îi va adresa cuvinte blânde de simpatie sau ajutor, în cazul în
care are nevoie. Se consideră că lipsa libertăţii de mişcare şi tratarea copilului ca pe un bolnav este
suficientă pentru a-l face să înţeleagă că a greşit. Concentrându-se la o activitate liber aleasă şi
neîntreruptă, copiii ajung la autodisciplină şi linişte interioară.
La baza metodelor promulgate de pedagogia montessoriana, se afla principiul
libertăţii în educarea fiinţei umane; conform acestui principiu, copilul nu
trebuie învăţat, nu trebuie dirijat, psihicul lui nu trebuie modelat de către
adult. Adultul trebuie să creeze condiţiile favorabile dezvoltării copilului care să-
i permită asimilarea spontană a hranei necesare sufletului său. Metodele de
învăţământ prezentate în lucrarea „Metoda pedagogiei ştiinţifice aplicată la
educaţia copiilor mici”, cer pedagogului să pornească în activitatea sa de la
cunoaşterea copilului şi a legilor dezvoltării acestuia.
În cele ce urmează sunt descrise principalele metode utilizate de
Maria Montessori în „Casele de copii”.

Creşterea morfologică
În şcolile sale, Maria Montessori a avut grijă să urmărească încă de
la început, creşterea corpului copiilor, studiindu-i şi măsurându-i după
procedeele practice stabilite de cercetarea antropologică. De asemenea, ea a
căutat să îi cointereseze direct şi pe copii. Familiilor acestora li s-au trimis
periodic măsurătorile care îi priveau pe copiii lor, însoţite de indicii medii
normali după vârste, ceea ce a avut ca urmare faptul că părinţii urmăreau în
mod conştient dezvoltarea fizică a copiilor lor. Maria Montessori a hotărât
să se măsoare lunar înălţimea copiilor în picioare şi în poziţie şezândă, iar
pentru a obţine date cât mai exacte cu privire la dezvoltarea lor şi o mai
buna sistematizare a cercetărilor, a fixat regula ca înălţimea să fie măsurată
în ziua în care copilul respectiv împlineşte fiecare lună de la naşterea sa.
În ceea ce priveşte greutatea, Maria Montessori a hotărât ca ea să fie
controlată în fiecare săptămână cu un cântar aşezat în vestiarul de lângă
baie. Copilu
este cântărit dezbrăcat, înainte de a intra în baie, alegând pentru aceasta ziua
din săptămână în care s-a născut.
După părerea Mariei Montessori acestea erau singurele date
antropologice de care ar trebui să se preocupe educatoarea, singurele care
interesează direct şcoala. Ea a hotărât ca alte măsurători să fie luate de către
un medic specializat în antropologia infantilă sau care are intenţia de a se
specializa în această ramură a antropologiei pedagogice.
Investigaţiile antropologice se fac cu multă grijă, iar cercetarea
antropo- metrică fundamentală să fie sigură. De aceea, Maria Montessori
recomandă ca în fiecare an să se facă măsurători în cazul fiecărui copil:
circumferinţa craniului, cele doua diametre maxime ale lui, circumferinţa
toracelui, indicii cefalici, de greutate, de înălţime şi altele asemănătoare,
după împrejurări şi după sugestiile tratatelor moderne de antropologie
pedagogică. Maria Montessori insistă asupra faptului că aceste măsurători
trebuie făcute de către medic în săptămâna sau cel puţin în luna în care
copilul împlineşte anul de vârstă şi, dacă se poate, chiar în ziua aniversării
zilei de naştere. Medicul va avea obligaţia de a face vizitele obişnuite,
diagnosticând cazuri de eczemă, de boli de urechi, de conjunctivite, de
febră, de tulburări intestinale. În orice caz, ar fi pretutindeni foarte util ca
sfatul medicului să poată ajunge la mame prin educatoare, atât în cazul
igienei individuale a fiecărui copil, cât şi în cazul igienei infantile în
general.

Ambianţa
Maria Montessori a stabilit metoda de observaţie pe o singură bază:
copiii să se poată exprima liber, pentru ca astfel să dezvălui educatoarei
nevoile şi aptitudinile lor, care rămân ascunse sau sunt reprimate atunci când
ambianţa împiedică activitatea lor spontană. E nevoie ca, pe lângă un
observator, să existe şi un lucru observat, iar dacă e necesar ca observatorul
să aibă o pregătire pentru a şti să „vadă” şi să „culeagă” adevărurile, trebuie
să se pregătească, pe de altă parte, şi condiţiile care fac posibilă
manifestarea caracteristicilor naturale la copii. Această ultimă parte a
problemei, pe care nimeni nu o luase încă în considerare în pedagogie,
Mariei Montessori i se părea cu adevărat importantă pentru că se referă la
viaţa activă a copilului.
De aceea a început prin a comanda un mobilier şcolar pe măsura
copilului şi care să răspundă nevoii sale de a lucra raţional. A pus să se
construiască măsuţe de diferite forme, care să nu se clatine, dar foarte
uşoare, încât să poată fi transportate uşor de către doi copii mici de patru ani;
a pus să se construiască scaune mici, unele cu fundul de pai, altele în
întregime din lemn, uşoare şi cât mai elegante, însă nu simple reproduceri
în miniatură ale scaunelor pentru adulţi, ci adaptate la proporţiile corpului de
copil. În afară de aceasta, şi-a procurat mici fotolii de lemn cu braţe lungi şi
mici fotolii de nuiele, apoi nişte măsuţe pătrate pentru o singură persoană,
şi altele de diferite forme şi mărimi, care se acoperă cu şerveţele de pânză şi
se împodobesc cu vaze pentru plante verzi şi flori. Tot din mobilier face
parte şi un lavoar foarte scund, încât să fie accesibil unui copil de trei sau
patru ani, cu margini laterale albe, pe care să se ţină săpun, periuţe şi
prosoape care să se poată spăla. Dulăpioarele sunt joase, uşoare şi foarte
simple, unele fiind acoperite cu o simplă perdea, altele închise cu uşi,
fiecare cu altă cheie; broasca este la înălţimea copiilor, încât ei pot să o
descuie, să o
încuie şi să aşeze obiecte pe rafturi. Pe scândura de sus, lunguiaţă şi
îngustă, se pune un vas cu peşti vii şi diferite bibelouri. Jur împrejur, pe
pereţi, la un nivel jos, încât să fie accesibil copiilor mici, sunt table negre de
scris şi tablouri mici care reprezintă scene de familie plăcute sau animale,
flori, scene istorice sau religioase şi altele, care se pot schimba de la o zi la
alta. Un tablou mare, în culori, care reprezintă „Madona cu scaunul” a lui
Rafael, domină pe pereţi. Maria Montessori a ales acest tablou ca emblemă
şi simbol al „Caselor copiilor”.
Copiii nu vor înţelege semnificaţia simbolică a acestui tablou, dar
vor vedea în el ceva mai mult decât în alte tablouri care reprezintă taţi,
mame, bunici şi copii şi îl vor păstra în inimile lor cu veneraţie.

Disciplină şi libertate
În sistemul montessori, există o concepţie deosebită despre
disciplină. Maria Montessori consideră, pe bună dreptate, că disciplina
trebuie să fie şi activă. Nu se poate spune că un individ care este forţat să
stea tăcut ca un mut, nemişcat ca un paralitic, e disciplinat. El este un
individ redus la nefiinţă, nu un individ disciplinat. Spunem că un individ
este disciplinat atunci când este stăpân pe el însuşi şi poată să dispună de
sine când trebuie să urmeze o regulă de viaţă. O asemenea concepţie a
disciplinei active nu este uşor de înţeles, nici de realizat, dar cu siguranţă ea
conţine un înalt principiu de educaţie, cu totul deosebit de constrângerea
absolută şi evidentă la imobilitate. Educatoarea are nevoie de o tehnică
specială pentru a-l conduce pe copil la disciplină pe calea aceasta, pe care el
va trebui apoi să o urmeze toată viaţa, păşind neîncetat spre desăvârşire.
Libertatea copilului trebuie să aibă ca limită interesul colectiv, iar ca
formă, ceea ce numim educaţia bunelor comportări şi a atitudinilor. De
aceea suntem datori să-l împiedicăm pe copil de la tot ce poate jigni sau
vătăma pe alţii sau poate însemna un act necuviincios sau josnic. Orice altă
manifestare care are un scop util, oricare ar fi ea sau sub orice formă s-ar
desfăşura, trebuie nu numai să-i fie permisă, dar trebuie să fie observată de
educator, acesta fiind punctul esenţial. Educatorul, prin pregătirea sa ştiinţifică,
ar trebui să dobândească nu numai capacitatea, ci şi interesul de a observa
fenomenele naturale. În sistemul montessori, educatorul va trebui să fie mai
mult un om „cu răbdare” decât un om „activ”; iar răbdarea lui va consta în
curiozitatea ştiinţifică stăruitoare şi din respect pentru fenomenul pe care
vrea să îl observe. Trebuie ca educatorul să înţeleagă şi să simtă poziţia sa
de observator.
Acest criteriu este bine să-l introducem şi în şcoala celor mici, la
vârsta primelor manifestări ale vieţii lor. Este necesar să se evite cu
rigurozitate oprirea unor mişcări spontane şi impunerea unor acţiuni din
voinţa altora, afară de cazul unor acţiuni inutile sau dăunătoare, pentru că
acestea trebuie să fie înăbuşite.

Recompense şi pedepse
 Este suficient să se aplice astfel de principii şi se va vedea cum se
naşte în copil un calm care caracterizează şi aproape îi luminează toate
acţiunile. Se naşte un „copil nou”, moralmente superior celui care este tratat
ca un neputincios şi incapabil. Pe copil îl vor interesa cercetările sale
proprii, rămânând nepăsător la nenumăratele mici tentaţii externe care
poate i-au stimulat mai înainte sentimentele inferioare.
Maria Montessori a afirmat că la început, a crezut şi ea că pentru a-l
stimula pe copil spre un efort mai mare în muncă sau în adoptarea unor
comportări liniştite, trebuie să fie încurajat cu o răsplată exterioară în cele
mai josnice sentimente ale sale: lăcomia, vanitatea şi amorul propriu. În
timp, a observat cu surprindere, că un copil căruia i s-a îngăduit să se ridice
îşi pierde spontan instinctele josnice. Atunci a sfătuit educatoarele să
renunţe la recompense şi pedepse, care nu mai erau potrivite pentru copiii
din instituțiile montessoriene, şi să se limiteze să conducă cu blândeţe munca
lor. Dar nimic nu era mai greu pentru educatoare decât să renunţe la vechile
obişnuinţe şi prejudecăţi. Maria Montessori ne oferă un exemplu pentru a-şi
susţine ideea: „Astfel, într-o zi, cu prilejul unei vizite neanunţate, am
surprins un copil, dintre cei mai inteligenţi, cu o cruce mare greacă de argint
care atârna, de o panglică albă arătoasă, pe piept, iar un alt copil şedea pe un
mic fotoliu în mijlocul camerei. Primul fusese premiat, al doilea
pedepsit……. Copilul cu crucea umbla de colo până colo, ducând nişte
lucruri de pe măsuţa lui pe masa educatoarei, preocupat şi concentrat; trecea
de multe ori pe lângă micul fotoliu al celui pedepsit. La un moment dat i-a
căzut jos crucea; copilul din fotoliu a ridicat-o şi s-a uitat la ea bine, din
toate unghiurile, apoi s-a adresat colegului: „Vezi că ţi-a căzut!”. Copilul s-
a întors şi a privit obiectul cu indiferenţă: expresia lui parcă voia să spună:
„Nu mă întrerupe,”iar vocea răspunse: „Nu mă interesează”. „Nu te
interesează?” întrebă liniştit cel pedepsit. „Atunci mi-o pun eu”. Celălalt
răspunse: „Da, da puneţi-o tu”, cu un toc care parcă spunea: „Dar lasă-mă
în pace!”. Băiatul din fotoliu îşi puse încet crucea pe piept, o privi bine şi se
aşeză comod în fotoliu, întinzându-şi braţele pe rezemătoarele fotoliului.
Lucrurile au rămas aşa, şi pe bună dreptate. Pandantivul acela putea
mulţumi pe cel pedepsit, dar nu pe copilul active, mulţumit de munca sa”
(Maria Montessori, Descoperirea copilului, pag. 100).
În ceea ce priveşte pedepsele, Maria Montessori afirmă că a avut de
multe ori copii care îi tulburau pe alţii. Ei au fost puşi sub observaţia
medicului, dar de foarte multe ori era vorba de copii normali. Soluţia pe care
Maria Montessori a găsit-o pentru aceşti copii a fost punerea unei măsuţe,
într-un colţ al sălii, unde educatoarea îl izola pe recalcitrant, aşezându-l într-
un fotoliu cu faţa spre colegii lui şi dându-i toate obiectele pe care le dorea.
Această izolare reuşea aproape totdeauna să îi calmeze pe aceşti copii,
deoarece din această poziţie, copilul îşi vedea colegii şi felul acestora de a
acţiona. Astfel, copilul recalcitrant descoperea avantajele de a fi în mijlocul
unei comunităţi şi dorea să facă aşa cum făceau ceilalţi.
Maria Montessori a disciplinat în felul acesta pe toţi copiii care i se
păreau la început rebeli.
În concluzie, metodele montessoriene au revoluţionat percepţia
celui care educă despre cel care este educat şi anume că metodele utilizate
în aceste şcoli nu doresc să transmită copilului cunoştinţe cu privire la
calităţile lucrurilor şi ale obiectelor, ci să transforme obiectele şi lucrurile în
mijloace de dezvoltare armonioasă pentru cel educat.
Filozofia Mariei Montessori
Plecând de la studiul copiilor cu deficienţe, pentru ameliorarea cărora
a folosit metode pedagogice în locul celor medicale, Maria Montessori
dezvoltă o filosofie educaţională bazata pe:
1) Observarea sistematică, ştiinţifică a dezvoltării copilului şi a
evoluţiei acestuia pe parcursul procesului educativ.
2) Asigurarea libertăţii de acţiune, încurajarea manifestării naturale
ale impulsurilor de creştere şi formare ale copiilor: „Dacă o pedagogie trebuie
să se nască din studiul individual al elevului, ea va proveni numai dintr-un
studiu făcut asupra fiinţelor libere” (Maria Montessori, Metoda Pedagogiei
Ştiinţifice, 1992, p. 23)
3) Crearea unui mediu organizat, bogat în stimuli aleşi în funcţie de
interesele şi dorinţele naturale ale elevilor, în care rolul educatorului este
acela de a-l ajuta pe copil să aleagă materialele de care are nevoie şi să
înţeleagă cum poate să le utilizeze mai bine.
4) Autoformarea personalităţii copilului prin activitate practică,
dezvoltarea inteligenţei şi transformarea structurală internă prin munca
externă. Datorită efortului depus intr-o activitate liber aleasă, caracteristici
negative ale psihicului infantil (egoismul, încăpăţânarea, capriciul, etc.) se
ameliorează sau nu se mai manifestă.
Rolul educatorului, văzut de Maria Montessori, nu este de a-şi
impune voinţa în faţa elevilor forţându-i pe aceştia să-şi însuşească idei şi
interese nespecifice ci de om „cu răbdare”, atent observator mai degrabă decât
om activ, asistându-i permanent pe elevi să-şi satisfacă propriile trebuinţe.
„Munca educatoarei noi este aceea a unui ghid. Ea îndrumă utilizarea
materialului, căutarea cuvintelor exacte, uşurarea şi clarificarea oricărei
munci; împiedică irosirea energiei, îndreaptă un eventual dezechilibru. În
felul acesta, ea dă copiilor ajutorul necesar pentru ca ei să înainteze cu
siguranţă şi rapiditate pe drumul dezvoltării intelectuale. Copiii îşi aleg
singuri ocupaţia, folosind materiale didactice destinate fiecărui simţ,
grupate după anumite calităţi: culoare, formă, dimensiune, asperitate, sunet,
etc. Materialele didactice sunt utilizate de copii după înclinaţiile şi
interesele lor, educatorii ghidându-i pe copii pe calea independenţei şi
menţinând o atmosferă familiară şi senină.

Mediul noncompetitiv în educaţia Montessori –

avantaje şi dezavantaje
Montessori nu este împotriva competiţiei. Dr. Montessori a
observat pur şi simplu că competiţia nu este un instrument efectiv cu care să
motivezi copiii să înveţe şi să lucreze conştiincios în şcoală. În şcolile
Montessori, copiii învaţă să colaboreze unii cu ceilalţi decât să fie într-o
competiţie lipsită de sens” (Epstein şi Seldin, pg. 233)
Elevul montessorian se află într-o permanentă competiţie cu sine.
Este personalitatea copilului care este în formare şi care tinde spre un eu
mai bun.
Materialele didactice puse la dispoziţie sunt într-un singur exemplar, în
acest mod copii învăţând să respecte alegerile celorlalţi, să-şi aştepte rândul,
să ia decizi pentru ei. Luarea deciziilor devine o obişnuinţă, astfel
dezvoltându-se capacitatea de decizie a copilului privind propria persoană şi
de asemenea spiritul de respect pentru deciziile celorlalţi. Atunci când
greşesc copiii nu sunt corectaţi, materialul didactic este pus la loc şi i se dă
posibilitatea să-şi aleagă un nou material. Se consideră că copilul nu

Metoda Montessori se bazează şi încurajează impulsul natural al

copilului de a se lăsa absorbit şi de a învăţa din ceea ce îl înconjoară. Această
metodă pune copilul şi nu profesorul în centrul activităţii din colectiv. Copiii
Montessori învaţă într-un mediu liber, neinfuzat artificial cu spirit de
competiţie socială care să îi traumatizeze de mici. Educatorul Montessori şi
mediul educaţional Montessori îi susţine în permanenţă, concentrându-se
pe individualitatea copilului şi pe nevoile lui specifice. Maria Montessori a
considerat că, pentru ca un copil să facă cele mai productive alegeri şi să îşi
exercite controlul asupra alegerilor făcute, mediul înconjurător trebuie să
fie special proiectat astfel încât să stimuleze o activitate constructivă din
partea acestuia.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea didactică zilnică, pedagogul
Montessori şi elevii săi au nevoie de un mediu foarte bine organizat şi
structurat care să le permită să acţioneze independent, numit mediul
pregătit.
Mediul educativ sau mediul pregătit, oferă fiecărui copil
posibilitatea să lucreze în ritm propriu, în funcţie de interesul şi de etapa de
dezvoltare în care se află.
Copilul are deci libertatea să decidă:
 - Ce să înveţe;
- Cu cine să înveţe;
- Unde să înveţe;
- Cât timp să înveţe.
Copilul alege ce doreşte să înveţe – copilul este cel care decide care
sunt materialele cu care va lucra, alegerea sa fiind un indiciu pentru stadiul
de dezvoltare şi faza sensibilă în care se află; nici un copil nu este forţat să
facă ceva ce nu doreşte; pe de altă parte, nici un copil nu este deranjat în
timp ce lucrează, nu este întrerupt, corectat sau lăudat, lăsându-l să se
concentreze numai asupra activităţii liber alese.
Copilul alege cu cine să lucreze – fiecare copil îşi exprimă opţiunea
asupra modului de activitate; este alegerea liberă a copilului dacă doreşte să
lucreze singur, cu un prieten sau într-un grup mic.
Copilul alege unde să lucreze – fiecare copil este lăsat să decidă
dacă va lucra la masă sau pe covor, ţinând seama de materialul ales şi de
forma socială (individual, în perechi sau în grup mic).
Copilul decide cât timp va lucra – în cadrul activităţilor individuale
cu material Montessori, copilul hotărăşte când face pauza şi când doreşte să
mănânce; de asemenea decide de câte ori repetă lucrul cu materialul ales.
În mediul pregătit se pot desfăşura activităţi multiple şi variate, iar
posibilitatea de mişcare este foarte mare. Pentru a fi un mediu educogen,
acesta îndeplineşte următoarele criterii:
Structurarea pe arii curriculare
În pedagogia Montessori există cinci arii curriculare, materialele
didactice fiind grupate în cinci zone distincte care reprezintă ariile
curriculare ale pedagogiei Montessori, iar acestea sunt:
- Deprinderi de viaţa practică;
- Dezvoltare senzorială;
- Matematică;
- Limbă şi comunicare;
- Educaţie
cosmică.
Manevrabilitate
Mobilierul este redus la scară, adaptat dimensiunilor fizice ale
corpului copilului. Materialele şi mobila sunt uşor de manevrat de către copii.
Esteticul
Mediul pregătit este atrăgător, armonios, materialele didactice
trebuie să invite la activitate. Criteriul estetic este deosebit de important în
amenajarea unei săli de clasă Montessori. Materialele didactice sunt de
calitate superioara, aranjate atrăgător şi aerisit pe rafturi, pentru a permite
observarea fiecăruia în parte.
 Păstrarea ordinei şi disciplinei
Fiecare obiect are un loc stabil, unde poate fi găsit în permanenţă, în
bună stare de funcţionare.
Mediul pregătit Montessori se bazează pe materialele pentru
dezvoltare special proiectate, care invită copiii să se angajeze în activităţi
de învăţare pe care le aleg în mod liber. Sub îndrumarea unui cadru didactic
special instruit, copiii dintr-o clasă Montessori învaţă prin descoperire, cu
ajutorul materialelor, dezvoltându-şi astfel capacitatea de concentrare,
motivaţia, autodisciplina şi controlul de sine, precum şi o dragoste pentru
învăţare care durează toată viaţa.
Materialele didactice Montessori sunt aranjate pe arii curriculare în
ordinea didactică a folosirii lor, sunt expuse în mod îmbietor pe rafturi joase
şi deschise, astfel încât copii să aibă acces la ele, fără a fi nevoie de ajutorul
unui adult.
Aceste materiale specifice au ca scop atragerea interesului copilului
şi acumularea cunoştinţelor prin utilizare repetată. Ele au fost create ca
răspuns la nevoile individuale de dezvoltare ale copilului:
- sunt secvenţionate cu atenţie pentru a demonstra copilului fiecare
etapă în parte şi pentru a-i da posibilitatea să simtă succesul;
- apelează la simţurile copilului, trecerea de la concret la abstract
realizându- se progresiv;
- facilitează eliminarea dificultăţilor determinate de conceptul
tradiţional
„trebuie învăţat”;
- furnizează un control al erorilor;
- accentuează realitatea.
Materialele didactice Montessori sunt autocorective şi sunt
confecţionate din diverse materiale naturale sau sintetice, pictate în culori
care atrag interesul copilului. Cel mai des folosit este lemnul. De asemenea,
materialele didactice Montessori sunt într-un singur exemplar.
Materiale pentru „Deprinderile de viaţa practică”
Aceste materiale au fost special concepute şi sunt utilizate cu
eficienţă maximă deoarece satisfac nevoia copilului de a se mişca,
contribuie la conştientizarea, coordonarea, şlefuirea şi armonizarea mişcării,
dezvoltă independenţa copilului faţă de adult şi implicit îi oferă copilului
siguranţă şi încredere în sine şi altele.
Exemple de exerciţii din viaţa practică:
- Îngrijirea personală;
- Îngrijirea mediului înconjurător;
- Dezvoltarea relaţiilor sociale;
- Jocul tăcerii – coordonarea şi armonia mişcării corporale.
 Pantofi – învaţă să-ţi legi şiretul

Jucărie educativă cu ajutorul căreia copiii pot fi învăţaţi să îşi lege şiretul. De asemenea
dezvoltă abilităţile motorii prin exerciţiile de introducerea a şiretului.

Materiale pentru „Dezvoltarea senzorială”

Prin material senzorial se înţelege orice material concret, prin
utilizarea căruia copilul poate învăţa noţiunile abstracte. Materialul
Montessori, în totalitatea lui, este denumit deseori, ca fiind material
senzorial.
Aceste materiale pentru „Dezvoltarea senzorială” îi dau copilului
posibilitatea să interiorizeze concepte ca mărime, formă, culoare, gust şi
sunet, asigurând de asemenea, o bază pentru dezvoltarea altor deprinderi
(de exemplu muzicale, matematice sau lingvistice), făcând din învăţare un
rezultat natural al dorinţei copilului de a explora. Aceste materiale sunt
necesare pentru compensarea deficitelor, pentru relaxare sau pentru
regăsirea echilibrului interior.
 Turnul roz

Zece cuburi de lemn vopsite în roz. Latura fiecărui cub scade treptat,
de la zece centimetri până la un centimetru. Cu aceste cuburi copilul
construieşte un turn punând mai întâi pe podea (sau pe covor) cubul cel mai
mare şi apoi, pe acesta toate celelalte, în ordinea mărimii, până la cel mai
mic. Imediat ce copilul a construit turnuleţul său, îl doboară cu o lovitură a
mâinii, astfel încât cuburile se împrăştie pe covor şi atunci el îl construieşte
din nou.

Materiale pentru „Matematică”

Materialele matematice sunt construite unul în continuarea altuia,
într-o complexitate crescândă, astfel încât copilul care le utilizează să
trăiască bucuria descoperirii ca parte a unui progres natural. Într-o sală de
clasă Montessori există materiale pentru formarea, scrierea şi citirea
numerelor naturale, numărat şi socotit, pentru învăţarea uşoară a celor patru
operaţii matematice, sistemul zecimal, pentru percepţia şi învăţarea
noţiunilor de geometrie (figuri şi corpuri geometrice), fracţii, pentru
rezolvarea de probleme simple şi compuse.

Corpuri geometrice
Set de 10 forme albastre din lemn conţinute într-o cutie de lemn, mai sunt trei
suporturi din lemn şi cinci cărţi imprimate cu contururi de feţe ale formelor.
Aceste 10 forme solide sunt: sferă, cub, con, prismă, piramidă
cilindru, piramida pătrată şi piramida triunghiulară, un ovoid şi un elipsoid.
Copilului îi place să palpeze şi să recunoască formele. Este chiar mai
distractiv să le recunoască, fără a le vedea, după ce au aflat numele
acestora.
Modul cel mai distractiv de a-l învăţa pe copil să recunoască aceste
forme, este acela de a-l pune să le pipăie cu ochii închişi, invitându-l să
ghicească denumirea lor; după un asemenea exerciţiu, când copilul are
ochii deschişi, el observă formele cu un interes mai viu.
Un alt mod de a-i trezi interesul faţă de corpurile geometrice este
acela de a-i cere să le mişte. Sfera se rostogoleşte în toate direcţiile,
cilindrul – într-o singură direcţie, conul – numai în jurul lui însuşi. Prisma şi
piramida sunt stabile pe orice parte, dar prisma cade mai uşor decât
piramida.

Materiale pentru „Limbă şi comunicare”

Materialele din domeniul limbii sunt special realizate pentru a
sprijinii exersarea şi dezvoltarea limbajului oral, însă, în toată ambianţa
Montessori copilul aude şi utilizează un vocabular corect din punct de
vedere literar şi ştiinţific la toate activităţile. Astfel, copilul învaţă cuvinte,
expresii literare, terminologia matematică şi ştiinţifică, istorică şi
geografică.

Casetă cu litere

Casetă care cuprinde toate literele alfabetului: jetoanele albastre – pentru consoane şi
roşii – pentru vocale – cu litere din şmilgher.
 Materiale pentru „Educaţia cosmică”
Hărţile, steagurile, broşurile şi modelele cu forme de relief îi permit
copilului să exploreze continentele şi oceanele lumii, oamenii şi obiceiurile,
conducându-l la o apreciere a familiei umane în toată bogăţia ei.
Puzzle harta Europei

Acest puzzle îi ajută pe copii să localizeze

şi în acelaşi timp să înveţe, toate ţările Europei

Obiectivul major al educaţiei Montessori este de a călăuzi

personalitatea copilului spre autonomie, independenţă, încredere în forţele
proprii şi sociabilitate.
copil şi nu pe modelul educatorului care transmite informaţii,
respectarea ritmului individual de învăţare, libertatea de alegere de către
copil a activităţii de învăţare, grupele mixte de vârstă în cadrul cărora copiii,
simţindu-se ca într-o familie, învaţă să se accepte reciproc, să se respecte, să
se ajute, rolul de observator umil al educatorului, care înţelege că „fiecare
copil are în sine un educator lăuntric” (Maria Montessori) – toate acestea
sunt doar câteva trăsături esenţiale ale pedagogiei Montessori, care
presupun o dezvoltare armonioasă a copilului.
Principiile educaţiei Montessori vizează nu doar o metodologie
specializată, ci şi punctarea unor aspecte esenţiale în dezvoltarea copilului:
importanţa mediului, dar şi a laturii cosmice a fiinţei umane, raportul dintre
realitate şi rolul imaginaţiei, ceea ce duce la stimularea creativităţii, dar şi
educaţia pentru pace, copiii însuşindu-şi valori şi atitudini precum:
respectul, solidaritatea, toleranţa.
Pentru a-şi desfăşura demersul didactic zilnic, pedagogul Montessori
şi copiii săi au nevoie de un mediu foarte bine organizat şi structurat care să
le permită să acţioneze independent. Copiii se pot mişca liber, ascultând
doar de propriul impuls interior, alegând singuri activitatea şi locul de
desfăşurare. Cu timpul, exerciţiul alegerii devine obişnuinţă, adică se
dezvoltă capacitatea copilului de a lua decizii cu privire la propria persoană.
Este alegerea copilului dacă doreşte să lucreze singur, cu un prieten sau
într-un grup mic. Mişcarea copiilor obişnuiţi să ia decizii pentru ei înşişi
devine cu timpul o mişcare inteligentă, cu obiectiv, dictată de voinţă. Această
mişcare merge împreună cu învăţarea, fără mişcare învăţarea fiind
nenaturală la vârsta copilăriei.
Copiii prosperă atunci când li se oferă libertatea într-un mediu
propice nevoilor lor. După o perioadă de intensă concentrare şi lucru cu
materialele care le stârnesc interesul, copiii dau dovadă de vitalitate şi
mulţumire de sine. Concentrându- se la o activitate liber aleasă,
neîntreruptă, copiii ajung la autodisciplină şi pace interioară. Maria
Montessori a denumit acest proces „normalizare” şi este citat ca fiind
„cel mai important rezultat al muncii noastre”.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a exista această libertate
sunt:
- un mediu bine pregătit;
- existenţa materialelor didactice specifice pedagogiei Montessori;
- prezenţa unor pedagogi rezervaţi, reţinuţi, liniştiţi.
Metoda Montessori încurajează dezvoltarea copilului într-un mediu
care să inspire siguranţă, sprijin, diversitate culturală, care să le dea libertatea
de a explora, de a coopera, de a creşte. Numai un mediu pregătit poate
conduce spre polarizarea atenţiei.
Materialele didactice Montessori sunt aranjate pe arii curriculare în
ordinea didactică a folosirii lor, fiind expuse pe rafturi joase şi deschise,
astfel încât copiii să aibă acces la ele, fără să fie nevoie de ajutorul
adultului. Ele sunt simple şi provocatoare şi oferă copiilor un feedback
imediat.
Maria Montessori a creat materiale didactice care se află într-o
strânsă legătură, urmând o progresie clar structurată, conţinând prin modul
în care au fost concepute, un control direct sau indirect al erorilor. Astfel
sunt materialele autocorective; când o piesă nu se potriveşte sau a rămas
nefolosită, copilul percepe eroarea cu uşurinţă. Nu trebuie să intervină
pedagogul pentru a sesiza greşeala. Copilul este capabil să rezolve problema
singur, dezvoltându-şi astfel încrederea în sine, gândirea analitică şi
satisfacţia care rezultă din ducerea la bun sfârşit a activităţii prin propriile
puteri.
Fiecare material dintr-o clasă Montessori izolează un singur
concept. De exemplu, materialul didactic numit „turnul roz” este
confecţionat din zece cuburi din lemn cu mărimi variabile, vopsite în
culoarea roz. Copilul construieşte un turn cu cel mai mare cub jos, la bază
şi cel mic sus, în vârf. Astfel este izolat conceptul, de dimensiune. Alte
materiale utilizează concepte diferite: tabletele colorate pentru culori,
materialele geometrice pentru forme etc.
Clasa Montessori este aranjată pe „zone” delimitate de dulăpioare
cu rafturi joase. Fiecare „zonă” este dotată cu materiale specifice ariilor
curriculare. Cu ajutorul exerciţiilor senzoriale copiii pot distinge, ordona,
clasifica, grupa şi descrie impresii senzoriale legate de lungime, înălţime,
greutate, culoare, miros. Exerciţiile senzoriale constituie punct de pornire
pentru creşterea potenţialului intelectual al copilului; ele dau sens
percepţiilor şi dezvoltă gândirea copiilor. În domeniul lingvistic există o
mare varietate de materiale didactice: de lectură, de analiză fonetică, de
pregătire, de înţelegere a sensurilor cuvintelor, pentru dezvoltarea
capacităţilor de receptare a mesajului oral şi scris. O preocupare a
pedagogiei Montessori o reprezintă dezvoltarea limbajului. Activitatea
copiilor cu materialele create de Maria Montessori determină o concentrare
deosebită a atenţiei – polarizarea acesteia, iar când copilul a încheiat
activitatea are pe chip expresia fericirii, a automulţumirii că a reuşit să
„descopere” un nou adevăr.
În pedagogia Montessori, rolul pedagogului este de a „observa”
copiii şi de „a pregăti mediul” favorabil pentru autoformare, pe baza
observaţiilor zilnice. El creează situaţii de învăţare şi nu predă direct, fiind
mai mult un ghid decât un lider. Pedagogul Montessori este parte integrantă
a mediului pregătit; el direcţionează activitatea, stimulează interesul
copiilor, instruieşte nevoile şi interesele acestora, nu intervine niciodată
atunci când un copil este concentrat, intervine când a constatat că acesta

solicită ajutor, nu reuşeşte să se descurce singur, deranjează pe ceilalţi

colegi. Copilul nu este corectat atunci când greşeşte, se consideră că nu
stăpâneşte suficient cunoştinţele învăţate, de aceea materialul va fi strâns şi
reluat cu alt prilej, după o lecţie individuală sau perioadă de timp. Dacă
copilul repetă aceeaşi greşeală, pedagogul îi oferă alte posibilităţi de
învăţare, prin colaborări cu alţi colegi, prin lucru cu alte materiale didactice
care să-l ajute să înţeleagă noţiunile prezentate.
Doctor Maria Montessori vorbeşte despre preamărirea copilăriei,
despre copil ca despre un lucru sacru, pentru că este un exemplu de
originalitate şi de perfecţiune. De aceea, tot ce stă în preajma copilului
trebuie să-i creeze confort, să-i permită dezvoltarea, să-l ajute în dificilul
drum de construire a personalităţii sale.
Atunci când mediul corespunde necesităţilor copiilor, aceştia devin,
fără să fie manipulaţi de adult, sănătoşi fizic, împliniţi intelectual, foarte
 bine educaţi, mai cuminţi, emanând bunătate şi respect unul faţă de altul.
„Trebuie să ajutăm copilul să acţioneze singur, să voiască singur, să gândească
singur; aceasta este arta celor ce aspiră să slujească spiritual.”(Maria Montessori
). Se intervine numai în cazul în care îi deranjează pe colegi, iar atunci copilul
este condus într-un loc separat de colegii săi unde i se asigură o activitate
favorit. Materialele didactice fiind autocorective, ele oferă un permanent
feedback şi posibilitatea de autoevaluare.
Copiii nu sunt limitaţi de timp, ca în învăţământul tradiţional, ei
putând să folosească instrumentele didactice alese atât timp cât le face
plăcere şi îi motivează. Copilul nu este pedepsit şi nu este recompensat.
Recompensa vine din mulţumirea de sine a copilului că a dus la bun sfârşit
sarcina pe care şi-a propus-o. După ce el s-a concentrat timp îndelungat la
sarcina aleasă, odată cu finalizarea acesteia vine şi mulţumirea de sine, ceea
ce conduce spre pace interioară, autodisciplină şi încredere în sine.
În sistemul Montessori nu este folosit sistemul de notare, cu note
sau calificative.
1) Este considerat că o notă dată de un profesor prin judecata sa
asupra unui test nu reflectă nivelul de dezvoltare al copilului. În şcolile
tradiţionale adesea profesorii îşi pun întrebarea „De ce un elev nu lucrează
spre a-şi îmbunătăţi notele, rezultatele?”, când din punctul de vedere al
învăţământului montessorian întrebarea a fi de genul „Mă întreb cum aş
putea să interesez elevul într-o activitate nouă”?
2) Reduce stresul pus uneori asupra copiilor de către părinţi.
Expectanţele acestora la note cât mai mari şi compararea lor cu a celor din
jurul lor poate pune un stres major asupra copiilor, poate genera invidii şi
sentimente negative.
3) Pentru a mulţumi părinţii, copiii pot începe să „vâneze” notele
mari la teste şi evaluări fără a fi direct interesaţi în cunoştinţele care ar
trebui achiziţionate şi astfel uitate la scurt timp după evaluare. În sistemul
montessorian acest fenomen nu se întâmplă deoarece ei învaţă din motivaţie
intrinsecă.
Apare competitivitatea şi în şcolile Montessori, dar aceasta este
iniţiată de elevii. Ei sunt uneori dornici să participe la competiţi sportive,
concursuri de cultură generală sau în alte domenii, dar spiritul este mai mult
unul de cooperare şi de încurajare reciprocă.
Copiii sunt evaluaţi formativ de către cadrele didactice, pot participa
şi la teste naţionale sau la nivel de clasă, dar rezultatele acestor teste nu sunt
folosite pentru ierarhizare ci ca un instrument pentru cadrul didactic spre a
dezvolta planuri de lecţie individuale şi pentru a permite elevilor să-și
îmbunătăţească anumite aptitudini ţi deprinderi.
Dezavantajele sistemului noncompetitiv nu sunt reale pentru copii
care rămân şi se formează în sistemul Montessori. Dacă aceştia sunt transferaţi
dintr-un sistem de învăţământ în altul şi nu au posibilitatea de a se dezvolta
după principiile montessoriene, ar putea apărea o oarecare confuzie şi
dezorientare. De asemenea, adaptarea la un nivel de notare va fi mai
dificilă. În clasele 7-8 ale învăţământului Montessori se include o corelare
cu note cu scop să facă mai uşoară trecerea spre învăţământul liceal.