lucrarea este recomandatâ pentru editare de Catedra Teortea şi

Istoria Dreptului a Universitiţii de Slat din Moldova. Proces

verbal nr. 3 din 11.11.2005.

Prezenta lucrare reprezintă un curs de lecţii universitare la Teoria Generală a

Dreptului şi Statului. Materialul este expus in conformitate cu exigenţele cerute
de şcoala superioarâ şi prezintă răspunsuri la problemele incluse in planul de
studiu la obiectul nominalizat.

Recenzenţi: Elena Aramă, doctor habilitat in drept, profesor universitar

Gherghe Avornic, doctor habilitat in drept, conferenţiar universitar Corector:
Diana Pogreban Redactor tehnic: Valentina Ceban Paginate: Victor Motruc

Descrierca CIP a Camerel Rationale a Cârţií

Negru, Boris
Teoria generaia a dreptului şi statului: (curs universitarj / Boris Negru, Alina
Negru. - Ch.: Bans Offices, 2006. - 520 p. Bibliogr. En notele de subsol. ISBN
978-9975-928-90-8 800 ex. 340.12(075.8)

CZU 340.12(075.8) N42

© Boris Negru, Alina Negru
ISBN 978-9975-928-90-8 © Bons Offices, 2006

Casa editorial-poligraficâ „Bons Offices" bd. Gagarin 10, Chişinâu

tci.; sn o -8? 5 v to 2 7 ? 8 1 7 , e-m ail. b o iv siu n u eL m d
 Sumar generalizâtor

Capitolul I. Sistemul ştíinţei dreptului Locul teoriei generate a dreptului

şi statului în sistemul ştiinţei dreptului- i............. 13
Capitolul II. Baza metodologică a teoriei generate a dreptului şi statului 37
Capitolul III. Oríginea statului şi dreptului ............ 53
Capitolul IV. Caracteristica generală a statului. .___ 75
Capitolul V. Tipurile istorice de stat şi drept..........101
[Link] .,,----......................... . . . . . . 125
Capitolul VII. Aparatul (mecanismul) de stat .......- 153
Capitolul VIII. Consideraţii generale asupra dreptului 193
Capitolul IX. Scop, ideal şi funcţie in drept . . . . . .. 221
Capitolul [Link] dreptului............................235
Capitolul XI. Dreptul în sistemul normativ social__ 255
Capitolul XII, Norma juridică.................................267
CapítoluLXIII. Izvoarele dreptului...'......................291
Capitolul [Link] elaborării actelor normative juridice 341
Capitolul XV. Sistemul dreptului.............................375
Capitolul XVI. Realizarea dreptului........................399
Capitolul XVII. Interpretarea normelor juridice....421
Capitolul XVIII. Raportul juridic............................443
Capitolul XIX. Conştiinţa si cultura juridică.........457
Capitolul XX. Răspunderea juridică.......................465
Capitolul XXI. Legatitatea, ordinea legală, disciplina, democraţia 479
Capitolul XXII. Statul de drept...............................505
 Sumar
Cuvînt introductiv.......................................................9
Capitolul I
Sistemul ştiînţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului şi statuluí
în sistemul ştiinţei dreptului
1.1...........................................................................................................Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale 14
1.2..........................................................................................................Consideraţii privind sistemul ştiinţeior
sociaie ..................................................................16
1.3..........................................................................................................Ştiinţele juridice - componentă a ştiinţeior
sociaie....................................................................16
1.4..........................................................................................................Sistemul ştiinţeior juridice 18
1.5..........................................................................................................Teoria generală a dreptului şi statuluí 19
1.6...........................................................................Obiectul de studiu al teoriei generale a
dreptului şi statuluí ...............................................22
1.7......................................................................Funcţiile teoriei generale a dreptului şi
statuluí...............................................................,... 24
[Link] generală a dreptului şi statuiui in conexiune cu alte ştiinţe sociaie .... 27
[Link] generală a dreptului şi statuluí în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice.. 30

1.9.1.................................................................................................Ştiinţeie
juridice istorice31
1.9.2.................................................................................................Ştiinţele juridice de ramură 32
1.9.3.................................................................................................Ştiinţele juridice interramurale 33
1.9.4.................................................................................................Ştiinţele juridice auxiliare 33
1.10........................................................................Teoria generală a dreptului şi statuluí în
practica socială.......................................................34
CapitolulII
Baza metodologică a teoriei generale a dreptului şi statuluí
2.1...........................................................................Consideraţii generale 38
2.2.............................................Conceptul metodologíei juridice 40
2.3...........................................................................Metodele speciale ale cercetării juridice
40

2.3.1..................................................................................................Metoda
logică 41
2.3.2.....................................................................Metoda istorică 45
2.3.3....................................................................Metoda comparativă 47
2.3.4....................................................................Metoda sociologică 48
2.3.5...................................................................Metoda experímentului 49
2.3.6....................................................................Metodele cantitative 50
CapitolulIII
Originea statuluí şi dreptului
[Link] statuluí şi dreptului. însemnătatea studierii 54
[Link] apariţiei statuluí şi dreptului .................54
[Link] socială şi normele sociaie din societatea prestatală 55
[Link] apariţiei statuluí şi dreptului ............57
3.5...........................................................................Caracteristica unor concepţii privind
originea statului şi dreptului...................................60
Capitolul IV
Caracteristica generală a statului
4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui.......................76
4.2. Dimensiunile statului.........................................79
 4.2.1.............................................Teritoriul statului........'. 79
4.2.2..............................................................................................Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţioaală.
Grupul etnic.....................................................84
4.2.3..............................................................................................Autoritatea publică exclusivă sau suverană
(suveranitatei) ■ •..............................................88
4.3. Scopul, sarcinile şi íbncţiile statului.................96
4.3.1...............................................................................................Consideraţii generate 96
4.3.2...............................................................................................Scopul, sarcinile şi funcţiile statului
Republicii Moldova..........................................97
Capitolul V
Tipurile istorice de stat şî drept
5.1.......................................................................................................Necesítatea determinării tipurilor istorice de
stat şi drept ..........................................................'02
5.2.......................................................................................................Criterii de tipizare a statelor şi sistemelor de
drept.....................................................................105
5.3.......................................................................................................Statul şi dreptul în contextul civilizaţiei şi
culturii universale.................................................* 17
Capitolul VI Formele statului
6.1........................................................................................................Noţiunea şi laturile componente ale formei
de stat....................................................................126
6.2........................................................................................................Forma de guvemămînt '27
133
6.3........................................................................................................Structura de stat
6.3.1. Noţiunea şi formele structurii de stat......133
6.3.2 Subiectele federaţiei...............................138
6.3.3.............................................................................................Generalizări referitoare la federaţie 1^2
6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau
un pas spre dezmembrare?.........................144
6.4.........................................................................Asociaţiile de state şi ierarhiile de state 146
4<
6.4.1.............................................................................................Asociaţiiíe de state 1 >
i48
6.4.2.............................................................................................Ierarhiile de state
6.4.3.............................................................................................Alte categorii de state 149
6.5........................................Regimul politic........, 150
Capitolul VII
Aparatul (mecanismul) de stat .
[Link] aparatului (mecanismul) de stat........154
7.2. Structura aparatului de stat (Caracteristica generală
a elementelor sale constitutive) ........................156
7.2.1. Autorităţile publice................................156
7;2.2. Parlamentul Republicii Moldova............157
 7.2.3.............................................................................................Preşedintele Republicii Moldova 163
7.2.4.............................................................................................Guvemul Republicii Moldova 168
7.2.5.............................................................................................Adrninistraţia publică centrală de
specialitate ......................................................172
7.2.6.............................................................................................Administraţia publică locală 173
7. 2.7. Autoritatea judecătorească....................174
[Link] organizării şi funcţionării aparatului de stat 176
[Link] dintre autorităţilepublice de diferite niveluri 181
7.4.1. Relaţia Preşedinteíe ţării - autorităţile publice locale 185
7. 4.2. Relaţia Guvem - autorităţile publice locale 185
7.5.........................................................................Cetăţenii, societatea civilă şi administraţia
publică..................................................................187
7.5.1.............................................................................................Societatea civiiă şi administrafia publică187
7.5.2.............................................................................................Participarea cetăţenilor laprocesul decizional
al autorităţilor publice ... 188 [Link]ţa local! 189

^5&
 7.5.4. Rolul forţelor pohtice şi ONG-unlor în promovarea intereselor
cetăţenilor.. .....___.'.'.".'.........'.':..;.......... 190
Capitalul Vin
Consideraţii generate asupra dreptului
[Link] dreptului...........................................194
[Link]ţiunile dreptului ..................................... 202
[Link]ăţiîe dezvoltării istorice a dreptului. Constantele dreptului , .205
8.5. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului..............' ,'2Í4
CapitolulIX
Scop, ideal şi funcţie în drept
[Link] dreptului................................................222
[Link]ţiile dreptului ................................. ........224
[Link] în drept...........................................,'...'. 230
9.4 Finalităţile dreptului ...................:.................. 232
Capitolul X Principiile dreptului
10.1......................................................................................................Conceptul principiilor dreptului 236
10.2......................................................................................................Delimitare 238
10.3......................................................................................................Clasificarea principiilor dreptului 240
10.4 Scurtăprezentare analitică a principiilor generale ale dreptului 242
10.5......................................................................................................Prezentarea unor pnncipii specifice
diferitelor ramuri ale dreptului...............................251
10.6......................................................................................................Importanţa teoreticâ şi practică a principiilor
dreptului................................................................252
Capitolul XI
Dreprul în sistemul normativ social
11.1 Societatea şi reglementarea normativă a relaţiilor sociale 256
11.2. Normele sociale, clasificarea şi trăsăturile lor 258
11.3 Corelaţia normelor juridice cu alte categorii de norme sociale 261
Capitolul XII Norma juridică
12.1......................................................................................................Noţiuneaşi trăsăturile esenţiale ale normei
juridice.................................................................. 268
12.2......................................................................................................Structura normei juridice 273
12.3 Normajuridică şi articolul actului normativ. Modalităţi de exprimare
a elementelor normelor juridice în articolele actului normativ 282
12.4.......................................................................Clasificarea normelor juridice 286
12.4.1._______________Ramura de drept.................. 286
12.4.2............................................................................................Forţa juridică 286
12.4.3...........................................................................................Structura tehnico-legislativă sau modul de
 redactare..........................................................287
12.4.4...................................................................Caracterul conduitei prescrise - 287
12.4.5...........................................................................................Gradul şi intensitatea incidenţei 288
12.4.6...........................................................................................Sfera de aplicare 288
12.4.7...........................................................................................Criteriul sociologico-juridic 289
12.4.8...........................................................................................Alte criterii de clasificare a normelor
juridice ...........................................................289
Capitolul XIII Izvoarele dreptuluii
[Link]ţiuneade izvorde drept.............................292
 13.2,......................................................................Caraeteristica izvoarelor formale ale
dreptului................................................................296
13.2.1...........................................Obiceiul juridic (cutuma) ; 296
13.2.2,----------------------------------------------Precedentuljudiciarşipracticajudiciară 300
13.2.3,...................................................Doctrina (ştiinţa juridică) '. • 302
13.2.4....................................Contractul normativ ■;.-.' 305
13.2.5,...............................Actul normatív-juridic '.'.:. 306
13.2.6...............................................................Alte izvoare ale dreptului 319
13.3.....................................................................Acţiunea legii în tímp, spaţiu şi asupra
persoanelor.........................................................'.. 320
13.3.1...........................................................................................Acţiunea legii în timp 320
13.3.2...........................................................................................Acţiunea legii în spaţiu 332
13.3.3...........................................................................................Acţiunea legii asupra persoanelor 334
CapkolulXIV
Tehuica elaborării actelor normative juridice
14.1......................................................................................................Tehnica juridică şi tehnica legislativă 342
14.2......................................................................................................Modalităţi, scopuri şi utilităţi ale tehnicii
juridice..................................................................346
14.3......................................................................................................Reguli şi principii ale legiferării 352
14.4......................................................................................................Etapele procesului legiferării 353
14.5......................................................................................................Părţile constitutive ale legii 361
14.6......................................................................................................Elementele de structură ale actuluí normativ
364
14.7......................................................................................................Evenimente legislative 364
14.8......................................................................................................Limbaj şi stil în elaborarea acteîor
normative..............................................................366
14.9......................................................................................................Sistematizarea şi perfecţionarea legislaţiei
371
CapitolulXV Sistemul dreptului
15.1...............................................................................................Conceptul şi caraeteristica sistemului
. 376
15.2......................................................................................................Conceptulsistemului de drept 378
15.3......................................................................................................Componentele sistemului de drept 381
15.4......................................................................................................Diviziunile generale ale dreptului 383
15.5......................................................................................................Scurtă caracteristică a unor ramuri de drept
în Republica Moldova ..........................................390
15.6......................................................................................................Drept comparat şi man sisteme
contemporane de drept .........................................392
CapitoMXVJ Realizarea dreptului
 16.1......................................................................................................Conceptul şi însemnătatea realizarii
dreptului................................................................400
16.2......................................................................................................Formele realizarii dreptului 401
16.3......................................................................................................Aplicarea ca forma specială de realizare a
dreptului ...............................................................405
16.4......................................................................................................Ideologia (principiile) aplicării dreptului
409
16.5......................................................................................................Actele de aplicare a dreptului 410
16.6. Lacunele în drept. Completarea lacunelor. Aplicarea analogiei.
Analogia legii şi analogia dreptului..................414
CapitolulXVII
Interpretarea normelor juridice
17.1......................................................................................................Conceptul interpretării normelor juridice
422
17.2........................................................Principiile interpretării : 426
17.3......................................................................................................Obiectul interpretării 428
17.4......................................................................................................Formele (felurile) interpretării dreptului
430
 17.5......................................................................................................Metodele interpretării 434
17.6......................................................................................................Rezultatele interpretării 439
17.7......................................................................................................Litera şí spiritul legii. Abuzul de drept.
Frauda la lege .......................................................440
CapicolulXVUI Raportul juridic
18.1......................................................................................................Conceptul raportului juridic 444
18.2......................................................................................................Premisele raportului juridic 446
18.3......................................................................................................Structura (elementele) raportului juridic
449

18.3.1...........................................................................................Subiectele
raportului juridic 449
18.3.2...................................................................Confinutul raportului juridic ; 453
18.3.3.0biectul raportului juridic.....................454
Capitolul XIX
Conştiinţa si cultura juridică
19.1......................................................................................................Conceptul şi trăsăturile esenţiale ale
conştiinţei juridice.................................................458
19.2......................................................................................................Interacţiunea conştiinţei juridice şi
dreptului................................................................461
19.3......................................................................................................Educarea culturii juridice 462

Capitolul XX Răspunderea juridică

20.1 .Conceptul răspunderii juridice .....................466
20.2.......................................................................................................Condiţiile răspunderii juridice 470
20.3.......................................................................................................împrejurările care exclud răspunderea
juridică..................................................................472
20.4.......................................................................................................Formele răspunderii juridice. Subiecţii
răspunderii juridice...............................................475
Capitolul XXI
Legalitatea, ordinea iegală, disciplina, democraţia
21.1.......................................................................................................Conceptul legalităfii, principiile şi trăsăturile
ei 480
21.2.......................................................................................................Ordinea legală 483
21.3.......................................................................................................Disciplina socială 485
21.4.......................................................................................................Democraţia 486

21.4.1............................................................................................Legislapla constituţională şi drepturile

oraului..............................................................487
21.4.2. Prevederile Constituţiei Republicii Moldova privind relaţia
diatee teglemetitările Internationale şi cele interne din domeniile
 drepturilor omului...................................489
21.4.3...........................................................................................Inviolabilităţi .492
21.4.4. Drepturile economice, sociale şi culturale în Republica Moldova. . 494
21.4.5............................................................................................Drepturile exclusiv politice 496
21.4.6............................................................................................Drepturile şi libertăţile socíal-politice 498
21.4.7............................................................................................Drepturile-garan|ii. 501
21.4.8. Rolul Puterii Judecătoreşti în realizarea drepturilor omului
în Republica Moldova..............................501
Capitolul XXII Statul de drept
22.1...........................................................................................Conceptul destatde drept , 506
22.2.......................................................................................................Premisele şi exigenfele statului de drept
508
22.3.......................................................................................................Problemele constituirii statului de drept în
Republica Moldova................................................512
Bibliografie selectivă.................................................517

-#8 1-
 uSă nu ne-nşelăm asupra tnţelesului neatirnârii noastre.
Există într-adevăr un soide libertate coruptă, a cărei
tntrebuinţare e comună oamenilorşi animahlor şi care consistă
în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei
autorităţi, ea urăşte fără răhdare toate regulile; cu ea devenim
inferiori nouă înşine, ea e duşmană „adevărului şi păcii"
Dwnnezeu însuşi a găsit de cwiinţâ de-a se ridica contra ei. Dar
există o libertate tivilă şi morală care află tărie în unireşi a cărei
protejare e misiwneaputerii;e lihertatea ăe-q face fără teamă
tot ce e drept şi bun. Această sfíntă libertatetrebuie s-o apărăm
contra tuturor întîmpídriíor şi să expunem, de e necesar, viaţa
noastră pentru ea".
Winthrop

Cuvînt introductiv
Prezenta lucrare a fost concepută ca o introducere în studiul dreptului şi statului. Oportunitatea
scrierii ei este condiţionată de următoarele argu-mente.
în primul rînd, Republica Moldova a apărut pe harta lumii în urma falimentului dictaturíi
Gomuniste şi a dezintegrării Imperiului Sovietic. Ca urmare, sîntem un popor ce nu are experienţă
de liberă afirmare politică, economică şi socială. Dar apariţia unui stat independent presupune noi
raporturi sociale şi noi principii de coeziune socială care urmează a fi formate. Cu atît mai mult că pe
parcursul a zeci de ani a predominat falsul şi minciuna, recunoaşterea unui singur model de gîndire
şi comportament, a unei singure ideologii. Lucrarea data constituie o modestă încercare de a
prezenta noi víziuni a unor fenomene juridice..
în al doilea rînd, proclamarea independenţei pentru Republica Moldova înseamnă şi un efort în
vederea renaşterii anumitor tradiţii şi stabilirii unei noi strucruri politice. Un pas decisiv spre
democratizare îl constituie adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, constituirea propriului sistem
Iegislativ care defineşte atributele statului nostru:, Jlepublica Moldova este un stat de drept
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi liber-tăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate" (alin. (1) al art,
1).

■i9i-
Boris Negru, Alina Negru

însă adoptarea unei Constituţii nu înseamnă, prin ea însăşi, regăsirea imediată în viaţa ţării
a structurilor şi instituţiilor pe care legea supremă le consacră. Pentru a deveni eficientă şi
viabilă, Constituţia, legile în ansamblu, trebuíe aplicate, realizate în practică. Edificarea
statului de drept în Republica Moldova constituie o acţiune de perspectivă a întregii societăţi,
inclusiv şi a potenţialului ei inţelectual.
Apariţia lucrării e condiţionată şi de faptul că la facultăţile de drept ale Universităţilor şi
Colegiilor, precum şi la alte facultăţi de profil se studiază dreptul şi, conform programelor de
învăţămînt, sînt prevăzute cursuri de bază şi speciale la „Teoria generală a dreptului şi
statului". Deşi în ultimul timp au apărut diverse lucrări în problema data, totuşi, mai există
anumi-te goluri, lacune informaţionale şi ştiinţifice. Aceasta, poate, şi determină faptul că nu
ne-am deprins a spune cuvîntul potrivit la locul potrivit. In această ordine de idei, amintim o
poveste, la care face referinţă maf'ele nostru poet şi publicist Mihai Eminescu: „Un episcop,
cercetîndu-şi epar-hia, ajunge şi la un sat sărac, care 1-a primit fâră sunet de clopote.
Episcopul se cam supără pe acesta şi-i zice preotului:
• Bine părinte, se poate să mă primiţi aşa fără a trage clopotul?
• Prea sfinţite stăpîne, răspunde bietul preot, sînt o mie ş-o sută de cuvinte pentru a mă
dezvinovăţi.
• Din mia şi suta ceea de cuvinte n-ai putea să-mi spui şi mie cîteva?
• Mai întîi de toate, Prea síinţite, biserica noastră nici n-are clopot.
Acest singur cuvînt, din o mie ş-o sută era de ajuns..."
„Teoria generală a dreptului şi statului" este un curs de lecţii ce s-a născut şi din dorinţa de
a pune la îndemîna celor ce se pregătesc să devină jurişti, ca şi celor care sînt deja, un
ansamblu sistematizat de cunoştinţe ce vizează fundamentele profesiunii lor. Căci fără
fundamentele sale teoreti-ce dreptul s-ar reduce la aspectele sale tehnice şi, ca urmare, ar fi
greu de înţeles, de asimilat şi chiar de practicat.
în acest curs vor fi multe referiri care integrează într-o oarecare rriă-sură, informaţiile,
conceptele juridice disciplinare, interdisciplinare,'ex-peri enţa fundamentală a dreptului
pozitiv întruchipată în normele juridice. Totodată, pe cît e posibil, am evitat polemica, dînd
posibilitate cititorilor să-şi contureze propriile viziuni generalizatoare asupra dreptului, lumii
normelor juridice, realităţii juridice a societăţii contemporane. Studenţii vor fi încurajaţi să
exprime orice părere, fie ea personală sau însuşită. Ei vor avea însă obligaţia de a argumenta
punctul de vedere pe care îl susţin. Este de la sine înţeles că argumentele lor trebuie să ţină de
domeniul drep-
 Teoria generală a dreptului şi statului

tului şi logicii juridice şi-i va obişnui pe viitoriL specialist cu specificul gîndirii şi practicii
juridice: descoperirea prin soluţionarea controversa-tă a problemelor. Prin aportul nostru
modest, vis-a-vis de aportul multor altor autori, vom contribui la pregătirea juriştilor care se
vor ridica mai presus de strîmtele vederi şi vor judecâ faptele şi oamenii impartial şi in-
dependent. Aici am considera potrivite spusele lui Mihai Eminescu, la 2 noiembrie 1879, care
sînt actuale şi azi: „E mica ţărişoara noastră, îi sînt strîmte hotarele, greutăţile vremurilor au
ştirbit-o; dar această ţară mica şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a
oricărui suflet românesc; într-însa găsim toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una oricît
de întinsă.
Athena era un petec de pămînt şi totuşi numai din comorile ei şi-a luat împărăţia lui
Alexandru podoabele măririi.
S-o facem mare pe ţărişoara noastră prin roadele muncii noastre şi prin mărimea
vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lucrare şi dacă nu
putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci (e) bine să ştim că nu mai sînt copitele
sălbaticilor cete de vrăjmaşi can strivesc sămînţa abia încolţită, ci hula, vrajba şi ura ce ne-o
facem noi înşine".
Este de datoria noastră de a preveni cititorul asupra faptului că această lucrare abordează
problemele subiectiv şi poate chiar cu unele lacune. Vom fi recunoscători tuturor celor care
prin sugestiile şi obiecţiile lor vor contribui la îmbunătăţirea substanţială a calităţii viitoarei
ediţii a cursului.
Ţinem să mulţumim editurii, membrilor catedrei Teoria şi Istoria Dreptului, tuturor celor
ce activează la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, care prin ajutorul lor
generos au contribuit la apariţia acestui curs.
Şi - nu în ultimul rind - datorăm recunoştinţă soţiei şi mamei, care ne-a ajutat pe parcursul
întregii noastre activităţi.
Autorii

-ă 11 &
 Sistemul ştiinţei dreptului. Locul teoriei generale a dreptului şi
statului in sistemul ştiinţei dreptului

Obiective:
Conceptul ştiinţei dreptului.
Clasificarea ştiinţelor.
Ştiinţele juridice - parte integrantă a ştiinţelor sociale.
Locul teoriei generale a dreptului şi statului in sistemul ştiinţelor sociale şi in sistemul
ştiinţelor juridice.
Obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului.
Teoria generală a dreptului şi statului in conexiune cu celelalte
ştiinţe juridice.
Funcţiile teoriei generale a dreptului şi statului.
Teoria şi practica socială.
 1.1. Ştiinţa dreptului. Noţiuni generale
Lumea în care trăim nu poate fi numită simplă şi înţeleasă. Chiar şi domeniul lucrurilor de
toate zílele cu care omul are de-a face în viaţa sa cotidiană nu se deosebeşte prin simplitate.
Dar cele mai complexe maşini, navele cosmic, liniile automate de producţie! Doar cu un secol
în urmă nici cea mai bogată fantezie n-ar fi putut să şi le închipuie. Astăzi, însă, ele au devenit
un produs al cercetărirşi munch' umarie. Pentru ca omul să se poată orienta în tezaurul de
obiecte create de el, în cpmplexul fenomenelor din natură şi societate, el trebuie să studieze
eel puţin bazele ştiinţei.
/In forma cea mai generală,gţiinţa poate fi definită ca o activitate care are drept scop
cunoaşterea naturii şi a societăţiiJ
', Una dintre particuiarităţile ştiinţei constă in aceea că ea adună, siste-matizează şi
analizează faptele referitoare la un domeniu sau altul al rea-lităţii; În procesul dezvoltării
istorice fiecare ştiinţă elaborează un sistem întreg de metode speciale de cercetare: observarea,
colectarea de informaţii, organizarea de experimente etc.
Dar sarcina cercetării ştiinţifice nu se limitează numai la colectarea, descrierea şi
sistematizarea faptelor. Principalul scop al ştiinţei constă în descoperirea legilor care domină
în natură şi societaţellar aceasta nu este posibil fără sistematizarea faptelor acumulate, fără
gindire teoretică. De aceea ştiinţa presupune de asemenea elaborarea teoriilor în care-şi găsesc
explicare un domeniu sau altul al realităţii.
Ca forma a conştiinţei sociale, ştiinţa reprezintă „un sistem de cunoştinţe despre natură,
societate şi gîndire, cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi exprimate în concepte,
categorii, principii şi noţiuni.1
f Ea trebuie înţeleasă, în acelaşi timp, ca institufie, ca metodă, ca factor necesar pentru
dezvoltarea producţiei, ca izvor de idei:?'
• ca instituţie, ştiinţa poate fi tratată ca o organizaţie de oameni care îndeplinesc anumite
sarcini în societate;
• ca metodă ştiinţa constiruie un ansamblu de procedee şi mijloace cu ajutorul cărora se
ajunge la dezvăluirea unor aspecte şi legitaţi noi ale lumii înconjurătoare.

' Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, pag. 5. 1 John
Bernal, Ştiinţa în isloria societăţii, Buciireşti, 1964, pag. 28.
 Teoria generală a dreptului şi statuloi

• ca factor necesar pentru dezvoltarea producţiei, deoarece astăzi ni-meni nu se mai poate
îndoi de impprtanţa şi rolul ştiinţei în dezvoltarea producţiei;
• ca izvor de idei generate şi de principii, deoarece o ştiinţă e de ne-conceput fără ele, "ea
însăşi fiind exponentul acestoraT?
Ştiinţa, de asemenea, mai este şi un fenomen social luat aparte, dat fiind faptul că ştiinţa
apare ca un sistem ce se dezvoltă în continuu, fiind
astfel un su£Ojt ajjirogţesouulsocial --..
Príncipalele trăsături ale unei ştiinţe sînt:
a) veridicitatea, adică să redea în enunţuri adevărate ceea ce descoperă în domeniul ei de
cercetare;
b) raţionalitatea, adică enunţurile să fie corecte sub aspect logic;
c) veríficabilitatea, adică enunţurile ei să fie conforme în valoarea lor generală de adevăr,
prin metode de verificare riguroasă, referitoare la domeniul de referinţă;
d) perfectibilitatea, adică disponibilitatea de a integra noile descope-riri în sistemul său
explicativ
Condiţiile ca un ansamblu de cunoştinţe să fie numit ştiinţă sînt:
a) să aibă delimitat un domeniu propriu de cercetare conceptuală, domeniu numit şi obiect
de studiu;
b) să posede un limbaj propriu, bine definit;
c) să se bazezepe un sistem propriu de principii, legi, noţiuni şi categorii;
d) să utilizeze metode şi tehnici adecvate de cercetare;
e) să cuprindă, ipoteze şi teorii, competitive pentru explicarea diferi-telor aspecte ale
domeniului cercetat;
f) să permită predicţii
Toate ştiinţele pot fi împărţite în trei grupuri mari:
ştiinţe despre natură (naturale),
ştiinţe despre societate (sociale),
ştiinţe despre gîndire.
Potrivit datelor UNESCO, în anul 1987, existau peste 1150 de ştiinţe actuale, structurate în:
• ştiinţe fundamentale;
• ştiinţe particulare;
• ştiinţe tehnico-aplicative.
Mai amintim şi o altă clasificare a ştiinţelor:
1
Gheorghe C. Mibai, Radu I. Motica, Fundamencele dreptului. Teoria şifilosqfh dreptului,
Bucureşti, 1997, pag. 2.
2
Idem.
4 15^
B oris N eg ru , A lin a N egru

• sistemul ştiinţelor despre existenţă (din care fac parte ştiinţele [Link]-umane, ştiinţe
despre gîndire);
• sistemul ştiinţelor acţiunii (formată din ştiinţe organizaţionale, teh-nice şi instructiv
educaţionale).1

1.2. Consideraţii privind sistemul ştiinţelor sociale

Din punctul de vedere al ştiinţelor juridice, un interes deosebit pre-zintă ştiinţele sociale j!
Obiect al ştiinţelor sociale servesc diferite fenomene sociale, laturi ale vieţii societăţii, precum şi
legile dezvoltării lor
(Tn viziunea profesorului Nicolae Popa, sistemul ştiinţelor sociale poate fi divizat în patru
categorii:
1. Ştiinţele de tip mnemotetic (economia politică, psihologia, socio-logia, demografia,
lingvistica etc.) au ca obiect activităţile umane ale căror legi şi relaţii funcţionale le stabilesc.
2. Ştiinţele istorice îşi propun drept scop reconstituirea şi interpreta-rea trecutului.
3;Ştiinţele juridice studiază statul, dreptul, precum şi aspectele normative ale activităţii
umane.
4. Cercetarea epistemologică a ştiinţei, ca disciplină lilosofică socio-umană,
abordeazăactivitateacognitivăcaoactivitateumanăesenţială^y
Profesorul Dumitru Mazilu consideră că ştiinţele sociale alcătuiesc un sistem, în care sînt
grupate: ştiinţele care utilizează observaţia, expe-rimentul, statistica (ştiinţele politice, economice,
sociologies, demografi-ce, lingvistice); ştiinţele istorice (naţionale şi universale), care îşi propun
reconstituirea şi interpretarea trecutuLui; ştiinţele care studiază aspectele normative ale vieţii
sociale şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. La aceste trei man categorii de ştiinţe se adaugă
epistemologia, care abordează activitatea cognitivă.3

1.3. Ştiinţele juridice - componentă a ştiinţelor sociale

Avînd drept obiect de cercetare realitatea juridică - parte a realităţii sociale - ştiinţa dreptului
este o ştiinţă social-umană, o. ştiinţă despre societate.
' Cannen Popa, Teoria generală a dreptului, Buoureşti, 2001, pag. 12.
2
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 6.
3
Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucufeşti, 2000, pag. 6.
-a 16 #-
 Teoria generaiă a dreptului şi statului
Bineînţeles,nu numai dreptul ca ştiinţă se ocupă de studierea realităţii juridice a societăţii,
ci şi o serie de ştiinţe sociale, cum ar fi istoria, politologia, sociologia, etica etc. Ştiinţele
enumerate, de asemenea, într-o forma sau alta, cercetează statul, dreptul, modalităţile de
implicare şi determinate a comportamentului uman.'
între toate acestea, însă ştiinţa dreptului este cea care se ocupă de cercetarea aspectelor
fundamentale ale realităţii juridice. Astfel, ea "„studiază legile existenţei şi dezvoltării statului
şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor concret-istorice, corelaţia cu celelalte
componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice influenţează
societatea şi suportă, la rîndul lor, inliuenţa socială.
Poziţia specifică a ştiinţei dreptului rezultă din împrejurarea că dreptul, normele sale
intervin în toate domeniile vieţii sociale, politice, economice, spirituale etc. Din aceste
considerente, probabil, Constantin Stere menţio-na: „Nu cred că există vreo altă ramură de
cunoştinţe omeneşti în care „cei chemaţi" să o cultive să fie atît de mulţi, ca în ştiinţa dreptului.
Teoreticienii, scriitorii de tratate voluminoase şi avocaţii practicieni, profesorii universi-tari şí
oamenii de afaceri, judecătorii şi politicienii, filosofii şi legislatorii - toţi sînt, sau trebuie să
fie, competenţi în materia dreptului".2
Ca urmare, ştiinţa dreptului apare ca o ştiinţă ce interacţionează cu alte ştiinţe sociale, avînd
în acelaşi timp un obiect specific de studiu. Specificul dreptului ca ştiinţă constă în
următoarele:
a) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă critică. Ea adoptă o atitudine critică faţăde propriul obiect
de studiu, niciodată nu iau adevăr ca a tare(pe lîngă bine caută răul, neajuns caută
ajuns…), progresul şi perfecţiunea, ci şi nedreptatea, regresul şi imperfecţiunea.
b) Ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Sistemele juridice sînt foarte variate.
Fiecare aparţine unei anumite ţări, fiind circumuscris într-un anumit cadru teritorial. In
această ordine de idei, Mircea Djuvara menţiona: „Dispoziţiile juridice investesc într-un
mod exact realitatea socială căreia se aplică; cum nu pot însă să existe două societăţi
identice, nu poate să existe o normă juridică, care să fie aceeaşi în mod necesar la toate
societăţile. Oamenii între ei se deosebesc aşa de mult, încît recunoaştem pe fiecare în
indi-vidualitatea lui numai după trăsăturile feţei. Dar încă 6 societate,
' Nicolae Popa, Opera citată, pag. 7.
2
Constantin Stere, Evolufia individualităjii şi nofiunea depersoană în drept, Scrieri în cinci
volume, Cartea a V-g, Chişinău, 1991, pag. 266.
1
Sofia Popescu, Teoria generaiă a dreptului. Bucureţti, 2000, pag. 16.
-#17f^
Boris Negru, Alina Negru

care este un complex cu mult mai mare de elemente deeît un singur individ, cum va
putea â identieă cu o altă societate?"1
c) Dreptul este indisolubil legat de istorie, Realitatea juridică este una istorică. Nu există
drept absolut, neafectat de circumstanţe, rapt de nivelul de dezvoltarea istorică a
societăţii, de etapa istorică la care această societate se atribuie. Astfel, dreptul se află
într-un flux continuu, se dezvoltă permanent, fapt ce impune ca şi ştiinţa dreptului să fie
legată de istorie. De aceea o justă înţelegere a drep-tului de către ştíinţâ trebuie să
presupună recursul la istorie.
d) Ştiinţa dreptului este o ştiinţă umanistă, Adresîndu-se conduitei umane, dreptul
consideră omul ca fiind zona centrală de interes a sferei sale de aeţiune. Aceasta
determină faptul ca ştiinţa juridică să fie o ştiinţă despre comportamentul omului în
societate.
e) Dreptul este a ştiinţă practică. Ştiinţa dreptului nu urmăreşte numai cunoaşterea în sine,
fără să se preocupe de aplicarea practică a rezulta-telor cunoaşterii. O ştiinţă juridică pură ar
fi lipsită de sens. Dedueţiile ştiinţei au valoare, dacă sînt orientate spre aplicarea lor
practicăTl

1.4. Sistemul ştiinţelor juridice

Complexitatea realităţii juridice, ca element al realităţii sociale, obligă la cercetări în
diverse domenii care, într-o forma sau alta, scot în evidenţă realitatea juridică. În dependenţă
de sfera şi modul de cercetare a problemelor realităţii juridice a societăţii pot fi distinse cîteva
categorii (grape) de ştiinţe juridice.
Profesorul Nicolae Popa consideră că sistemul ştiinţei dreptului este alcătuit din
următoarele părţi:
• Teoria generală a dreptului;
• Ştiinţele juridice de ramură;
• Ştiinţele juridice istorice; _
• Ştiinţele ajutătoare (participative).
|Jn viziunea profesoarei Sofia Popescu, ştiinţele juridice se impart în următoarele:
a) o disciplihă de sinteză, care studiază dreptul în ansamblu (teoria generală a
dreptului);
b) disciplined juridice istorice;
1
Miicea Djuvara, Enciclopedia juridică. Drept relational. Izvoare de drept pozitiv, Bucureşti,
1995, pag. 7.
2
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 5-6.
-â 18 t-
 T eorla generală a dreptului şi statulu

c)disciplined juridice de ramuţă^şau speciale;

d) disciplined juridice auxiliare.'\ Referindu-se la clasificarea ştiinţelbr juridice, profesorul
Gheorghe
Avornic scoate în evidenţă asemenea ştiinţe cum ar fi:
a) ştiinţe juridice istorico-teoretice;
b)ştiinţe juridice de ramură;
2
c) ştiinţe juridice auxiliare.
în ceea ce ne priveşte, considerăm oportună clasificarea ştiinţelor juridice în următoarele
caţegorii:
1. Teoria generală a dreptului şi statului ca o ştiinţă juridică de sinteză;
2. Ştiinţele juridice istorice, care studiază dreptul, statul, concepţiile juridice în evoluţia lor
istorică concretă (istoria doctrinelor politice şi juridice, istoria universală a statului şi
dreptului, istoria dreptului românesc etc.);
3. Ştiinţe juridice de ramură (dreptul constitutional, dreptul adminis-trativ, dreptul
financiar, dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptul familial, dreptul funciar
etc.);
4. Ştiinţe juridice interramurale (dreptul economic, dreptul ecologic etc.);(folosesc
cunoştinţele între 2 ramuri)
5. Ştiinţe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, staţistica judiciară, medicina
legală etc.).
6. Un loc deosebit în siştemul ştiinţelor juridice revine ştiinţei dreptului international. 7

1.5. Teoria generală a dreptului şi statului

în cadrul primei grupe de ştiinţe juridice se înscrie teoria generală a dreptului şi statului ca
disciplină de sinteză.
în planurile de învăţămînt numele disciplinei pe care o tratăm e diferit.
Ea se studiază de multe ori sub numele de „Introducere în drept".
în multe ţări teoria s-a stabilit la facultăţile de drept sub numele ofîcial de .JEnciclopedie
juridică". Sub această denumire materia juridică respec-tivă a apărut în a doua jumătate a
secolului XIX, păstrîndu-şi denumirea şi în prima jumătate a secolului XX.
Adepţi consecvenţi ai enciclopediei juridice au fost renumiţii savanţi români Mircea
Djuvara şi Alexandru Văllimărescu. în „Tratat de enci-
1
Sofia Popescu, Opera citală, pag. 19.
2
G heorghe A vom ic,
Teoria generală a dreptului,
Chişinău, 2004, pag. 36.

■m 19 &
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

clopedia dreptului", ce cuprinde prima parte a cursului de Enciclopedia dreptului, predat la

facultatea de drept din Bucureşti în anii 1932-1942, Alexandru Văllimărescu menţiona:
„Dreptul are ca scop stabilireâ unor norme de purtare ale oamenilor în societate. Or, pentru
elaborarea acestor norme trebuie îndeplinită o întreită opera:
II. O opera ştiinţifică, prin care să se studieze, după metodele şti-inţifke, diferiţii factori
care determină producerea fenomenului juridic, care construiesc substratul social al
dreptului, factori de ordin social propriu-zis, economic, politic, psihologic, biologic sau
moral în timp şi spaţiu;
2. O opera metafizică, prin care raţiunea omenească caută principii-le superioare care
trebuie să domine orice organism social;
3. O opera tehnică, graţie căreia materialul ştiinţifico-filosofic, să fie tradus în reguli
adecvate scopului urmărit. /
Enciclopedia dreptului va studia dreptul sufe aceste trei aspecte ale lui, în principiul lor şi
în acelaşi timp în integrarea lor în diferite instituţii, în timp şi spaţiu. De unde şi unitatea ei
faţă de celelalte ramuri ale dreptului care nu studiază dreptul decît în ceea ce are specific
ramura studiată".1
Părintele conceptului de „permanenţe juridice", Edmond Picard, folo-seşte denumirea de
„drept pur".
în Anglia, elementele acestei materii se găsesc desemnate sub numele de .jurisprudence" şi
cîte odată sub numele de .jurisprudenţă generală".
La etapa actuală, tot mai frecvent disciplina data e intitulată „Teoria generală a dreptului".
în ceea ce ne priveşţe, pprnind de la legătura indisplubilă a statului şi dreptului,
considerăm oportună denumirea de „Teorie generaíă a dreptului şi a statului". în orice caz,
dreptul e de neconceput fără stat, exact aşa cum şi statul fără drept nu poate exista. Altfel
spus, „în timp ce dreptul furni-zează regulile generale şi obligatorii potrivit cărora deci
organele statului acţionează, statul asígură obligativitatea normelor juridice, traducerea lor în
viaţă cu ajutorul forţei de coerciţiune, ori de cîte ori asemenea reguli nu sînt respectate de
buna voie".2
Revenind la teoria generală a dreptului şi statului, menţionăm faptul că în literature juridică
problema caractemlui ei ca ştiinţă nueste soluţionată univoc. Am remarca patru opinii esentiale
în ceea ce priveşte caracterul teoriei ca ştiinţă. Teoria generală a dreptului şi statului se
caracterizează ca o ştiinţă:
1
Alexandru Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 28-29.
2
Ion Dogaru, Elemente deteorie generalăa dreptului, Craiova, 1994, pag:96..
^a 2o e^
 Teoria generală a dreptului şi statului

1. Filozofică
2. Politică
3. Politico-juridică
4. Juridică
Conceptul conform căruia teoria constituie o ştiinţă pur filozoflcă (părtaşi ai acestui
concep sînt autorii ruşi A. Şebanov, S- Alexeev) pare a fi lipsit de temei. O asemenea
abordare a problemei nu se încadrează în obiectul de studiu al filosofiei ca o şţiinţă despre
legile cele mai generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi cunoaşterii. Ştiinţa despre însuşirile
cele mai generale şi esenţiale ale realităţii şi "gitidirii omeneşti se manifestă în filosofie sub
forma unui şistem de noţiuni generale care poartă denumirea de categorii fîlosofice.
Asemenea categorii sînt: „existenfa", „materia", „conştiinţa", „mişcarea", „spaţiul",
„timpul", „calitatea", „esenţa", „fenomenul" etc.
Deşi teoria generală a dreptului şi statului e q ştiinţă generală şi abs-tractă, ea nu se ridică
la nivelul de teoretizare a filosofiei, limitîndu-se doar la cercetarea şi formularea legilor care
generează doar fenomenele juridice.
Întărirea legăturii teoriei generale a dreptului şi statului cu filosofia cere de la jurişti nu o
proclamare formală a teoriei ca o ştiinţă filosofică, ci o apreciere a rolului şi importanţei
postulatelor şi principiilor fîlosofice pentru dezvoltarea teoriei generale a drepurlui şi statului.
Pare a nu fi acceptabil nici conceptul conform căruia teoria generală a dreptului şi statului
e o. ştiinţă politică.1
O asemenea afirmaţie e făcută în baza faptului că statul e, în primul rind, un fenomen
politic. Un fenomen politic, e şi drepţul. Acest lucru nu poate fi contestat. Statul, dreptul într-
adevăr constituie fenomene politice. Mai mult ca atît. Dreptul e expresia concentrată a
politicii. Dar nu e mai puţin adevărat şi faptul că atît statul cît şi dreptul au şi un caracter
juridic. Din aceste considerenţe teoria generală a dreptului şi statului pare a fi o ştiinţă
politico-juridică.2 Spre deosebire de celejalte ştiinţe politice, teoria generală a dreptului şi
statului studiază nu numai fenomenele politice (stat, puterea de stat, democraţia etc.), ci şi
juridice (normă juridică, raport juridic, răspundere juridică ftetc.).' "~f

1
F. OcTpoyMOB, Teopux. aocydapcmsa u npăea mx na/iumuHecKax Hayxa, -
„ CoeemcKoe eocydapcmeo u npaeo", 1968, nr. 2.
1
A. /JeHHCOB, Haţomopue tonpoct* npeăMema MapKcucmcKO-neHUHcxou meopuu
zocydapcmea u npaea, 1972.
Boris Negru, Alina Negru

Cele expuse nu ne permit să fim de acord cu conceptul conform căruia teoria generală a
dreptului şi statului e o ştiinţă pur juridică.1 Politicul şi juridicul sînt strîns legate între ele şi
nu pot fi concepute ca nişte categorii izolate. Aşa, de exemplu, realizarea puterii de stat
(politicul) impune anumite forme organizatorice. Realizarea puterii de stat se face prin
intermediul instituţiilor politico-juridice.

1.6. Obiectul de studiu al teoriei generate a dreptului şi statului

Ca şi orice altă ştiinţă, teoria generală a dreptului şi statului îşi are obiectul său propriu de
studiu. Obiectul de studiu e chemat să dea răspuns la întrebarea, ce studiază ştiinţa data, care
sînt domeniile ei de investigaţie.
Determinarea obiectului de studiu e extrem de importantă./Obiectul de studiu permite, în
primul rînd, să caracterizăm conţinutul ştiinţei dateí Pe de altă parte, obiectul de studiu scoate
în evidenţă deosebirea teoriei de alte ştiinţe care de asemenea studiază statul şi dreptulí
Problemele menţionate, evident, nu pot fi dezvăluite într-un singur paragraf şi totuşi, e
cazul, fie şi în eel mai general mod, să determinăm obiectul de studiu al teoriei generale a
dreptului şi statului.
I Teoria generală a dreptului, fiind o dísciplină de orientare, care are drept scop să
determine ce este dreptul, ce este statul, este totodată un studiu de ansamblu în această ordine
de idei avea perfectă dreptate ilustrul savant român Mircea Djuvara care spunea: „Cînd citim
o carte căutăm întîi tabla de materii spre a vedea ce cuprinde. Cînd, călătorind, intrăm într-un
oraş, căutăm un plan, un ghid care să ne lămurească asupra ansamblului, înainte de cercetarea
amănuntelor.
Un asemenea ansamblu nu este deloc similar cu amănuntele şi aceasta e caracteristic
pentru enciclopedia dreptului. îndeosebi, obiectul ei nu se confundă cu obiectul celorlalte
discipline juridice.
O pădure este compusă din arbori, arborii au braţe, crengi şi frunze. Putem stadia pâdurea,
stodiind fiecare gen de frunză în parte; dar nu am studiat prin aceasta pădurea, am studiat
arborii din pădure.
Pădurea are un ansamblu, ca atare o anumită situaţie geografică, un anumit aspect şi
culoare, un anumit rol din punct de vedere meteorologic
' n. Hefl6aîíJio, Beedenue e o6uţyK> meopum aocydapemea u npaea (npeâjuem,
cucmeMa u tpynxiţuu Hayxu), KjieB, 1971,

■Ş22§r
 Teoria general! a dreptuluí şi statului

etc. Toate acestea sînt caracteristice pădurii, cinu caracteristice arborilor care o compun.
Ţot asemenea cu un monument arhitectural, de pildă un templu antic. El este compus din
pietre, care sînt suprapuse şi legate între ele. Studiind numai pietrele, nu am studiat
monumentul. Monumental studiat în ansam-blul lui are o individualitate cu totul distinctă de
aceea a fiecărei pietre care îl compune, fie ea chiar marmură de Carrara",'
Rezultă, deci, că teoria generală a dreptului şi statului nu şejimitează doar la eercetarea
unor elemente ale dreptului şi statului. E^jtabileşte ceea ce leagă aceste elemente,
interacţiunea lor în cadrul realităţii juridice, legi-tăţile apariţiei şi dezvoltării lor./
Legitătile dezvoltării şi funcţionării dreptului şi statului se studiază prin prisma legăturii
acestora cu societatea în ansamblu. Statul, dreptul sînt studiate ca elemente ale întregului
mecanism social. Din aceste considerente teoria generală a dreptului şi statului studíază şi
unele probleme ce nu intră nemijîocit în obiectul ei de studiu, cum ar fi, de exemplu, viaţa
economică a societătii, structura ei socială etc. Acest lucru însă teoria îl face din simplul
motiv, că, necunoscînd problemele enumerate, va fi foarte greu ba chiar şi imposibil, de a
cunoaşte statul, dreptul la justa valoare.
Fbbiectul de studiu al teoriei se caracterizează ţinîndu-se cont de dez-vouâreă esenfei,
conţinutului şi formelor statului şi dreptului, de caracterul creator al teoriei însăşi, de sistemul
şi starea de fapt a ştiinţelor juridice de ramurăletc. Ştiinţa dreptului în general şi teoria
generală a dreptului şi statului în particular se deosebeşte de alte ştiinţe şi prin faptul că trebuie
să dea soluţii zilnice în toate chestiunile care se prezintă. „Un fizician, - remarca Mircea
Djuvara - poate să stea ani şi fizica poate să aştepte veacuri pînă să se descopere o lege. Dar în
drept tribunalele trebuie sâ funcţioneze, adminis-traţia trebuie să meargă în fiecare zi,
parlamentul trebuie să legifereze..."2
Cu alte cuvinte,tteoria generală a dreptului şi statului se confruntă cu materiale ce se
schimbă permanent. Iată de ce urmează sistematic să-şi precizeze obiectul său de studiu. O
asemenea precizare se face pe două căi:
1. Prin excluderea problemelor care, deşi anterior au constiruit obiectul ei de studiu, mult
mai eficient pot fi la momentul de faţă studiate de ştiinţele istorice sau ştiinţele juridice
de ramură.
2. Prin introducerea în obiectul ei de studiu a unor probleme apărute recent ca rezultat al
dezvoltării statului, dreptului, societăţii în ansamblu'.
1
Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 6. 1 Ibidem , pag. 114.

H i 23 1^
Boris Negru, Alina Negru

Prin urmare, teoria generală a dreptului şi statului atrage atenţia la problemele noi apărute
ce reclamă reglementarea juridică şi dimpotrivă, subliniază situaţiile în care o asemenea
reglementare încetează de a mai fi oportună.
Fiind o ştiinţă generalizatoare pentru întregul sistem de ştiinţe juri
dice, [teoria generală a dreptului şi statului formulează definiţiile statu
lui, dreptului, celelalte concepte şi categorii speciflce realităţii juridice a
societăţii, cum ar fi, de exemplu, categoriile de normă juridică, izvor de
drept, raport juridic, răspundere juridică, sistem de drept, legalitate, ordi-
ne legalăjstc. După cum menţionează profesorul universitar Ion Dogaru,
„prin analiza obiectului său specific, teoria generală a dreptului urmăreşte
organizarea sa logică, coordonează şi sistematizează cunoştinţele într-un
cadru asigurat de limbajul specific ştiinţelor juridice de ramură, ca ştiinţe
particulare care studiază domenii relativ închise, de unde definirea lor ca
ştiinţe structuraie".' . .
Cuprinsul Cursului permite precizarea că'teoria generală a dreptului şi statului este o
disciplină generală, de sinteză despre forma juridică a existenţei socialej E drept că în fiecare
compartiment al ştiinţei juridice se poate ajunge la o sinteză. Ele trebuie însă „să se lege şi
între ele laolaltă într-o sinteză superioară (sublinierea ne aparţine - Aut.). Această culmi-nare
a tururor principiilor se oglindeşte în încercarea unei teorii generale a dreptului.
Obiectul acestei discipline va fi aşadar ceea ce este comun în toate ramurile dreptului, în
orice timp şi în orice loc.
Ea ar putea avea un caracter istoric şi sociologic spre a se arăta legi-le generale după care
evoluează dreptul, oriunde s-ar manifesta. Aceasta însă se va face în scopul de a se pune într-o
lumină cît mai clară realitatea dreptului ca atare, indiferent de manifestările ei variate în timp
şi în spa-ţiu... pentru ca apoi să-şi puna grava problemă a fundamentului rational al idealului
problemă a fundamentului rational al idealului de justiţie"2.

1.7. funcţiiie teoriei generale a dreptului şí statului

Pentru a putea intra în lumea ştiinţelor, pentru a fi recunoscută ca o ştiinţă fundamental,
teoria generală a dreptului şi statului trebuie să-şi dovedească utilitatea, să îndeplinească
anumite funcţii. Ca şi în cazul altor
' Ion Dogaru, Opera citată, pag. 34.
1
Mircea Djuvara, Opera citată. pag. 100.
 Teoria general*a dreptului şi statuluí.

ştiinţe, aceste funcţii vizează pe de o parte, domeniul teoretic, iar pe de altă parte, pe acel
practic. Astfel privind lucrurile, am putea vorbi de două funcţii ale teoriei: funcţia teoretică şi
funcţia practică.
fFunctia teoretică constă în elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor, principiilor, prin
care sînt interpretate domenjile pe care le cercetează.
Funcţia practică constă în cunoaşterea modalită|ilor în care fenome-nele juridice se
manifestă în viaţa socială, prin propuneri de reformare a realităţii juridice.
Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în cau-ză,-menţionăm
asemenea funcţii ale teoriei generate a dreptului şi starului: cogniíivă,' explicativă, critică,
practică, didactică.
Funcţia cognitivă. Cunoaşterea ştíinţifică a realităţii sociale a dreptului „ne oferă
posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină" normelor juridice, pe care o ridică ştiinţa
pozitivă a dreptului, de a depăşi fenomenul „patologic" al vieţii reale a dreptului".1
Funcţia explicativă. După cunoaşterea, descrierea unor fenomene juridice, următorul pas
al cercetătorului va fi explicarea acestora. El va dori să ştie de ce şi cum au apărut fenomenele
respective, să cunoască cauzalitatea lor. Cunoaşterea va fi definitivă dpar atunci cînd
explicaţia va lua forma unei legi ştiinţifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicaţia
cauzelor şi mecanismelor după care s-au produs fenomenele respective.
Functia critică. Descoperirea şi interpretarea fenomenelor juridice sînt, indiscutabil,
absolut neceşare, dar nu şi suficiente în procesul cogni-tiv. 0 importanţă majoră 6 are
constatarea defecieíor, erorilor, lacunelor fenomenelor juridice, evidenplerea căilbr de a ieşí
din situaţiile respective. Din aceste considerente se impune şi funcţia critică a teoriei generale
a dreptului şi starului.
Funcţia practică derivă din faptul că orice ştiinţă (şi aici teoria ge-nerală a dreptului şi
starului nu face excepţie ) nu se limitează numai cu statutul de ştiinţă tebretică. Ea tinde şi la
acela de ştiinţă aplicativă, la asu-marea unei funcţii practice. în această ordine de idei, teoria
urmează să-şi aducă propria contribuţie în vederea fundamentului decizional şi functional
juridic.
Functia didactică, Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei generale a dreptului şi
starului în sistemul general'al ştiinţelor, asistăm şi la impunerea valenţelor ei ştiinţifice în
procesul de pregătire a viitorilor jurişti.
1
Ion Vlăíluţ, Introducere în sociologiajuridică, Bucureştí, 2000, pag. 203.
-Ş25.&
 1.9. Teoria generală a dreptului şi statului în conexiune cu celelalte ştiinţe juridice
După cum am menţionat anterior, complexitatea realităţii juridice şi modalitatea de
cercetare a aspectelor impune diferenţierea ştiinţelor juridice în cîteva grupe. Urmează să ne
pronunţăm asupra trăsăturilor comune şi deosebirilor ce există între teoria generală a dreptului
şi statului şi celelalte ştiinţe juridice.

' Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generalâ a dreptului, Bucu-
reşti, 1999, pag. 11.
7
Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002, pag. 9.

■âîOS-
 Teoria generală a dreptului şi statului

1.9.1. Ştiinţele juridice istorice

Din această grupă fac parte asemenea ştiinţe juridice, cum ar fi: isto-ria universală a
statului şi dreptului, istoria statului şi dreptului românesc, iştoria doctrinelor politice şi
juridice.
Aceste ştiinţe îşi propun drept scop reconstituirea şi. interpretarea tre-cutului. Ele fac parte
din ştiinţele care, de rînd cu filosofia şi dreptul, „au avut eel mai mult de suferit în lunga
perioadă de dominaţie comunistă, deoarece baza studiului acestora o constituie libera circulate
a ideilor şi originalitatea opiniilor, care, dacă nu ar fl fost îngrădite, ar fi putut duce la
aprecieri personale sau chiar critice asupra doctrinei oficiale".1 Dar, e ştiut, că în istorie, în
drept nu există altemativă şi lucrurile urmează a fi expuse aşa cum sînt, fară a sustrage sau a
completa, fără a merge la compromis.
Ştiinţele juridice, ca şi teoria generală a dreptului şi statului, studiază statul, dreptul ca
fenomene sociale luate în ansamblul lor. în acelaşi timp, însă, aceste ştiinţe diferă.
în timp ce istoria studiază statul, dreptul, realitatea juridică dintr-o anumită ţară (de
exemplu, istoria statului şi dreptului românesc), teoria generală poate face abstracţie de
aceasta, neconcretizînd despre ce stat sau drept este vorba.
Caracteristic, de asemenea, e şi faptul că istoria studiază statul, dreptul în strictă ordine
cronologică ,ceea ce nu e o trăsătură caracteristicâ obli-gatorie a teoriei.
Rolul ştiinţelor juridice istorice e semniíicativ. Studiul istoriei statului, dreptului „scoate la
iveală existenţa unor legi ale apariţiei, deveni-rii sau dispariţiei unor forme de drept în strîns
contact cu legile generale ale dezvoltării sociale sau bazine de civilizaţie juridică atestate în
timp".2 Pnncipalul e ca ştiinţele istorice juridice să restabilească trecutul noslru la justa sa
valoare, să puna la dispoziţie cititorului faptele reale, în majoritate necunoscute sau cunoscute
eronat.
0 întrebare aparte e problema coraportului teoriei generale a dreptului
şi statului cu filosofia dreptului.
Precizăm că între termenul de „teorie generală" şi eel de „filosofia dreptului" nu este
numai o diferenţă de denumire. Există între ei şi o de-osebire în ce priveşte materia la care se
referă. Sîntem de acord cu pro-fesorul Gheorghe Boboş, care consideră că „încercarea de a
pătrunde în
1
Eleodor Focseneanu, Istoria consttiuţională a României, Bucureşii, 1992, pag. 7.
1
NicolaePopa, Opera citato, pag. 11.
-131 t-
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

esenţa dreptului este în primul rind un demers filosofic, întrucît „a filosofa" înseamnă
încercarea de a pătrunde în realitate".'
Teoria generalâ a dreptului şi statului, precum şi celelalte ştiinţe juri-dice, prin natura lor,
se limitează să explice fenomenele juridice existente, expun „ceea ce este", în timp ce
filosofia dreptului are sarcina să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie" sau „ceea ce ar trebui să
fie" în drept, în opozitie cu „ceea ce este", opunînd astfel un ideal de drept unei realităţi
juridice date.2
Cu alte cuvinte, filosofia dreptului este disciplina care defineşte drep-tul în universalitatea
sa logicâ.
în ceea ce ne priveşte, susţinem opinia conform căreia, „filosofia dreptului ar avea de
rezolvat trei probleme vitale pentru teoriile din cadrul ştiinţei numitâ Teoria Generală a
dreptului şi, prin aceasta, pentru teoriile din cuprinsul celorlalte ştiinţe şi practici juridice: fa)
condiţiile dejustificare a dreptului;
b)condiţiile de valabilitate a categoriilor juridice;
c) condiţiile de adeverire a omuluiprin dreptul pozitiv.
"Srima problemă deschide calea axiologiei juridice, a doua - a episte-
mologiei juridice, a treia — a antropologiei juridice" ?

1.9.2. Ştiinţele juridice de ramură

Ramura studiază fenomenele juridice particulare - ramurile dreptului, cum ar fi, ştiinţa
dreptului constituţiohal, a dreptului administrativ, a dreptului civil, a dreptului penal etc.
Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care re-glementează relaţiile
sociale.în baza unei metode speciale de reglementare normativă.
ÍFiecare ştiinţă juridică de ramură studiază problemele juridice (nor-ma juridică, raport
juridic, raspundere juridică ş.a.) ce aparţin ramurii de drept corespunzător în strînsă
concordanţă cu cerinţele si năzuinţele din care s-au născut. La studierea problemelor
respective ífiecare ramură de drept se conduce de categoriile şi principiile elaborate de teoria
generală a dreptului şi statului. Astfel, ultima apare ca o ştiinţă metodoldgică pentru ştiinţele
juridice de ramură.
în acelaşi timp însă acestea îşi păstrează particularităţile lor. în timp ce teoria studiază
dreptul, statul ca fenomene sociale integre, ştiinţele ju-
1
Gheorghe Boboş, Teoria generală a drt-ptului. Cluj-Napoca, 1994, pag. 9.
a
Oonstantin Stroe, Compendia* dejiiosofia dneptttlui. Bucureşti, 1999, pag. 23.
 T eoria generate a dreptului şi statulu

ridice de ramură studiază doar anumite particularităţi şi componente ale acestora.

Existenţa ştiinţelor juridice de ramură are un caracter obiectiv. Se ştie, că dreptul unui stat
este alcătuit din numeroase norme şi instituţii. Acestea formează şistemul unitar al dreptului
statului respectiv. Acest sistem unitar există in diversitatea ramurilor ce-1 conţin.
Evident, nu trebuie confundată ramura de drept cu ştiinţa de ramură. Ştiinţa juridică de
ramură nu se limiteazâ doar la o simplă interpretare a lumii normelor juridice şi a raporturilor
ce se nasc în baza lor. Fiind un sistem de cunoştinţe obţinute prin metode corespunzătoare şi
exprimate în concepte, categorii, principii, noţiuni, ştiînţa nu se referă numai la sta-rea de azi a
fenomenelor cercetate. Ea va analíza învăţămintele trecutu-lui, practica dreptului,
interacţiunile dreptului respectiv cu alte domenii. Concomitent ştiinţa juridică de ramură se
ocupă şi cu studiul viitorului. Reamintim că ştiinţele juridice îndeplinesc şi o fimcţie
prospectivă, de an-ticipare teoretică, de previziune a evoluţiei obiectului de care se ocupă
ştimţa data. Ştiinţele juridice de ramură pot fi privite pe plan mondial, national, regional. Spre
exemplu, ştiinţa dreptului constitutional poate fi privită ca o ramură a ştiinţei universale, ca o
ramură a ştiinţei naţionale (ştiinţa dreptului constitutional din Republica Moldova, Federaţia
Rusă, Romania etc.), ca o ştiinţă regională (ştiinţa dreptului constitutional euro-pean, ştiinta
dreptului constitutional al statelor membre C.S.I.).

1.9.3. Ştiinţele juridice interramurale

în multe domenii de activitate umană [Link] necesitatea unor re-glementări speciale.
întrucît aceste domenii depăşesc domeniul de regle-mentare caracteristic unei ramuri, s-a
simţit nevoia constituirii unor grupe de norme. Aceste norme însă fac parte din diverse ramuri
de drept, ceea ce ne permite încadrarea lor aparte. De exemplu industria are un drept al ei,
dreptul industrial, care are o importanţă deosebită. Necesitatea ocrotirii mediului înconjurător
a generat o asemenea grupă distinct! de norme, cum ar fi dreptul ecologic.

1.9.4. Ştiinţele juridice auxiliare

Din categoria acestor ştiinţe fac parte: criminalistica, criminologia,
medicina legală. statistica judiciară, logica juridică, etc. Caracteristic aces-
B oris N egru, A lin a N egru

tor ştíinfe e faptul că ele ajută la cunoaşterea mai profundă a fenomenelor juridice şi la corecta
interpretare şi aplicare a normelor juridice.
Ştiinţele juridice auxiliare oferă importante date şi argumente ştiinţifi-ce cu privire la
evoluţia fenomenului infracţional, cu privire la conţinutul şi formele de manifestare ale unor
raporturi sociale date, pe care teoria le uti-lizează în scopul extragerii concluziilor de sinteză
ce se impun, care consti-tuie un ajutor preţios în cercetarea efectuată în ştiinţele juridice
auxiliare.1

1.10. Teoria generală a dreptului şi statului în practica sociaiă

După cu am menţionat anterior teoria generală a dreptului şi statului ocupă un loc deosebit
atít în sistemul ştiinţelor sociale, cît şi în sistemul ştiinţelor juridice. Totodată menţionăm
faptul că teoria generală a dreptului şi statului se află într-o stînsă legătură cu practica sociaiă.
După cum menţiona Constantin Stere, „ştiinţa dreptului este o ştiinţă eminamente practica, în
sensul kantian al cuvîntului: ea trebuie să puna norme pentru viitor, trebuie să corespundă
scopurilor pe care şi le propune societatea; ea, într-un cuvînt se adresează legislatorului" şi,
după cum spunea A. Menger: „Ochiul unui adevărat legislator e neclintit îndreptat spre
viitor".2 Ideea scopului urmărit de societate e atít de predominată în drept, încît Ghering s-a
crezut îndreptăţit să puna pe frontispiciul lucrării sale principale, ca moto, cuvintele: „Scopul
este creatorul întregului drept".3
Teoria, în general, şi teoria dreptului şi statului, în particular, este re-zultatul producţiei
spirituale obşteşti. Ea este cea care definitivează sco-purile activităţii umane şi determină
mijloacele de realizare a lor. Cu alte cuvinte, ea este conceperea practicii existente.
La rîndul său, practica nu e o simplă experienţă subiectivă a unui cercetător. Ea apare ca o
activitate a oamenilor care asigură existenţa şi dezvoltarea societăţii, ea e temelia vieţii
oamenilor. Practica constituie cri-teriul adevărului, examinatorul principal al teoriei.
Fiecare ştiinţă îşi determină legăturile sale cu practica. Astfel, ştiinţa dreptului recomandă
adoptarea normelor juridice de care societatea are nevoie. Aceste norme juridice „nu au înţeles
decît numai pentru că se apli-că la anumite cazuri concrete, la relaţiiîe juridice dintre oameni.
Ele au
1
Dumitru Mazilu, Opera ciiată, pag. 8.
2
Constantin Stere, Opera citată, pag. 269.
' Idem.

^§34#-
 Teoria generală a dreptului j i statuiui
o însemnătate practica din acest punct de vedere, altfel hu ar avea nici un interes".1
Legătura dintre ştiinţele juridice şi practical crescut îndeosebi în ulti-mul timp cînd un sir de
societăţi şi-au propus drept scop edificarea statelor de drept. Dar în asemenea condiţii teoria generală
a dreptului face o per-manentă generalizare a experienţei practice, constată lacunele dreptului,
determină relaţiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică şi, dimpotrivă, scoate în
evidenţă acele relaţii, reglementarea cărora ar fi oportună prin intermediul altor norme sociale.
Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului şi statuiui cu practica menţionăm
însemnătatea incontestabila a ştiinţei teoretice în pregătirea viitorilor practicieni în domeniul
jurisprudenţei. Fără o pre-gătire teoretică a viitorilor specialişti nu poate fi vorba de o societate în
care să guverneze legea.

1
M ircea D juvara,
O pera citată,
pag. 107.
•< §35>
B oris N egru , A tin a N eg ru

Subiecte de evaluare:________________________
1. Ce este ştiinţa dreptului în general?
2. în ce categorii pot fi grupate ştiinţele?
3. Ce categorii de ştiinţe sociale cunoaşteţi?
4. Dezvăluiţi sistemul ştiinţelor juridice.
5. Ce constituie teoria generală a dreptului şi statului?
6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului şi statului?
7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului şi statului în sistemul ştiinţelor sociale şi în
sistemul ştiinţelor juridice?

Literatura recomandată:______________________
1. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983.
2. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avomic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 1997.

3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.

4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Bucureşti, 1995.
5. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
6. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1999.
7. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
9. Alexandra Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.

10. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

-a 36 #■
Baza metodologică a teoriei generale a dreptului

*■*
,...->.ít-

Objective:
Metodologie.
Consideraţií generale.
Conceptul metodologiei juridice.
Metodele spedale ale cercetării juridice.
Metoda logică. Metoda istorica.
Metoda comparativă. Metoda sociologică.
Metoda experimentală. Metode cantitative.
 2.1. Consideraţii generate
Obiectul de studiu este o condiţie necesară, nu însă şi suficientă, pen-tru ca teoria generală
a dreptului şi statului să fie o ştiinţă autonomă, o ştiinţă în sensul deplin al cuvîntului. Ea
unnează să dispună şi de o bază metodologică ştiinfifică. în caz contrar, obiectul rămîne o
realitate necu-noscută.
Nu există cercetător - remarca Lucian Blaga - care să nu fie preocu-pat, în prealabil, într-
un chip sau altul, de metoda de cercetare. „Oamenii de ştiinţă valorifică sistemul de procedee
înjghebat încetul cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordînd încredere
metodei consti-tuite prin eforturile celorlalfi, în timp ce orice filosof îşi pune problema
metodei încă o data".'
Etimologic, cuvîntul ,metodă" vine de la grecescul ,methodos", ceea ce înseamnă „cale",
„mijloc", „mod de expunere". Transpus în ştiinţă, termenul de „metodă" capătă înţeles de mod
de cercetare şi de transformare a realităţii obiective.
Sub această accepţiune, metoda „ia naştere prin conversiunea dome-niului teoretic
enunţiativ consemnativ al unei fiinţe în domeniul teoretic normativ, în índicaţii şi prescripţii
asupra modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe
autentice."2
Astfel, metoda devine, cum plastic se exprima Bacon, „un factor care luminează drumul
călătorului".
Uneori metoda este definită ca un „procedeu folosit pentru realizarea unui lucru sau
atingerea unui scop", „modul de a cerceta fenomenele naturii şi ale societăţii", „totalitatea
procedeelor practice folosite la predarea unei discipline".3
Prin metoda, Rene Descartes înţelegea „reguli sigure şi uşoare, graţie cârora cine le va fi
observat cu exactitate nu va lua niciodată ceva fals drept adevărat, şi va ajunge, cruţîndu-şi
puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de
care va fi capabil".'1
Cel care urmează o metoda ştiinţifică trebuie să procedeze sistematic, după principii şi să
nu ocolească calea ce trebuie să rămînă mereu deschisă -
1
Lucian Blaga, Despre constiinţafilosofică, Timişoara, 1974, pag. 72.
1
Dicţionar ítejî/ojq/îe, Bucureşti, 1978, pag.457.
3
Dicţionarul limbii romqne moderne, Bucureşti, 1958, pag. 496.
* Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, 1957, pag. 16.
•#38t-
 Teoria generală a dreptului şi statului

calea critică, cale regală peptru şetea de cunpaştere a raţiunii omeneşti.1 Din acest punct de
vedere, „metoda" se apropie, dar nu se identifică cu „metodologia" care are o sferă mai largă
de cuprindere, semnificînd un sistem de metode de cercetare folosite de o ştiinţâ. Precizăm, de
asemenea, că „metoda" nu se confundă nici cu „metodica", parte a didacticii generate care
studiază principiile, metodele şi formele de predare adaptate fiecărui obiect de învătămînt.
/Metoda se defineşte pe mai multe trepte de generalitate:
• metode piroprii de cercetare;
• metode de cercetare comune mai multor ştiinţe;
• metode generate de cercetare. între aceste trepte nu există o ruptură. Fiecare treaptă în parte
are locul ei. Metodele menţionale se interpătrund şi se corapletează reciproc.
Una dintre metodele cu mare rezonanţă filosofică pentru toate ştiinţele, inclusiv cele
juridice, este dialectica.
Cuvîntul „dialectică" (de la latinescul dialegomai- a discuta, a po-lemiza este unul din
terrnenii filospfiei cei mai întrebuinţaţi de la marii gînditori din antichitate şi pînă la Hegel,
Marx şi contemporanii noştri. Termenul are acceptiuni diferite, asupra cărora nu insistăm,
menţionînd doar că Platon, Hegel, Marx remarcă cele trei mari sensuri ale dialecticii:2
a)'Dialectica scoate în evidenţă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate cunoştinţele şi
lucrurile. Este un adevăr elementar pentru dialectica interdependenţa tuturor lucrurilor,
recunoaşterea complexi-tăţii.
b)Noţiunile care alcătuiesc o unitate sau o continuitate sînt diferite pînă la opoziţie şi de
aceea sînt corelative. Dialectica constată că lumea, cu toată unitatea şi continuitatea ei,
este plină de antinomii: bine şi rău, iubire şi ură, atractie şi respingere, pozitiv şi negativ,
pace şi război.
c)Realitatea este schimbare, proces, devenire, se supune permanent mişcării sub impulsul
contradicţiei]
Consemnînd valoarea permanentă a dialecticii, menţionâm necesita-tea aplicării ei în
procesul de cunoaştere a tuturor fenomenelor sociale şi naturale. Pe noi ne interesează
îndeosebi metodele de cercetare pe care se sprijină ştiinţele juridice, în general, şi teoria
generală a dreptului şi statului, în special.
1
Immanuel Kant, Crílica raţiunii pure, Bucureşti, 1969, pag. 631-632.
2
Ion Craiovan, Introduce™ înfilosofia dreptului, Bucureşti, pag. 170-171.
-§39t-
Boris Negru, Alina Negru

2.2. Conceptul metodologiei juridice

În literatura de specialitate metodologia juridică e definită în mod diferit.
De exemplu, Gheorghe Avornic consideră că metodologia juridică e „un ansamblu de
metode de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice", „sistemul celor mai generale principii de
investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective".1
Dumitru Baltag împărtăşeşte concepţia profesorului N. Popa care consideră metodologia
juridică ca un „sistem al acelor factori de relativă invariantă într-un număr suficient de mare
de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite
metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic."2
În viziunea savantului rus Serghei Alexeev, metodologia juridică e metodologia filosofică
acomodată la materialul juridic concret.3
Grigorii Fiodorov concepe metodologia juridică ca o totalitate de principii teoretice,
procedee logice şi metode speciale de cercetare a materiei statal-juridice, determinate de
cunoştinţa filosofică.4
Din definiţiile citate mai sus rezultă că metodologia juridică constituie o totalitate de
procedee şi metode, folosite de către ştiinţele juridice, în general, şi de către teoria generală a
dreptului şi statului, în special. Metodologiei juridice îi revine rolul busolei, care dă
posibilitate cercetătorului să se orienteze în realitate şi să-şi determine strategia obiectivă de
cercetare a realitătii juridice.

2.3. Metodele speciale ale cercetării juridice

Printre principalele metode ale cercetării juridice pot fi mentionate: metoda logică, metoda
istorică, metoda comparativă, metoda sociologică, metoda experimentului, metodele
cantitative ş. a. în continuare ne vom referi la analiza lor.

1
Gheorghe Lupu, Gheorghe Avomic, Teoria generală a dreptului, Gasman. 1997, pag. 19-20.
2
Dumitru Baltag, Teoria generală a dreptului şi statului, Cimişlia, 1996, pag. 15-16;
Nicolae Popa, Opera ciíată, pag. 24.
' Cepreil AneitceeB, Oâufax meopux npaea, Mocxea, 1982.
* rpHTopttft <[Link], TeopuM zocydapcmea u npaea, Chişinău, 1998, pag. 17.

-140^
 T eoria generală a d rep tu lu i şi statu l

2.3.1. Metoda logica

în cercetarea dreptului, statului, realităţii juridice a societăţii, teoria generală a dreptului şi
statului, celelalte ştiinţe juridice aplică pe larg metoda logică.
Metoda logică „constă în ansamblul procedeelor şi operaţiilor meto-dologice şi gnoseologice
care mijlocesc posibilitatea cunoaşterii structurii şi dinamicii raporturilor necesare între diferitele
componente (subsisteme) ale sisteraului juridic din societate".'
Despre însemnătatea logicii în procesul de studiere a fenomenelor juridice vorbeşte însuşi faptul
că s-a conturat ca o disciplină aparte logica juridică, Apărută din necesitatea studierii profunde a
realităţii juridice, logica este aplicabilă unei largi problematici. Din aceste considerente, logica
juridică poate fi privită sub două aspecte:
/ • într-un sens îngust (stricto sensu), logica juridică se referă la logica normelor;
• într-un sens mai larg {lato sensu), logica juridică se referă la elementele constructive de
argumentare juridică.
Dacă ştiinţele juridice de ramură apelează, în mod prioritar, la primul aspect al logicii juridice,
teoria generală apelează la cel de-al doilea aspect al ei. Astfel, prin intermediul logicii juridice se
studiază problematica definiţiilor şi categoriilor juridice, metodele de formare şi clasificare a concep-
telor juridice, sistematizărea normelor juridice, soluplonarea concursului sau conflictelor de norme,
regulile raţionamentului juridic, de cunoaştere a dreptului şi de interpretare a normelor juridice,
metodele de veriflcare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.2
elementele constructive de argumentare juridică.3
1
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 43.
5
Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996, pag. 25.
1
DicţionarulfilQSofic,y&%.\\.
H§41#-
Boris Negru, Alina Negro

Subiectul cercetărilor separă, pe plan mintal, laturile esenţiale, generate, permanente,

repetabile şi relativ stabile de cele particulare, nee-senţiale, întîmplătoare, etc. în scopul de a
dezvălui esenţa segmentului de realitate studiate şi legile ce o guvernează.
în cadrul studierii fenomenelor şi proceselor juridice este necesar ca aceste fenomene şi
procese să fie descompuse în elementele lor componente pentru ca apoi să fie analizate în
detaliu. Analiza este o metodă ge-nerală de cercetare, bazată pe descompunerea unui întreg în
elementele lui componente şi pe studierea în parte a fiecăruia dintre acestea. De exemplu,
pentru a înţelege un raport juridic la justa lui valoare, e important să analizăm elementele
constitutive ale acestuia: subiectul, obiectul, conţinutul raportului juridic.
După modul cum se efectuează, analiza poate fi inductivă şi deductivă. Inducţia (de la
latinescul inductio - aducere, íntroducere) e un tip de raţionament şi metodă de cercetare ce
asigură trecerea de la particular la general, de la faptele reale, concret-istorice la generalizarea
ştiinţifică. Însă inducţia singură nu poate să nu conducă la esenţa fenomenului cercetat. De
aceea ea trebuie duplicată de deducţie. Deducţia (de la latinescul deductio - deduce-re) este
modul invers de raţionare, adică de la general la particular.
Luînd în considerare desfăşurarea în timp a fenomenelor şi proceselor juridice supuse
cercetării, analiza poate fi statică şi dinamică. Analiza statică face o trecere în revista a
realităţii existente la un moment dat fără să ţină cont de factorii ce determină modificarea ei.
Analiza dinamică îşi propune, dimpotrivă, să scoată în evidenţă schimbările survenite în timp
între fenomenele juridice.
Analiza, indiscutabil, are o însemnătate primordială în procesul de cercetare, dar ea, totuşi,
n-ar da rezultatul scontat, dacă n-ar fi completată de sinteză. Sinteză (de la latinescul synthesis
- unire) constă în „cunoaşterea obiectelor şi a proceselor pe baza reuniunii mintale sau
materiale a elementelor obţinute pin analiza şi prin stabilirea legăturilor dintre aceste
elemente"1. Scopul sintezei este unirea într-un întreg a părţilor, proprietă-ţilor, raporturilor
etc., separate cu ajutorul analizei şi descoperirea legilor care guvernează realitatea studiată.
Analiza şi sinteza constituie o unitate de contrarii: una o presupune pe cealaltă. Procesul de
analiza şi sinteză este continuu şi interdependent.
Fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr, logica permite dife-renţierea unor
asemenea categorii, fară de care cunoaşterea problemelor
1
Dicţionarulfîlosofic, pag. 26,
 Teoria generalâ a dreptului $i statului

2.3.2. Meîoda istorică

Potrivit metodei istorice, teoria generală a dreptului şi statului, celelalte ştiinţe juridice
cercetează statul, dreptul, reaiitatea juridică a societăţii în perspectivâ şi dezvoltarea sa
istorică, în mişcare. Mişcarea, ca mod de existenţă socială, nu apare şi nu dispare, ci este
veşnică, adică nu are nici început, nici sfîrşit. Avea dreptate Mihai Eminescu aíirrnînd câ „...
Istorie ciudată! Timpul se iau de par şi se trag îndarăt. Trecutul e viitor şi viitorul e trecut..".3
Dezvoltarea se realizează astfel că în procesul transformării unui sail altui fenomen are loc
revenirea parcă la vechi, adică repetarea la un nivel mai înalt a unor trăsături şi particularităţi
ale treptelor inferioare. Această particularitate a dezvoltării poate fi reprezentată sub forma
unei spirale, unde fiecare undă nouă parcă o repetă pe cea precedentă.
La studierea teoretică a problemelor obiectului e necesar să ţinem cont de istoria concretă
a fenomenelor juridice. Aceasta înseamnă a studia statul, dreptul din punctde vedere al
faptului cum şi de ce ele au apărut, prin ce etape de dezvoltare istorică au trecut, ce au devenit
azi şi ce pot deveni mîine. Aceste întrebări nu sînt noi, însă răspunsurile la ele deseori au fost
neglijate. Istoria, de altfel, ca şi dreptul au fost decapitate ca ştiinţe mai întîi prin încarcerarea
forţată a acestor discipline şi înlocuirea lor cu ideologia comunistă, unica ideolbgie, justă",
apoi prin impunerea unei concepţii simpliste, convenabile regimului totalităr.
1
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 28.
1
Gheorghe Lupu, Gheotghe Avoraic, Opera citată, pag. 22.
J
Mihai Eminescu, Pubticistica. Refenri Istorice fi istoriografice, Cluşinău, 1990, pag. 560.

-*45#-
Boris Negnt, Alina Negro

A aplica metoda istorică la cercetarea statului, dreptului înseamnă:

• a le încadra în anumite limite istorice (epocă sau etapă a acesteia), iar apoi a tine cont de
particularităţile care permit diferenţierea statului, dreptului din ţara data de statul şi
dreptul din alte ţări ce se atribuie la aceeaşi etapă istorică;
• a evidenţia toate aspectele, toate legăturile statului, dreptului, ale altor fenomene juridice
şi ale celorlalte fenomene şi procese soci-ale.
Statul, dreptul sînt nişte fenomene sociale, activitatea cărora decurge în anumite limite de
timp şi spaţiu. Pentru a înţelege esenţa şi rolul lor e necesar să analizezi, în prealabil,
întrebarea ce se referă la caracterul şi particularităţile epocii la care statul şi dreptul se atribuie.
în caz contrar ele nu vor fi înţelese la justa lor valoare, vor fi înţelese în mod eronat. Aceasta e
cu atît mai important, dat flind faptul că orice epocă istorică înaintează anumite criterii de
apreciere a statului, dreptului, a realităţii juridice.
în general, dreptul, statul urmează firul evoluţiei sociale, în ele refiec-tîndu-se nivelul
dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă natură a societăţii. Legea celor XII
table, Codul Manu, Codul Hamurabi, vasta opera legislativă a lui Justinian, Oglinda Saxonă,
Magna Charta Li-bertatum, Pravila lui Vasile Lupu etc. sînt monumente juridice, dar în egală
măsură acestea servesc drept dovadă a evoluţiei istorice.
Apelînd la istorie, dreptul îşi află condiţiile ce-i pot descifra ascendenţa. Istoria ne permite
să scoatem în evidenţă rădăcinile prezentului şi să le prognozâm pe ce le ale viitorului.
Şi apoi să nu uităm că „iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a ţărinei, ci a trecurului" şi
„ numai păstrarea bunurilor morale cu greu cîştígate în trecut, în păstrarea elementelor
educative ale istoriei române e rădăcina spomică a viitorului", şi nu întîmplător „era un obicei
înainte ca Domnul, în ajunul de a se urea pe iron să se închisă în zidurile unei vechi mănăs-tiri
şi să treacă, într-o relîecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi a strămoşilor, ca, faţă cu
zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschidă urechea sufletească în linişte şi în tăcerea
legendei trecurului".2
Aşadar, pentru cunoaşterea sistemelor de drept juristului îi sînt extrem de importante
concluziile istoricului aşa cum istoricii trebuie să se aplece asupra documentului juridic.

1
Nicolae Popa, Opera citato, pag. 35.
2
Mihai Eminescu, Opera citată, pag. 324,426,338.

- '
§46§-
 T eo ria g en er a l! a d rep tu lu i şi sta tu

2.3.3. Metoda comparative

S-ar părea că fiecare ţară trăieşte fără nici o influenţă din afară. Dar o asemenea viziune nu
are dreptul la existenţă. „...După cum individual fiecare din noi sîntem produsul
ambianţ[Link] căreia îi datorăm aproape totul, - menţiona Mircea Djuvara, - tot astfel
fiecare popor, fiecare naţiune... este produsul în mare parte al influenţei mediului ambiant
international, al mentalităţii celorlalte popoare, care se răsfringe asupra poporului dat".1 în
asemenea conditii pentru a cunpaşte o realitate juridică dintr-o ţară e important de a cunoaşte
situaţia din alte ţări.
Iată de ce în procesul de cercetare ştiintifică juridică un loc important îi revine metodei
comparative de cercetare, sau comparativismului. Esenţa acestei metode constă în a scoate la
iveală trăsături de asemănare sau de deosebire (sau unele şi altele împreună) la două sau mai
multe fenomene. Comparaţia este o premiză importantă a generalizării teoretice. Ei îi revine
un rol semnificativ în deducţiile făcute prin analogic Judecăţile care expri-mă rezultatele
comparaţiei dezvăluie conţinutul noţiunilor despre obiecte-le comparate. în sensul acesta
comparaţia e íblosită în calitate de procedeu ce completează definiţiile.
Compararea sistemelor de drept ale diferitelor state, ale ramurilor, instituţiilor şi normelor
acestora are o importanţă metodologică majoră. Acest fapt a determinat apariţia unei ştiinţe
juridice distincte, cum ar fi ştiínţa dreptului comparat. Aceasta, la rîndul ei, confirmă crearea
în numeroase ţări a unor catedre şi instituţii de drept comparat cum este, de exemplu,
Academia Internaţională de Drept Comparat cu sediul la Paris.
În literatura juridică s-au conturat şi anumite reguli după care se folo-seşte metoda
comparativă.2
La aceste reguli se atribuie următoarele: ,1. Se supun comparării numai obiectele şi
fenomenele comparabile.
Sub aspectul utilizării acestei reguli urmează:
a)să se ţină cont, dacă fenomenele juridice date supuse comparării fac parte din aceeaşi
familie (mare sistem) de drept;
b)să se stabilească dacă categoriile supuse comparării sînt aplicate avînd acelaşi sens;
c) să se stabilească cu exactitate trăsăturile comune, precum şi deosebirile ce există la
fenomenele supuse comparării.
' Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 101.
2
Victor Dan Zlătescu, Irina Zlătescu, Regulile metodei comparative în studiul dreptului.
-Studii de drept românesc, 1989, pag. 1.

^47^
B oris N egru , A lin a N egru

2. Să se considere termenii supuşi comparaţiei în conexiunile lor rea-le, în contextul

social, politic, cultural din care au rezultat, De aici rezultă necesitatea că în procesul de
comparare să se piece de la cunoaşterea principiilor de drept şi ale regularităţii care
comandă sistemele de drept comparate.
3. Să se caracterizeze sistemul izvoarelor dreptului. 0 asemenea carac-teristică scoate în
evidenţă forma prioritară de expunere a materialului normativ (act normativ, precedent
juridic, cutumă, doctrinâ etc.)-
4. în procesul comparării să se ţină cont de epoca, etapa istorică caracteristică
fenomenelor supuse comparării, de trăsăturile şi particularităţile generale
caracteristice epocii, etapei.
5. în sfîrşit, metoda comparativă e chemată să dea răspuns şi la în-trebarea ce se referă la
perspectîva dezvoltării fenomenelor comparate. Cercetătorul urmează să scoată în
evidenţă tendinţa de apropiere, sau, dimpotrivă, tendinţa de distanţare a lor.

2.3.4. Metoda sociologkă

Sociologia (din latinescul societos — societate şi grecescul logos - ştiinţa, cuvînt)
constituie o ştiinţă despre legităţile dezvoltării şi funcţionării sistemelor sociale, atît globale
(societatea în ansamblul), cît şi particulare. Sociologia studiază relaţiile reciproce dintre
diferite fenomene sociale şi legităţile generale ale comparării sociale a oamenilor. Deşi îşi trage
rădăcinile încă din timpurile străvechi, sociologia, ca ştiinţă, mult timp a fost considerată
inexistentă. După cum constata la sfîrşitul secolului trecut [Link], „ea este un copil, pe care
savanţii au avut dibăcia de a-1 boteza înainte de a se fi născut".1 în aceeaşi ordine de idei se
pronunţă şi Constantin Stere: „So-ciologii sîat mulţi, dar din lucrările lor orcît de însemnate ar
fi unele chestii speciale studiate de ei şi oricît de mult material ar fi adunat dînşii, pînă azi nu
s-a putut clădi încă ştiinţa generală asupra societăţii..." Rezumînd analiza sa, Constantin Stere
urmează: „Ştiinţa dreptului, după însăşi nafura problemelor sale, e în strînsă dependenţă de
datele filosofiei generale şi ale sociologiei, ea nu poate fi o ştiinţă desăvîrşită pînă ce nu vor fi
rezolvate în mod satisfacător problemele fundamentale ale filosofiei şi ale sociologiei. însă
astăzi filosofia, ca o concepţie mai adîncă ştiinţifică asupra lumii şi vieţii, lasă încă prea mult
de dorit, iar sociologia e încă în faşe".2

Victor Dan Zlătescu, Irina Zlătescu, Opera citată, pag. 271,275. Constantin
Stere, Opera cilată, pag. 271.

48 !
 Teoria generală a dreptului şi statului

Cele citate tin de starea sociologiei, ca ştiinţă, la sfîrşitul secolului XIX, începutul
secolului XX. Astăzi nimeni nu pune la îndoială caracterul autonom al sociologiei ca ştiinţă.
Şi, totuşi, dominaţia regimului totalitar comunist pe parcursul a zeci de ani n-a putut să nu-şi
lase amprente negative asupra stării sociologiei din ţara noastră.
Ca metodă de cercetare, metoda sociologică se constituie într-o direcţie de cercetare,
contribuind la cunoaşterea normelor juridice - a dreptului - nu numai în conţinutul lor intern
(„din interior"), ci şi în legăturile sale, în inter-condiţionarea sa cu viaţa socială, adică cu mediul
în care apare şi se aplică.1
Dacâ, de multe ori, ştiinţa juridică s-a închis, prezentîndu-se ca o construcţie formală,
artificială, ruptă de viaţa socială, sociologia juridică îşi propune, în mare măsurăj restabilirea
contactului dreptului cu realităţile sociale. După afirmaţia doctorului în drept Ion Vlăduţ,
„sociologia juridică se ocupă cu studiul realităţii sociale integrale a dreptului, precum şi al
fenomenelor şi proceselor acestei realităţi sub aspectul genezei, structurii, dinamicii şi
funcţionalităţii lor în cadrul societăţii".2
Rezultă că metoda sociologică contribuie substantial la „cunoaşte-rea statului, dreptului,
realităţii juridice a societăţií deoarece aceştia nu pot fi concepuţi în afara societăţii".3 în zilele
noastre, metoda sociologică, în multiple forme, a devenit un instrument deosebit de util în
orientarea procesului normativ, în desíăşurarea activităţii de legiferare, în realizarea dreptului,
în cunoaşterea lui etc.

2.3.5. Metoda experimentului

Centrate pe absţractizare, ştiinţele juridice, inclusiv teoria generală a dreptului şi statului a
realizat relativ tîrziu şi timid şi o deschidere spre experimentul juridic. E adevărat, că nu
întotdeauna metoda data poate fi. aplicată. Din cauza nerepetării, complexităţii şi rapidităţii
fenomenelor şi proceselor juridice metoda experimentului nu poate fi aplicată în mod ar-
tificial. Plus la aceasta, în timp ce în ştiinţele naturii putem mai frecvent încerca
experimentele în laborator, în ştiinţele sociale, în general, şi în şriinţele juridice, în particular,
aceasta nu întotdeauna e poşibil. Şi totuşi, metoda experimentului are o însemnătate mare în
proeesul de studiere a realităţii juridice.
1
Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1998, pag. 49.
1
Ion Vlăduţ, Opera citato, pag. 201.
3
Mai pe larg problema data va fi reflectaíă îft compartimentul „Factorii de configware a
dreptului".
^49t-
B oris N egru, A íina N egru

2.3.6. Metodele cantítative

Aceste metode „constau în operaţiile de veriíicare a ipotezelor ştiinţifice în cadrul
strategiilor dezvoltării fenomenului juridic în strînsă corelaţie şi pe fondul scenariilor
dezvoltării economico-sociale".
Introducerea metodelor cantitative în cercetarea realităţii juridice este motivată de
necesitatea de a descoperí noi aplícaţii ale cercetării. Aceste metode presupun:
a. dezvoltarea informaţiei juridice pentru îmbunătăţirea procesului
decizional prin folosirea ordinarului;
b. orientarea cercetărilor de informare juridicâ în direcţii precunv.
• elaborarea legislaţiei;
• sistematizarea legislaţiei;
• evidenţa legislativă;
• evidenţa soluţiilor de practică judecătorească;
• alcătuirea băncii de date de informafie juridică;
• sistematizarea informaţiei juridice;
• evidenţa evoluţieí fenomenului juridic pe domenii (cauze civile, cauze penale,
contencios administrativ, cauze de drept al fa-miliei etc. şi, bineînţeles, în cadrul
fiecărei ramuri, evidenţa pe domeniile care prezintă interes deosebit);
• evidenţa şi sistematizarea faptelor de valenţă;
• evidenţa criminologiei;
• evídenţa făptaşilor după modul de operare etc.
c. introducerea şi perfecţionarea programelor informaţiei adecvate
cercetăríi juridice şi practicii judecătoreşti;
d. evidenţa şi sistematizarea reglementărilor uniforme şi a practicii în
domeniu precum dreprul comerţului international, dreptul interna
tional privat etc.2
1
Ion Dogam, Opera cítată, pag. 51.
2
Ibidem, pag. 51-52.
 Teoria generală a dreptului 5I statului

Printre metodele eantitative un loc aparte ocupă metoda statistică.

Ca ştiinţă, statistica e aceea subdiviziune care, folosind calculul pro-babilităţilor se ocupă de
studiul cantitativ al fenomenelor de masă, prezen-tate de elementele care au anumite caracteristici
comune. Actualmente s-a format 0 disciplină distinctă - statistica judiciară, ce-şi propune drept scop
evidenţa numerică şi caracteristica citrică a unor fenomene juridice.

Ca o concluzie dupâ prezentarea succintă a metodelor de cercetare se impune constatarea că

ele „nu trebuie înţelese în mod izolat, ci în ih-terdependenfa şi compîementaritatea lor. Folosindu-
se astfel cercetarea ştiinţifică juridică, atît cea rundamentală, preponderent teorefică, cît şi cea
aplicativă are garanţia obtinerii unor rezultate valoroase şi utile".'
Rene Descartes, fondator al raţionalismului modern rămîne în tezau-rul gîndirii umane ca un
exemplu clasic de stăpînire a arsenalului metodo-logic. în renumitul său „Discurs asupra metodei",
autorul propune să ne conducem de următoarele reguli pentru a ajunge la cunoaşterea adevărată.
Acestea se rezumă la faptul:
1. De a nu accepta niciodată vreun lucru cu adevărat, dacâ nu 1-am cunoscut în mod evident că
este; adică de a evita cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic
mai mult decît ceea ce s-ar înfăţişa minţii mele atît de clar şi distinct încît să nu am nici un
prilej de a mă îndoi.
2. De a împărţi flecare dintre dificultăţile pe care le cercetez în atîtea părţi în cîte s-ar putea şi de
cîte ori ar fi nevoie, pentru a le rezolva mai bine.
3. De a-mi conduce în ordine gîndurile, începînd cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de
cunoscut, pentru a mă ridica, puţin cîte puţin, ca pe nişte trepte, pînă la cunoaşterea celor mai
compiexe şi presupunînd că exists ordine chiar între cele care nu se succed în mod natural
unele după altele.
4. De a face peste tot enumerări atît de complete şi revizuiri atît de generale încît să fiu sigur că
nu am omis nimic.2
Din cele spuse rezultă că metoda, pentru Rene Descartes, „constă în a pune în ordine acele
Iucruri asupra cărora trebuie să ne îndreptăm age-
1
loan Ceterchi, Ion Craiovan, Jntroducere in teoria generală a dreptului, Bucureşti,1993,
pag. 13.
2
Rene Descartes, Opera citată, pag. 4849.
-Í51ţ-
B o r is N e g r u , A lin a N e g r u

rimea minfii pentru a descopen un adevăr oarecare. Şi o vom îndeplini exact, dacă vom reduce
treptat poziţiile complicate şi obscure la altele mai simple, şi dacă vom încerca apoi sa ne
ridicăm tot aşa treptat, de la intuiţia celor mai simple la cunoaşterea tuturor celorlalte".1

Subiecte de evaluare:________________________
1. Care este baza metodologică a teoriei generale a dreptului?
2. Ce metode specifice aplică teoria generalâ a dreptului in cerceta-rea realităţii juridice?
3. Caracterizaţi esenţa metodelor cercetării ştiinţifice a fenomene-lor juridice.

Literatura recomandată:______________________
1. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1996, 2002.
2. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994. ■3. Victor Dan
Zlătescu, Regulile metodei comparative în studiul dreptului
II Studii de drept românesc, 1989, nr. 1.
4. Ion Vlăduţ, lntroducere în sociologiajuridică, Bucureşti, 2000.
5. Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Problemele actuale ale metodologiei juridice, Bucureşti,
1979.
6. Ion Qc&\ovan,Metodologia juridică, Bucureşti, 2005.

Rene Descartes, Opera citată, pag. 22.

-S52&
Caracteristica generală a statului

Objective:
Conceptul statului, trăsăturile lui.
Dimensiunile (elementele constitutive) ale statului.
Teritoriul statului: concept, funcţii, principii.
Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională.
Grupul etnic.
Puterea publică exdusivă sau suverană (suveranitatea).
Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.
 4.1. Conceptul statului, trăsăturile lui
Renumitul constitutionalist francez G. Burdeau îşi începe cursul de drept constitutional
citînd fraza lui Chesterton, în care acesta spunea: „0 societate chiar dacă s-ar compune numai
din Hanibali şi din Napoleoni, ar fit mai bine, în caz de surpriză, ca nu toţi să comande în
acelaşi timp."' într-adevăr, colectivitatea umanâ impune existenţa unei autorităţi politice, cum
ar fi statul.
Cuvîntul „ stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent.
Initial acest cuvînt se folosea pentru a desemna cetăţile, republicile de tipul celei romane,
despoţiile orientale şi alte forme de organizaţie politică a societăţii. Aceasta însă nu înseamnă
că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare
despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la
gînditorii din antichitate cum ar fi Aristotel, Platon şi alţii.
în sensul său modern noţiunea de „stat" se foloseşte mult mai tîrziu, începînd cu secolul al
XVI-lea. De obicei, folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele lui
Niccolo Machiavelli.
Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe
sensuri.
în sensul eel mai larg al cuvîntujui, statul e organizatorul principal al activităţii unei
comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obliga-torii de conduită, organizează
aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în
societate.
în sens restrîns şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.
Deseori în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat" e folosit şi într-un sens mult mai restrîns,
avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar
fi, de exemplu, Parlamentul, Guver-nul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a.
De aici noţiunea de stat are două semnificaţii: (• societate, forma de convieţuire a
comunităţilor umane; \ • putere, organizare ce dispune de un aparat coercitiv. "Ambele
semnificaţii pot fi admise simultan, deoarece ele se comple-tează, statul - societate atrăgînd;
statul - putere pentru a realiza ceva şi statul — putere implicînd; statul - societate pentru a
putea acţiona.
1
George Bourdeau, Cows de droit constitutionnel, Paris, 1942, pag. 3.

-#76 6-
 Teoría generaiă a dreptului ji statului

Există diverse definiţii ale statului, în aspect sociologic, politologic sau juridic, în care este
abordată problems. Astfel:
• în aspectul sociologic,sţatiil_ccflstitu|eogţţ^are de indiyizi bine_or-^ganizajă, care pcupă
im^iy^njtlentonu gepgrafic recunoscut politic şi asupra căruia o autoritate publică
exercită prerogativele de putere, îhzestrată concomitent şi cu vocaţie de organizare a vieţii
colective;1
• în aspectul politologic, statul apare ca o colectivitate umană istoric constituitâ şi
organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în grupul de guvernanţi şi
în restul populaţiei;2
. • în aspectul juridic, statul reprezintă ordinea juridică internă constituitâ din ansamblul de
norme privind raporturile sociale (politice, economice, militare, culturale etc.), aplicate în
interiorul statului. Statul poate fi privit ca o persoană juridică fiind titular de drepturi şi
obligaţii, avînd astfel elementele necesare unui subiect de drept.3 Conceptul statului este
reperat sau exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai
generale ale tuturor sta-telor, indiferent de perioada existenţei Ion Să urmărim cum sub
înrîurirea cercetărilor sociologice s-au modificat definiţiile juriştilor.
M. Bluntschli susţine că „statul este opersonalitate organizată a na-ţiunii într-o ţară
determinată. "4
Schulze consideră că „ statul este unirea unuipopor sub o putere su-perioară spre a
realiza toate scopurile comune ale vieţii naţionale. "5
Ihering dă următoarea formulare: „ Statul este forma manifestării regulate şisigurea
puterii sociale de constríngere " sau mai simplu: „ Statul este organizafia constrîngerii
sociale. "6
Gumplowicz susţine că „ price stat este suma dispoziţiunilor, care au ca scop stăpînirea
unora asupra altora, şi anume, această stăpînire tot-deauna se practică de o minoritate
asupra unei majorităţi. Statul, deci, este organizaţia stăpînirii minorităţii asupra majqrităţii.
"7
Constantin Disescu a definit statul ca „o uriitate alcătuită din reuniu-nea mai multor
oamenipeun teritoriu determinat, în forma guvernanţilor şi a guvernaţilor, "s
1
Cristian lonescu, Drept constituţionalşi insíitufiipolitice, Vol. I (Teoria generaiă a insti-
tufiilor politice), Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag. 48.
2
Ibidem, pag. 46.
1
Ibidem, pag. 51.
4
M.^Iuntscbei, Teorie generale de I Vat, Paris, 1891, pag. 18.
5
Constantin Stere, Opera citatâ. pag. 329.
s
Ibering, Zweckim Rechi, Vol. 1, Leippzing,1884, pag. 309. 7 Gumplowicz,
Grundriss der Sociologie, Wtln, 1885, pag. 116.. " Constantin Disescu,
Drept constitutional, 1915, pag. 249.
^77 m-
 Boris Negru, Alina"Negro

Anibaî Teodorescu defineşte statul ea „forma superioară de societate omenească

investită cuputere exclusivă de comandă asupra colectivităţii de indívizi aşezăţipe un
teritoriu deţerminat ce-i aparţine în propriu ",'
Gheorghe Alexianu raenţionează că „statul este o grupare de indivizi, reuniţiprintr-o
legătură naţională, ocupînd un teritoriu determinat şifiind guvernaţi de oputere superioară
voinţei individuate.2"
Statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a
rezultat din fixarea unui teritoriu determinat a unei colecti-vităţi umane relative omogene,
întruchipînd naţiunea, şi care este guvernată de o puţere instituţională, avînd capacitatea şi
mijloacele de a exprima şí de a realiza voínţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală.3
Statul este un sistem organizational, care realizează în mod suveran conducerea unei
societăţi (a unui popor ştabilit pe un anuniit teritoriu), deţinînd în acest scop atît monopolul
creării, cît şi monopolul aplicării dreptului.4
Statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională,
locuind pe un teritoriu determinat, care le este propriu lor, şi dominat de un guvern, adică de o
putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate.5
Teoria marxistă despre stat, teoria domínantă cîndva în statele Europei de Est, ex-
republicile Uniunii Sovietice ş.a. consideră statul puterea organizată a unei close pentru
asuprirea altei laltor close.
Dicţionarul ştiinţelor sociale, editat în 1964 sub egida UNESCO consideră că terminul
„stat" desemnează „populaţia", care locuieştepe un teritoriu distinct, organizată în aşa mod
în care o anumită parte a ei are posibilitaîea să exercite în mod direct sau indirect un control,
operînd cu valorile sociale (reale sau iluzorii), iar în caz de necesitate - apelînd la forţă;
acest control se rasfrînge la un domeniu, mai mult sau mai puţin limitat, de activitate a
oamenilor.6
Dicţionarul tehnicii şi criticii filosofice susţine că statul constitute o societate organizată,
ce dispune de un guvern autonom şi este o persoană morală distinctă faţă de alte asociaţii
analogice de care e legată.7
1
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrate, Vol. ], Bucureşti, 1929, pag. 24.
2
Drept constitutionals Bucureşti, 1926, pag. 88.
5
Ion Deleanu, Drept constitutional şi institujii politice, Vol. 2, Iaşi, 1993, pag. 8.
* Genovieva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Iaşi 1993, pag, 184.
5
D. Bertbelemy, Traite elementaire de droit administratif, Paris, pag. I,
k
Dictionary of the Social Sciences, pag. 690.
T
A ndre L aland,
V ocabulaire tehnique et critique de la philosophíe,
Paris, 1962, pag. 304.
-«78#-
 Teoria generates dreptuluişi statului

Am apelat la diverse izvoare care încearcă să defínească statul. Faptul că una şi aceeaşi
categorie -r statul - geaerează arîtea păreri, scoate în evidenţă complexitatea acestuia ca
fenomen social.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus constatăm că statul, ca
regulă, e caracterizat ca:
a) o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
b)o organizaţie, care define monopolul creării şi aplicării dreptului;
c) o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al uneicomunităţî umane;
d) o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga
exercitarea voinfei generate, aplicînd în caz de necesitate, forţa de constrîngere.
E caracteristic şi faptul că'statul este definit prin referire la trei elemente, componente şi
anume:
• teritoriul;
• populaţia (naţiunea);
• puterea publicâ politică:
exclusivă sau suverană (suveranitatea).

4.2. Dimensiunile statuiui

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate
calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul e de neconceput. La ele se atribuie:
teritoriul, populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea), politico exclusivă sau suveranitatea.
Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, cît şi dispariţia
sau reînvierea statului.

4.2.1. Teritoriul statului

Teritoriul, alături de popor şi de puterea de stat, este unul dintre elementele indispensabile
statului şi reprezintă dimensíunea lui materială. Teritoriul nu are semnificaţia unui spaţiu
oarecare, el este de o importanţă mult mai mare, de o sţructură tridimensională,cuprinzînd
subsolul, şpaţiul aerian şi întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Importanţa teritoriului
se configurează, mai ales, prin funcţiile sale printre care cele mai semnificative sînt
următoarele:

^§79^
B oris N egru, A lina N egru

• teritoriul permite situarea statului în spaţiu şi delimitarea acestuia faţă de alte state
(teritorii);
• limitele teritoriale determină întinderea prerogatívelor puteríi publice, rezultate din
suveranitatea şi independenţa statului, astfel fiind posibilă delimitarea statului de
celelalte puteri, instituţii şi fenomene străine;
• teritoriul este şi un mijloc de acţiune a statului, deoarece autorităţile publice se pot
manifesta eficient în anumite limite teritoriale. Prin resursele teritoriului se asigură, într-
o măsură mai mare sau mai mica, realizarea obiectivelor puterii şi a dezideratelor
cetăţenilor;
• teritoriul asigură şi accentuează calitatea cetăţenilor, trăsătura lor comună de a vieţui
într-un anumit spaţiu;
• teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale. El este o legătură
intimă, profundă şi deosebit de puternică între om şi pămîntul pe care el îşi regăseşte
identitatea. Această legătură se exprimă prin dragostea nelimitată a fiinţei umane faţă de
locul pe care s-a născut, pe care a trait sau pe care rămîne după moarte,
• populaţiile indefinite şi nestabile se integrează într-o unitate avînd ca bază teritoriul.

Fiind un element constiţutiv al statului, teritoriul are şi unele trăsături ale acestuia, de
aceea puterea statului asupra teritoriului este mai mare decît un simplu drept de proprietate.
Asupra întregului teritoriu statul exer-cită o autoritate exclusivă, care se manifesta prin:
• Plenitudine, ceea ce presupune că statul exercită in limitele sale teritoriale plenitudinea
funcţiilor ce-i revin, legiferînd şi organizînd ad-ministraţia publică, stabilind instanţele de
judecată şi circumscripţiile lor teritoriale, asigurînd aplicarea uniformă a legilor etc.
• Exclusivitate, în sensul câ statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, exclusă fiind
intervenţia sau amestecul unui stat sau a unei alte puteri străine. în unele cazuri din
consideraţii de securitate internaţională şi de respectare a principiilor dreptului international,
se pot aduce anumite atingeri caracterului exclusiv, bunăoară prin inspecţia unor instalaţii
nucle-are de către reprezentanţii altor state sau ai unor organizaţii internaţionale. Statul este
liber să accepte sau nu astfel de imixtiuni, neexistînd aici nici o limitare a suveranităţii.
1
Ion Deleanu, Opera citato, Vol. II, pag. 40.
■m & ow r
 Teoria generală a dreptului şi statulu

• Opozabilitate, prin care se presupune legitimitatea şi recunoaşterea

internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Acesta din
urmă poate aparţine unui stat numai în mod legitim şi legal, recunoaşterea
acestor caracteristici pe plan international fiind implicită şi condiţionînd
existenţa statului (existăínsă excepţii: rupturi, anexiuni teritoriale, cedări,
înstrăinări).
Teritoriul statului este alcătuit din anumiţe elemente constitutive, fiind o parte a globului
pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spaţiul acvatic şi coloana de aer de deasupra solului şi a
spaţiului acvatic asupra cărora statul îşi exercită suveran puterea. Indiferent de întindere, teritoriul
statului are aceeaşi semnificaţie şi îndeplineşte aceleaşi roluri.1
\Solul, ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pă-rTnultul) aflat sub
imperiul suveranităţii statului, indiferent de locul unde I este situat din punct de vedere
geografic.
Subsolul, este partea scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi fundul bazinelor de apă şi
se întinde pînă la adîncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică.2 Subsolul intră în
componenţa teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin international, statul
fiind în drept să dispună de el exclusiv şi pe deplin.
Spaţiul acvatic are două componente:
• apele interioare, cuprinzînd apele rîurilor, lacurilor, canalurilor, porturilor, radelor şi bailor,
asupra cărora statul îşi exercită suve-ranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin legi
navigaţia, exploatarea şi protecţia lor;
• marea teritorială, porţiune maritimă de o anumită lăţime ce se întinde de-a lungul ţărmului,
în afara limitelpr apelor inferioare.
Spaţiul aerían reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului şi spaţiului acvatic al
statului, delimitată pe orizontal prin frontiere terestre, fiuviale şi maritime, pe vertical înălţîndu-se
pînă la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100-110 km deasu-
pra nivelului mării.3
Alin (1) al art. 3 al Constituţiei Republicii Moldova conţine unui dintre caracterele juridice
fundamentale ale teritoriului, stipulînd că „Teritoriul Republicii Moldova este inalienabil".
Proclamarea inalienabilităţii teritoriului înseamnă interzicerea înstrăi-nării lui sub orice forma.
Abandonarea, pierderea prin prescripţie, cesiuni-
1
Ion Deleanu, Opera citală, VoL II, Pag. 43.
2
Codul Subsoluluí ([Link] -XH din 15.06.93), art. 3.
J
D. Popesou, A, Nastasc, Drept international public, Bueureşti, 1997, pag. 155.
-t 81 &
B o ris N egr u , A lin a N eg ru

le, donaţiile, vînzările de teritorii sînt incorapatibile cu prineipiul consfinţit de Constituţie, sînt
ilegale şi interzise.
Inalienabilitatea înseamnă, de asemenea imposibilitatea oricărui alt stat de a exercita
atribute de putere asupra teritoriului statului, indiferent de suprafaţa afectată sau de motivele
invoeate.
Textul constitutional nu menţionează expres subiecţii, prineipiul în cauză fiind opozabil
erga omnes atît în raporturile Republicii Moldova cu alte state cît şi în raporturile care se nasc
între persoanele particuiare (fizice sau juridice) ca subiecte de drept şi naţionale ori străine.
Cu alte cuvinte, teritoriul (fie întreg, fie o parte a sa), dispune de un statut juridic special,
ceea ce îl scoate în afara circuitului civil şi îl supune exclusiv puterii poporului, suveranităţii
naţionale.
In textul constitutional examinat se menţioneazâ un alt caracter juridic principal al
teritoriului, indivizibilitatea, deoarece prineipiul aceşta este consacrat în art.l, care prevede
caracterele statului. Teritoriul reprezentînd unul din elementeţe principale ale statului, este ca
şí sţatul, indivizibil Indivizibilitatea teritoriului în contextul analizat semnifică evident unitatea
lui şi este în strînsă legătură cu inalienabilitatea. Indivizibilitatea teritoriului nu interzice însă
divizarea lui în unităţi administrativ-teritoriale, care se bueură de autonomie locală.
Atît prineipiul indivizibilităţii, cît şi eel al inalienabilităţii teritoriului, nu admite sub nici o
forma recunoaşterea anexiunilor teritoriale din trecut sau din viitorj^ln acest sens, ţara noastră
a pătimit foarte mult, fapt despre care ne vorbeşte şi avizul Comisiei Parlamentului Republicii
Moldova cu privire la aprecierea politico-juridică a Tratatului sovíeto-german de neagresiune
şi a Protocolului adiţional secret din 23: august 1939, precum şi consecinţele lor pentru
Basarabia şi Bucovina de Nord, aprobat de Parla-mentul Republicii Moldova la 23 iunie
1990^
E cunoscut faptul că Basarabia şi Bucovina de Nord au fost initial părţi componente ale
statului Moldova, înfiinţat în secolul XIV pe de o parte din spaţiul unde s-a format şi trăieşte
poporul român. (La 1775, Imperiul Habs-burgic răpeşte Moldovei partea ei de nord, Bucovina.
în urma războiului ruso-furc din 1806-1812 şi a unui îndelungat tîrg diplomatic, prin Tratarul
de pace de la Bucureşti (1812), Ruşia dezmembrează Moldova, anexînd ţinutui dintre Prut şi
Nistru asupra căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia. Drept rezultat al prăbuşirii
Imperiului Rus în 1917, aceste teritorii au revenit în mod fireşc şi legitim la Romania.

-Í82Í-
 Teoria generală a dreptului fi statulu

La 28 iunie 1940, U.R.S.3. a ocupat prin forţă armaţă Basarabia şi Bucovina de Nord
contrar voinţei populaţiei din aceste ţinuturi. Procla-marea nelegitimă, la 2 august 1940, a
R.S.S. Moldoveneşti a fost un act de dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei. Trecerea
arbitrară sub juris-dicţia RS.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord şi a judeţelor Hotin, Ismail şi
Cetatea Albă era contrar adevărului istoric şi realităţii etnice existente în acea vreme. Cele
menţionate relevă o data în plus importanţa teoretica şi practică a principiilor unanim
recunoscute pentru teritoriul unui stat: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.
Principiile enunţate nu permit nici recunoaşterea unor formaţiuni statale.
: Cu toate acestea, în toamna anului 1991, cu sprijinul tacit al forţelor proruse şi

proimperiale, teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat, instituindu-se un regim

secesíonist prín formarea aşa-numítei Republící Transnistrene Moldoveneşti, cu capitala în
oraşul Tiraspol.
Separatiştii refuză să se supună regimului constitutional al Republicii Moldova. Violînd în
mod flagrant Conştituţia Republicii Moldova, ei au adoptat propria Constituţie şi au creat
autorităţi publice proprii (Parlament, Guvern, Preşedinte, instanţe judecătoreşti etc.).
Ca urmare, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui teritoriu, fiindu-i pusă
în pericol statalitatea.
Caracterul unitar al statului nostru a fost prejudiciat în mod esenţial şi prin Legea cu
privire la statutul special al Găgăuziei. Statutul acestei regiuni din partea sudică a ţării
depăşeşte [Link] unităţi administrativ-teritoriale şi chiar a unei autonomii culturale,
înscriidu-se practic în caracteristicile unei entităţi politice.
în baza acestei legi, în Găgăuzia s-a constituit, ca şi în stînga Nistru-lui, propriul Parlament
(Adunarea Populară), propria instituţie prezidenţi-ală (Başcanul) etc. Nu poate fi trecută cu
vederea nici tendinţa unor forte locale de a crea „propria republica".
Unele prevederi din Legea cu privire la statutul juridic special al Găgăuziei în opinia
noastră, contravin Constituţiei Republicii Moldova.
Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă şi de spaţiul
cosmic. Delimitarea se face în frontiere. în acest sens, alin. (2) al art. 3 al Constituţiei
Republicii Moldova prevede: „Frontierele ţăriisînt consfinfiteprin lege organică".
Frontierele Republicii Moldova sînt linii (reale sau imaginare) care despart, pe uscat şi pe
apâ, teritoriul Republicii Moldova de teritoriile sta-

•#83&
B oris N egru , A lin a N egru

telor vecine, iar în plan vertical delimitează spafiul aerian şi subsolul Re-publicii Moldova de
spaţiul aerian şi de subsolul statelor vecine.
Frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de acţiune a suveranităţii statului.1 Frontierele de
stat sînt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Pe uscat, frontiera de stat se trasează pe liniile distinctive de relief. Pe sectoare fluviale frontiera
se trasează pe linia din mijloc a rîului, pe calea navigabilă principală sau pe talvegul rîului; pe lacuri
şi alte bazine de apă, frontiera se trasează pe linia dreaptă care uneşte ieşirile frontierei de stat la
malurile lacului sau ale altui bazin de apă. Pe poduri şi rîuri, frontiera se trasează pe linia de mijloc
sau pe axul lor tehno logic.
aFăcînd parte din teritoriul statului, frontierele sînt inviolabile. Inviolabilitatea este garantată
prin faptul că frontierele sînt consfinţite în legea organică. Respectiv, modificarea frontierelor se
poate face doar prin lege organică. Legea declară că stabilirea frontierei de stat tine de competen-
ţa Parlamentului Republiciî Moldova. De fapt, stabilirea frontierelor unui stat reprezintă o
problemă a realităţilor interstatle şi rezultă din acordul statelor interesate, încheiate conform
principiilor dreptului international.
Practic, stabilirea frontierei de stat se consemnează în tratatele încheiate de Republica Moldova
cu stateie vecine. Regulile şi modul nemijlocit de trasare, mafcare şi instalare a frontierelor sînt
determinate în lege.

4.2.2. Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională. Grupuletnic

Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Un stat fără
populaţie nu poate să existe, e de neconceput. Aceasta e şi firesc. Statul este o societate umană
organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc [Link]
teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de acesta ori calitatea de
cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de strain (persoana avînd altă cetăţenie decît
cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid.
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi
posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.
Comunitateâ indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căruia se
exercită puterea de stat este o categorie comple-xă. în unele cazuri comunitateâ formează o naţiune,
naţiunea fund uneori identificată cu populaţia.
1
L eg eo R ep u biíd i M oW ova n r. Í0 8-A
1 [Link].M
7 J ííínp rtvin d fro n tiera
cfem t.
^84&
 Teoria general! a dreptului şí statulu

Naţiunea nu trebuie confundată nici cu statul şi nici cu populaţia, ca element constitutiv al

acestuia. în „Petit darousse".ediţia 1973, conceptul de naţiune este definit astfel: „Naţiunea (de la
latinescul natio) desemnea-ză o comunitate de oameni, cel mai adesea instalată pe un acelaşi
teritoriu şi care are o unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, mai mult sau mai'puţin
puternică". Ea „este o asociaţie de oameni avînd aceeaşi limbâ, aceeaşi origine, aceleaşi obiceiuri,
aceleaşi idei şi sentimente, dez-voltate printr-o lungă convieţuire împreună".1 Aceste definiţii ale
naţiunii cuprind elemente de originalitate şi unitate ale unei populaţii.
0 caracteriştică esentiaíă a naţiunii este că ea „înglobează oamenii din
cadrul .unui popor bine determinat, între care există interacţiuni şi interde-
pendenţe, respectă aceleaşi norme şi dezvoltă aceleaşi relaţii economice, te-
ritoriale, lingvistice şi culturale şi are conştiinţa păstrării identităţii sale."2
Aşadar, naţiunea. constituie nu o simplă comunitate umană. Ea e co-munitatea umană fprmată
istoriceşte pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană data îşi formează
limba, culture, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest teritoriu comu-
nitatea data îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi, indiscutabil, viitorul.
Categoria „naţiune" reprezintă nu întreaga populaţie ci doar o parte din ea, parte ce constituie
majoritatea populaţiei.
Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune" „stat" putem menţiona următoarele: în lume
există un număr mare de state naţionale, adică state care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele
o şi poartă, ca regulă. De exemplu, Franţa are la bază natiunea franceză, Italia, Spania, Portuga-lia,
Germania etc. au la bază naţiunile respective. Majoritatea absolută a statelor europene sînt state
natíonale.
Există, însă, cazuri, cînd una şi aceeaşi naţiune e încadrată şi stă la baza nu a unui singur stat, ci
mai multe. De exemplu, nimeni nu pune la în-doială faptul câ în lume există o singură naţiune
coreeană. în acelaşi timp, însă, naţiunea data e organizată în două state coreene. Sau cazul naţiunii
arabe, organizată în mai multe state arabe. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre naţiunea română
organizată în două state române: Romania şi Republica Moldova. Acest lucru nu se acceptă doar de
acei care au schi-raonosit şi mai continuâ să falsifice istoria realâ a noastră. Şi arirmaţiile unor
„patrioţi", conform cărora renunţînd la limbă, la naţiune, la stat, n-au nici un temei juridie.
1
George Meitani, Curs de drept international public, Bucureşti, 1930, pag. 16.
1
Constantin Stroo, Compendiu dtfilosQfia dreptului, Bucuieşti, 1999, pag. 111.
-Ş'85 6-
Boris Negru, Alina Negru

Există, de asemenea, cazuri cînd la baza unui stat stau mai multe naţiuni. De exemplu
Federaţia Rusă are la baza sa ca stat mai multe naţiuni. Pe lîngă naţiunea rusă, în Federaţia
Rusă se încadrează asemenea naţiuni, cum ar fi, de exemplu tătarii, ciuvaşii, cecenii, başkirii,
udmurţii etc. Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un teritoriu
propriu distinct. Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic, fie
chiar şi numeric. De exemplu în Germania actualmente locuiesc peste 2 milioane de turci.
Aceasta, însă, nicidecum nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune.
Istorieeşte, comunîtatea data nu s-a format pe teritoriul Germaniei. De altfel, nu constituie
naţiuni nici românii din S.U.A., algerienii din Franţa, ucrainenii din Canada etc.
Prezintă interes şi raportul dintre naţiune şi stat, din punct de vedere al apariţiei lor.
Problema data evidenţiază existenţa a trei situaţii:
1. Apariţia simultană a naţiunii şi a statului în urma împletirii proce-seior de formare a
celor două entităţi: naţională şi statală.
2. Apariţia mai întîi a organizării statale şi mai apoi a naţiunii (este ca-zul majorităţii ţărilor
africane care deşi au o putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de
vedere al comunităţii etnice se află în stadiul gentilico-tribal cu toate consecinţele ce
decurg de aici: absenţa unei limbi comune, fiecare trib avîndu-şi dialec-tul său, limba
oficială (franceză, engleză, spaniolă şi portugheză) fiind limba fostei metropole;
teritoriul fărămiţat în zone aparfinînd diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd
obiceiuri, tradiţii proprii ş.a.m.d).
3. Apariţia mai întîi a naţiunii şi ulterior a statului national (cazul naţiunii române a cărei
constituire a permis formarea statului national unitar român).1
O atenţie deosebită merită, de asemenea, şi problema minorităţii na-ţionale. Problema data
nici pînă azi nu e interpretată uniform în plan international.
într-un raport din 1993 al subcomisiei ONU pentru prevenirea discri-minărií şi protecţia
minorităţilor se propune interpretarea prin care prin minoritate se înţelege „un grup numeric
inferior restului populaţiei unui stat, ai cărui membri, care au cetăfenia acestui stat, posedă
ca-racteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului

' Constantin Stroe, Opera citală, pag, 115.

•3 861-
 Teoria general! a dreptului şi statuiu

populaţiei şi sîrtt animaţi de yoinţa de a-şipăstra cultura, tradiţiile, re-ligia sau limbo."1
într-un proiect de document supus Consiliului Europei în 1993, ca anexă la Recomandarea
1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, se menţionează; „în sensul acestei
Convenţii expresia minoritate naţională desemnează un grup de persoane dintr-un stat care:
a) îşi au reşedinţape ţeriioriul acestui staţşi sînt cetăfeni ax săi;
b) întreţine legături vechi, solide şi durabile cu acest stat;
c) prezintă trăsături etnice, culturale, religioase sau lingvistice spe-cifice;
d) sînt suficient de reprezentatiye, deşi sînt maipuţin numeroase decît restulpopulaţiei
acestui stat sau a unei regiuni a sa;
e) sînt animate de voinţăde apăstra împreună ceea ceformează identita-■tea lor comună, mai
ales cultura, tradiţiile lortreligia şi limba lor. "2
Termenul „minoritate" desemnează un grup etnic numeric inferior restului populaţiei, ai
că[Link] au caracteristici etnice, religioase, lingvistice, culturale comunş. Dar e important
ca aceste calităţi să se for-meze un timp îndelungat şi că grupului dat să-i aparţină un teritoriu
al său distinct, unde aceste calităţi au apărut. Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i
revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă doar în aceea că grupul dat,
în virtutea unor împrejurări cum ar fi coloni-zarea teritorială, prigonirea, strămutarea forţată
etc. s-au pomenit a fi în minoritate pe propriul lor teritoriu.
Din cele menţionate mai sus putem trage concluzia câ turcií din Ger-mania, algerienii din
Franţa, ruşii din Republica Moldova sau găgăuzii nu sînt minorităţi naţionale. Ca minorităţi
naţionale pot fi priviţi românii din Ucraina, maghiarii din Romania etc. Aceasta însă
nicidecum nu înseamnă că membrii unor grupuri etnice pe teritoriul unui stat nu beneficiază de
anu-mite protecţii. Dimpotrivă, acestea sînt impuse de standardele internaţiona-le pe care
statele lumii trebuie să le respecte. Asemenea obligaţiuni şi-a asu-mat şi Republica Moldova ca
membra al ONU şi al Consiliului Europei.
Pe lîngă statele multinaţionale pot fi întîlnite şi state care în momen-tul apariţiei lor nu au
avut la bază vreo naţiune. Drept exemplu pot servi S.U.A. sau Australia.
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Na-fionalitatea exprimă
apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp
' Ion Diaconu, Uinorítăţile. Statut. Perspective, Bucureşti, 1996, pag. 81.
1
Ibidem , pag. 81-82.
4 87&
B oris N egru , A lin a N egru

ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport

demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului. Iată de ce art. 10 al Constituţiei
Republicii Moldova prevede că „statul are ca fundament unitatea poporului Republicii
Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a ruturor cetăţenilor ei". Mai
mult ca atît: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul ruturor cetăţenilor la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice culturale, lingvistice şi relígioase."

4.2.3. Autoritatea publicâ exclusivă sau suverană (suveranitatea)

Autoritatea publică exclusivă sau suverană (suveranitatea) este cel mai caracteristic
element specific al statului. Puterea este un fenomen legal de autoritate, care se caracterizează
prin: posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe supreme, de a
comanda, de a da ordine şi necesitatea de a se supune acesteí comenzi. Această autoritate o
întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. Ea la început a fost personificată în şeful
colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste
calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai multe etc.). Cu timpul
autoritatea, atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita.
Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală
sau statală etc. în toate cazurile puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de
exemplu, atît timp cît Robinson Crusoe s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu
putem vorbi de o putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). în toate
cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite în sistem, valori ce pot
fi de natură morală, religioasă, politică, juridică etc.
într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea unor par-tide, puterea unor
organizaţii social-politice etc. Puterea statală însă este cea mai autoritară putere. Ea se
caracterizează prin următoarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se identifică cuforţa. Această forţă se materializează în
diverse instituţii politico-juridice (autorităţi publice, armată, poliţie etc.);
b) are un caracter politic;
c)are o sferă generală de aplicare;

4 88&
 T eoria generală a dreptului şi statulu

d) deţine monopolul constríngerii: numai ea are posibilitatea să folosească constrîngerea

şi dispune de aparatul de constríngere;
e) puterea destat este suverană.
Această din urmă trăsătură - suveranitatea - este cea mai importantă.
Termenul „suveranitate" este folosit pentru prima data cu prilejul analizei Constituţiei
franceze din 1791, de către juristul francez Clermant Ten-nerre, care a definit-o ca fund
„libertatea colectivâ a societăţii". La etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este
definită ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state".
,Art. 2 alin. (l).al Constituţiei Republicii Moldova prevede următoare-le: ..Suveranitatea
naţională aparţine poporalui Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin
organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie".
Suveranitatea naţională constă în dreptul poporului de a hotărî ne-condiţionat în privinţa
intereselor sale şi de a le promova şi realiza în mod nestingherit. Acest principiu constitutional
nu derivă nemijlocit din art. 1 al Constituţiei, care consacră caracterul suveran al statului.
Suveranitatea naţională rezultă din faptul că poporul Republicii Moldova este unicul
deţinător suveran al puterii. în acest text constitutional, prin popor nu se înţelege numai
totalitatea locuitorilor din ţară sau popu-laţia acesteia. Sensul atribuit prin Constituţie este
unul determinat şi specific, prin popor, în sensul noţiunii utilizate, înţelegîndu-se o
colectivitate de indivizi care au calitatea de cetăţeni şi prin aceasta au aptitudinea de a
participa la exprimarea voihţei naţionale. Chiar şi în acest sens, categoria de popor este prea
largă, deoarece nu toţi cei care au calitatea de cetăţeni pot participa efectiv la exprimarea
voinţei generate naţionale, ea fiind con-diţionată de discernămîntul persoanei, de aptitudinea
ei morală şi specifi-cul manifestării de voinţă - necesitatea organizării poporului.
Suveranitatea naţională, aşa cum este prevăzută în Constituţie, înseamnă puterea absolută şi
perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere aparţinînd poporului, puterea de stat, al
cărei deţinător suveran este.
Puterea politică comportă anumite caractere, cum ar fi:
• Unitatea, care se manifestă prin faptul că domeniul suveranităţii naţionale ce aparţine unui
popor este unic şi nu poate fi încălcat de o altă suveranitate. Toate cotele-părţi de suveranitate
ce aparţin fiecărui individ alcătuiesc, în sumă, un tot întreg, o entitate unică.
• Deplinătatea, care semnifică faptul că suveranitatea naţională nu poate fi limitată arbitrar
şi nici exercitată abuziv. Suveranitatea nu poate exista partial şi nu poate fi exercitată
partial.
-§89#-
Boris Negru, Alina Negru

• Inalienabilitatea, care arată că poporul nu îşi poate înstrăina definitiv şi irevocabil

suveranitatea nici unui grup şi nici unei persoane.
• Indivizlbilitatea, care relevă că suveranitatea naţională nu poate fi divizată în cote-părţi
ce ar putea fi exercitată separat unele de altele.
• Imprescriptibilitatea, care se afîă în strânsă legătură cu inalienabilitatea şi semnifică fâptul
că suveranitatea naţională există atâta timp cît există naţiunea, Acest caracter
demonstrează suplimentar deosebirea dintre popor şi naţiune, reiterînd că poporul poate să
nu fie definit clar la un anumit moment al istoriei, pe cînd naţiunea este perpetuă în timp.

Textul constitutional expus ne orientează la două constatări: legătura dintre popor

(naţiune) şi puterea de stat (putere publică) şi formulările cu care se operează, în acest sens
fiind semnificative sintagmele putere, suveranitate naţională şi aparţinepoporuluu
__In primul caz, noţiunea popor şí noţiunea stat, privite sub aspect ju-
ridic apar ca subiecte distincte de drept. După cum s-a menţionat mai sus, statul este, într-o
accepţiune largă o entitate compusă din teritoriu, popu-laţie şi suveranitate, iar într-un sens
mai restrîns, o forma superioară de organizare a poporului, constituită din aparatul statal ce
exercita puterea. Poporul deţine puterea politică şi, pentru a o exercita, formează statul, un
sistem de autorităţi publice.
În cel de-al doilea căz, trebuie să vedem cu ce se identifică puterea de stat şi dacă ea este
altceva decît statul. Evident, statul nu este altceva decît organizarea statală a puterii poporului,
chiar însăşi instituţionalizarea acestei puteri. Funcţia principală a statului (a puterii de stat)
este de a exprima, promova şi realiza voinţa poporului sub forma de voinţâ general-
obligatorie.
Se impune astfel concluzia că puterea politică (suveranitatea naţională) aparţine poporului,
concluzie indubitabilă, deoarece, în caz contrar, ar însemna că există împărţirea poporului şi
că există mai multe suveranităţi şi deţinători ai acesteia în aceeaşi ţară, situaţie ce poate fi
privită doar ca o dezordine social-politică sau ca o absurditate. Cele menţionate se referă doar
la suveranitatea naţională, care poate fi identificată CM puterea de stat, şi la deţinătorul
(titularul) unic al acesteia - poporul.
Caracteristicile menţionate mai sus ale puterii politice sînt valabile şi pentru puterea de
stat, aceasta avînd însă şi anumite trăsături specifice, dintre care menţionăm:

^90^
 Teoria generală a dreptului şi statului
• Esteoputere transmisă decătre popor unor organism care exercită conducerea de stat;
• este o putere de dominaţie şi de consfrîngere;
• este o putere organizată;
• este o putere supremă în interiorul statului şi independent faţă de o altă putere de stat;
• este limitată prin drepturile şi libertăţile cetăţeneşti recunoscute şi garantate de o lege
supremă;
• este revocabilă, poporul avînd dreptul să nu menţină mandatul pentru reprezentanţii
aleşi.1
într-un sens strict juridic se mai poate spune câ puterea de stat este o putere: de
centralizare; de arbitraj; extrapatrimonială; o putere civilă şi persistentă în timp.2
Este foarte important să se facă distincţie între trăsăturile generale şi
exigenţele generale pe care trebuie să le întrunească puterea de stat. Aceste
exigenţe sînt: legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului politic şi
a democraţiei constituţionale. i
în mod normal, puterea de stat aflîndu-se în strînsă legătură cu soci-etatea poate exercita
asupra structurilor ei o puternică influenţă asigurînd reprezentarea şi apărareă intereselor
diferitelor categorii şi grupuri sociale la nivel statal. Infîuenţa şi presiunea trebuie să fie legate,
în limitele admise şi conform prevederilor stabilite prin lege. în cele ce urmează, vom ilustra
în ce mod este exercitată suveranitatea şi prin care instituţie.
Poporul Republicii Moldova exercita suveranitatea naţională în mod direct şiprin organele
sale reprezentative.
într-un stat de drept democratic, administrarea poporului urmează a se realiza prin popor şi
pentru popor, deoarece numai poporul este titularul suveranităţii naţionale. Titularul
suveranităţii însă nu poate să o exercite continuu în mod direct. Cel mai mult timp, puterea
statului este exercitată în numele poporului de către anumite organe, cărora le sînt delegate
func-ţiile respective printr-o autorizare generală, manifestată prin alegerea unor organe
reprezentative.
Exercitarea suveranităţii în mod direct de către popor se face prin participarea lui la
referendumun şi la alegeri, precum şi prin luarea unor decizii de către acesta, în mod direct.
1
Cristian Ionescu, Opera citatâ., Vol, I, Pag. 287.
!
Dan Claudiu Dănişor, Drept constitutional si instituţiipolitice, VoL I, Craiova; 1995, pag.
39-41.
-#911-
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

Referendumul, în sensul prevederilor constituţionale reprezintă o forma supremă de

exercitare a suveranităţii naţionale, prin care corpul electoral (alegătorii) este solicitat să decidă
asupra adoptării unei legi fundamentale (de modifîcare a dispoziţiilor generale ale
Constituţiei, spre exemplu) sau să-şi exprime voinţa în alte probleme de interes national (art.75
din Constituţie).
Exercitarea suveranităţii poporului se realizează prin organele sale reprezentative. Vedem
astfel că în Constituţie nu există precizări referitoa-re la un organ anume. Esenţial este ca
organul prin care se exercită suvera-nitatea naţională să fie un organ reprezentativ.
Reprezentative sînt organele în care membrii lor acţionează ca man-datari ai poporului,
luînd decizii în numele celor care le-au dat mandatul respectiv.
Constituţia consacră ca organe reprezentative: Parlamentul (art. 60-76) consiliile locale şi
primarii (art. 112-113). Reprezentativitatea se asi-gură prin alegeri, de aceea Constituţia
stabileşte că autorităţile sus - men-ţionate sînt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
Votul este instrumentul juridic de investire cu prerogative legale a autorităţilor publice,
cărora li se deleghează astfel exercitarea continuă a suveranităţii naţionale.
Exercitarea suveranítăţii în mod direct şi prin organele reprezentative poate avea loc
numai în formele stabilite de Constituţie.
Stipularea respectivă are menirea de a stabili faptul că suveranitatea naţională nu poate fi
exercitată arbitrar. Astfel, la exercitarea în mod direct a suveranităţii, poporul poate participa
numai în forma stabilită de Con-stituţie, adică prin referendum (art. 75), care şe efectuează în
modalitatea prevăzută de lege.
Exercitarea suveranităţii poporului prin organele sale reprezentative presupune că
organele reprezentative se formează (se aleg) în conformitate cu prevederile Constituţiei, ale
legislaţiei electorate şi că activitatea lor se desfăşoară în modul şi în limjtele stabilite de
Constituţie şi de legislaţia respectivă.
Subliniem şi faptul că art. 2 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Nici opersoan
ăparticulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă
formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu."
Pentru a înţelege sensul prevederii în cauză, este necesar, mai întîi, să descifrăm noţiunile
utilizate în prima parte a textului şi să pătrundem semnificaţia lor. Astfel:

^§92 6-
 Teoria general! a dreptului şi statului
Noţiunea persoană particulară exprimă ceva neoficial, care nu are ca-racter de stat.
Deoarece nu se face vreo specificare, putem conchide că, sub aspect juridic, noţiunea de
persoană particulară se raportă atît la persoanele fizice, cît şi la cele juridice, privite ca titulari
de drepturi şi obligaţii.
Noţiunea parte din popor derivă din faptul că, la exercitarea suvera-nităţii riaţionale, la
constituirea şi exercitarea puterii de stat, poporul par-ticipă ca un tot întreg, formînd o unitate
indivizibilă în părţi cărora li s-ar permite reprezentarea voinţei unice generale ce aparţine
întregului popor. Puterea este una singură şi nu se fragmentează. Un anumit grup de persoa-ne
poate fi de o altă origine, însă cetăţenia pe care o au aceştia este cea a Republicii Moldova, de
aceea grupul respectiv face parte din poporul ţării şi nu poate întreprinde acţiuni de exercitare
a unei cote-părţi din putere, pe care ar considera-o proprie.
Noţiunea grup social se raportă la o comunitate de indivizi care sînt uniţi prin interese,
valori şi norme de conduită comune şi care se află într-o interacţiune pe baza acestor interese.
Interesele, la rîndul lor, sînt determinate de condiţiile în care se desfăşoară activitatea grupului
respectiv. Grupurile sociale structurează cererile şi necesităţile diferitelor părţi ale populaţiei şi
obligă factorii de decizie politică să ţină cont de reaeţiile sociale în raport cu anumite acţiuni
pe care le întreprind. Grupurile sociale mari sînt clasele obşteşti şi păturile sociale, precum şi
comunităţile etnice. Divizarea resp'ectivă nu este ună vizibilă sau prevăzută expres în acte.
Gru-pările sociale nu participă nemijlocit la viaţa politică şi la administrarea treburilor statului
ele nu au o organizare bine determinată şi reglementată, dar puterea lor de influenţă în politica
statului este uneori foarte mare.
Noţiunea partíd politic defineşte o asociaţie de cetăţeni care se con-stituie pe baza
comunităţii de concepţii, idealuri şi scopuri care contribuie la realizarea voinţei politíce a unei
anumite părţi din populaţie şi care, prin reprezentanţi, participă la elaborarea politicii ţării la
conducerea statului şi la soluţionarea problemelor economics şi social-culturale. Acelaşi sens
îl are şi hoţiunea organizatie social-politică ce poate activa ca front, ligă, mişcare politică de
rnasă.1
Noţiunea altă formaţiune obstească priveşte organizaţiile indepen-dente ale cetăţenilor,
constituite pe principii de interese, altele decît cele politice, Se referă la asociaţiile obşteşti,
profesionale, culturale, sindicate, uniuni etc. Formaţiunile obşteşti activează în conformitate
cu sarcinile şi
1
A se vedeaîn acest sens prevederik Legii nr. 718-XII din 17,09.91 privind partidele şi alte
organizaţii social-politice,
^93 %r
Boris Negru, Alina Negru

scopurile incluse în ştatutele lor, urmînd în marea lor majoritate, beneficiul public. Uneori însă
poate fi vorba şi despre profitul membrilor formaţiunii obşteşti.
Textul constitutional consacră expres interdicţia exercitării puterii de stat în nume propriu.
Dat fund acest fapt, nici unul din subiecţii menţionaţi (persoane, grupuri sociale, formaţiuni
obşteşti etc.), chiar dacă este vorba de o persoană oficială sau de o structura din cadrul puterii
de stat, nu poate să-şi exercite prerogativele ca emanînd de la sine şi constituind voinţa sa
exclusi-vă. Tot ceea ce se întreprinde de către puterea de stat (de reprezentanţii aces-tei puteri)
se face în numele statului şi al poporului Republicii Moldova.
Suveranitatea are două laturi: una internă şi alta externă.
Latura internă a suveranităţii este chemată să sublinieze faptul că în interiorul statului
respectiv, nici o altă putere socială nu este superioară sau echivalentă cu puterea statală.
Pentru acest motiv, această latură este denumită şi supremaţia puterii de stat.
Latura externă nu este altceva decît atributul suveranităţii de a nu fi comandată în relaţiile
sale externe de căţre nici o altă putere, indiferent de forma în care puterea publică însăşi a
consimţit să se limiteze în unele din aceste relaţii externe. însă limitarea suveranităţii nu poate
fi absolutiza-tă. Conceptul de suveranitate e corelativ cu conceptul de stat. Un stat nu există,
sau eel puţin nu e perfect, dacă îi lipseşte suveranitatea. Aşa-zisele state semisuverane, state
sub protectorat sau state vasale reprezintă figuri imperfecte de stat.
Referindu-ne-la Republica Moldova, menţionăm următoarele. Temelia Suveranităţii a fost
pusă prin adoptarea a două declaraţii:
1. Declaraţia suveranităţii R. S. S. Moldova din 23 iunie 1990.
2. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991.
Ultima proclamă că „Republica Moldova este un stat suveran, independent şi democratic,
liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară, in conformitate cu
idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale
nafionale" şi hotărăşte ca pe întregul teritoriu să „se aplice numai Constituţia, legile şi
celelalte acte normative adoptate de organele, legal constituite ale Republicii Moldova".
Din cele spuse rezultă că supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa acestuia
în raport cu alte puteri din exterior se completează reciproc, sînt indispensabile statului şi sînt
inseparabile.

-MU^r
 Teoría generalăa dreptului şi statului

Se ştíe, însă, că suveranitatea, reală nu [Link] proclamă, ci şi se cucereşte.

Constatăm cu regret că Republica Moldova nu şi-a cucerit deplin şi definitiv suveranitatea.
După cum am menţionat anterior, regimul secesionist de la Tiraspol constituie un impediment
serios în exercitarea plenară de către stat a puterii pe întregul său teritoriu.
Nu putem neglija şi alţi factori care intîrzie cucerirea suveranităţii.
• în primul rînd, prezenţa militară a Federaţiei Ruse. Contrar deciziilor adoptate, atît la
nivel bilateral, cît şi la nivelul diferitelor organisme internaţionale, Rusia sub diverse
pretexte, tărâganează procesul de retragere a armatei a 14-a, care dispune de cantitaţi
considerabile de armament.
• în al doilea rînd, suveranitatea reală presupune independenţa eco-nomică şi politică
reală. în acest context, constatăm cu regret că în aspect economic şi politic Republica
Moldova continuă să depindă de Federaţia Rusă.

> * * *

Am íacuţ o caracteristică mai amplă a celor trei elemente constitutive ale statului pentru a
reliefa ideea că de modul cum sînt ele îriţelese şi apli-cate depinde starea reală, existenţa şi
funcţionalitatea statului.
în această ordine de idei sîntem convinşi că, atîta timp cîţ nu se va asigura o
interdependenţă oportună între cele trei dimensiuni statale (teritoriu, naţiune, suveranitate) şi
cît suveranitatea va rămîne o declaraţie (fapt connrmat de nerecunoaşterea puterii statale pe
întreg teritoriul ţării), existenţa Republicii Moldova ca stat va fi o aparenţă.
Acest fapt determiriă funcţionalitatea ineficientă a statului nostru şi reformarea
multilaterală aparentă.
O altă coricluzie mai generală ar-fi că atîta timp cît mi' sînt determinate elementele interne
esenţiale ale stabilităţii Republicii Moldova tennenul de „reformă", în sens larg, este
inaplicabil, deoarece nu putem reforma ceea ce nu există.
„Reforma" în ţara noastră semnifică doar încercarea de a constitui, de a definitiva şi a
determina elementele de bază ale statalităţii: teritoriul, naţiunea, suveranitatea.
Multiplele probleme, rătăciri şi soluţii inadecvate se vor menţine atîta timp cît politicienii
şi cetăţenii nu se vor clarifica asupra conţinutului statalităţii Republicii Moldova.

■#95&
B oris N egru, A lina N egru
4.3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului 4.3.1. Consideraţii generate
Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un rol extrem de important
în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în primul rînd, de scopul lui.
Dacă analizăm diversele teorii referitoare la scopul statului, apărute pe parcursiil evoluţiei
istorice a umanităţii(j>utem evidenţia două concepţii esenţiale. Prirna este reprezentată de
filojofia clasică greacă, pentru care scopul statului este nelimitat, autotcuprinzător.
Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care n-ar prezenta vreun
interes pentru stat. Adepţii acestei concepţii, considerau că orice activitate trebuie să fie
disciplinată de stat. Această concepţie a predominat în epocile antică şi medievală.
[Cealaltă concepţie apărută mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie
din partea statului.; Este avansată ideea conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea
dreptului şi garantarea libertăţii. în această ordine de ideii, Hegel menţiona:"... dacă cetăţenilor
nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfacut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea
acestei sarisfaceri confine statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe."
Rolul statului nu rărnîne neschimbat. El evoluează în funcţie de valorile sociale ale
colectivităţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea
respectivă.
în epoca contemporană, în mod deosebit după cel de-al doilea război mondial, în ţările
democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului.
Locul „statului-jandarm" este prelu-at de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat
preocupat de asigurarea standardelor de viaţă ale populaţiei, de înlăturarea abuzurilor,
exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale
statului.
în funcţie de scopul urmărit, statul îşi propune realizarea unor sar-cini concrete în diverse
domenii: economic, politic, ideologic, culturaletc. Actívitatea multilaterală a statului este
caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.
Termenul ..funcţie" vine de la latinescul ..fonctio" - în traducere „muncă",
..deprindere", ..îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De obi-

-Í96&
 T eo ria g en era lă a d rep tu lu i şi sta tu lu i
cei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile íundamentaie ale acti-vităţii statului, prin care
acesta îşi manifestă esenţa.
Activitatea complexă a statului determină diversitatea funcţiilor sale care se difereriţiază
înjuncţii interne şífuncţii externe.
Funcţiile diverselor sarc interneexprimăpoíiticainternăa statului pentrurealizarea ini privind
viaţa societăţii şi a statului. în cadrul funcţiilor interne un loc deosebit xevinelfuncţiei
legislative, funcţie politico-juridică, urmărind supunerea vieţii sociale unor norme obligaţorii prin
limitarea şi echilibrarea puterii autorităţilor publice.
Wuncţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în realizarea sarcinilor propuse.
Activitatea executivă se desfaşoară pe multiple planuri răspunzînd diverselor scopuri sociale.
)Funcţia judecătorească are sarcina de a soluţiona litigiile apărute în societate, ca urmare a
încălcării normelor de drept.
ÍJFujicţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în relaţiile cu alte state.
Statul democratic în epoca contemporană îşi exercită funcţiile externe pe două direcţii:
(1) Dezvoltarea relaţiilor cu alte state, în special statele vecine, atít pe plan bilateral, cît şi
multilateral. Aceste relaţii trebuie să se bazeze pe principiile egalităţii, respectului reciproc,
respectării suveranităţii, independenţei naţionale, neamestecul în treburile interne, cooperării şi
colaborării reciproce, interesului şi avantajului mutual. Fiind respectate aceste principíi, relaţiile
cu alte state decurg sub semnul normalităţii.
2. Integrarea ţării în organisme internaţibnale, pentru rezolvarea, atît a problemelor interne, cît şi a
problemelor globale ca pacea, dezar-marea, securitatea popoarelor, cooperarea internaţională,
protecţia ecologică mondială etc

4.3.2. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Republicii Moldova

Din tezele expuse anterior rezultă că scopul statului este ceea ce el îşi propune să înfăptuíască.
Scopul statului poate fi proclamat oficial în Constituţie sau poate să rezulte din conţinutul
acesteia.
Constituţia Republicii Moldova nu stipuleâză expres scopul statului nostru.însă el poate fi
dedus din dispoziţiile acesteia.
-Í97#-
 B o r is N e g r u , A lin a N e g r u

Astfei art. 1 alin. 3 din Constituţie statuează că republica Moldova este un stat de drept,
democratic".
Caracteristicile “stat de drept, „stat democratic", astfei declarate la momentul actual nu
reflectă o realitate. Ele pot şi trebuie să fie interpretate ca obiective strategice spre care tinde
Republica Moldova. Prin urmare, aceste dispoziţii constituie scopul suprem al statului
raoldovenesc.
Această teză se axează pe însuşi conceptul constitutional. Constituţia ca act juridic
suprem, este şi un act programatic de durată.
Realitatea obiectivă ne determină să evidenţiem şi alte obiective ale statului:
• consolidarea statalităţii Republicii Moldova,
• fundamentarea bazelor legale de funcţionare a statului.
vom exagera dacă vom menţiona că de realizarea acestor obiective depinde în mod
cert crearea statului de drept, democratic
Pentru atingerea obiectivelor evidenţiate se impune antrenarea între-gii societăţi într-o
activitate de perspectivă prin avansarea unor sarcini economice, politice, sociale, ideologice.
Sarcina economică principală a Republicii Moldova este stabilită în art. 126 alin. 1 din
Constituţie. „Economia Republicii Moldova este economic depiaţă, de orientare socială,
bazată pe proprietatea privata şipe proprietateapublică, antrenate în concurenţa liberă".
Evident, sintagma „economie de piaţă" comportă un sens larg şi reflectă o sarcină durabilă
într-un domeniu vast de activitate al statului
Sarcina politică principală este determinată de realitatea cu care se confruntă statul nostru.
Considerăm că la ora actuală nimic nu e mai important decît integrita-tea teritorială şi
asigurarea unităţii poporului Republicii Moldova. Ultima rezultă şi din art. 10 alin. 1 din
Constituţie: ,JStatul are ca fundament unita-teapoporului Republicii Moldova. Republica
Moldova estepatria comună şi indivizibilă a îuturor cetăţenilor săi. "
Sarcina socială principală a Republicii Moldova este stipulată în art. 47 alin.! 1 din
Constituţie care obligă statul ,jă ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent,
care să-i asigure sănătatea şi bunăsta-rea lui şifamiliei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngriji-rea medicală precum şi serviciile sociale necesare."
Sarcina ideologică a statului nostru constă în recunoaşterea reaíă, şi nu formală, a
demnităţii tuturor membrilor comunităţii umane şi în forma-rea unei societăţi, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui,

-#98&
 Tcoria generală a dreptului şi statului

libera dezvoitare a personalităfii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori

supreme şi sînt garantate.
Pentru a îndeplini sarcinile punctate aici statul trebuie să desfaşoare o activitate eflcientă în
diverse domenii. Acestei activităţi multilaterale îi sînt subordonate funcţiile statului.
rFuncţiile interne principale ale statului Republica Moldova: \l. Funcţia economico-
orgănizutoricâ a statului Formele de inter-venţie a statului în economie sînt numeroase şi au
drept scop:
• reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietă-ţii publice ce-i aparţine;
• protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, finan-ciară şi valutară;
• stimularea cercetărilor ştiinţifice;
• exploatarea raţională a pămîntului şi a ceiorlalte resurse natura-le luîndu-se în
considerate interesele na{ionale;
• refacerea şiprotecţia mediului, menţinerea echilibrului ecologic;
• sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii
vieţii etc.

2. Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman,

intelectual şi spiritual. Activitatea statului trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei ca
factor utíl al societăţii.
3. Funcţia de menţinere a ordiniipublice, în general, şi a ordinii legate, în special. Ultima
reprezintă nucleul ordinii sociale, condiţia fundamentală a echilibrului social, garanţia
realizării drepturilor esenţiale ale membrilor societăţii şi funcţionarea normală a institu-
ţiilor statului.
4. Funcţia de garantare şi apărare a drepturilor şi libertăţilor fun-damentale ale omuluu
Această funcţie rezultă din conţinutul şi exigenţele statului de drept. Un stat de drept este
un stat uman. Republica Moldova va devia de la doctrina perimată caracteristică
regimului totalitar cînd statul era privit ca donator şi nu ca un ocro-titor şi garant al
drepturilor şi libertăţilor omului.
5. Funcţia ecologică. Protecţia' mediului, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi
culturale constituie o obligaţie indispen-sabilă a statului precum şi a fiecărui cetăţean.
La funcţiile externe ale Republicii Moldova pot fi atribuite:
I. Funcţia de apărare a statului. Această funcţie impune consolida-
rea neutralităţii permanente a statului nostru, statuată în art. 11 din
Constituţie:

■Ş99&
Boris Negru,Aiina Negru

„ (I) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. (2) Republica Moldova

nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său. "
2. Funcţia demenţinereapăciişiordiniimondiale. Laîndeplinirea acestei funcţii trebuie să
contribuie fiecare stat. Războiul poate fi evitat. Toaíe conflictele dintre state trebuie
rezolvate pe cale paş-nică.
3. Funcţia de colaborare şi consolidare a relaţiilor cu ţările comu-nităţii internaţionale.
în acest domeniu Republica Moldova trebuie să se orienteze la comunitatea europeană.
4. Funcţia de integrare în economia mondiala şi de colaborare cu alte state in
soluţionarea problemelor globale. Este o funcţie rela-tiv nouă pentru statele tinere,
inclusiv pentru Republica Moldova, dar de o importanpă vitală care necesită elaborarea
de strategii de realizare în mod prioritar.

Subiecte de evaluare:________________________
1. Explicaţi sensul cuvântului stat.
2. Cum poate fi definit statul?
3. Determinaţi trâsăturile caracteristice ale statului.
4. Scoateţi în evidenţă dimensjunile statului şi stabiliţi importanţa lor.
5. Caracterizaţi dimensiunile statului.
6. Interpretaţi categoriile scop, sarcini şi funcţii ale statului.
7. Caracterizaţi scopul, sarcinile şi funcţiile Republicii Moldova.

Literatura recomandată:______________________
1. Alexandra Arseni, Drept constitutional şi instituţii politics. Vol. I, Tra-tat elementar,
Chişinău, 2005.
2. Gheorghe Avornic, Tearia generală a dreptului, Chişinău, 2004.
3. Teodor Cârnaţ, Drept constitutional, Chişinău, 2004.
4. Tudor Drăgan, Drept constitutional şi instituţii politice, Cluj-Napoca, 2000.
5. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.
6. Philippe Malaurie, Antologia găndirii juridice, Bucureşti, 1996.
■ 7. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gherghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosqfia dreptului.
Marile curente, Bucureşti, 2002.

M 100 fr
Formele statului

Obiective:
Complexitatea formei statului.
Forma de guvernămînt.
Forma organizării de stat State unitare.
State federative,
Asociaţii de state. lerarhiile de state.
Regimul politic
Probleme actuale a formei statale.
 6.1. Noţiunea şi laturile componente ale formei de stat
Dacă cercetarea esenţei statului şí a tipului istoric de stat ne dă răs-punsul la întrebarea, în
mîna cui se află puterea de stat, în slujba câror gru-puri sociale acţionează statul, examinarea
formei de statTăspunde la o altă întrebare şi anume în ce mod cei care deţin puterea conduc
statul.
în doctrina juridică s-a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de stat reprezintă o
categorie complexă, care desemnează modul de organiza-re al conţinutului puterii, structura
internă şi externă a acestui conţinut. /^Lături componente, elemente constitutive ale formei de
stat sînt:
a) forma de guvernămînt; j b) forma de organizare statală (structura de stat);
ic) regimul politic.
Forma de guvernămînt desemnează modul de formare şi organizare a organelof statului,
atribuţiile care revin lor, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre
acestea, „ în special dintre organul le-giuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului."1
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumi-te limite spaţiale, adică
pe un anumit teritoriu, raportunle specifice ce se constituie între elementele, alcătuitoare ale
ansamblului statal, precum şi legăturile specifice dintre „întreg" şi „părţile" lui componente.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, pro-cedeelor de înfăptuire a
puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevînd mai
ales măsura consacrării şi garantârii drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.2
Din aceste considerente, menţio-năm faptul că fiecare element constitutiv, laturâ
componentă a formei de stat are însemnătate teoretică şi practică doar în cazul, cînd e
cercetată prin prisma spaţio-temporală a existenţei sale.

1
lonDeleanu, Drept Constitutional }i institu/iipolitice. Tratat J, Bucureşti, 1996, pag. 130.
2
Idem.

^§126&
 Teoria generală a dreptului şi statulul

6.2. Forma de guvernămînt

Forma de guvernămînt are o importanţă majoră pentru caracteristica statului.
Pentru Aristotel, ..guvernămîntul, fiind puterea suverană a cetăţii, tre-buie, în chip
necondiţionaţ, ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o
minoritate, ori, în sfîrşit, din masa cetăţenilor".1
Jean Jaques Rousseau a definit guvernămîntul ca „un corp interme-diar, plasat între
supuşi şi suveran pentru legătura lor reciprocă şi însăr-cinat cu aplicarea legilor şi menţinerea
libertăţii, atît civile cît.şi politice. Membrii acestui corp se numesc magistraţi sau regi, adică
guvernatori, iar corpul întreg poartă denumirea de prineipe"?
Rousseau consideră că Guvemămîntul poate îmbrăca trei forme dife-rite în funcţie de
numărul celor care îl compun:
^r 1) democratic, prezentă atunci cînd Suveranul conferă guvernămîntul ( întregului popor sau
celeí mai man părţi a lui;
2) aristocraţia, prezentă atunci cînd guvernămîntul este conferit unui număr mic de
magistraţi;
3) monarhia, cînd guvernămîntul este în mîinile unui singur magis-trat. în toate cazurile
însă se păstrează distincţia între suveran şi guvernămînt. Suveranitatea rămîne inalienabilă;
ceea ce se transmite este doar puterea, nu voinţa. Suveranul vrea, Guvernămîntul execută: el
are forţa, nu voinţa. Şi pentru ca această forţă să fie legitimă „orice guvemămînt trebuie să
fie republican". Monarhia este condamnată.
Forma de guvernămînt priveşte formarea, brganizarea şi competenţa organelor supreme
ale puterii de stat, raportul lor cu celelalte organe ale sistemului statal.3
în ceea ce ne priveşte, considerâm că forma de guvernămînt caracte-rizează modalitatea
de formare şi organizare a statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor
dintre acestea şí în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful
statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt cele mai frecvent întîl-nite sînt monarhia
şi republica.
Aristotel, de exemplu, recunoştea trei forme de guvemămînt şi anu-me: regalitatea,
aristocraţia şi republica, El a indicat, de asemenea, trei

' Aristotel, Polilica, Bucureşti, 1924, cartea III, cap. V, sec. I.

1
Jean Jaques Rousseau, Contractul social, cartea III, Bucureşti, 1957, pag. 164.
1
Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu, Opera citată,pag. 102.
•#127 1-
Boris Negru, Al'ma Negru

derivaţi ale acestora-.'ţirania pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia

pentru íepublica".!El preciza că tirania este guvernămîntul unuia singur, care domneşte ca un
stăpîn peste asociaţia politică; oligarhia este predominarea politică a bogaţilor; demagogia
este, din contra, predo-minarea săracilor, cu înlăturarea bogaţilor.
Monarhia ca forma de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este
monarhul (de la grecescul „ monas", ce caracterizează puterea unei persoane). Monarhul,
avînd diferite denumiri - rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. - de regulă,
deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau e desemnat după procedun speciale în
dependenţă de tradiţiile respective.
Ca forma de guvernămînt monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri. în evoluţia
sa monarhia cunoaşte mai multe [Link] ab-solută, monarhie limitată, monarhie
pariamentară dualistă, monarhie par-lamentară contemporanX/
Monarhia absoluta este cea mai veche forma de monarhie. Ea a exis-tat pînă aproape de
zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai existau două monarhii absolute în
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, în cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că
nu este limitată („L"etat c'est moi" - Statul - sînt eu, - spunea Ludovic al XTV-lea), monarhul
domnind după bunul său plac. Ca regulă, o asemenea forma de gu-vemămînt de cele mai
multe ori nu.a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Axistotel considera că
„puterea absoluta a unuia singur nu este nici justă, nici utilă."
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterii monarhului prin
legea supremă a statului (constituţie). Cu toate acestea puterea monarhului nu trebuie
neglijată. Monarhului îi revine un rol important în viaţa politică a societăţii. Deseori acest rol e
mai pronunţat decît eel ce-i revine parlamentului.
Monarhia pariamentară dualistă se caracterizează prin faptul că monarhul şi parlamentul,
din punct de vedere legal, sînt egali.
Monarhia pariamentară contemporană este cea mai fxecvent întílnită forma a monarhiei
(Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc.) .Puterea monarhului, de cele mai multe ori,
poartă un caracter simbolic.
Republica este o astfel de forma de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui
organ [Link] un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sînt responsabile juridic
pentru activitatea lor.

-a 128 &
 T eoria generală a dreptultii şi statulu

Forma republicană clasică de guvernămînt a dobîndit-o America. Hamilton, unul din patriarhii
Constituţiei S.U.A.J a pronunţat la 18 iunie 1787 în fata Adunării de la Philadelphia un discurs de
cinci ore în favoarea mo-delului monarhic englez, dar aşa şi n-a reuşit să-i convingă pe colegii săi
în oportunitatea acestui model. Ca rezultat, s-a acceptat forma republicană de guveraămînt, care a
detaşat, după forma de guvernămînt, S.U.A. de Anglia.
Republicile, larîndul lor,pot fiparlamentaresauprezidenţiale.
Republica Parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că
acesta este ales de către parlament, răspunzînd în fata lui. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat
e mai inferioară, comparativ cu a parlamentului (de exemplu, Italia, Austria, Germania, Finlanda
etc.).
Republica Prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie
direct (prin vot universal, egal, secret şí liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor
electorale (de exemplu, S.U.A.).
Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o poziţie egală cu parlamentul. în
cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului
(S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
în ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte).
O âstfel de forma intermediără reprezintă un hi-brid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină
cu elemente ale republicii parlamentare. La o asemenea forma de guvernămînt pot fi atribuite, de
exemplu, Franţa, Romania.
Probleme ale regimului de guvernămînt în Republica Moldova
Republica Moldova este o republica democratică, în virtutea faptului că suveranitatea naţională
şi puterea absoluţă aparţine poporului, care îşi alege guvemanţii ce exercită puterea în mod liber,
prin alegeri libere şi democratice.
Pînă la modiíicarea Constituţiei din 5 iulie. 2000, se crea impresia că Republica Moldova este o
republica prezidenţială, în virtutea faptului că şeful statului - Preşedintele Republicii este ales direct
de către popor (art. 77-78). Constituţia însă consacră expres elementele unei republici semiprezi-
denţiale, ceea ce poate fi demonstrat prin următoarele prevederi ale ei:
• atît Parlamentul, cît şi Preşedinţele erau organe alese prin vot uni-j versal, egal, direct,
secret şi liber exprimat (art. 61 şi 78);
\ / ' ■
-t 1291-
Boris N egru, A lina N egru

• Preşedintele desemnează un eandidat pentru funcţia de Prim-mi-nistru numai după

consultarea majorităţii parlamentare şi numeşte Guvemul doar pe baza votului de
încredere acordat de Parlament (art. 82);
• executivul (Guvernul) este responsabil în fata Parlamentului, iar şeful statului nu este în
aeelaşi timp şi şeful Guvernului (deşi se afla în funcţia puterii executive a statului), nu
are putere de in-fiuenţă asupra executivului care să fie prevăzută expres în Legea
Supremă (art. 77).
Parlamentul poate fi dizolvat de Preşedinte numai după consultarea fracţiunilor
parlamentare şi numai în cazul cînd nu a putut fi format Guvernul sau dacă a fost blocată
procedure de adoptare a legilor (art. 85);
Refuzul preşedintelui de a promulga o lege poate avea loc o singură data, iar promulgarea
ei după reexaminare este obligatorie (art. 93 şi Ho-tărîrea Curţii Constituţionale a Republicii
Moldova nr. 2 b din 2.04.96 cu privire la interpretarea prevederilor art. 93 alin. (2) din
Constituţia Republicii Moldova);
Mobilizarea parţială sau generală poate fi declarată de Preşedinte numai cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, iar măsurile luate pentru res-pingerea agresiunii şi declararea stării
de război trebuie aduse neîntîrziat la cunoştinţa Parlamentului (art. 87);
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, după aceea, tot Parlamentul
poate organiza un referendum pentru demiterea şe-fuluí statului (art. 89).
Din cele menţionate se poate observa că Parlamentul avea o superio-ritate vădită faţă de
prerogativele Preşedintelui şi era evident că Republica Moldova întrunea elementele şi
caracteristicile unei republici semiprezi-denţiale.
După adoptarea Constituţiei din 1994, a fost pus la îndoială modelul semiprezidenţial de
guvemare, invocîndu-se ca insuficiente împutemiciri-le Preşedintelui Republicii, deşi pe
parcursul ultimilor ani au fost înaintate spre examinare în Parlament proiecte de legi privind
modificarea Consti-tuţieí ce aveau ca obiect repartizarea atribuţiilor între Preşedintele Repu-
blicii, Parlament şi Guvern.
Astfel, în viziunea Preşedintelui Republicii sistemul semiprezidenţial de guvemare a
demonstrat întregii societăţi că mecanismele sale de organizare, funcţionare şi colaborare a
ramurilor legislativă, executivă şi judecătorească ale puterii în sat nu asigură separaţia lor
ade'cvată, echilibru

•#B0&
 Teoria general! a dreptuluişj statului

între. aţribuţiile şi jesponsabilităţile ce |e revin, şi nici unitaţe procesului de dirijare a statului,

ceea ce se soldează cu admirristrarea ineficienţă a treburilor publice şi cu declinarea de către
ramurile puterii a răspunderii concrete pentru rezultatele guvernării şi că, î[Link]ţă, se
aduc pre-judicii tot raai grave stabilităţii politjce a statului, intpreselor economice şi sociale
ale cetăţenilor, imaginii şi prestighilui Republicii Moldova pe arena intematională.
Pornind de ia situaţia descrisă şi argumentînd că:
• raportul de forte politice existent obiectiv în societate şi contra-dicţiile dintre principiile
şi programele acestor forte generează re-petate crize de putere, care due la dirninuarea
eíicienţei activităţii statului de promovare a reformelor politice, juridice, economice şi
sociale;
• problemele modificării şi perfecţionării sistemului constitutional de organizare şi
funcţionare a puterii de stat se dezbat în perma-nenţă, de pe poziţii diferite atît în
spcietate cît şi, mai ales, de către forte politice care împărtăşeşc şi [Link]ă concepţii
divergente, ceea ce s-a manifestat deosebit de pregnant în timpul crizelor de
guvemărnînt;
• problema schimbării sistemului de guvernare are o ímportantă majoră pentru prezentul şi
viitorul fării, că suveranitatea natională apaiţine poporului şi că acesta, în caz de
necesitate, o poate exer-cita, potrivit Constitutiei, în mod direct, fund convins că
instituirea sistemului prezidential este imperios necesară guvemării eficiente a ţării şi că
aceasta ar corespunde voinţei poporului de instaurare în Jară a unei guvernări stabile,
capabile să guvemeze drepturile şi să satisfacă interesele legitíme ale cetăţenilor în
condi{iile de democraţie, ordine, stabilitate poliţică şi socială şi responsabilita-te
concretă a puterii faţă de cetăjeni, Preşedintele Republicii, prin decretul nr. 930-11 din
22 martie 1999, a fixat pentru data de 23 mai 1999 referendum republican consultativ în
problema schimbării sistemului de guvernare în Republica Moldova. Ca urmare a
acestui referendum, electoratul a sprijinit intentia Preşedintelui şi s-a pronunfat
afirmativ,
Parlamentul a calificat această situaţie ca un eventual pericol pentru democratia ţării şi a
luat în dezbatere trei proiecte de legi pentru modifica-rea Constitutiei, care după prima lectură
au fost comasate în una singură. Astfel, la 5 iulie 2000 Parlamentul a adoptat Legea nr. 1115-XIV
cu privire

■â 131 i-
Boris Negro, Alina Negni

la modificarea şi compietarea Constituţiei Republicii Moldova. Modifică-rile Constituţiei au

limitat competenţa şi rolul Preşedintelui Republicii în favoarea Guvernului şi a Parlamentului.
Noile prevederi Constituţionale vizează atribuţiile Preşedintelui Republicii, ale Parlamentului
şi ale Guvernului referindu-se la : /*•" alegerea Preşedintelui de către Parlament;
• dreptul Parlamentului de a demite Preşedintele Republicii cu votul a două treimi din
numărul deputa{ilor aleşi;
• retragerea dreptului Preşedintelui de a prezida şedinţele Guvernului la care participă;
• excluderea informării obligatorii a Preşedintelui Republicii de către Prim-ministru în
probleme de o deosebită importanţă pentru ţară;
• determinarea de către Guvern a modului şi priorităţilor examinării în Parlament a
proiectelor de legi pe care le prezintă şi a propune-rilor legislative ale deputaţilor
acceptate de acesta;
• posibilitatea adoptării de către Guvera a ordonanţelor, prin delega-re legislativă;
• angajarea răspunderii Guvernului în fata Parlamentului asupra unui program, unei
declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege;
• adoptarea legilor, care necesită cheltuieli, doar dupa acceptarea acestora de Guvern;
• dizolvarea Parlamentului în cazul în care nu va alege Preşedintele
_ Republicii riici după alegeri repetate.
Din cele relatate ar rezulta că Republica Moldova a devenit un stat cu un sistem de
guvernare parlamentar.
Acest lucru, însă nu corespunde realităţii. E important să ţinem cont şi de atribuţiile care
revin actualmente Preşedintelui Republicii Moldova. O analiză a atribuţiilor acestuia denotă
faptul că Preşedintele Republicii Moldova dispune de atribute mai man decît Preşedintele
Franţei (ne referim la Franţa, dat fiind faptul, că ea serveşte exemplu clasic de republica mix-
tă). Astfel Preşedintele Republicii Moldova dispune de drept de iniţiativă legislativă
(Preşedintele francez nu dispune de aşa drept), poate dizolva Parlamentul în trei cazuri expres
prevăzute de Constituţie. Din cele spuse ne permit să tragem concluzia că, Republica Moldova
poate fi privită în continuare ca o republica mixtă.

-3 132 6-
 T eoria general ă a dreptului şi statul
6.3. Structura destat
6.3,1. Hoţiunea şi formele structuríi destat
Elaborarea categoriei de structura este strîns legată de evoluţia şi pro-gresele ştiinţelor
particulare, de dezvoltare a cunoştmţelor privind modul de manifestare a relaţiilor caracteristice
diferitelor sisteme.
în dezvoltarea sa istorică, termenul de structura a evaluat1 de la o viziurie statică ce privea
structura doar ca un mod de aşezare a părţilor în întreg şi a elementelor în sistem, la concepţia
actuală, dinamică, ce consi-dera structura ca relaţie, ca mod de interacţiune a elementelor, în sistem,
ca modalitate de constituire a sistemului.
Subliniind caracterul logic, esenţial al legăturilor structurale conside-răm că putem defini
structura „drept modul de organizare a interacţiunilor, ansamblul relaţiilor dintre elementele unui
sistem care-i determină funcţi-onalitatea".2
Categoria de structura cuprinde trei caracteristici:
1. Totalitatea. Această particularitate este strîns legată de diferenţa
dintre tot întreg şi elementele acestuia. Din acest punct de vedere e
necesar de a tine cont de faptul că într-o structura nu pot fi incluse
orice elemente, ci doar acele, care interacţionează între ele.
i 2. Transformarea. Structura nu este un ansamblu stabil, dat odată
pentru totdeauna, ci un sistem de schimbâri, de transformări.
i 3. Autoconservarea. Structurile se reglează ele înşele şi prin aceasta
v
-~, se autoconservă, nu permit depăşirea frontierelor ei.
Exemple de structura ne poate servi structura de stat, în legătură cu
conţinutul categoriei „structura de stat" s-a propus ca aceasta să fie utili-
zata pentru, a desemna „organizarea teritorială a puterii", care să includă
atît ceea ce denumim acum „structura de stat", cît şi „Qrganizarea admi-
nistrativă a teritoriului". Credem că o astfel de concepţie poate duce însă
la ştergerea deosebirilor calitative [Link]ăţile administrativrteritoriale
şi subiectele unei federaţii. Din aceste considerente credem că structura de
1
în limba latină, de unde de altfel, provine cuvîntul, structură" înseamnă construcţie, distri-
buţie, aşezare, ordine. Dar sensul lui a evaluat astfel, în literature ţonteipporană deíîniţiile care se
dau structurii conving spre înţelegerea ei ca ansamblul relaţiilor inerente sistemului, vizează
tocmai
sensul de a fi interacţiunea elementelor din cadrul sistemului. De pildă, filozotul englez Bertrend
Russel arată ca a stabili structura unui obíect tnseamnă a desprinde părţile sale şí modul lor de
in-
teracţiune.
2
Constantin Stroe, Compeiţ[Link] dreptului, Bucureşti, 1999, pag. 8Ş. Vezi: Sofia
Popescu, Forma de stat, Bucureşti, 1983, pag.1^-19.
^ 133 Ş-
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

stat (sau forma de orgaâîzare statalâ) înseamnă împărţirea internă a statului în unităţi
administrativ-terítoriale sau în părţi politice, autonome şi raporturile dintre stat, cons'iderat ca
întreg, şî parţile sale c'omponente. Din acest punct de vedere statele se impart în: [state simple
sau unitare şi state compuse sau federatiyeŢ]în acest numericTnajoritatea absolută a statelor
contemporane sînt state unitare. Mai mult ca atît, la etapa contemporanâ remarcăm tendinţa
refuzului de la statul federal în favoarea statului uni-tar.
Statul este unitar (simplu) dacă reprezintă o singură formaţiune sta-tală, cu un regim
constitutional unic, are un singur rînd de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti la
nivel central, puterea fiind difuzată de la centra.'
Caracteristicile principale ale statului unitar sînt:
• o singură formaţiune statală;
• un singur regim constitutional, stabilit printr-o singură Lege Su-premă - Constitufia;
• un singur rînd de organe ale puterii de stat, divizată în putere legis-lativă, putere
executivă şi putere judecătorească, care îşi exercită autoritatea pe întreg teritoriu în
raport cu toată populaţia ţării;
• există d singură cetăţenie;
• un singur subiect al dreptului constitutional şi international este statul însuşi.
Astfel, statul unitar apare ca un centra politic care nu este determinat sau influenţat de
întinderea teritoriului, de numărul cetătenilor, de forma de guvemămînt sau de regimul politic.
în acelaşi timp, caracterul unitar al statului nu face imposibilă şi nici nu împiedică
organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în unităti administrativ-teritoriale, conduse
potrivit principiilor autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice.
Autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale se efectuează de către agenţii locali
aleşi de populatia din teritoriul respectiv (primării şi consilieri locali). Autorităţile
administraţiei publice locale nu se sub-ordonează puterii executive centrale, ele însă se afală
sub supravegherea
1
Este de menţionat că există o discoidanţă dintre nojiunea de stat unitar din textui român şi
noţiunea de eâunoe zocydapcmeo din textui rus, generată de traducerea tendenţioasă din limba
română în limba rusă. Normal ar fi, să pomim de la premisa că în toate cazurile este aplicabil
sen-sul noţiunii din limba română ca fond limba oficialâ a statului, iar textui rus este valabil doar
ca o traducere (vezi Constitufia Republicii Moidoyd).

^§134 15-
 Teoria general? a dreptutui ţi statului
administrativă a Guvernului şi, administrînd colectivităţile în condiţiile prevăzute de lege, nu
pot să se opună statului.
în complex cu proclamarea caracterului unitar al starului Republica Moldova, Constituţia
proclamă şi indivizibilitatea acestuia, deoarece ulti-mul caracter derivă dinprimul. Statul este
indivizibil, în sensul că nu poate fi împărţit total sau partial în mai multe unităţi statale (state)
şi transformat într-un stat federal (federativ). Totodată, caracterul indivizibil rezultă din
caracterul unitar al starului, iar includerea noţiunii respective în textul constitutional nu face
decît să accentueze caracterul de stat unitar. Caracterul de stat indivizibil presupune că statul,
ca persoană politică şi juridícă, nu poate fi supus unei divizări şi organizări sub aspect
aa'ministrativ. Subdi-viziunile teritoriale cu caracter administrativ nu sînt state separate şi,
chiar autonomia lor este aprofundată, ele trebuie să contnbuie la realizarea şi funcţionarea
centralizată a unei structuri - statul Republica Moldova.
Statul federativ (compus) nu a fost niciodată definit de o manieră care să pară
satisfăcătoare tuturor teoreticienilor, după cum nici pentru stat nu s-a găsit o astfel de
definiţie. Aştfel, în viziunea unor autori, statul federativ este statul format din două sau mai
multe state membre, din unirea cărora apare un nou stat - federaţia - ca subiect unitar de
drept.1
în viziunea noastră în cazul statelor federale cuvîntul „stat" ca subiect al federaţiei se
foloseşte mai mult în viziunea tradiţiei, întrucît ele nu sînt în adevăratul sens al cuvîntului.
Prin întrarea lor în federaţie acestea (sta-tele) au devenit, mai degrabă, un fel de unităţi
administrativ-teritoriale, decît state propriu-zise, deoarece acestea nu dispun de mai multe
atribute caracteristice starului (nu dispun de armată proprie, de securitate, între ele nu există,
frontiere naţionale etc.).
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state, deoarece acestea nu dau
naşterea unui nou stat. Principalele caracteristici ale federaţiei sînt următoarele:
1. Federaţia este constituită din unităţi statale (statele în S.U.A., India, Australia; republici
în Rusia; landuri în R.F.G. şi Austria; can-toane în Elveţia; provincii în Canada etc.).
2. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvîntului şi nu beneficiază de
suveranitate, în pofida proclamării ei formale în uneie federaţii.
Aşa de exemplu, pe parcursul mai multor ani s-a spus necondiţionat că statele membre ale
federaţiei sovietice, republicile Iugosîaviei îşi
' loan Moraru, Drept constitutional si insiituţipoliiice, Vol. I, Bucureşti, ] 993, pag. 153.
^ 135 #-
B oris N eg ru , A lin a N eg m

păstrează suveranitatea. Evident, n-a fost şi nici n-a putut fi vorba de o suveranitate reală a
acestora. Se spunea de suveranitatea republicilor unio-nale doar în scopuri propagandistice.
Oricum, era mai „com'od" să spui de suveranitatea Moldovei, Letoniei, Armeniei etc., şi să nu
recunoşti faptul că acestea propriu-zis erau nişte gubernii ale Imperiului Sovietic.
Acest lucru a fost confirmat încă o data de practică. începînd cu anul 1989, „statele
suverane" membre ale Federaţiei Sovietice ... şi-au declarat independenţa. Chiar încercarea de
a menţine cu orice preţ „uniunea bene-volă a republicilor surori"' nu s-a soldat cu succes.
Imperiul Sovietic (de altfel ca şi toate celelalte imperii de pînă acum) s-a prăbuşit. Ca urmare,
această ipoteză potrivit căreia statele ce fac parte din federaţiile socialiste îşi păstrează
suveranitatea, cade;
3. Deopotrivă cu Constituţia federală comună acţionează şi Constitu-ţiile (într-o serie de
federaţii - S.U.A., Rusia, R.F.G. etc.) proprii ale subiectelor federale. Ce-i drept, se
asigură supremaţia Consti-tuţiei federale şi a altor legi federale, cărora txebuie să le
corespun-dă / legislaţia membrilor federaţiei.
4. Paralel cu autorităţile legislative executive şi judecătoreşti ale federaţiei funcţjonează
ş[Link] legislative, executive, judecătoreşti ale subiectelor ei.
5. Persoanele de pe teritoriul federaţiei au, ca regulă, atît cetăţenia sta-tului federal, cît şi a
subiectelor acesteia. In aceste cazuri, însă, cetăţenia subiectelor federale este mai mult
simbolică, de uz intern (de exemplu, cetăţeanalTatarstanului, Başcotorstanului, Iacutiei
etc.)
6. Parlamentul este, ca regulă, bicameral: o camera reprezentînd su-biectele federale, iar
cealaltă întregul popor al starului federal.
7. Subiectele federale de pe poziţii de egalitate participă - indiferent de întinderea lor
teritorială, de numărul populaţiei etc. - la luarea deciziilor federale.2
8. Federaţia în ţările democratice se caracterizează prin descentraliza-rea starului. în
funcţia federală inevitabil apare necesitatea delimi-tării de competenţe dintre organele
federale şi organele subiectelor federale.
1
tn toamna anului 1989 Congresul deputaţilor poporului din U.R.S.S. adoptă Legea cu pri-
vire la modalitatea de ieşire din coraponenţa U.R.S.S. (această lege făcea imposibilă ieşirea din
componenţa federaţiei). in primăvara anului 1991 se înscenează un referendum care, confirmă
do-
rinţa de păstrare a U.R.S.S.-ului.
2
Dupâ cum am menţionat, orientările actuale ale federalisraului sînt contradictoríi. Dacă în
fostele state socialiste tendinţa a fost şi este de a destraraa federaţia, in statele pluraliste,
deraocra-
ticetendinţa este contrară: de întărire a federaţiilor şi de forinare a unor noi entităţi federate.

-#'î36-#-
 Teoria generală a dreptului ji statului

9. Raporturile dintre subiectele federale sînt raporturi de drept intern. Pe plan extern,, subiect de
drept este statul federativ. Ce-i drept, pot fi şi unele abateri de la acest principiu. în U.R.S.S.,
de exemplu, apăreau ca subieete de drept international şi două republici: Ucraina şi Belorusia
(ele au fost reprezentate în ONU). Această reprezentare, însă, a fost pur decorativă.
Federaţia îşi are şi multe alte particularităţi care diferă de la o federate la alta. Astfel, anumite
particularităţi revin federaţiilor latino-america-ne. Autorităţile federative în ţările respective
beneficiază de dreptul unui control larg asupra activităţii subiectelor federale.
în cazul federaţiilor afro-asiatice se observă alte particularităţi. Deo-
sebim, de exemplu, două variante de federaţie: burghezo-federală şi bur-
ghezo-democratîcă. '
Federaţia se formeazâ fie prin unirea Unor state („federalism prin
agregare"), fie prin separarea a ceea ce înainte era unit (..federalism prin
segregare"). Pentru prima situaţie ne serveşte, ca exemplu, S.U.A., Elveţia
etc., pentru cea de-a doua un bun exemplu îl constituie Belgia. în primul
caz, statele federale îşi pierd statalitatea, chiar dacă în aparenţă s-ar părea
că dispun de toate dimensiunile statale (teritoriu, populaţie etc.) afirmăm
acest lucru, deoarece din momentul încadrării lor în federaţie aceste state
îşi pierd suveranitatea. Astfel, de exemplu, J. F. Aubert, analizînd trans-
formarea Elveţiei din confederate în federaţie arată că de la această data
cantoanele îşi pierd suveranitatea. ■'•.
în legătură cu aceasta, întîlnim şi alte concepte. Am menţionat poziţia autorilor din literatura
juridică sovietică, referitoare la „păstrarea suvera-nităţii"de către statele federate. Asemenea
afirmaţii mai pot fi întîlnite (ce-i drept, mai mult din partea acelora care tînjesc după trecut) unii
autori, confundînd, probabil, „suveranitatea" cu „competenţa". Vorbesc de „suve-ranitatea
internaţională", referindu-se la statul federativ, şi „suveranitatea internă", referindu-Se la
componentele acestuia.
în sfîrşit, întîlnim, şi afirmaţii referitoare la „suveranitatea împărţită" între statele membre şi
statul federal.
înceea ce ne priveşte, neram expus anterior poziţia ş[Link]ăm ne-acceptabile conceptele
respective. Subliniem doar încă odată că o suvera-nitate nu se împarte, nu se dăruieşte. State
„nesuverane" sau state „oleacă suverane şi oleacă nu" nu există. Ele pot exista doar în fantezia unora
sau în doctrinele decorative şi atrăgătoare amăgitor a altorai .
în dependenţă de criteríifopuse la baza federaţiilor, acestea pot fi:

-i 137 fe-
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

• Teritoriale (Germania, Austria, etc.).

• Naţionale (fostele U:R.S.S., Cehoslovacia, Iugoslavia, actualele Belgia, Elveţia).
• Mixte, organizate în baza principiului teritorial şi etnic (Federaţia Rusă).

6.3.2 Subiectele federaţiei

Problema subiectelor federaţiei constituie problema cheie a studiului nostru. După cum am
menţionat anterior, forma federativă a structurii de stat este mai puţin răspîndită decît cea
unitară. Ea există într-o serie de ţări dezvoltate, precum federative „clasice" din America de
Nord (S.U.A., Canada) şi Europa Occidentală (Elveţia, R. F. G,, Austria), Australia. State
federative există şi în America Latină: Argentina, Brazilia, Venesuela, Me-xic. Federaţii există
şi în unele ţări din Asia şi Africa.
Pe parcurs vom analiza ce subiecte formează unele sau altele federaţii, care sînt drepturile
acestora.
Federaţia S.U.A. şi drepturile statelor
Istoria federalismului american este bogată, fiind legată de lupta pentru independenţă a
fostelor colonii care au alcătuit nucleul actualelor S.U.A., de rebeliunea sudistă înfrîntă după
patru ani de război civil ş.a.
Astfel statele federate şi-au pierdut definitiv competenţele exterioare ale suveranităţii lor,
înregistrîndu-se o creştere inerentă a autorităţii federaţiei faţă de state.
în prezent, statele ce compun S.U.A. sînt în număr de 50. Puterile statului federal sînt
destul de întinse, deoarece el trebuie să intervină pentru a elimina evenimentele disparităţii şi
pentru a asigura înfâptuirea unor obiective economice şi sociale.
în ceea ce priveşte relaţiile dintre statul federal şi statele federate, enunţăm următoarele:
revizuirea Constituţiei federale nu poate fi făcută decît cu participarea statelor federate.
Congresul poate efectua o revizuire cu majoritatea de două treimi. Dar la cererea
parlamentelor a două treimi din statele federate se poate reuni o Convenţie consacrată
modificării Con-stiruţiei. Amendamentele adoptate trebuie sâ fie aprobate într-un termen fixat
de Congres de către trei pătrimi din statele federate înainte de intrarea lor în vigoare.
Statele federate au dreptul să-şi adopte propriile lor constituţii. Parla-mentele statelor sînt
bicamerale (cu excepţia statului Nebraska). în cadrul

H §138&
 Teoriagenetalăadreptululşistatului

stateloi puterea executivă revine unuí guvernatof, ales de cele mai multe ori jpe patru ani, prin
sufragiu universal şi direct. ' ■
în ceea ce priveşte repartizarea competenţelor legislative, acesta revine de regulă statelor,
cu excepţia problemelor care au fost transferate în competenţa statulur federal. Astfel, legile
statelor sînt competente să regle-menteze probleme privind sţatutul persoanelor (căsătorie,
divorţ, succesi-uni), regulile privind sistemul electoral, legislaţia penală, bancară şi de asi-
gurări, regulile de circulaţie cii excepţia autostrăzilor federale, organizarea judiciară, legislaţia
în ceea ce priveşte învăţămîntul, sanătatea, problemele sociale, armele, jocurile, drogurile.
Dat fiihd marea diversiíate de condiţii locale, există şi diferenţe între legislaţiile în vigoare
în diferite state. îh general, în foarte multe situaţii stătul federal se stăruie să respecte legislaţia
locală elaborată în concordan-ţă cu unele tradiţii şi moravuri, care dateâză de mult timp.
Evident, au fost şi probleme impuse de centni şi acceptate cu greu de state (de exemplu,
dreptul de vot a populaţiei de culoare, dezagregarea şcolilor etci). Anumiíe probleme pot să
apară, deşi de la războiul de secesi-une dun 1861 -1865 mi s-âu îvit situaţii ale unor
divergenţe fundamentale.
Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi eîte doi de fiecare stat, indiferent de
populaţia acestora. Astfel Alaska care are 407 mii de locuitori sau California (circa 22
rnilioane) sînt reprezeiitate egal în Senat.
Federaţia Rusă
Pentru studiul nostru este interesant de a şţi modul de constitute şi statutul juridic al
subiectelor federate, graţie faptului că Rusia a propus Re-publicii Moldova planul de
federalizare, expus în aşa numitul memoran-dumul Kozak. Nu am vrea să ne referim la
conţinutul acestuia. E suficient de a spune doar faptul că o transpunere în viaţă a acestuia ar
duce practic la dispariţia Republicii Moldova ca stat suveran. Am menţiona chiar că el
constituie un plan excelent de colonizare pe cale paşnică a statului nostru.
Federaţia Rusă e constituită din 89 de subiecţi, inclusiv: 21 de republic^ 6 ţinuturi, 49
regiuni, 2 oraşe de nivel federal (Moscova şi Sankt-Petersburg), 1 regiune autonomă şi 10
districte autonome. 0 asemenea construcţie federală, în viziunea noastră nici pe departe nu
poate satisface interesele celor 140 de naţionalităţi din Federaţia Rusă.
Constituţia precizează că toate subiectele federate sînt egale în drep-turi. Uimitor faptul
cum, de exemplu, Tatarstanul sau Başcatarstanul s-ar echivala cu Tomskul, Omskul, Tula ca
regiuni, sau cu Moscova, Sankt-Petersburg ca oraşe? Evident aceasta tine de dreptul poporului
rus, de do-

■f 13? i-
B oris N eg ru , A iin a N egru

leanţele sale. Atragem atenţie la acest fapt, deoarece în viziunea tovară-şului Kozak (şi nu
numai a lui!) stînga Nistrului împreună cu Găgăuzia (circa 900 mii de lpcuitori) ar. însemna
mai mult decît restul, celor peste 3 milioane de locuitori ai Republicii Moldova.
Se stabileşte că teritoriul Federaţiei este alcătuit din teritoriul subiec-ţilor săi, din apele
interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian corespun-zător, precum şi din platoul continental,
zona economică de excepţie a Federaţiei fiind definită prin lege federală şi normele dreptului
international. Schimbarea graniţelor între subiecţii Federaţiei se poate face numai cu acordul
lor reciproc.
Limba de stat pe întreg teritoriul federaţiei este limba rusa. Limbile republicilor pot fi
folosite împreună cu limba de stat.
în competenţa Federaţiei Ruse intră: adoptarea şi schimbarea Consti-tuţiei şi a legilor
federale, precum şi controlul asupra respectării lor, struc-tura federativă şi teritoriul federaţiei;
reglementarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor omului; cetăţenia şi drepturile minorităţilor
naţionale; sta-bilirea sistemului organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti,
organizarea activităţii lor; proprietatea federală şi administrarea ei; politica externă şi relaţiile
i'nternaţionale ale Federaţiei Ruse; relaţiile economice ale Federaţiei Ruse ş.a.
Subiecţii Federaţiei Ruse dispun de întreagaputere de stat, cu excepţia celei ce intră în
competenţa Federaţiei. între subiecţii Federaţiei nu se pot stabili frontiere vamale, taxe
impozîte şi orice alte obstacole care împiedi-că libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi
mijloacelor financiare, decît în cazuri anumite determinate de legea federală. în cazul în care
există o contradicţie între o lege federală şi un act normativ (inclusiv Constituţie) al unuia
dintre subiecţii Federaţiei prioritate are legea federală.
Parlamentul Federaţiei Ruse - Adunarea Federală - este organul re-prezentativ şi este
alcătuit din Consiliul Federaţiei şi Duma de Stat. Consi-liul Federaţiei este compus din 178
membri (cîte 2 reprezentanţi ai subiec-ţilor federaţiei). Duma de Stateste alcătuită din 450
deputaţi, aleşi prin vot universal în circumscripţii electorate pe 4 ani.
Germania
Capitolul al doilea al Constituţiei Germane reglementează relaţiile dintre Federaţie şi
landuri. Constituţia precizează că R. F. G. este un stat federal, democratic şi social, în care
suveraniţatea emană de la popor, fiind exercitată de acesta prinalegerişi plebiscite şi, prin
organele speciale investite cu putere, legişlativă, executivă şi judiciară Art. 23 al Constitu-

•f 140 #-
 Teoria general! a drept'ului şi statuíuí

ţiei R. F. G. dispune că .JPrezenta Lege fundamentală se aplică imediat pe teritoriul Landurilor

Baden, Saxonia de Jos, Bavaria, Bremen, Marele Berbin, Hamburg, Hesse, Renanía de Nord -
Westphalia, Renania-Palati-nat, Slesswig-Hollstein, Wirtemburg-Baden şi Wurtemburg-
Hohenzolem. Ea va inţra în vigoare în alte regiuni din Germania după aderarea acestora. Acest articol
a stat la baza aderării R. D. G. la Federaţia Germană în 1989, după prăbuşirea zidului berlinez.
îii ceea ce priveşte landurile, Constituţia dispune că ordinea constituţională îh landuri trebuie să se
conforrneze principiilqr unui stat de drept republican, democratic şi social. în landuri, arodismente şi
comune poporul trebuie să dispună de o reglementare rezultată din alegere prin vot universal, direct,
liber, legal şi secret în comune Adunarea municipală va putea tine loc de organism ales.
în ceea ce priveşte funcţiile landurilor se prevede că exercitarea pu-terii publice şi îndeplinirea
sarcinilor revenind statului aparţin landurilor, cu excepţia dispoziţiilor contrare Legii fundamentale.
DreptuI federal are prioritate faţă de dreptul landului.
Relaţiile externe suit de competenţa federaţiei, dar înaintea încheie-rii unui tratat care afectează
situaţia specială a unui land, acesta trebuie consultat în timp util. De asemenea, este de remarcat
prevederea conform căreia „în funcţie de competenţa lor legislativă, landurile pot, cu consimţă-
mînrul guvernului federal, să.încheie tratate cu state străine".
- Landurile participă la legislaţia şi administraţia Federaţiei prin inter-mediul Bundesrat-ului, a
doua camera a Parlamentului. Acesta e compus din 68 reprezentanţi ai guvernelor landurilor.
Fiecare land dispune de eel puţin 3 voturi; landurile cu o populaţie mai mare de două milioane
dispun de 4 voturi, iar cele cu o populaţie mai mare de 6 milioane vor dispune de 5 voturi.
Landurile au dreptul de a legifera în măsura în care puterea legislativă nu este conferită
federaţiei'.
Constituţia distinge două categorií de probleme, unele în care Federaţia are dreptul exclusiv de a
legifera, cum ar fi: problemele apărării, aface-rilor externe, naţionalităţii federale, libertăţii de
circulaţie, paşapoartelor, colaborării în problemele poliţiei criminale, protecţiei împotriva activităţi-
lor care cornpromit interesele R. F. G. in străinătate ş.a.
Alte probleme formează domeniul legislaţiei „concurente", în care landurile au puterea de a
legifera atîta timp şi în măsura în care Federaţia nu face uz de dreptul său de a legifera (probleme
de drept civil, drept penal, organizare judiciară, stare civilâ, prevederi sociale etc).

•# Wi e-
B o r is N e g r u , A lin a N e g r u ,

Sînt de domeniile legislaţiei concurente şi problemele legate de sarci-nile şi pensiile

[Link] din funcţii publice^ in măsura în care Federaţia nu are în acest domeniu un drept
de legiferare exclusiv.
Elveţia
Deşi denumirea oficială a ţării este Confederaţia Elveţiei, după forma structurii de stat ea
este un stat federativ. Elveţia este formată din 23 de can-toane, trei din care se divizează în
semicantoane. în Elveţia există un sistem multilateral cu diverse forme de administraţie locală şi
autoadministraţie. Fie-care canton îşi soluţionează independent problemele privind organizarea
lor.
Constituţia menţionează că suveranitatea cantoanelor nu este limitată, prerogativele
acestora fiind limitate numai prin puterile ce au fost delegate puterii federale.
Drepturile cantoanelor sînt garantate, dar Constituţiile acestora trebuie să asigure exerciţiul
drepturilor politice ale cetăţenilor, să nu contrazică dispoziţiile Constituţiei federale şi să fie
acceptate de popor, putînd fi revi-zuite dacă majoritatea absolută a cetăţenilor cer acest lucru.
Cantoanele nu au dreptul să încheie tratate politice, dar pot să încheie între ele acorduri în
problemele juridice şi de legislate. în mod exceptional cantoanele îşi păstrează dreptul de a
încheia cu statele străine tratate referitoare la problemele de vecinătate. Asemenea tratate nu
trebuie însă să contravină intereselor federale generale sau drepturilor altor cantoane. Ra-
porturile oficiale dintre cantoane şi guvernele străine se asigură, de regulă, prin intermediul
Consiliului Federal.
Numai federaţia are dreptul de a declara război şi de a încheia pacea, ori de a încheia cu
state străine alianţe şi tratate, în special în probleme comerciale sau vamale.
Adunarea Federală a Elveţiei e constituită din două camere: Consiliul National şi Consiliul
Cantoanelor. Consiliul Cantoanelor reprezintă inte-resele cantoanelor şi este constituit din 46
de deputaţi - cîte doi de fieeare canton şi cîte unul de la semicanton.

6.3.3. Generalizări referitoare la federatie

*
Forma structurii de stat depindc de condiţiile formării acestui stat, tradiţiile istorice,
componenţa naţională, gradul comunităţii teritoriale în el, de prezenţa divergenţelor între
diferite grupuri ale cercurilor guvernan-te etc. Prin urmare, forma structurii de stat, reflectă,
gradul ceritralizării funcţiilor de stat, coraportul dintre „centru" şi „teritoriu".

-#142 1-
 Teoria generală a dreptiilui şí statului

Determinarea oportună a formei de organizare statală rezultă din di-verşi factori de ordin
economic, politic, ideologic, ce influenţează asupra formării tendinţelor centripete şi
centrifuge.
în ţările democratice contemporane cea mai răspîndită este forma uni-tară a structurii de
stat. Tendinţa unitarismului este condiţionată de necesi-tăţile pieţei unice, centralizării puterii.
Din punct de vedere istoric, unitarismul a fost un factor progresist, întrucît a înlocuit
scindarea feudală şi particulatismul.
Statele unitare nu sînt echivalente. în unele cazuri se accentuează cen-tralizarea exagerată,
în altele poate fi caracteristică descentralizarea.
Forma federativă a structurii de stat este mai puţin răspîndită. Pe par-curş ne-am referit la
federaţiile ,;Clasice" (de ex., S.U.A.). într-o serie de ţări din Asia şi Africa federaţiile au apărut
în rezultatuj mişcării de elibe-rare naţională. Sînt cunoscute cazuri cînd fostele metropole
încercau să impună tinerelor state nationale forma federativă cu scopul de a conserva
instituţiíle tradiţionale din metropolă. Aşâ, de exemplu, s-a întîmplat cu federatia din
Camerun, unde mai tîrziu s-a instaurat unitarismul,
în unele ţări au fost formate federaţii luîndu-se în considerare princi-piul lingvistic.
Asemenea federaţii au fost formate în India (după reorgani-zarea statelor în anul 1956), partial
în Pakistan şi Nigeria.
Forma federativă îşi are şi trăsăturile sale specifice. La acestea ne-am referit anterior. în
baza analizei federaţiilor existente putem constata următoarele:
1. Subiectele federaţiei nu sînt state în sensul deplin al cuvînrului, chiar dacă în unele
cazuri se menţionează despre suveranitatea acestora. Caracterul suveran al subiectelor
federate e formal, de-clarativ şi nu [Link] poate fi acceptabil, după părerea noastră, nici
conceptul suveranităţii divizate.
2. Absolut în toate cazurile federaţiei, subiectele federate nu dispun de dreptul de a ieşi liber
din componenţa federaţiei. Se ştie că în Consti-tuţia U.R.S.S. se menţiona dreptul
republicilor unionale de a ieşi din componenţa U.R.S.S. Un asemenea drept, însă, a avut
un caracter formal. Nu a fost, ce-i drept, nici un caz de încercare de a ieşi din
componenţa federaţiei sovietice. Doar la sfîrşitul anilor optzeci ai secolului trecut s-au
facut încercări de a ieşi din componenţa federaţiei (exemplu ţărilor Baltice), dar ele au
fost respinse din start.
[Link] federaţiei li se garantează integritatea teritorială. Aceasta e un drept
inalienabil al subiectelor federate. în condiţiile
-#v»#-
B oris N eg ru , A lin a N eg ru

federaţiilor democratice integritatea teritorială este asigurată. Nu putem spune acest

lucru în condiţiile federaţiilor cu regimuri auto-ritare. Ca exemplu ne poate servi
federaţia sovietică. E ştiut, că initial Republica Sovietică Socialistă Moldovenească,
inclusă forţat în componenţa U.R.S.S. ca rezultat al protocolului adiţional secret al
pactului Ribbentrop-Molotov, urma să dispună de un teritoriu de circa 50 mii kilometri
pâtraţi. Pînă la urmă Moldovei i-au fost luate şi acele teritorii, care nici o data n-au intrat
în componenţa altor state.
4. Deopotrivă cu Constituţia federală comună în unele federaţii acţi-
onează şi Constituţiile subiectelor federate. De asemenea, paralel
cu legile federale acţionează şi legile subiectelor federate.
în toate cazurile, însă, se subliniază supremaţia legislaţiei federale faţă de legislaţia
subiectelor federate. Prin aceasta se asigură unicitatea reglementării normativ-juridice pe
probleme de interes major. Aceasta se răsfrînge şi asupra organelor subiectelor federate.
5. Ca regulă, Parlamentul statelor federative este bicameral, una din
camere reprezentînd subiectele federate. De cele mai multe ori
aceasta. reprezentare este egală, deşi pot fi abateri de la aceasta
regulă. ___^y

6.3.4. Republica Federativă Moldova: un pas spre integrare sau un pas spre dezmembrare?
Republica Moldova este un Stat tînăr apărut pe harta lumii ca rezultat al luptei de eliberare
naţională şi a destrămării U.R.S.S. Chiar de la început ne-am confruntat cu separatismul.
Astfel, în toamna anului 1990 teritoriul Republicii Moldova a fost dezmembrat, instituindu-se
în raioanele din st-înga Nistrului un regim secesionist prin formarea aşa-numitei Republici
Transnistrene Moldoveneşti [Link] în or. Tiraspol. Ca urmare, pe o suprafaţă de 11% din
teritoriul Republicii Moldova cu o populaţ[Link] circa 700 de mii de oameni, viaţa publică şi-a
păstrat amprentele trecutului. Se-paratiştíi refuză să se supună regimului constitutional al
Republicii Moldova. Violînd în mod flagrant Constituţia Republicii Moldova, ei au adoptat
propria constituţie şi au creat autorităţi publice proprii (parlament, guvern, preşedinte, instanţe
judecătoreşti etc.). în consecinţă, Republica Moldova nu are nici o putere asupra acestui
teritoriu, fiindu-i pusă în pericol statalitatea, Problema transnistreană continuă să preocupe
clasa politică

^144&
 Teoria general! a dreptului şi statulu

moldovenească şi să figureze pe agendele mai multor foruri internaţionale. Pe parcursul anilor

conducerea Republicii Moldova a manifestat în mod constant o atitudine concilientă. Toate
propunerile, însă, au fost respinse de liderii separatişti.
Situaţia se complică şi mai mult prin faptul că regimul secesionist de la Tiraspol a fost
constituit şi sprijinit şi mai continuă să fie sprijinit de forţele proimperiale ruse, fapt
recunoscut în cadrul unei vizite oficiale în Republica Moldova, efectuată în februarie 2003 de
ex-preşedintele Dumei de Stat al Federaţiei Ruse, Ghenadie Selezniov.
.< De asemenea, nu putem neglija şi alţi factori care împiedică solu-ţionarea oportună a
diferendului transnistrean. în primul rind este vorba de prezenţa militară a Federaţiei Ruse pe
teritoriul Republicii Moldova. Contrar hotarîrilor adoptate atît la nivel bilateral, cît şi la
nivelul diferitelor organisme internaţionale, Rusia, sub diverse pretexte, tărăgănează proce-sul
de retragere a forţelor sale armate din raioanele de Est ale Republicii Moldova.
în aceste condiţii tot mai mult se promova ideea soluţionării diferendului transnistrean prin
federalizarea Republicii Moldova. Mai mult ca atît, se vehicula ideea că Legea Supremă a
Republicii Moldova din 29 iulie 1994 este depăşită de timp şi nu permite soluţionarea
integrităţii teritoria-le. Se afirmă că soluţionarea ar putea fi posibilă ca urmare a federalizării
Republicii Moldova.
Asemenea afirmaţii nu au şi nici nu pot avea nici un temei. Federalizarea Republicii
Moldova nici pe departe nu e un pas spre integritate. Aceasta ar distanţa şi mai mult stînga
Nistrului de la restul statului.
Nu pot fi neglijate nici exigenţele art. 142 al Constituţiei. Se impune luarea în considerate
a poziţiei majorităţii cetăţenilor Republicii Moldova cu drept de vot.
Federalizarea Republicii Moldova ar putea fi chiar periculoasă, ar putea crea în lume un
precedent juridic negativ.
Nu există nici un criteriu ştiinţific pentru a argumenta necesitatea dreptului la
autodeterminare a raioanelor din stînga Nistrului sau pentru a accepta ideea obţinerii calităţii de
subiect federat. A justifica cerinţele separatiştilor înseamnă practic a turna apă la moara
separatiştilor şi din alte state.
Federaţia e o forma a structurii de stat convenabilă nu poporului Republicii Moldova ci
forţelor proimperiale ruse. Federalizarea are drept scop conservarea instituţiilor proimperiale
şi reînvierea fostului imperiu rus.

-* 145 #-
 B o r is N e g r u , A lin a N e g ru

6.5. Regimul politic

Regimulpolitic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii,
ansamblu care priveşte atít raporturile dintfe stat şi individ, cît şi modul în care statul tot
asigură şi garantează drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu
regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum determină şi numele ei, acea forma de guvemare şi regim
politic în care puterea aparţine poporului. De altfel, democraţia este definită şi ca o guvernare
a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează
prin anumite trăsături esenţiale şi anume, prin pluralism, adică prin existenţa mai multor
partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii. Democraţia se bazează pe
alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea repre-zentanţilor poporului în organizarea
puterii. într-o democratic se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile,
hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracteri-
zează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei demiocraţii este
necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi posibilitatea
alternanţei la putere a unui partid sau unor partide cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie
care poate deveni partid de guvemămînt. Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică
a politicii de guvernare şi de propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democrat presupun existenţa în societate a drepturilor omului, adică
cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel
cum ele sînt şi trebuie să fie înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că toate
aceste ca-

-t 150 #-
 Teoria general! a dreptului şi statulu

racteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în sluj-ba cetăţenilor, a
persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale ca agenţi âi puterii sînt subordonaţi
intereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator.
Democraţia poate să fie directă sau reprezentativâ. Democraţia directă presupune
participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor. Democraţia
reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul
cărora se exprimă voinţa şi in-teresele poporului, âlegeri care se fac prin vot. Desigur că
evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la început un vot universal,
dar a devenit în societatea contemporană democratică, universal, egal, direct şi secret.
Datorită caracteristicilor sale, la baza cărora stau societăţile destul de numeroase ca
populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generali-zat a fost democraţia
reprezentativă. Democraţía directă este o forma mai rară, chiar foarte rară, ea astăzi se
întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare ale
întregii populaţii din cantonul respectiv, o data sau mai multe ori pe an, într-o anumită locali-
tate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv.
în viziunea lui Spinoza „în statul democratic care se apropie eel mai mult de starea
naturală - toţi se leagă să lucreze, iar nu să judece şi să raţi-oneze printr-o hotărîre comună;
adică întru cît oamenii nu pot avea cu toţii exact aceleaşi păreri, au făcut legămînt să se aibŞ
putere de lege acea părere care întruneşte mai multe aprobări, rezervîndu-şi însâ dreptul de a o
schimba atunci cînd vor vedea că e mai bine altfel. Prin urmare, cu cît li se îngăduie
oamenilor mai puţină libertate de gîndire, cu atît ne îndepărtăm mai mult de starea naturală şi
în consecinţă, cu atît guvernarea devine mai violentâ".1
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor juridice formale cît
şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate
să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive metodele nedemocratice
se atribuie despotismul oriental în statele Orientului Antic, regimurile autocratice de tiranie sau
dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste. La asemenea regimuri pot fi atribuite şi
regimurile dictatoriale comuniste. Acestor regimuri le este caracteristică „democraţia dozată".
1
Spinoza, Tratatul teologico politic, Bucureşti, 1960, pag. 303.
"3151 Sr
B o r is N e g r u , A lin a K eg r u

„Democraţia formală". Rolul central in sistemul politic al societăţii revine partidului

comunist.
Recunoaşterea prin Constítuţie a rolului conducător al partidului comunist a avut o
semnificaţie multiplă. în primul rînd, i se garanta poziţia de monopolist al vieţii de stat,
indiferent de rezultatele alegerilor deoarece rolul conducător al partidului nu era conditional
de victoria în alegeri. în al doilea rînd, partidul avînd dreptui să „îndrumeze" (bineînţeles, fără
re-stricţii) toate organele de stat şi funcţionarii publici dictau modalităţile de soluţionare a
tuturor problemelor. în al treilea rînd, prin politica de cadre, coordonată strict, partidul
comunist asigura excluderea cazurilor de pă-trundere în aparatul de stat a persoanelor
nedorite, a celor care aveau alt concept asupra vieţii.

Subiecte de evaluare:________________________
1. Ce este forma, statul, care sînt trăsâturile ei?
2. Ce elemente constitutive are la bază forma statului. Caracterizaţi elementele acesteia.
3. Ce înţelegeţi prin forma de guvernămînt?
4. Care sînt caracteristicile statelor unitare şi federative?
5. Ce semnifică regimul politic al statului?
6. Cu ce probleme actuate legate de forma statului se confruntă Re-publica Moldova?

Literature recomandată:______________________
2. Alexandra Arseni, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. I, Tra-tat elementar,
Chişinău, 2005.
3. Ion Deleanu, Drept constitutional si instituţii politice, Vol. II, Iaşi, 1993.
4. Genoveva Vrabie, Drept constitutional şi instituţii contemporane, Bu-cureşti, 1992,
5. Dan Ciobanu, Drept constitutional şi instituţii politice. Statul, Bucu-reşti, 1991,ParteaI.
6. Tudor Drăgan, Drept constitutional şi institu(ii politice, Tratat elementar, Vol. 1, Cluj-
Napoca, 2000.
7. Teodor Cîrnaţ, Drept constitutional, Chişinău, 2004.
8. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosqfia dreptului.
Marile curente, Bucureşti, 2002.

-t152#-
 Consideratii generale asupra dreptului

i
•sgijgis <íS 5*^^îf^

!«uwfai"ín star ;•') hici'huse

WxepffJÍseipSht&fiaşt
■*TffiB|te '!4sŞpif
sţqvsţeun insţiţut [Link]- din'í'dme -i

TUBBm WSSSm
.GiHnpIovwzî

Objective:
Conceptul drepţului. Etimologie şi accepţiune.
Factorii de configurare a dreptului.
Legităţile dezvoltării istorice a dreptului.
Tipul istoric de drept.
Accepţiunile dreptului.
Esenţa, conţinutul şi forma dreptului.
 8.1. Conceptuldreptului
Cuvîntul „ drept" provine din latinescul „directus", ceea ce în traducere înseamnă drept -
orizontal sau vertical - de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În limbă, însă, cuvîntul care
corespunde substantivului drept, era Just (drept, dreptate, legi). Cuvîntul este întîlnit şi în alte
limbi, cu aceeaşi semnificaţie - aroiîTTâfrancezi, dritti - la italieni, dereche - la spanioli, reght
- la germani, right - la englezi.l
Expresia aceasta nu o găsim la romani, care numeau dreptul jus. De unde vine
cuvîntulyus? După unii,yus ar veni de \&jubere, a porunci.
Dupa alţii, între care şi [Link] ar veni de la sanscritulju, legătură, dreptul fiind ceea
ce leagă pe toată lumea. „Oricare ar fi ipoteza pe care am accepta-o, dreptul înseamnă ceea ce
este obligatoriu, ceea ce leagă, fiind conform cu regula."
Cuvîntul justiţie - susţine în continuare profesorul Alexandru Vălli-mărescu - „vine de la
latinescul jitristare, a se baza pe drept. Lex, lege, ar veni de la legere, ceea ce se citeşte, ceea
ce este scris, după unii; dupâ alţii, de la ligare, a lega, ceea ce leagă. în acest caz, lex ca şijus
ar fi ambele bazate pe ideea de legătură, deci de obligatoriu.
Obligativitatea este aşadar de esenţa dreptului, sub orice forma".2
În viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume:
a) dreptul - ca o categorie de norme sociale ce reglementează anumi-te domenii de
activitate socială, domenii care, ca regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul - ca un sistem de reguli generale şi obligatorii de conduită garantate în caz de
necesitate, de către stat;
c)dreptul — ca posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde ceva de la o altă
persoană;
d) dreptul - ca ştiinţă, adica dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa juridică a
societăţii luată în complexitatea ei;
e)dreptul ca sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter,
incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi
formele instituţionale cu caracter juridicjl
f) dreptul - ca arta binelui şi a echitaţii.
1
Nicolae Popa, Opera cilată, pag. 44.
2
Alexandra Văllimărescu, Opera cilală, pag. 41-42.

-Í194 1-
 Teoria general! adreptului şi statului

Guvîntul drept" este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură
mprală (de exemplu, om drepţ, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). Cuvîntul „drept", de
asemenea, poate fi utilizat în sens de adverb (de exemplu: a procedat drept).
în continuare ne vom opri asupra definirií dreptului. Ce esţe dreptul, fiecare ştie în mod
aproximativ. Romanii postulau veşnicia dreptului. Ei spuneau că acolo unde există societate, există
drept: ubi societas, ibijus. Din punctul lor de vedere şi viceversa era exactă: ubi jus, ibi societas.
Credinţa romanilor în veşnicia dreptului corespundea credinţei în veşnicia societăţii. în acest sens,
drepturile oamenilor sînt naturale, izvorîte din na-tura însăşi a lucrurilor,
A defini dreptul pare a fi o încercare descurajantă, căci, aşa cum spu-nea Sf. Augustin despre
drept, - ce este dreptul, ştii dacă nu te întreabă nimeni, dar dacă doreşti să explici această ştiinţă a ta
constaţi că îl ignori.
E imposibil de a enumera toate denniţiile date dreptului pe parcursul istoriei şi totuşi, o analiză
superficială a unora din ele ne permite să evidenţiem trei categorii de defiiiiţii a dreptului:
a) definiţii care pleacă de la conţinutul ideii de drept;
b)definiţií care pornesc de la izvoarele dreptului;
c) definiţii care pornesc de la forma pe care dreptul o îmbracă.
La romani, cea mai celebră dintre definiţiile, care pleacă de la conţinutul dreptului, este aceea a
jurisconsultului Ulpianus: Juris praecep-ta sînt haec: honeste vivere, aiterum non laedere, suum
cuique tribuere" - Preceptele dreptului sînt acestea: să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai
fiecăruia ce i se cuvine.' Defmiţia nominalizată are o concepţie spe-cială a noţiunii de drept. Ea, în
principiu, nu deosebeşte dreptul de morală, fund în afara domeniului strict al dreptului.
0 altă definite pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsul: Jus
est ars boni et aequi - Dreptul este arta binelui şi a echităţii. Ca şi în cazul
precedent, este o definiţie, mult prea largă, cupnzînd principii care ies din
sfera dreptului.
In secolul al XHI-lea, St. Tomas d'Aquino, defineşte dreptul ca: „Pro-porţia între două lucruri.
Această proporţie are drept scop de a stabili ega-litatea, care este obiectul justiţiei" 2. Această
definiţie are, ca fundament, ideea de egalitate şi nu poate fi aplicată decît sistemelor sociale bazate
pe
1
Virgil Matei, Dicţionar de maxime. reflecjii, expresii latine comentale, Bucureşti, 1998,
pag.113.
2
Filosofia dreptului. M arele curente,
pag. 91.
■mm&
Boris Negru, Alina Negru

egaíitate. Prin urmare, nu e acceptabilă sistemelor care consacră inegalita-tea, cum ar fi

sisteraul castelor, stărilor sociale etc,
Niccolo Machiavelli, convins că primii oameni au trait dispersaţi, ca animalele, arată că,
pe măsura creşterii lui, genul uman a simţit nevoia de a se uni şi de a se apăra: eel mai curajos
şi mai destoinic a fost pus în frunte, ceilalţi promiţîndu-i să i se supună. Odată cu naşterea
societăţii, oamenii au început să distingă ce e bun şi ce e rău. Machievellí explică apariţia
dreptului prin dispariţia vîrstei de aur a umanităţii: unde binele domneşte natural şi fără lege,
oamenii se pot lipsi de lege; dar, îndată ce expirâ epoca vîrstei de aur, legea devine necesară.
De aceea, pentru a preveni comporta-mentele rele, oamenii s-au hotărît să facă legi şi să
dicteze pedepse contra celor care le-ar încălca. Aceasta a fost, în opinia lui, originea justiţiei.1
La Hugo Grotius (1583-1645) dreptul natural este totalitatea princi-piilor pe care raţiunea
le dictează pentru satisfacerea înclinarii naturale a omului pentru viaţa socială. Aceste
principii se referă la:
• abfinerea cu religiozitate de la ceea ce aparţine altuia, mergînd pînă la restituirea a ceea
ce se găseşte pe nedrept în stăpînirea noastră, deci respectarea proprietăţii;
• repararea ofenselor sau daunelor cauzate altora cu vinovăţie;
• respectarea promisiunilor adică, îndeplinirea învoielilor, cerinţă care în enunţarea latină
celebră „ pacta sînt servandas" („tratatele trebuie respectate - n. n.) devine axa întregului
drept, inclusiv a dreptului international public (ius gentium), al căruia părinte - în forma
sa modernă - este Grotius.
1
• proporţionalizarea pedepselor cu faptele ilegale săvîrşite.

în viziunea lui Montesquieu (dar Dumnealui echivalează legea; cu dreptul), "legea, în

general, este rafiunea omenească, în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe
pămînt, iar legile politice şi cele civile ale fiecărui popor nu trebuie şă fie decît cazurile
particulare la cafe se apli-că această raţiune omenească".3
Benedict Spinoza (1632-1677) considera că „dreptul natural al fi-ecărui om nu e ...
determinat de raţiune, ci de poftă şi putere". Cu toate aceste, este de părere Spinoza, este mai
bine pentru oameni să trăiască

1
Stefan Georgescu, Filozofia dreptului. 0 istorie a ideilor din ultimii 2.500 de ani, Bucu-
reşti,2001,pag. 47.
2
Ibidem, pag. 62.
3
ion Craiovan, DoctrinaJuridică, pag. 170.

■m 196 S-
 Teoria genera/â a dreptufui ji statului

după legile şi poruncile raţiunii lor, care au cu adevărat în vedere folosul lor. Datorită acestui
fapt, „vedem foarte limpede că, pentru a trăi fără grijă şi în foarte bune condiţii, oamenii au
fost nevoiţi să se înţeleagă între ei şi să facă în aşa fel încît dreptu] pe care-1 avea fiecare de la
natură asupra tuturor lucrurilor să-1 deţină în colectiv şi să nu mai fie determinaţi de puterea şi
de dorinţa fîecăruia în parte, ci de puterea şi voinţa tuturor". De aceea, „oamenii au trebuit să
se hotărască şi să se lege între ei printr-un legărnînt foarte puternic, că se vor conduce în toate
numai după pornirea raţiunii, căreia nimeni nu îndrăzneşte să i se împotrivească pe faţă şi că-
şi vorânfrîna pofta atunci cînd îi va îndemna la ceva în dauna altuia, că nu vor face nimănuí
ceea ce n-ar vrea să li se facă lor, în sfirşit, că vor apăra dreptul altuia cape al lorpropriu".1
Iramanuel Kant (1724-1804), pe drept cuvînt, este considerat „omul dreptuluí". Chiar şi
statul, în viziunea sa, nu este altceva decît „o multitudi-ne de oameni trăind după legile
dreprului, şi asociate printr-un contract".2 Lui îi revine celebra deflnifie, conform căreia,
„dreptul este noţiunea care se desprinde din condiţiile în care facultatea de a se dezvolta a
aproapelui, în baza unei legi universale de libertate".3 Aceeaşi definiţie, în lucrarea ,JDoctrina
juridică" 4 este expusă în altă variantă: „dreptul este totalitatea condiţiilor, conform cărora
liberal arbitru al unui om se poate uni cu liberal arbitru al altui om, conform unei legi
universale a libertăţii".
Din cele spuse rezultă că, pentru Kant, dreptul constă în coexistenţa libertăţilor, respectul
libertăţii altora, conform unei legi universale. Ca po-runcă absolută care se impune fără
condiţii, dreptul, ca imperativ categoric, are izvorul în conştiinţa umană. Kant arată că „fíecare
om are o conştiinţă şi se consideră observat de un judecător interior, ameninţat şi, în genere,
ţinut la respect (prjn teama care însoţeşte respectul, iar această putere care veghează în el
asupra legii nu este ceva făcut de el însuşi (arbiter), ci este încorporat fiinţei sale. Ea îl
urmează precum umbra sa atunci cînd el gîn-deşte să se sustragă. El poate să se ameţească cu
satisfacţii şi amuzamente sau să adoarmă, dar nu să evite să se întoarcă din cînd în cînd la sine
sau să se trezească de îndată ce aude vocea sa de temut. El poate ajunge eventual la o infamie
extremă, astfel încît să nu-i mai pese de nimic, însă el nu poate evita, totuşi să o mai audă."5
Această voce îl obligă pe om să facă nu ceea
' Filosofia dreptului. Marile curenle, pag. 142-143.
:
Ibidem, pag. 224.
3
Alexandra V&Uimarescu, Opera citati, pag. 45.
4
Ion Craiovan, Opera citato, pag. 189.
5
Stefan Georges cu, Optra cilală, pag. 84.
-#197 6-
Boris Negní,Alina Negru

ee el vrea, ci ceea ce el trebuie să facă, Kant precizeaza că moralitatea oamenilor „trebuie să

fie apreciată conform legii, care porunceşte categoric; nu după cunoaşterea empirică a
oamenilor aşa cum sînt, ci după cea raţio-nală, aşa cum trebuie să fie, conform ideii de
umanitate".1
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770-1831) consideră că „terenul dreptului este în
genere ce e spiritual şi locul său mai apropiat şi punctuí său de plecare este voinţa, care este
liberă, astfel încît libertatea constiruie substanţa şi determinaţia lui, şi sistemul dreptului este
domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spiritului produs din el însuşi".2 Din cele spuse rezultă că
dreptul este existenţă a voinţei libere, este libertatea, ca idee. „Dreptul
- susfine Hegel - este ceva în genere sfînt, numai fiindcă el este existenţa
3
- în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine".
Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în
fapt a libertăţii într-una din determinaţiile ei proprii. Dreptul este voinţa liberă exterioară,
adică dreptul este voinţa statului. Voinţa de la sine încă nu constiruie dreptul. Ea devine drept
prin lege, regu-lamente, statute. Drept devine doar „voinţa ridicată la universalitatea sa".
Universalitatea acestei voinţe libere este formală, subiectul ei fund per-soană: „voinţa, fiind
pentru sine, adică voinţa abstractă este persoana. Ce este mai înalt pentru om este de a fi
persoana".4 Imperatívul dreptului, susţi-ne Hegel, este deci: „fii opersoana şi respectăpe
ceilalţi capersoane".5
Rudolf von Ihering (1818-1892), socotit ca unul din cei mai mari jurişti ai timpului,
consideră că „dreptul este rezultatul unei lupte; el este aristocratic prin uzaj, democratic prin
vocaţie; fiecare om trebuie să lupte pentru dreptul său şi umil apărător al intereselor sale,
contribuie la menţi-nerea dreptului".6
Dreptul nu apare de la sine. El este un rod colectiv al societăţii: „drep-tul, asemenea
limbii, este un rezultat al existenţei colective. Este adevărat că scopul şi planurile oamenilor
au o contribuţie la crearea dreptului, dar în privinţa aceasta ei găsesc deja făcut mult mai mult
decît fac ei înşîşi. Relaţiile umane nu aşteaptă să fie încremenite şi fixe în norme, ci exefcită şi
ele, constant, o influenţă, evoluînd o data cu dreptul".7
1
Stefan Georgescu, Opera cilală, pag. 84.
2
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 209.
1
Ibidem, pag. 229.
' Ibidem, pag. 235.
3
Ibidem, pag. 236.
s
A. Brimo, Opera cilală, pag. 237.
' Philippe Malasuric, Opera citaiă, pag. 274-275.

^ 198 ^
 Teoria generate adieptulu) şistatului

Orice drept din lume a trebuit să fie cucerit fiecare principal fundamental al dreptului a
trebuit să fie smuls prin luptă din mîna celor care s-au opus şi orice drept atît dreptul unui
popor, cat şi a unui individ presupune continuă dispoziţiune de a-1 apăra. „Dreptul - consideră
Ihering - nu este simplă cu-getare ci o forţă vie. De aceea şi imaginea Justiplei poartă într-o
mînă o cumpănă cu care cîntăreşte dreptul, iar în cealaltă ţine o sabie cu care îl apără. Sabia
fără cumpănă nu e decît forţa goală, cumpăna fără sabie însemnează neputinţa dreptului.
Amîndouă fac forte dintr-unul şi acelaşi tot şi o stare desăvîrşită de drept poate domni acolo
numai, unde puterea, cu care Justitia poartă sabia, este egală cupriceperea cu care se slujeşte
de cumpănă".1
Întreaga opera a lui Ihering e bazată pe două principii fundamentale:
[Link] pentru drept este o datorie a celui în drept, faţă de el însuşi,
2. Apărarea dreptului este o datorie faţă de societate în luptă îţi vei găsi dreptul tău" -
conclude Ihering - şi „din momentul în care dreptul renunţă la dispozipla combativă se
predă singur - şi despre drept se poate spune ca poetul:2
lată ultimul cuvînt al înţelepciunii:
„îşi merită libertatea şi viaţa,
Numai acela care şi le cucereşte zilnic".3
Cele spuse îi şi permit lui Ihering să concluzioneze că „dreptul este suma condiţiilor vieţii
sociale, în sensul larg al termenului, asigurată prin puterea de stat prin mijloace de
constrîngere exterioare" şi că „dreptul este o armonie socială, o etică de interese. Echilibrul
despre care este vorba aici este asigurat de către stat".4
Prezintă interes şi multe alte definitii, fie cu nuanţă accentuat filozofi-că, fie cu nuanţă
formal-normativistă, fie cu nuanţă sociologică etc., expuse de diverşi autori. Multiplicitatea
definiţiilor însă nu reflectă, incertitudinea autorilor, ci, dimpotrivă, complexitatea dreptului,
bogâţia lui, caracterul lui multilateral. Vom nominaliza doar unele din ele.
Mircea Djuvara: regula de drept, aşadar, este norma necondíţionată de conduită raţională
referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane"; dreptul arată „actele
permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiţie" (Teoria generală a
dreptului (Enciclo-pedia juridică) drept rational, izvoare şi dreptpozitiv, Bucureşti, 1995).
1
Ion Craiovan, Opera citală, pag. 270 -271.
2
Faust, E vorba de Goethe.
' Ion Craiovan, Opera citată, pag. 311.
' Filozojîa dreptului, Marile curente, pag. 365.
H§199#-
Boris Negru, Alina Negru

Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca „un sistem deductiv de norme sociale destinate
printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup
social determinat" (Principii fun-damentale de filozofie juridică, Cluj, 1936).
Leon Duguit: „Dreptul este linia de conduită care se impune indivizi-lor în societate,
respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a
interesului comun, a căruí violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei
violări". (citat: Filozofia dreptului. Marele curente).
Andre Hauriou: „Dreptul este un ansamblu de percepte de conduită stabilite în forma de
reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oameni trăind în societate ordinea şi
justiţia" (citat după: Radu I. Mo-tică; Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
2001).
În cursul primei treimi a secolului XX-lea în Europa se instaurează două regimuri
totalitare. Acest lucru îşi lasă amprenta şi asupra conceptului dreptului. În ţările „lagărului
socialist", pentru mult timp, unica definiţie „corectă" data dreptului era considerată definiţia
lui Marx şi Engels din ..Manifesto! Partidului Comunist". În viziunea lui Marx şi Engels,
dreptul burghez nu este altceva decît voinţa acestei clase „erijată în lege, voinţă al cărei
conţinut este determinat de condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase". Atragem âtenţie
asupra faptului că toate defmiţiile date „dreptului socialist" porneau de la) conceptui marxist.
Astfel, se conside-ra că dreptul socialist la etapa dictaturii proletariatului „este voinţa clasei
muncitoare (voinţa proletariatului) erijată în lege...", dreptul, „statul între-gului popor" este
„voinţa întregului popor erijată în lege ..". Alte definiţii nu aveau, pur şi simplu, dreptul la
existenţă. în acele condiţíi, dreptul nu mai este considerat ca o categorie juridică, ci politică.
Dreptul îndeplineşte „scopurile revoluţionare" prin medierea statului. El devine un sistem de
norme politice în serviciul „scopului colectiv". Respectul dreptului să fie asigurat prin toate
forţele coercitive ale statului socialist.
Comunismul a vrut să aducă o liberate care nu aparţine indivizilor, ci societăţii idealiste şi
abstracte, rămase la îndemîna unei minorităţii politici. „în numele interesului revoluţiei,
libertăţile politice au fost „capturate" în profitul unei minorităţi, şi indivizii au pierdut
sentimentul de a exersa o influenţă directă asupra destinului colectivităţii lor sociale".1
Intelectualitatea a fost, la început, în mare parte, suprimată, iar după aceea trecută la
periferia politicului. Cei mai mulţi şi cei mai buni jurişti,
1
Filozofia dreptului. Marile curente, pag. 464-46$.
•#200#-
 Teoria generaiă a dreptului $í statului

adevăraţii jurişti, au îndurat pentru delictul de opinie. Elementele cele mai capabile ale
societăţii au devenit simpli pioni în mîna politicului. Dreptul a fost decapitat ca ştiinţă.
Astăzi, în condiţiile unui mod de gîndire logic în domeniul juridic, se încearcă de a reveni
la valorile şi faptele reale. Aceasta, indiscutabil, se resimte'şi în numeroasele definiţii, apărute
recent, asupra dreptului.
Profesorii universitari Radu I. Motica şí Gheorghe Mihai consideră că „dreptul este
ansamblul regulilor sociale instiţuite sau sancţionate de către o autoritate publică recunoscută
de comunitate, de obicei stat, care exprimă voinţa şi interese generale, asigurate în aplicările
lor, de forţa de constrîngere a acestei autorităţi, de obicei a statului".'
Profesorul universitar Nicolae Popa deíineşte dreptul astfel: ansamblul regulilor asigurate
şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi dişciplinarea comportamentului uman
îu principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor,
apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale".2
Profesorii universitari loan Ceterchi şi Ion Craiovan consideră că dreptul este şistemul
normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează
comportamentui uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind
drepturi şi obligaţii juri-dice a căror respectare este âsigurată la nevoie de forţa coercitivă a
puterii publice (de stat).3
Profesorul Gheorghe Avornic consideră că dreptul poate fi defînit ca fiind „totalitatea
normelor juridice generale.şi impersonale, strict determinate şi obligaţorii, stabilite sau
sancţionate de către stat, care flxează cadrul juridic de organizare a statului şi de conducere a
societăţii şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale, stabilind căile şi mijloa-
cele de apărare, consolidare şi dezvoltare a ordinii şi a raporturilor sociale, reprezentînd [Link]ţa
clasei (claselor) dominante, iar la etapa contemporană - a majorităţii populaţiei sau a
întregului popor a cărui aplicare şi respectare este garantată de către stat, putînd fi impusă, la
nevoie, prin forţa de constrîngere a acestuia'M
Ariaiízînd diferite concepţii şi deíiniţii date pe parcursul a mai multor ani putem constata
că într-o defiaiţie, ca regulă, se regăsesc următoarele elemente:
1
Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generaiă a dreptului, Bucureşti, 2001, pag. 55.
2
Nicolae Popa, Opera citato, .1997, pag. 97.
3
Ion Ceterchi, ion Craiovan, Opera citată, pag. 28.
4
Gheorghe Avornic,Opera citătâ,pag. IS3.
4 201 '6-
 B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

a)o constatare a trâsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit de a diferenţia
dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu dreptul;
b)enumerarea elementelor dreptului:

• dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;

• regulile de conduită din care este format dreptul sînt garantate de către stat;
• regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale,
obligatorii;
• scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a disciplina comportarea
membrilor societăţii, conform unor exi-genţe şi standarde recunoscute.
Rezumînd din cele spuse putem constata faptul că dreptul reprezintă sistemul normelor
juridice, adoptaie sau acceptate de către stat, care reglementează cele mai importante relaţii
sociale, în scopul organizării şi disciplinării comportamentului uman, conform unor valori
şi unor standarde sociale recunoscute, stabilind drepturi, libertăţişi obligaţiuni juridice a
căror realizare practica este asigurată, în caz de necesitate prin forţa de constrîngere a
statului.

8.2. Accepţiunile dreptului

Cuvîntul drept cunoaşte multe accepţiuni, cum ar fi de exemplu:
• dreptul obiectiv, dreptul subiectiv, dreptul pozitiv;
• dreptul national, dreptul strain, dreptul international;
• dreptul public, dreptul privat ş.a.
Vorbind de drept obiectiv şi subiectiv menţionăm faptul că cuvintele „obiectiv" şi
„subiectiv" în cazul de faţă nu sînt aplicate în sensul lor strict filosofic. Astfel, în sens
filozofic strict cuvîntul „obiectiv" desemneaz^ o însuşire inalienabilă a obiectelor şi
fenomenelor de a exista în afara conşti-inţei omului şi independent de ea; în timp ce
„subiectiv" desemnează o însuşire care depinde de voinţa umană, se bazează pe o judecată
părtinitoare.
Fiind o categorie socială, dreptul este un produs social complex în care se întruchipează
voinţa umană. Aceasta permite de a spune că dreptul este o refîectare subiectivă a intereselor
sociale. Din aceste considerente, rezultă că categoria „drept obiectiv" e chemată să sublinieze
o realitate socială, o necesitate fără de care societatea nu poate fi concepută la o anumită etapă
de dezvoltare istorică. Astfel, indiferent de voinţa umană dreptul se

-â202£-
 Teoria general! a dreptulul ji statului

impune societăţii în scopul organizării vieţii în comun a acesteia. Dreptul este acela ce
contribuie la disciplinarea societăţii, la ocrotirea ei de anumite excese.
în lucrarea sa „Lupta pentru drept" Ihering menţiona: „expresiunea de drept se
întrebuinţează după cum se ştie în îndoit înţeles: obiectiv şi su-biectiv. Dreptul în înţelesul
obiectiv însemnează suma tuturor principiilor de drept, aplicate de către un stat, ordinea legală
a vieţii. Dreptul în înţeles subiectiv e un rezultat concret a unei regulí abstracte printr-o
îndrituire concretă a persoanei".1
Dreptul obiectiv se prezintă ca o totalitate de norme adoptate sau sancţionate de stat. După
cum menţionează Nicolae Popa „el îmbină necesita-tea.şi libertatea. Necesitatea, ca un
domeniu specific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri
prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El
priveşte aceea coordonare imperativă prin norme ..., fiind premisa necesară a coe-xistenţei
libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate
pentru a putea ft condiţia existenţei posibile a comunităţii".2
între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în aceea că
drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de
dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea
normelor juridice ce ac-tivează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este Iegat de titularul
lui.
In timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe ar fi ele la număr sînt
totuşi limitate la număr, drepturile subiective sînt infinite ca număr.
Relaţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv a dat naştere la diverse discuţii. în
viziunea unor autori în prima jumătate a secolului XIX în relaţia „drept obiectiv" <- „drept
subiectiv" primordial este dreptul subiectiv. Se lămureşte acest lucru prin faptul că fără un
drept al cuiva faţă de altcineva nu poate fi înţeleasă existenţa normei. Norma nu face decît să
constate drepturile părţilor şi, prin urmare, norme, dreptul obiectiv rezultă din dreptul
subiectv.
0 altă concepţie reprezentată prin germanuî Iellinec şi francezul Leon
Duguit afirmă contrariul: principally e dreptul obiectiv şu nu eel subiectiv. Ast-
fel, Iellinec afirma că nu am putea avea un drept, dacă nu ar exista o normă.
1
Ion Craiovan, Opera citată, pag. 272.
2
Nicolae Popa, Opera citată. pag. 45.
^203% r
B o ris N eg ru , A lin a N eg ru

Din această discufie credem că se poate trage o concluzie. Dreptui obiectiv şi dreptui
subiectiv sînt două fete logice ale unei şi aceleişi reali-tăţi şi nu se poate vorbi de o prioritate a
uneia faţă de cealaltă.1
Una din manifestările realităţii juridice a societăţii este dreptui pozitiv. Dreptui pozitiv se
înfăţişează ca „totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat; un drept aplicabil
imediat şi continuu, obligatoriu şi succeptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forfă exterioară
(coerciţiune sta-tală), ca o îndreptăţire legitimă a unor instanţe sociale special abilitate".2
Dreptui pozitiv, scria Mircea Djuvara "este dreptui care se aplică vntr-o societate data la
un moment dat, sub auspiciile statului respectiv",3
Aşadar, dreptui pozitiv, este dreptui care activează într-o societate. Cînd se consideră că
legislaţia anterioară este insuficientă se modifică dreptui pozitiv.
Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc
dreptul obiectiv (pozitiv), Acest drept se încadrează şi în formula „sistemul national de drept"
sau dreptui national. Faţă de dreptui national, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului
national din alte state se prezintă ca drept strain.
Paralel cu dreptui national, dreptui strain, termenul „drept" cunoaşte şi o aşa accepţiune
cum ar fi drept international Dreptui international cuprinde normele juridice ce se contin în
diverse izvoare internaţionale (tratate, declaraţíí, pacte, convenţii.íacorduri, memorandumuri,
protocoale etc.). Spre deosebire de dreptui international care este un rod al activităţii unui stat
luat în parte, dreptui international apare ca un rezultat al activităţii întregii comunităţi umane.
Aparent „dreptul national" (intern), „dreptul strain" şi „dreptul international", ar putea fi
considerate ca categorii separate fără legătură între ele.
Aceste trei accepţiuni, în realitate, se află într-o strînsă legătură:
• Mai întîi, pentru că legea naţională a unui stat este cea care îngădu-ie că în ţara
respectivă în condiţiile, limitele şi materiile prestabili-te chiar de normele sale, să se
aplice legea naţională a altui stat.
• în al doilea rînd, pentru că legea naţională care permite aplicarea unei legi străine, la
rîndul ei, pe baza de reciprocitate şi în condiţi-ile limitele şi materiile prestabilite de
normele unei legi străine, să se aplice în ţara al cărei organ legislativ a emis acea lege
(straină).
1
Mircea Djuvara, Opera citată. pag. 238-239. 3 Nicolae Popa,
Opera citată, pag. 45. 5 Mircea Djuvara, Opera citată, pag. 256.

■m 204 &
 Teoria generală a dreptului şf statului

• în al treilea rîd, normele juridice cuprinse în legile uniforme la care un stat este parte nu sînt
chiar străine de legea naţională a ace-lui stat de vreme ce şi voinţa acelui stat este încorporată
de normele acesteia. Evident, sînt şi alte aspecte ce subliniază legătura strînsă dintre ceea ce
poate fi denumit „drept intern" („legea naţională" şi „drept international"), „drept strain" şi
„drept international".1 în ceea ce priveşte accepţiunile dreptului - „drept public" şi „drept
privat" asupra acestei probleme vom reveni la tema „Sistemul dreptului".

Ion Dogaru, Opera ciíaíâ.pag. 12.

-3 205 fr
 Boris Negru, Alina Negru

,3 Factorii de configurare a dreptului

Fiind un fenomen social complex, dreptul îşi circumscrie trăsăturile în dependenţă de
anumiţi factori de configurare, prin care se identifică „cauzele care îi determină apariţia,
existenţa, evoluţia, determinările într-o societate comparativ cu alta sau cu altele etc.".2
Ideea existenţei unor factori care ar influenţa, direct sau indirect, într-o măsură mai mare
sau mai mica, asupra formei şi conţinutului dreptului care îi determină substanţa şi îi
modelează forma nu a rămas neschimbată pe parcursul istoriei. Mai mult ca ătît, în literatura
de specialitate ea e in-terpretată în mod diferit.
Aşa, de exemplu, Monzesquieu, autor al lucrării „Spiritul legilor" (1748) stabileşte
principiul relativităţii legilor în timp şi spaţiu şi consideră că forma şi conţinutul dreptului
V&W
rezultă din:
• aşezarea geografică a ţării;
• condiţiile climaterice (clima rece, caldă etc.);
• mărimea statului;
• genul de îndeletnicire a populaţiei ş.a.
Profesorul belgian Edmond Picard nominalizează asemenea factori de configurare a
dreptului:
• rasa (aceleaşi legi nu se pot aplica popoarelor ariene şi celor mon-goíe);
• mediul (clima, teritoriul, morala, starea economică şi socială etc.);
• intruziunea străină;
' Dumitru Mazilu, Opera citată, pag. 37. 1 Maria Dvoraoek,
Opera citată, pag. 45.

4 208 .&
 Teoria general! a dreptuiui şi statului

• imitaţia (cazul Turciei care a adoptat Codul civil elveţian);

• marii jurisconsulţi (inteligenţa omului);
• atavismul juridic (obiectul implantat adînc, cum ar fi cazul Angliei);
• progenismul (adică germenii dreptuiui viitor);
• tehnicajuridică;
• densitatea populaţiei;
• acţiunea solidară a marilor forte sociale (influenţa elementelor re-ligios, artistic, economic,
literar etc.).1
Spencer Herbert (1820-1903), plecînd de la principiul evoluţiei na-turale, nominalizează
asemenea factori, cum ar fi:
• influenţa eredităţii;
• lupta pentru viaţă;
• adaptarea mediului.
„Nenorocirea imprudenţilor, sărăcia leneşilor şi strivirea celor slabi de către cei tari sînt
rezultatele unei legi binefăcătoare" - susţine Spencer.2
Alexandra Văllimărescu(1899-1984). Celebru profesor român, care doar la vîrsta de 50 de ani,
în plină forţă creatoare, este epurat de noua pu-tere comunistă deoarece refuză să abdice de la
principiile ce l-au călăuzit şi îl vor călăuzi întreaga viaţă, neacceptînd să devină unealta justiţiei de
clasă, se referă la următorii factori de configurare a dreptuiui;
1. Factorul material: rasa, mediul, densitatea populaţiei, starea eco-nomicăetc.
2. Factorul moral, „adică credínţele, religia, morala, marile curente de ideii. Dacă n-ar fi decît
aceşti doi factori-susţine A. Vălimărescu - am putea, în mod aproximativ prevedea instituţiile
viitoare, faţă de condiţiile existente la un moment dat.
Dar mai sînt doi factori, de o egală importanţă:
3. Oamenii superiorL
4. HazarduL
în materie de discipline morale, unde inteligenţa şi voinţa omului joa-că un rol, pe care sociologii
ar voi să-1 reducă la nimic, o personalitate zdrobitoare poate schimba cu totul cursul evoluţiei, De
asemenea o bruscă întorsătură a lucrurilor va schimba cu totul mersul evenimentelor".3
In ceea ce ne priveşte, considerăm că factorii de configurare a dreptuiui reprezintă importante
surse din care dreptul îşi trage obiectul, subiecte-
1
Alexandra Văllimârescu, Opera citată, pag. 260-263. ' Ibidem, pag.
259-260.
1
Ibidem, pag. 281,
-ăZ09&
Boris Negru, Alina Kegru

le, conţinutul, forma, íinalităţile etc. Plecînd de la examinarea tolului lor, factorii de
confîgurare a dreptului pot fi grupaţi în următoarele categorii:
• factorul natural;
• factorul istoric;
• factorul social-politic;
• factorul social-economic;
• factorul cultural-ideologic;
• factorul uman';
• factorul international.
Factorul natural de confîgurare a dreptului are la bază următoarele components: a) mediul
geogrqfic; b) factorii biologici; c) factorii fiziologici; d) factorii demografici.
Natura a fost şi va fi întotdeauna o condiţie firească pentru existenţa oamenilor. Pămîntul,
stratul atmosferic ce-1 înconjoară, rîurile, mările şi oceanele, clima şi solul, lumea vegetală şi
animală, zăcămintele etc. - toa-te acestea constituie o condiţie permanentă şi indispensabilă a
existenţei societăţii. Natura exercită influenţa asupra activităţii umane, asupra pro-ductivităţii
muncii, a ritmului de dezvoltare istorică a popoarelor. Aceasta e lesne de văzut. Acolo unde
nu sînt păşuni întinse, oamenii nu se îndelet-nicesc cu creşterea animalelor, nimeni n-a învăţat
a pescui acolo unde nu este peşte.
în lumea antică munţii, rîurile, mările erau bariere nu chiar atît de uşor de trecut. Ele, însă, au
jucat un rol esenţial la stabilirea frontierelor dintre state.
Clima ca element geografic are importanţă directă asupra reglemen-tărilor juridice. Astfel,
în statele din zonele calde căsătoria este permisă de la o vîrstă mai mica, de regulă fafă de
statele din zonele temperată şi rece. Remunerarea muncii în regiuniîe cu climă aspră diferă de
remune-rarea muncii în condiţii obişnuite. în această ordine de idei, Montesquieu menţiona:
„Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării; cu clima rece, caldă sau
temperatură - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu îndeletaicirea sa".1
Popoarele din climele calde sînt timide ca bătrînii; cele din ţărjle reci sînt curajoase cum
sînt tinerii. în ceea ce priveşte influenţa reliefului asupra legilor, Montesquieu afirmă că
locuitorii cîmpurilor mănoase, prea ocupaţi, ca şi comercianţii, sînt mai indiferenţi faţă de
forma guvernării. Dimpotrivă, muntenii sînt mai atenţi la aceasta, mai dornici de guvernări
moderate, mai energici, mai dispuşi să obţină prin luptă ceea ce nu le oferă
1
Montesquieu, Despre spirilul legilor, Vol. I, Bucureşti, 1964, pag. 17.

^210 1-
 Teoria generală a dreptului şi starului

terenul. Concluzia e că guvernările monocratice se gâsesc mai adesea in ţările fertile, iar cele
democratice în cele mai sărace. Legile au un strins raport şi cu ocupaţiile: „trebuie un cod de
legi mai extins pentru un popor ataşat comerţului şi mării, decît pentru un popor care se
mulţumeşte să cul-tive terenurile sale".1 Acelaşi lucru îl împărtăşeşte şi Pascal: „Un meridian
hotărăşte asupra adevărului. Legile fundamentale se modifică. Hazlie jus-tifie, pe care o
limitează un rîu sau un munte; adevăr dincoace din Pirinei, eroare dincolo".2
Paralel cu aceasta, un rol considerabil revine evoluţiei istorice în general şi evoluţiei
juridice îndeosebi, mediului psihic, mentalităţii unei na-ţiuni, aptitudinilor unui popor. în felul
acesta „se poate vorbi şi despre o ereditate juridică. Instituţiile trecute au tendinţa de a
conserva, ele subsistă în societate, rezistă încercărilor de a le schimba şi spiritul conservator
este din acest punct de vedere una din caracteristicile dreptolui...
Astfel întreaga istorie, întregul trecut, toate forţele sociale, limba, eco-nomia ţării
respective, industria, comerţul, agricultura, politica, concepţíi-le morale şi ştiinţifice, concură
spre a exercita o influenţă putemică asupra evoluţiei juridice, întocmai cum şi dreptul exercítă
o influenţă puternică asupra evoluţiilor lor respective".3
Factorul istoric e un alt factor care îşi lasă amprenta asupra dreptului. Dezvoltarea
dreptului e un proces istoric continuu: ceea ce e trecut a fost prezent, ceea ce e prezent va fî
trecut. La baza oricărui sistem de drept stă un izvor istorie. Un sistem de drept autohton nu va
progresa, dacă nu va ţine cont de trecutul său, de tradiţiile şi obiceiurile spiritiiale ale neamu-
lui.
Dreptul priveşte faptele omului într-un sistem de relaţii sociale. Dis-pariţia acestor relaţii,
modificarea lor se răsfrînge şi asupra dreptului. Astfel un drept poartă pe frunte pecetea
originii şi dezvoltării sale.
Max Weber (1864-1920), unul din părinţii fondatori ai sociologiei moderne, referindu-se
la evoluţia istorică a dreptului, evidenţiază patru etape prin care acesta a trecut: Jmpărţită în
stadii teoretice de dezvoltare, evoluţia generală a dreptului şi a procedurii pomeşte de la
revelaţia caris-matică a dreptului de către „profeţii dreptului" (de pildă, Decalogul revelat lui
Moise de către Dumnezeu), apoi se ajunge la o creaţie şi o creaţie empi-rică a dreptului de
către somitaţi ale robiei (crearea dreptului prin jurispru-
1
Stefan Georgescu, Opera citată, pag. 69.
2
Ion Dogaru, Opera citată, pag. 73.
3
M ircea D juvara,
O pera citată,
pag. 251.
-Í211 6-
B oris N egro, A lina N egru

denţă tatonatoare şi prin antecedentele juridice), (de exemplu pretorul ro-man şi judecătorul
englez), mai departe se trece la administrarea dreptului de către imperiul laic şi de către
puterile teocratice (de pildă despotismul luminat al secolului al XVIII-lea sau actele
pontificale ale Decretului lui Gratiani) şi, în fine, se ajunge la o elaborare sistematică a
dreptului pe baza unei jurisdicţii, dezvoltîndu-se graţie unei formulări literare şi logice în
calitate de lucrări ale unor specialişti (jurişti profesionişti)".1
Factorul social-politic. Dreptul se realizează în baza statului, între-gului sistem politic al
societăţii, structurii sociale etc. Nu întîmplător (ce-i drept, poate, prea exagerat) Ihering credea
că definiţia cea mai perfectă a dreptului e următoarea: „Dreptul este totalitatea condiţiilor
vitale ale societăţii, asigurate prin constrîngere exterioară de către puterea statului. în lupta
continuă a diferitelor grupări sociale, în interesele pe care ultimele le urmăresc se sprijină
dreptul,"
Asupra dreptului dintr-o societate influenţează atît autorităţile publice (Parlamentui, Şeful
statului, Guvernul, autorităţile publice locale etc.) cît şi partidele politice, grupurile de
presiune etc.
în principal, dreptul este influenţat de partidul (partidele) de guver-nămînt, coaliţiile
politice, care dispun de pîrghiile puterii pentru a impu-ne voinţa lor societăţii prin actele
normativ-juridice. Partidele îşi urmează politica lor prin disciplina de partid pe care o impun şi
în acest context, în realitate, viaţa politica este determinată [Link] de partid, de îndru-
mările pe care le dă deputaţilor săi pentru a vota într-un fel sau altul. în acest context rolul
partidelor politice în regimul pluralist democratic este deosebit de important pentru formarea
politicii interne şi externe a statului respectiv.
O altă influenţă o au grupurile de presiune. Acestea sînt asemenea organizaţii care în
urmărirea intereselor membrilor lor exercită o influenţă asupra puterii, fie asupra partidului de
guvernămînt, fie asupra organelor puterii (parlament, guvem), pentru a determina
[Link] decizii conform intereselor lor. De aceea, uneori, grupurile de presiune mai
poartă de-numirea şi de grupuri de interese. Grupurile de presiune ca o multitudine de forme
de manifestare. Ele sînt organizate după diverse interese de ordin cultural, etnic, national,
religios, profesional etc.
Factorul social-economic. în relaţia sa cu factorii economici, dreptul păstrează o
autonomie în măsura în care ei nu face abstracţie de la realita-tea economică a societăţii.
Progresul juridic se constituie numai printr-un
' PbiUipe Malaurie, Opera citată. pag. 328-329.
-€212#-
 Teoria general! a dreptUlui şi statului

progres economic. Cît timp factorii economici nu permit transpunerea în viaţă a dreptului,
acesta apare doar în calitate de intenţie, fie şi buna.
în acelaşi timp, dreptul apare ca un garant şi ocrotitor al progresului economic. Acest lucru
e evident şi în condiţiile Republicii Moldova, care şi-a pus drept scop reforma economică de
proporţie, trecerea la economia de piaţă. Atingerea acestui scop depinde în mare măsură de
eficienţa bazei legislative respective.
Factorul cultural-ideologic Conştiinţa socială şi juridică, cultura po
litics şi juridică a societăţii, destinafia morală a omului joacă un rol consi-
derabil în yiaţa dreptului. . .
Gu ajutorul măsurilor legislative, statul asigură libertatea conştiinţei, asigură o conştiinţă şi
cultura juridică înaltă. în acelaşi timp conştiinţa şi cultura juridică resping faptele ilicite,
asigură ordinea legală din societate.
Totodată o conştiinţă şi cultură juridică înaltă îşi vor găsi reflectare în actele normative ale
statului.
Factorul uman. Omul este şi subiect de drept şi destinatar al regle-mentărilor juridice. Din
aceste considerente factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru legiuitor.1 Dacă
n-ar fi omul, n-ar fi nevoie de drept. De aceea, dreptul întotdeauna are la bază factorul uman.
Nu omul există pentru drept, ci, dimpptrivă, dreptul există pentru om. Rolul dreptului decurge
din următoarele:
• Dreptul este implicat în procesul de adapţare a oamenilqr la viaţa socială.
• Dreptul garantează drepturile şi libertăţile omului.
• Dreptul fundamentează pentru om un cadru politic-administrativ şi judiciar care să
favorizeze valorificărea intereselor legitime ale omului.
Factorul international. S-ar părea că fiecare stat există fără a fi influ-enţat de alte state. în
realitate, însă, fiecare stat, fiecare naţiune este produ-sul în mare parte al influenţei mediului
atnbiant international. Acest lucru se răsfrînge şi asupra dreptului. O legătură mare există între
sistemele de drept ale statelor ce se atribuie la aceeaşi familie de drept, cît şi între statele ce se
atribuie la familii de drept diferite.
Mai mult ca atít. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme interne, naţionale,
transformîndu-se în probleme globale, internaţionale. Ele, evident, necesită un model comun
de reglementare.
1
Nicolae Popa, Opera citată, pag. 70.
^213 6-
 Teoria generală a dreptului ji statului

Subiecte de evaluare:________________________
1. Explicaţi sensul cuvîntului „drept".
2. Cum poate fi definit dreptul?
3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei? Faceţi o ca-racteristică comparativă
a conceptului dreptului.
4. Definiţi factorii de configurare a dreptului şi faceţi o caracteristi-că amplă categoriilor
principale de factori.
5. Esenţa dreptului, semnificaţia şi importanţa ei.
6. Caracterizaţi conţinutul dreptului. în ce legătură şi interacţiune se află esenţa şi
conţinutul dreptului?
7. Ce caracterizează forma dreptului?
8. Caracterizaţi coraportul categoriilor „esenţa", „conţinutul", „for-ma dreptului".
1
Ion Dogaru, Opera citată, pag. 80.
2
Diferite aspecte ale formei dreptului vor fi obiect de analiză în continuare. Vezi, spre exem-
plu, capitolele: Jzvoarele dreptului, Tehnicajuridică, Sistemul dreptului.

^ 219 fr
Boris N egru, A lina N egru

Interpretaţi următoarele gînduri ale lui Pascal, Blaise (1623-1662):

a) ,,Nu vedem nimic drept sau nedrept, care să nu-şi schimbe calitatea o data cu schimbarea
locului, trei grade de latitudine răstoamă toată jurispru-denţa, un meridian hotărăşte în privinţa
adevărului; după cîţiva ani de privi-legiu, legile fundamental se schimbă; dreptul îşi are
perioadele lui, pătrun-derea în Leu a lui Saturn ne arată originea cutărei crime. Ridicolă
dreptate, mărginită de un rîu. Adevăr dincoace de Pirinei, eroare dincolo".
b)„Ce himeră mai este şi omul? Ce inovaţie, ce monstru, ce haos, ce ghem de contradicţii,
ce minune! Judecător a toate, neghioabă rimâ, deţinător al adevărului, cloaca de erori şi
incertitudini, fală şi deşeu al cre-aţiunii! Află, fîinfă trufaşă, ce paradox eşti pentru tine însuţi!
Umileşte-te, raţiune neputincioasă, amuţeşte, fire nemernică, ia aminte că omul este mult
deasupra omului şi află de la stăpînul tău cine eşti cu adevărat, fiindcă nu ştii. Ascultă-1 pe
Domnul!"
Literatura recomandată:______________________
1. Ion Craiovan, Doctrinajuridică, Bucureşti, 1999.
2. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
3. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
4. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Dreptul rational,
izvoareşi dreptpozitiv, Bucureşti, 1995.
5. Stefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani,
Bucureşti, 2001.
6. G. W. F. Hegel, Principiilefilosofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
7. Kant, Immanuel, Scrieri moral-politice, Bucureşti, 1991.
8. Hans Kelsen, Teoria generală a statului, Bucureşti, 1928.
9. Philippe Malaurie, Antalogia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996.

10. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

11. Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001
12. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002
13. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dânişor, Filosofia dreptului.
Marile curente, Bucureşti, 2002
14. Alexandra Văliimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.
15. Giorgio Del Vecchio, Lecţii defilosofiejuridică, Bucureşti, 1993.
16. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.

•1220^
Scop, ideal
şi funcţie in drept

Objective:
Scopul dreptului. Rolul dreptului In societate.
Funcţiile dreptului: concept, clasiíkâri,
caracteristică generală, importantă teoretică şi practică.
Finalităţile dreptului. Valorile in drept.
 9.1. Scopul dreptului —
Termenul „scop" desemnează: ţinta către care tinde cineva; ceea ce îşi propune cineva să
înfăptuiască.1
Problematica scopului - ca stare viitoare, anticipată şi dorită, produs al acţiunii umane
voluntare - cît şi a idealului - ca reprezentare a perfec-ţiunii într-un domeniu dat, model mereu
rîvnit dar niciodată atins în între-gime - se împletesc pe teren juridic, nu pot fi rupte de un
context teoretic proxim ce vizează definirea dreptului însuşi, a locului şi rolului său în
lume..."2 - susţine, pe buna dreptate, profesorul român Ion Craiovan.
Din definiţiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social
complex, îşi îndeplineşte rolul ce-i revine, reglementînd conduita oamenilor şi orienrînd
activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societăţii. Activitatea
oamenilor, supusă unei reglementări juridice, urmăreşte întotdeauna anumite, scopuri. Ar fi
absurd ca cineva să facă ceva íară nici un fel de scop. în această ordine de idei, Mircea
Djuvara mentiona: „Nu numai în conştiinfa omenească stă necesitatea unui scop pentru toate
acţiunile noastre, ceea ce se numeşte o teleologie, dar, chiar la animale, toate faptele, conştient
sau inconştient, se îndreaptă către un scop. A presupune că s-ar face un act fără scop este o
absurditate. într-o imagine foarte pregnantă Ihering spune: ,A încerca să explici dreptul prin
acţiuni fără scop, este aceeaşi faptă ca aceea a unui baron Munchhausen care, căzut într-o
baltă de noroi, încerca să iasă de acolo, trăgîndu-se de barbişon. Dreptul nu se poate explica
íară un scop al acţiunilor umane".3
Dar, dacâ e aşa, dacă fiecare acţiune, după cum zice Ihering, repre-zintă un scop, atunci, ca
prima aparenţă eel puţin, acţiunea, se explică prin egoismul individual.
Dacă cineva urmăreşte un scop, este că vrea ceva pentru sine şi ca atare acţiunea are la
bază interesul individual. Interesul acesta care stă la baza oricărei acţiuni omeneşti, se anrmă,
în mod fîzic prin lupta pentru conservarea existenţei noastre şi se afirmă în mod economic prin
lupta noastră pentru cîştigarea unui cît mai larg patrimoniu.
' Dicţionarul limbii române moderne, pag. 750.
2
Ion Craiovan, Tratat elementar de leoria generală a dreptului, pag. 1 ] 9.
1
Mircea Djuvara, Opera citală, pag. 124-125.

Hi 222 ^
 Teoria generală a dreptului ţl statului
Dar se întímplă aici, observă Ihering, ceva interesant. Scopul egoist al individului nu-1
serveşte numai pe el, nu este nuroai un scop subiectiv, un mteres al lui, ci are ca efect
satisfacerea unei utilităţi raai generale a societăţii. Fără să-şi dea seama fiecare lucrează astfel
pentru societatea în care trăieşte.1
,Jndividul nu există în adevăr numai pentru el", zice Ihering, „el este solidar cu
societatea ..."şi realizează astfel „scopul suprem al existenţei sale".2
Din cele spuse rezultă că dreptul, în viziunea lui Ihering, are ca scop să asigure condiţii de
viaţă în societate.
0 altă viziune asupra scopului dreptului o are profesorul Alexandru
Văllimărescu. Rolul dreptului constă în „ reglementarea raporturilor în
tre oameni, evitarea şi aplanarea conflictelor între ei... Aceasta idee se
poate rezuma într-o formula mai simplă şi mai sugestivă: dreptul urmăreş-
te reallzarea armoniei sociale".3 Este fatal ca interesele indivizilor să fie
în conflict unele cu altele şi de aceea intervine dreptul spre a realiza echi-
libru, armonia lor.,,Deci - coneluzionează A. Văllimărescu - scopul drep
tului este realizarea unui echilibru de interese, din care să rezulte armonia
socială".4 în ce mod realizează dreptul acest echilibru, această armonie?
Prin jocul adoi factori a căror importanţă variază după epoci: „un factor de
ordin moral, ideal, ideea dejustiţie"; „un factor de ordin practic, utilitar,
ideea de or dine ".
Dreptul nu este altceva decît o tranzacţie între aceste două elemente. în tot cursul istoriei,
lupta se dă între justifie şi ordine, triumfînd cînd una, cînd cealaltă. Ordinea învinge în cele
din urmă, integrîndu-şi sau nu noi elemente de justiţie, în afară de epocile de anarhie, fenomen
patologic în istoria societăţii. Aceasta nu poate exista fară ordine şi de multe ori triumfă în
detrimentul justiţiei, în interesul societăţii.
în această ordine de idei, Alexandru Văllimărescu continuă cu o re-ferinţă la Ihering:
„Despotismul eel mai desfrînat dă încă imaginea unui stat; el este încă un mecanism al forţei
sociale. Anarhia nu! Căci aceasta este neputinţa puterii politice, este o stare antisocială,
descompunerea, di-soluţia societăţii. Cine o răpune, oricum ar fi, prin foe sau sabie, oricine,
uzurpator sau cucentor a bine meritat de la societate; căci orice forma de
1
Mircea Djuvara, Opera cilală, pag. 125.
3
Ibidem, pag. 128.
1
Alexandra Văliimărescu, Opera citată, pag. 68.
4
Idem.
-â 223 #•
Boris Negru, Alina Negru

stat, oricît de detestabilă ar fi, este încă preferabilă absenfei complete de organizare socială".1
Din rezumatul viziunii profesorul Alexandru Văllimărescu rezultă că armonia socială
ideală va fi doar atunci, cînd există echilibru de interese, bazat pe ordine şi justiţie, pe ideea
de respect a individualităţii şi al binelui comun, al interesului social.
In ceea ce ne priveşte, considerăm că dreprul poate să-şi aringă scopul doar cu condiţia că
este un factor real al progresului social şi al ecbilibrului în relatíile interumane. împărtăşim
conceptul profesorului Dumitru Mazilu, care menţionează: „Scopul şi rolul dreptului îşi
găsesc expresia, în modul eel mai eiocvent în garantarea juridică a afirmării personalităţii
umane, în împlinirea dezideratelor şi intereselor legitime ale tuturor fiinţelor umane.
Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigenţe fîreşti, dreprul promovea-ză idealurile de
dreptate şi justiţie atît de apropiate sufletului omenesc".2

9.2. Funcţiile dreptului

Termenul „funcţie" vine de la latinescul ,Junctio" care se traduce prin „muncă",
„deprindere", „îndeplinire". La acest termen, în ultimul timp, se apeleaza tot mai frecvent,
deoarece e imposibil de a caracteriza vreun fenomen social la justa sa valoare dacă nu vom
înţelege cum feno-menul dat activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica
mai amplă a esenţei şi destinaţiei fenomenului.
Problema funcţiilor dreptului e o problemă relativ nouă. Ani în sir problemei date nu i-a
fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi
statului. O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreprul sînt
indisolubil legate între ele aceasta încă nu înseamnă că ceea ce-i caracteristic statului în mod
automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărui din ele îi sînt specifice anumite
caracteristici şi trăsături proprii. Din aceste consideren-te, în teoria contemporană a dreptului
conceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.
Dreprul are ca scop disciplinarea societăţii umane. Acest scop este servit de o mulţime de
funcţii. în literatură pot fi întîlnite mai multe defini-ţii ale funcţiilor dreptului.
In ştiinţele care se ocupă cu analiza sistemelor care se autoorganizează în raport cu
finalităţile lor (cum este şi societatea), funcţia reprezintă con-
1
Alexandra Văllimărescu, Opera citatâ, pag. 70.
2
Dumitru Mazilu, Opera citato, pag. 152.
-ă224#-
 Teoria generală a dreptului şi statuiui

tribuţia pe care un element o aduce la satisfacerea unei cerinţe a sistemului din care face parte,
contribuţia la menţinerea şi dezvoltarea aeestuia".1 Re-ferindu-se la funcţiile dreptului ca element al
sistemului social global, Ion Vlădu{ consideră că „acestea vor privi contribuţia subsistemuiui juridic
la menţinerea şi dezvoltarea societăţii". în acest caz dreptul e privit" ca parte integrantă, ca
subsistem al societăţii, în calitatea lui de realitate socială care cuprinde: normele juridice, ideile,
teoriile, concepţiile şi doctrinele privitoare la drept; elementele afective şi voliţionale cu conţinut
juridic, raporturile şi situaţiile juridice şi, nu în ultimul rind, „agenţii", „actorii" dreptului (atît
instanţele care elaborează dreptul, cîtşi subiectele rapor-turilor juridice)".2 Acceptînd, în principiu,
definirea funcţiilor dreptului, considerăm exagerată concepţia autorului în ceea ce priveşte
elementele constitutive ale conţinutului dreptului.
Profesorul Radu I. Motica consideră că „prin funcţie a dreptului înţe-legem valorificarea
atributelor lui în vederea menţinerii ordinii sociale, a echilibrului şi păcii sociale".3
Profesorul Costică Voicu defineşte funcţiile dreptului „ca acele acti-vităţi concrete pe care le
desfaşoară (le execută)dreptul pentru a-şi realiza scopul său fundamental, acela de a reglementa
cbnduită oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale".4
Profesorul Nicolae Popa propune următoarea definiţie: „FuncţiíIe dreptului sînt acele direcţii
(orientări) fundamentale ale acţiunii mecanis-mului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul
sistem al dreptului (ramurile, instítuţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special
abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului".5
în ceea ce ne priveşte considerăm că funcţiile dreptului sînt direcţiile fundamentale de activitate
a dreptului în ansamblu şi a elementelor sale constitutive în vederea realizării scopului propus
pentru asigurarea unui echilibru dintre interesele personale şi cele generale din care să rezulte
armonia socială şi triumful ordinii şi justiţiei.
Funcţiile dreptului caracterizează rolul activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea
societăţii, din punct de vedere al destinaţiei principale a dreptului.
' Dic/ionar de sociobgie, Coord. Cătălin Zainfir, Lazăr Vlăsceanu, Bucurcşti, 1993, pag.
262.
:
Ion Vlâdul, Opera citatâ, pag. 170.
' Radu I. Motică, Gheorghe Mihai, Opera citatâ, pag. 61.
4
Costică Voicu, Opera citatâ, pag. 117: ••
5
Nicolae Popa, Opera citatâ, 1992, pag. 80.
-#225 1-
B o ris N egru , A lin a N eg ro

îa opiniile diverşilor autori, funcţiile dreptului nu se prezintă uniform, ele cuprinzînd, după
cum vom vedea, o largă diversitate.
Profesorul Dan Banciu, analizînd funcţiile dreptului dintr-o perspecti-vă sociologico-
juridică, apreciază că „dreptul urmăreşte două scopuri:
a) de a formula reguli de comportare prin stabilirea unor roluri;
b) de a face ca regulile să fie observate, prin utilizarea unor mijloace capabile să asigure
ordinea socială şi să fie respectate aşteptările indivizilor. Limitînd şi conrrolînd acţiunile
şi conduitele sociale şi individuale — continuă autorul - dreptul îndeplineşte o funcţie de
ordine şi integrare".1
Doctoral în drept Ion Vlăduţ consideră că „dreptul îşi exercită ro-lul său de instrument al
controlului social, în principal, printr-o funcţie normativă şi o funcţie de transpunere a
sistemelor normelor juridice în reatitatea socială ".2
Profesorul Nicolae Popa relevă patru funcţii importante ale dreptului: funcţia de
institu{ionalizare sau formalizarea juridică a organizării social-politice; funcţia de conservare,
apărare şi garantare a valorilor fundamen-tale ale societăţii; funcţia de conducere a societăţii;
funcţia normativă.3
Aceeaşi poziţie o împărtăşeşte şi profesorul Ion Dogarti.4
Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează asemenea funcţii ale dreptului, cum ar fi: funcţia
de reglementare a conduitei umane; funcţia de apărare a valorilor fundamentale ale societăţii.5
Profesorul Costică Voicu face o analiză analitică a următoarelor funcţii ale dreptului:
a) funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice;
b)funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii;
c) funcţia de conducere a societăţii;
d)funcţia normativă a dreptului;
6
e) funcţia preventivă a dreptului.
0asemenea diversitate de păreri asupra activităţii funcţionale a dreptu
lui rezultă din complexitatea dreptului ca fenomen social şi din sensul, fina-
1
Dan Banciu, Control social si sancfiuni sociale, Bucureşti, 1982, pag. 31 -32.
2
Ion Vlăduţ, Opera citată, pag. 172.
5
Nicolae Popa, Opera citală, 2002, pag. 124-126.
' Ion Dogaru, Opera cilată, pag. 124-127.
' Dumitru Mazilu, Opera citală, pag. 158-163.
6
Costică Voicu,Operaciiatâ,[Link]&-121.

^ 226 &
 Teoria generală a dreptului şistatului
Htatea şi dinamica tuturor elementelor constitutive ale dreptului. O analiză analitică a
conceptelor evidenţiate mai sus ne convingem în faptul că autorii, direct sau indirect, într-o
măsură mai mare sau mai mica, vorbesc despre aproape aceleaşi lucruri, care, în esenţă, şi
caracterizează functional dreptul. Considerăm că la funcţiile principale ale dreptului se
atribuie următoarele:
• funcţiade instituţíonalizarejuridică aoTganizării social-politice;
• funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamenta-le ale societăţii;
• funcţia de conducere a societăţîi;
• funcţia normativă;
• funcţia informativă;
• funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice
Se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea
autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitateâ de
exercítare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
însemnătatea acestei funcţii rezultă şi din faptul că prin intermediul dreptului sînt
consfintite principiile care guvernează organizarea politico-etatică a Republicii Moldova, cum
ar fi: Suveranitatea poporului; exercitarea suveranităţii poporului prin reprezentanţii săi şi prin
referendum; pluralismul politic; principiul separaţiei puterilor în stat; principiul autonomiei
locale şi al descentralizării; orientarea îritregului proces de organi-zare politico-etatică în
direcţia atingerii scopurilor ce reies din interpreta-rea Constituţiei Republicii Moldova şi a
documentelor politico-ideologice care au stat la baza adoptării ei; principiul statului de drept.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale
ale societăţii
Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în eviden-ţă acele valori pe
care societatea data le promovează, le ia sub controlul său strict pentru a fi promovate. Fiecare
comunitate umană îşi are sistemul său propriu de valori. Evoluţia istorică a societăţii duce la
modificări în ceea ce priveşte criteriile de valorizare şi ierarhia acestor valori. Totodată „pot fi
remarcate existenţa unor valori general-umane, valori care răspunzînd unor trebuinţe (nevoi şi
aspiraţii) universale ale tuturor oamenilor, aceştia le-au valorizat (preţuit şi dorit) şi valorificat
indiferent de timpul istoric.

^ 227 &
B oris N egro, A iina N egro

Dreptul implică o ierarhie de valori fără de care consistenţa sa va fi inexplicabilă, însă cît
priveşte găsirea valorii unice, şiultime, dar şi a ansamblului „construcţiei valorice", filosofia şi
doctrina juridică relevă un adevărat caleidoscop: binele (Platon); justiţia (Aristotel); ordinea
(Cicero); pacea (Sf. Augustin); binele comun (Sf. Thomas); puterea (Machiavelli);
certitudinea (Bacon); securitatea (Hobbes); egalitatea - democraţia (Rousseau); libertatea
(Kant); utilitatea generală (Bentham); statul (Hegel); previziunea (Comte); solidaritatea
(Duguit)".1
Conţinutul acestei funcţii şi prezentarea ei mai rezultă şi din asemenea idei, după cum
urmează:
• dreptul se înfaţişează ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul
dezvoltării sociale, prin ocrotirea şi garantarea or-dinii constituţionale, proprietăţii,
statului şi individului;
• dreptul prin mijloacele sale specifice apără viaţa în comun împotriva eventualelor excese-
individuate şi asigură securitatea persoanei;
• dreptul asigură coeziunea interioară a colectivitătii, prevenind dez-organizarea, anarhia;
• dreptul stabileşte principiile de bază ale convieţuirii sociale;
• dreptul ocroteşte valorile care sînt legate nemijlocit de funcţiona-rea normală a
mecanismelor sociale.2
Nu putem trece cu vederea nici faptul că Constituţia Republicii Moldova, de asemenea,
evidenţiază o şerie de valori, ridicîndu-le la rang de valori supreme. Astfel, alin. (3) al art. 1 al
Constituţiei proclamă:„Repu-blica Moldova este un stat de drept, democratic, în care
demnitatea omu-lui, drepturiie şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şipluraíismulpolitic reprevntă valori supreme şi sînt garanta-te" (subl. ne aparţine -
aut.).
Funcţia deconducere a societătii
Dreptul este eel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor
social-politice pe care societatea şi le propune. Esenţa acestei funcţii se manifestă prin
următoarele;
• actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societăţii prin drept. El scoate în
evidenţă scopurile şi năzuinţele sociale, călăuzind activitatea tuturor subiecţilor de drept;
• dreptul apare ca o tranziţie între diferitele interese, adesea contra-dictorii, ale căror
arbitru suprem este;
1
Ion Craiovan, Doctrina juridică, pag. 29-30. J J9H Pvgatu,
Qp?r« <MV«/4, pag, 125,
-#228 #-
 Teoría general!a dreptului şi statului

• dreptul cîrrauieşte relaţiile subiecţilor individuali sau colectivi, stabilind drepturile, libertăţile
şi obligaplunile tuturor;
• dreptul cuprinde în sine nu pur şi simplu aprecieri normative, el apare ca un ordin, un
comandament, cărora trebuie să se supună toţi subiecţii dreptului, inclusiv statul şi autorităţile
lui.
Funcţia normativă
Aceastâ funcţie derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individual faţă de conduita tip
prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice modalitatea de comportare a
organelor statului, organi-zaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură
acest comportament prescris se realizează în practică. E important ca nor-mativitatea juridică sâ fie
completată cu normativitatea socială.
Efectul acestei fimcţii constă în următoarele:
• prin intermediul normelor juridice se creează drepturi şi obligaţii care materializează diferite
relaţii, interese, scopuri şi idealuri sociale, sti-mulîndu-le pe cele dezirabile şi sanctíonînd pe cele
indezirabile;
• se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent a acţiunilor şi conduitelor
individuale, creînd astfel o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii societătii;
• se evită conflictele şi tensiunile prin limitarea reciprocă a voinţelor individuale şi se asigură
întărirea coeziunii colective;
• se întăresc sentimentele de solidaritate socială şi securitatea indivi-zilor în raport cu eventualele
agresiuni sau acte de violenţă care ar putea fi exercitate asupra lor.1
Funcţia informativă
Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a
societăţii, despre problemele stringente ale so-cietăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce
au loc în societate. Ţinînd cont de nonnele juridice în vigoare, putem trage concluzii pentru a
aprecia principiile orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor
economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o
informaţie amplă despre societatea data la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Făcînd cunoştinţă cu actele legislative ale unui stat, capeţi nu mai puţină informaţie, decît cea
care se conţine în anumite tractate ştiinţifice.
' Sprín M. Rădulescu, Homo sociologicus. Raţionalitate ji iraţionalitate in acfiunea umană,
Buoureşti, 1994, pug. 59.
^I229fr
 Boris Negru, AlinaJíegru
De exemplu, e greu de apreciat mformaţia ce se conţine în Constituţia Re-publicii Moldova:.
„Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi in-divizibil" (alin. (1),
art. 1); „în Republica Moldova puterea legíslativă, executivă şi judecătorească sînt separate
şi colaborează în exercitarea pre-rogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei
„ (art. 6);
JEconomia Republicii Moldova este economia de piaţă, de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi pe proprietatea publică, antrenate în conciixenţă liberă" (alin. (1) art.
126); „Moneda naţionaîă a Republicii Moldova este leul moldovenesc" (alin. (2), art. 130);
etc.
Astfel, din ansamblul normelor juridice ale statulxii rezultă realitatea juridică a societăţii.
Incontestabil, informaţia căpătată în urma studierii normelor juridice nu vafi deplihă şi
corectă, dacă nu vom tine cont şi de faptul, cum normele juridice din ţara respectivă sînt
realizate, transpuse în viaţă.
Funcţia educativă Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul
organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispozitia oamenilor o serie de mijloace
cultu-rale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele
sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemij-locit de runc|ionarea
normală a mecanismelor sociale. Ele stabilesc normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe
oameni ca aceste norme să devină domi-nante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul
următor e de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca
persoanele.

4 230 t-
B oris N egro , A lin a N egru
Subiecte de evaluare: _____________________
1. Ce se înţelege prin scopul dreptului?
2. Daţi o caracteristică scopurilor dreptului la diferite etape de dez-voltare istorică.

3. Ce se înţelege prin funcţii ale dreptului? Daţi o clasincare funcţi-ilor dreptului.

4. Ce legătură există între scopul şi funcţiile dreptului.
5. Care este importanţa teoretică şi practică a funcţiilor dreptului.
6. Ce constituie valorile juridice? Daţi o caracteristică acestora.
7. Care e importanţa finalităţilor dreptului în determinarea rolului dreptului?

8. Interpretaţi următoarele cuvinte ale lui Ihering: „Un drept dobîndit fără efort este ca şi copilul
găsit: îl poate lua (şi abandona) oricine. Mama nu abandonează copilul, popoarele nu
abandonează dreptul lor".

Literatura recomandată:______________________
1. loan Bins, Valorile dreptului şi Iogica intenţională, Arad, 1996.
2. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.
3. Ion Craiovan, Finalităfile dreptului, Bucureşti, 1995.
4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rational.
Jzvoare şi dreptpozitiv, Bucureşti, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2002.
7. Nicolae Râmbu, Introducere înfilosofie, Iaşi, 1993.
8. Constantin Stroe, Compendiu defilosofia dreptului, Bucureşti, 1999.
9. Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Bucureşti, 2000.
10. Alexandra Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1999.

-Í234 6-
Principiile dreptului

Objective:
Conceptul prindpiilor dreptului. Delimitare.
Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi aforismele.
Importanţa teoretică şi practică a prindpiilor dreptului.
Prezentarea analitică a prindpiilor fundamentale ale dreptului.
Consideraţii generale privind principiile unor ramuri ale dreptului.
 10.1. Conceptul principiitor dreptului
Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe care desem-nează acţiunea de a
conduce, dar şi mişcarea de a începe. Substantivul ar-hon înseamnă ceea ce stă de conducător, de
căpetenie, pe cînd arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche
ver-bul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim, temei. Din latină principium îşi
păstrează intact rădăcina: în română -principiu; franceză -principe; italiană -principio; engleză
-principle; rusă -prinţip etc.1
Noţiunea filosofică de principiu are două sensuri:
a) sensul metqfizic: originiprime din care au derivat şi s-au dezvoltat lucrurile;
b) sensul epistemologic: supoziţiile fundamental ale gîndirii, cu-noaşterii şi acţiunii.
în sens juridic, termenul principiu înseamnă ideile de bază, ideile di-riguitoare, călăuzitoare.
In literatura juridică principiile dreptului au fost definite în mod dife-rit.
Profesorul Costică Voicu consideră că „principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei
generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului".2
Profesoara Sofia Popescu defineşte „principiile generale ale dreptului" ca „un ansamblu de
idei directoare care fără a avea caracterui precis şi concret al normelor de drept pozitiv orientează
aplicarea dreptului şi evoluţia lui".3
în viziunea profesorului Nicolae Popa, „principiile de drept sînt ideile conducătoare
(prescripţiile fundamentale) ale confinutului tuturor normelor juridice".4
Profesorul Ion Dogaru vede în principiile fundamentale ale dreptului „acele idei diriguitoare
care se degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi... şi care se găsesc
şi va trebui să se găsească în întregul nostru sistem de drept".5
1
Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecle teoreiico-practice, Teză de dr. în drept, Chi-
şinău, 2004, pag. 10.
2
Costică Voicu, Opera citată, pag. 100.
1
Sofia Popescu, Opera citată, pag. 163.
* Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag. 104. 5 Ion Dogaru,
Opera citato, pag. 114.

^§2361-
 T eoria generală a dreptulu i şi statulu

Considerăm că principiile dreptului sînt acele idei (prescripţii) fun-damentale, diriguitoare

ale sistemului de drept şi ale compartimentelor acesíuia, precum şi modalitatea de coordonare
a normelor juridice in jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:
a) ele au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele
actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sînt formulate expres, sînt deduse în
lumina valorilor sociale promovate;1
b) la baza oricărui sistem national de drept stau principiile fimdamen-tale proprii fiecăruia. în
acelaşi timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naplonale de
drept;
c) principiile fundamentale ale dreptului sînt construcţii care servesc drept bază dreptului, ca
surse de creare şi aplicare a dreptului;
d) principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă scopurile şi valorile
esenţiale pe care le promovează dreptul;
e) principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în sistemul dreptului
existent;
f) principiile dreptului se pot înfătişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii,
fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
g) principiile fundamentale ale dreptului se .caracterizează printr-o pronunţată afinitate logică
între ele. în legătură cu aceasta Eugeniu Speranţia menţiona: ,JDacă dreptul apare ca un total
de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor
normelor, faţă de un număr de principii fundamentale, ele însele prezentînd un maximum de
afinitate logică între ele";2
h) principiile dreptului reflectă funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Ele variază, se schimbă
conform configuraţiei dreptului după ca-drul politic, economic, cultural, national,
international etc. Principiile sînt valorificate odată cu evoluţia fenomenului juridic, de
aceea, principiile dreptului sînt principii de dezvoltare. Sînt reguli ale progresului sistemului
şi surse reale ale acestuia. Principiile dreptului „sînt vectorii dezvoltării sistemului juridic,
în sensul că ele, progresînd, impulsionează progresul sistemului juridic";3
' Ion Craiovan, Tratal de teoria generală a dreptului, pag. 208.
2
Eugeniu Speranţia, Opera clíaíă, pag. 8.
1
Ion D ogaru, D an C laudiu D ânlşor, Q ăeorgíie
lO M
pera
níşor,
citatâ,
pag. 150.
-#237#-
 B o ris N egru , A lin a N eg ru

i) principiije fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură; Acestea din
urmă nu numai că se bazează pe cele fundamentale, ci constituie o prelungire, o
concretizare a lor;
j) principiile dreptului nu sînt create nici de legiuitori, nici de filosofi şi nici de
practicieni. Ele sînt doar descoperite de aceştia şi reflect! necesităţile societăţii;
k) principiile dreptului reprezintă un factor de stabilitate, adaptare şi integrare în ordinea
juridică, iar din punct de vedere al tehnicii ju-ridice ele completează lacunele,
corijează excesele şi anomaliile în procesul de integrare şi aplieare a dreptului.

10.2. Delimitare
Pentru înţelegerea conţinutului principiilor de drept este util să le de-limităm de
conceptele dreptului, de normele juridice şi de axiomele, maxi-mele şi afbrismele juridice.
• Principiile dreptului sînt strîns legate de categoriile şi conceptele juridice. Această
legătură constă în aceea că „respectivele concepte şi ca-tegorii juridice servesc ca elemente
de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rîndul lor, dau
conţinut concret cate-goriilor juridice".'
Se ştie că categoria este noţiunea logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în
modul eel mai general. Categoriile pot avea grade diferite de generalizare şi abstractizare. De
exemplu, categoria „normă juridică constituţională" este generată pentru dreptul
constitutional, dar e specie a categoriei „normă juridică", care, la rîndul ei, e specie pentru
categoria „normă". Dat fiind faptul că categoria „normă juridică constituţională" are
importânţă pentru întregimea dreptului constitutional, spunem că este categorie a lui. Ştiinţa
dreptului constitutional are categoriile ei, ştiinţa dreptului administrativ are categoriile ei, la
fel ştiinţa dreptului civil etc. Prin urmare, categoria „normă juridică" are importanţă pentru
orice ştiinţă a dreptului; ea este o noţiune fundamentală şi o vom numi concept juridic.
Sistemul ştiintelor dreptului se constituie dintr-un ansamblu de concepte juridice studiate de
Teoria Generală a Dreptului şi Statului. Fără cunoştinţa acestui ansamblu e imposibilă
cunoştinţa oricărei categorii şi noţiuni juridice.
1
N icolae Popa,
O pera citată,
2002, pag. 106.
-#238§-
 Teoria generală a dreptului şi statulul

Par conceptele juridice, la rîndul lor, interacţionează cu alte concepte. De exemplu,

„norma juridieă", ..raport juridic", „răspundere juridică" se conexează cu „norma tehnică",
„raport economic", „răspundere politícă" etc., de care se delimitează şi cu care au trăsături
comune.
Conceptele dobîndesc un conţinut concret cu ajutorul principiilor de drept. Anume
principule dreptului sînt acelea care dau funcţionalitate conceptelor şi categoriilor juridice,
care asigură concordanţa sistemului juridic în ansamblu cu schimbările care au loc în
diversele domenii ale realităţii obiective.
• Principiile generate ale dreptului sînt strîns legate şi de normele
juridice. Se ştie că normele juridice sînt prescripţii elementare care re-
glementează relaţiile sociale. Normele juridice se raportează la principiile
dreptului în două sensuri:
[Link] (normele)"materializează", dau viaţă determinată principiilor dreptului. Rezultă că
normele juridice contín şi descriu principiile dreptului.
[Link] dreptului ;şi realizează conţinutul prin transpunerea în viaţă a conduitei
prescrise de normele juridice.
Deosebirea normelor juridice de principiile dreptului constă în urmă-toarele:
a)valoarea teleologică-explicativă a normelor juridice e mult mai modestă. Normele
juridice au ca scop conservarea şi garantarea valorilor sociale, nu dezvăluirea
raţiunilor întemeietoare ale exis-tenţei acestora;
b)valoarea explicativă a principiilor dreptului e mult mai semnifica-tivă. Principiile
dreptuluipătrund în esenţafenomenelor, explicînd raţiunea cauzală a existenţei,
evolufiei şi transformărilor ei.
• Principiile fundamentale ale dreptului şi axiomele, maximele şi
aforismele. Termenii la care se raportează principiile fundamentale ale
dreptului în această relaţie au următorul conţinut:
1. Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fară demonstra-ţie, fund evident prin
el însuşi. Exemple de axiome ne pot servi: „Acta, non verbal"(„Fapte, nu vorbe!"
Faptele sînt totdeauna mai convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene
philosopha-tur" („Omul beat şi eel sătul nu filosofează bine").
2. Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un prin-cipiu etic sau o normă
de conduită. De exemplu: „ Controversias inter se iure ac iudicio disceptanto"
(„Oamenii să-şi dezbată ne-

4 2391-
B o r is N e g r u , A lin a N e g r u

înţelegerile dintre ei în justiţie şi prin judecată"); „Nemo diu gau-det qui indice vincit iniquo
" („Nu se bucură mult timp eel care a cîştigat un proces cu un judecător necinstit"). 3.
Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugeta-re, sentinţă: „Raram facit
tnixiuram cum sapientiaforma"(Rare-ori întîlneşti frumuseţea şi înţelepciunea împreună").
Axiomele, maximele, aforismele nu tin loc de principii de drept, căci ele sintetizează
experienţele juridice şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice. E adevărat,
„cum majoritatea maximelor, adagiilor se păstrează în limba latină, unele par a fixa principii;
par, fără să fie".1

10.3. Clasificarea principiilor dreptului

0 etapă importantă în studierea principiilor dreptului o constituie cla
sificarea acestora. Este normal să existe un sistem de criterii de clasificare,
pentru că astfel se evidenţiază un aspect sau altul al principiilor dreptului.
în continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare.
1. După gradul lor de generalizare şi sfera lor de acţiune, principiile dreptului se impart
în: principii generale, principii ramurale (de ramură) şi principii interramurale. în doctrina
juridică, avînd în vedere criteriul autori-tăţii lor, principiile generale care se impun
legiuitorului îhsuşi, avînd valoare constituţională, mai sînt denumite principii fundamentale
ale dreptului.
2. Din punct de vedere al conţinutulul principiilor dreptului se poate constata
eterogenitatea acestora. Ca unnare, principiile dreptului pot fi de inspiraţie filosofică
politică, sociala (de exemplu, principiul libertăţii) sau să aibă un caracter preponderant sau
chiar exclusiv juridic (de exemplu, principiul legalitătii).
3. După J. L. Bergel, în dependenţă de funcţiilepe care le îndepli-nesc principiile generale
ale dreptului, putem distinge, pe de o parte, funcţia fundamentală, iar pe de altă parte, funcţia
tehnică. Funcţia fundamen-tală constăîn fundamentarea oricărei construcţii juridice, normele
juridice neputînd fi elaborate şi neputînd evolua decît în concordanţă cu principiile generale
ale dreptului.
Funcţia tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sînt principiile de interpretare
a normelor şi actelor juridice, avînd ca finalitate asigu-rarea coeziunii ordinii de drept şi a
adecvatei aplicări a dreptului,
1
Gheoighe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentek dreptului. Teoria şlfilosofia dreptului,
Bucureşti, 1997, pag. 124. ■ '

^240 6-
 Teoria generală a dreptului şi statulu i

După genul de funcţie tehnică pe care o îndeplinesc, principiile gene-rale ale dreptului se impart
în principii directoare şi principii corective.
Directoare sînt acele principii de care depinde ordinea socială, (de exemplu, prezumţia de
cunoaştere a legii, principiul egalităţii în fata legii). \J Corective sînt principiile în absenţa cărora
soluţiile legale ar putea n nejuste sau neadecvate (De exemplu, principiul bunei credinţe sau princi-
piul că nimeni nu poate să obţină avantaje din propria culpă {Nemo auditur propria suam
turpitudinem alejans)}
[Link]ă sfera de aplicare, principiile dreptului pot fi divizate în:
a) principii de drepî national (intern) ce se aplică în cadrul unui stat;
b) principii de drept comunitar (supranational) ce se gplică în cadrul
Comunităţii Europene, cu referinţă la Statele Uniunii Europene;
c) principii de drept international ce se aplică în cadrul societăţii
Internationale, cu referire la statele lumii.
[Link]ă diviziunea dreptului, deosebim:
a) principii de drept public;
b) principii de dreptprivai.
Am prezentat doar unele criterii de clasificare a principiilor dreptului. Evident, ele sînt, şi e firesc
să fie, cii mult mai multe. Remarcăm doar faptul, că, în majoritatea absolută a cazurilor, autorii, ca
regulă, îşi expun părerile asupra principiilor generale (fundamentale), ramurale (de ramură), interra-
murale. Anume asupra acestor categorii de principii ne vom pronunţa.
Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de drept. Ele, în acelaşi timp,
scot în eviden{ă trăsăturile esenţiale ale unui tip istoric de drept, ale unor familii (mari sisteme) de
drept contemporane.
Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de drept. Ele reprezintă o prelungire,
o dezvoltare, o particularizare, o concretizare detaliată a principiilor fundamentale ale dreptului.
Principiile interramurale depăşesc cadrul unei ramuri de drept. Ele scot în evidenţă trăsăturile
distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept.
în literature de specialiţate există diverse păreri în ceea ce priveşte concretizarea principiilor
generale (fundamentale) ale dreptului.
Dintr-o perspectivă contemporană, mai largă (filosofică, politică, socială) şi care are în vedere
interdependenţa stat-drept, profesorii loan Ceterchi şi Ion Craiovan se pronunţă asupra asemenea
principii ale dreptului, cum ar fi: de-mocratismului puterii, pluralismul politic, separa{ia puterilor în
stat, indepen-denţa judecătorilor, drepturile omului, pluralismul formelor de proprietate.2
1
Sofia Popescu, Opera citată, pag. 166-167.
2
IoanCcAen^IonCirâvan,Cţ>eracfta<ălpeg.26,
-t H\ ^
Boris Negru, Alina Negru

Profesorul Dumitru Mazilu caracterizează: principiul pluralismului politics, principal!

Iegalítăţii, principiul libertăţii, principiul egalităţii, principiul echităţii, principiul justiţiei,
principiul bunei-credinţe, principiul în-deplinirii angajamentelor asumate, principiul
responsabilitâţii.1
Profesorul Nicolae Popa reţine şi analizează ca principii ale dreptului: asigurarea bazelor
legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii,
principiul echităţii şi al justiţiei.2
Profesorii I. Dogaru, D. C. Dănişor, Gh. Dănişor nominalizeazâ şi ca-,racterizează:
principiul libertăţii, principiul justiţiei, principiul egalităţii, principiul responsabilităţii.3
în viziuneă profesorului Radu I. Motică şi Gheorghe Mihai, dreptul se fundamentează pe
următoarele principii: principiul legalităţii, al libertăţii, al egalităţii, al echităţii, al justiţiei, al
responsabilităţii.4
Un studiu analitic asupra principiilor dreptului ne convinge în faptul că ele au un anumit
grad de subiectivitate, fiind extrase din dispoziţiile constituţionale sau deduse pe cale de
interpretare. De asemenea, ele sînt stipulate în unele documente internaţionale. în lumina
celor expuse distin-gem mai multe principii generale ale dreptului, asupra cărora ne vom
referi mai departe.

10.4. Scurtă prezentare analitică a principiilor

generale ale dreptului
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului
Acesta e un principiu-cheie al oricărui stat. El constituie de asemenea o premisă a
existenţei statului de drept. într-o societate democratică puterea nu poate să nu aparţină
poporului. Aceasta trebuie să-şi găsească formule juridice pozitive şi structuri organizatorice
oportune care i-ar per-mite un cuvînt hotărîtor în soluţionarea problemelor principale ale
statului. Principiul dat şi-a găsit reflectare în Constituţia Republicii Moldova. Art. 2 al
Constituţiei prevede:
(1) „ Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în
mod direct şi prin organele sale reprezentative, în forme-le stabilite de Constituţie.
1
Dumitru Mazilu, Opera cííafă, pag. 129-144.
2
Nicolae Popa, Opera cilală, 2002, pag. 111-120.
' Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudin Dănişor, Teoria generală a dreptului,
pag. 70-84.
1
Radu Motică, Gheorghe Mihai, Teoria generală a dreptului, pag. 60.

H§242fi-
 Teoria generală a dreptului şlstatului
(2) Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic
sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea
puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului".
Principiul şi-a găsit reflectare şi în alte articole constituţionale. Aşa, de exemplu, conform
alin. (1) al art. 38, „voinţa poporului constituie baza puterii de stat. Această voihţă se exprimă
prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal, direct, secret, liber
exprimat".
Constituţia, de asemenea, stabileşte modalitatea fixă de formare a au-torităţilor publice,
atribuţiilor lor,< coraportul în exercitarea prerogativelor ce le revin etc.
în această ordine de idei, o semnificaţie deosebita o are existenţa unor garanţii constituţionale
pentru a asigura exerciţiul puterii pe cele trei pla-nuri: legislativ, executiv, judecătoresc, întrucît
numai aştfel puterea va fi exercitată potrivit cu cerinţele legalităţii ca principal' fundamental şi
meto-dă de conducere socială.
2. Principiul libert&ţii
Dicţionarul limbii române moderne menţionează următoarele:
Liberiate: „Starea unei persoane libere care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi
civile în stat.. Starea celui care nu e supus unui stă-pîn. Situaţia unei persoane care nu se află
închisă sau întemniţată".
într-o societate democratică statul - organismul politic care dispune de forţă şi decide cu
privire la întrebuinţarea ei - garantează juridic şi efectiv libertatea individului. Libertatea este
calitatea specifică a omului. A renun{a la libertate înseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la
drepturile umane, ba chiar la d^toriile sale - menţiona Jean-Jacques Rousseau.
După Hegel, dreptul este în genere libertate ca idee: .JDreptul este ceva în genere sfînt, numai
fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului absolut, a libertăţii conştiente de sine".1 însăşi istoria
universală este pro-gresul în conştiinţa libertăţii. „Fiecare treaptă a dezvoltării ideii libertăţii are
dreptul ei propriu, fiindcă ea este existenţa în fapt a libertăţii, mrr-una din determinaţiile proprii...
Moralitatea, eticul, interesul statului constituie fiecare un drept special, fiindcă fiecare dintre aceste
forme este o determi-nare şi o existenţă în fapt a libertăţii, în conflict ele nu pot intra d£cît în
măsura în care stau pe aceeaşi linie, aceea de a fi drepturi, dacă punctul
1
Hegel, Opera citată, pag. 51.
^ 243 &
Boris Negru, Ailna Negru

de vedere moral al spiritului nu ar fi şi el un drept, libertatea în una din formele sale, ea nu ar

putea să intre în nici un fel de conflict cu dreprul personalităţii sau cu un altul; fiindcă
dreptul cuprinde în sine conceptul libertăţii, cea mai înaltă determinare a spiritului faţă de
care orice altceva este lipsit de substanţă".'
In această ordine de ideí, putem constata contradicţia dintre caracterul etem al líbertăţii
fiinţei umane şi regulile dreptului pozitiv. Libertatea nu înseamnă a trâi după bunul plac, ci a
trăi după regulile, pe care le impune societatea. Edmund Burke (1729-1797), teoretician al
dreptului constitutional britanic, pe buna dreptate spanea: ..Libertatea civilă... este o bine-
cuvîntare şi o binefacere, nu o speculaţie abstractă... Libertatea nu există decît dacă este
limitată. Gradul de limitare este imposibil de stabilit cu pre-cizie în toate situaţiile... (Trebuie
găsite) minima şi maxima acestei limitări astfel încît comunitatea să supravieţuiască".*
Burke adaugă că nu pot exis-ta drepturi efective fărâ îndatoriri, libertăţi veritabile fără
constrîngeri.
Din cele spuse putem spune că numim libertate condiţiile în care poţi face tot ceea ce nu
interzice legea. Care lege? - ne putem întreba. Desigur, se are in vedere legea naturală,
„corectă" sau dreaptă, deoarece mai" pot fi şi se întîlnesc tegi draconice, legi care în ultima
instanţă nu contribuie la libertate realăi ci contribuie la sugrumarea acesteia. Gonstituţia
Republicii Moldova tratează problema libertăţii în strictă conformitate cu Declaraţia
Universa-lă a Dreptunlor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova
este parte, stabilind totodată prioritatea reglementărilor internaţio-nale faţă de cele interne. Ea
stabíleşte, de exemplu, libertatea individuală şi sigurânţa persoanei (art. 25), libertatea
conştiinţei (art. 31), libertatea opiniei şí exprimării (art. 32), libertatea creaţiei (art. 33),
libertatea întrunirilor (art. 40), libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice ş.a.
Âstfel, libertatea se încadrează în sistemul normătiv-social. Necesita-tea existenţei legilor
este legată de însăşi existenţa societăţii, de supravie-ţuire a unei comunităţi.„DaCă nu va fi
dirijâtă de anumite legi, iar membrii săi nu vor accepta să respecte o anumită ordine -
menţiona J. Locke - nici o societate - oricît de liberă ar fi sau oricît de lipsită de importanţă
ar fi ocaziă pentru care a fost constituita... — nu va putea să subziste sau să se menţină unită,
ci se va destrăma şi sfărîma în bucăţi".3
' Hegel, Opera citaíă, pag. 51. 1 Philippe Malaurie, Opera
citătă, pag. 178.
3
John Locke, Eseu despre toleranfă - ..Fundamentele gíndirii politicií modeme", Iaşi,
1999, pag. 65.

-Í244&
 T eoria generate [Link] $i statului

3. Principiul egalităţii
Dicţionarul límbii rornâne moderne prevede:
Egalitate: „..; Principal potrivit căruia tuturor oamenilor şi tuturor statelor sau naţiunilor li se
recunosc aceleaşi drepturi şi li se impun ace-leaşi îndatoriri prevăzute, de reguJă, de drept; situaţia
în care oamenii se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri".
în Dertaraţia Universală a Drepturílor Omului, principiul egalităţii este aşezat lîngă acela al
libertăţii, pentru că „egalitatea se poate împlini întrepameni liberţ, Hbertatea îşi află expresia între
oameni egali".'
în viziunea lui Alexis de Tocqueville (1805-1859), unul din cei mai man gînditori politici şi
juridici francezi şi un apărător al libertăţii politice, ca şi Montesquieu, căruia îi seamănă în multe
privinţe, egalitatea este mai aderhenitoare decît Hbertatea, şi, dacă ar avea de ales, oamenii ar
prefera sclavia în egalitate fibertăţii în inegalitate:
,3inele pe care îl aduce Hbertatea nu se arată decît cu timpul şi este uşor să subliniezi cauza
care i-a dat naştere.
Avantajele egalităţii se fac simţite de îndată şi le vezi decurgînd în fiecare zi din sursa lor.
Libertatea poHticâ da, din cînd în cîrid, plăceri sublime unui anurnit număr de cetăţeni.
Egalitatea oferă în fiecare zi fiecârui om o multime de mici satisfacţii. Farmecul egalităţii^simte
îh fiecare moment şi el este la îndemîna oricui; cele mai ítobile inimi sînt sensibile la acest farmec,
iar sufietele cele mai comiine găsesc în el o satisfecţie nespusă. Pasiunea căreia îi dă naştere
egalitatea trebuie să fie deci în acelaşi timp energjcă şi generală.
Cred că popoarele democratice au un gust firesc pentru libertate; lăsa-te în seama lor, o caută, o
iubesc şi nu văd decît eu durere că sînt îndepăr-taţi de ea. Dar au pentru egalitate o pasiune
fierbinte, neostoită, veşnică, de neînfrînt; aceste naţiuni vor egalitatea în libertate şi dacă nu o pot
obţine continuă să o dorească chiar şi în sclavie. Vor şuporta sărăcia, aservirea, barbaria, dar nu
vor suporta aristocraţia".2
Ca valoare, protejată de drept, egalitatea este relaţia cetăţenilor în baza căreia nimeni nu. poate
obHga juridic pe alţii fără săse supună el însuşi în acelaşi timp legii. Că legea este egală pentru toţi,
s-a spus prin frumoasa metaforă Sol luceí omnes (Soarele străluceşte pentru toţi). Egalitatea ci-
vică constă deci în a nu recunoaşte un superior înzestrat cu puterea de a constrînge juridic, fără ca
şi ceilâlţi să-1 pbată constrînge pe el.5
1
Nicolae Popa, Opera citată, 1996, pag. 121-123.
3
Philippe Malaurie, Opera citatâ, pag. 255-256. ] Stefan
Georgescu, Opera cilaiă, pag. 90.
-#245S-
Boris Negru, Alina Negru
Fundamentul egaliţăţii este, în concepţia lui Kant demnitatea pe care o are fiecare om ca
persoană. Kant admite umilinţa omuiui numai în raport cu Legea, nu cu alţi oameni: „Să nu
fiţi slugă omuiui; nu lăsaţi nepedepsit pe eel care vă calcă dreptul în picioare". Kant
sancţionează tendinţa spre slugărnicie cu avertismentul: „Cine se târăşte ca un vierme, nu
poate plîn-ge apoi că a fost călcat în picioare".1
Egalitatea, ca principiu al dreptului nu trebuie confundată cu egali-tarismul, concepţie
care preconizează ideea unei nivelări a oamenilor în ceea ce priveşte consuraul şi condiţiile
de trai, indiferent de cantitatea şi de calitatea muncii lor.
Istoria cunoaşte şi cazuri, cînd apelul la egalitate se face pentru a limi-ta diversitatea,
pentru a introduce un sistem social uniformizat. Un astfel de scop urmăreau, de exemplu,
conducătorii comunişti ai Cambodgiei. Se ajunge atunci la o egalitate în frică şi în robie.
Aceeaşi „egalitate" a fost promovată şi în condiţiile regimului Stalinist în Uniunea Sovietică.
Este de menţionat şi faptul că trebuie făcută o diferenţiere între egalitatea în drepturi şi
egalitatea în fata legii: ..Există o diferenţă de terminolo-gie care poate deruta. Este acelaşi
lucru egalitatea în drepturi cu egalitatea în fata legii? Expresia ..egalitate în fata legii"
conduce în primul moment la ideea că egalitatea priveşte aplicarea legii. Ceea ce adaugă
dreptul la egalitate sau egalitatea în drepturi este egalitatea în elaborarea legii. 0 ade-vărată
egalitate în drepturi presupune deci, cu necesitate posibilitatea unui control al legiferăni. Fără
controlul constituţionalităţii legilor, egalitatea în fata acestora este ineficientă".
Principiul egalităţii presupune tratarea tuturor oamenilor în mod egal, ceea ce înseamnă
că în situaţii conflictuale soluţionarea juridică a acestora nu trebuie să fie discriminatorie.
Pornind de la valoarea practică a acestui principiu, Constituţia Republieii Moldova acordă
problemei egalităţii un articol aparte (art. 16):
(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire prirhor-dială a statului.
(2) „Toţi cetăţenii Republieii Moldova sînt egali în fata legii şi a auto-rităţilor
publice, fără deosebire de rasa, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau de origine socială".
4. Principiul justiţiei, echităţii şi dreptăţii
Referindu-se lajustiţie, ..Dicţionarul limbii române moderne" inter-pretează justiţia ca
dreptate, echitate.
1
Stefan Georgescu, Opera citată, pag. 90.

-Í2<W§-
 Teoria general^ a dreptului şi statulul
La popoarele primitive ideea de justiţie se confundă cu legea talionului: ochi pentruochi,
dinte pentrudinte. Astfel văd primitívii legea justiţiei divine.
Ideea fundamentală a lui Platon este că virtuţile au baza lor în înţelep-ciune şi unitatea lor
în justiţie. Toate cele trei virtuţi - ţemperanţă, curaj şi înţelepciune se unesc în vederea unei
valori mai înalte: justiţia..
Aristotel vede în justiţie'o virtute care constă în a respecta bunul al-tuia. El consideră că
există doua feluri de justiţie: justiţia comutativă şi justiţia distributivă. Cea dintîi constă în
egalitatea în schimb: a da necăreia o valoare echiyalentă valorii pe care a prestat*o. Această
justiţie mai este numită reparatoare, parificatoare. Cea de-a doua con&tă în a da fiecăruia
după meritele sale (este o egalitzte proportională).
Dacă trecem la romani, găsim aceeaşi definiţie a justiţiei ca şi la Aristotel, bazată pe
atribuirea fiecăruia a ceea ce-i aparţine.
La etapa medievală timpurie constatăm influenţa covîrşitoare a creş-tinismului, care
consideră pe toţi oamenii egali înaintea lui Dumnezeu. Primii filosofi creştini nu concep
justiţia decît într-o egalitate deplină între oameni, „Nu există nici creştin,,nici eyreu, nici
barbar, nici scit, nici sclav, nici liber: Iisus Christos este întru toţi"- zice Sf. Paul (Epistola
către Corin-teni).1 Pentru Sf. Tomas D" Aquino justiţia se caracterizează tot prin egali-tate,
distingînd justiţia comutativă şi justiţia distributivă, ca şi Aristotel.
La Hugo Grotius preceptele justiţiei se impun raţiunii. Raţiunea umană este în întregime
capabilă să deosebească binele de rău, ceea ce este just de ceea ce este injust Din aceasta
rezultă „o substanţială independenţă a Dreptului de Teologie şi Grotius este poate primul care
afirmă în mod expres această independenţă"2 - consideră Giorgio Del Vecchio. Grutius afirmă
că Justiţia popoarelor creştine trebuie să fie mai perfectă şi mai sfîntă decît a popoarelor
lipsite de această lumină divină".3 Susţinînd că dreptul natural este imuabil, Grotius va spune
că aceasta nu numai că nu depinde de voinţa omului şi nici chiar voinţa lui Dumnezeu nu-1
poate schimba pentru că „aşa cum Dumnezeu nu poate face ca doi şi cu doi să nu facă patru,
tot astfel el nu poate face ca ceea ce este rău prin însăşi natura sa să nu fie rău".4
Poate fi remarcat şi faprul că, începînd cu Grotius, în conţinutul no-ţiunii de justiţie
pătrunde o nouă idee: ideea de libertate Grotius defineşte justiţia ca respectul demnităţii şi
libertăţii omeneşti.3
' Alexandra Văllimărescu, Opera citată, pag. 74.
2
Giorgio Del Vecchio, Opera citată, pag. 82.
J
Stefan Georgescu, Opera citată, pag. 61.
* Filosofia dreptului. Marile curenle, pag. 102.
!
Alexandra Văllimărescu, Opera citată, pag. 74.
^ 247 ^
Boris Negru, Alina Negru

Ideea aceasta o găsira şi la Locke, în „Eseu asupra guvernării civile", care consideră că
primul drept al omului este libertatea, justiţia nefiind altce-va decît a garanta fiecăruia
posibilitatea de a se folosi de facultăţile sale.
Ideea libertăţii o vom găsi la Montesquieu, la Rousseau şi, în sfîrşit la Kant, pentru care
dreptul, ca şi justiţia se rezumă în respectul libertăţii fiecăruia. Oamenii trebuie să aspire la
egalitate şi justiţie: „Atunci cînd justiţia dispare - scrie Kant - nu mai există nici o valoare
pentru care sâ trăiascâ oamenii pe părnînt".1
Concepţia liberă a justiţiei îşi va găsi consacrarea în marea Revolu-ţie franceză, care
proclamă ca prim drept al omului libertatea (Declaraţia Drepturilor Omului din 1789, art. 2).
Dacă aruncăm o privire asupra doctrinelor mai aproape de zilele noas-tre asupra justiţiei,
găsim aceeaşi varietate de idei.
Iacob Wassermann (1873-1934), cunoscut romancier german arată că „omul posedă un
drept primar în inima lui, un drept înnăscut. Fiecare om are dreptul la Justiţie, aşa cum are
dreptul la aer. Dacă acesta îi este răpit, sufletul se înăbuşă", iar Juls Renard (1864-1910),
remarcabil scriitor şi poet francez, sublinia semnificaţia justiţiei în înţelegerea oamenilor.
„Cu-vîntul Justiţie este eel mai frumos cuvînt din limbajul oamenilor şi e vai de ei cînd ajung
să nu-1 mai înţeleagă".2
Profesorul Nicolae Popa menţionează că .Justiţia (sora romană a lui Dike) reprezintă
acea stare generalăideală a societăţii, realizabilă prin asi-gurarea pentru fiecare individ în
parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi a intereselor lor legitime".3
Ideea de justiţie este strîns legată de dreptate, echitate, Acelaşi „Dic-ţionarul Iimbii
române moderne" defineşte dreptatea ca „principiul care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se
cuvine şi să i se respecte drepturile; echitate...".
Dreptatea ca idee este produsul unei îndelungate gîndiri sociale. Pascal consideră că:
„Dreptatea este ceea ce este statornicit; şi astfel toate legile noastre statornicite vor fi socotite
în chip necesar drepte, fară a mai fi cercetate, pentru că sînt statornicite". E cunoscută şi
celebra sa afirmaţie: „Drept este că ceea ce e drept să fie urmat, necesar este că ceea ce e mai
putemic să fie ascultat Dreptatea fară putere este neputincioasă, puterea fară dreptate este
tiranică. Dreptatea fără putere este contestată, fiindcă

' Stefan Georgescu, Opera citată, pag. 92. 3 Dumittu Mazilu,

Opera citată, pag. 138. s Nicolae Popa, Opera citată, 2002, pag.
116.
-miAsm-
 Teoria generală a dreptului şi statului

există întotdeauna răuvoitori; puterea fară dreptate este învinuită. Aşadar, puterea şi dreptatea
trebuie aşezate laolaltă şi pentru aceasta trebuie facut astfel încît ceea ce e drept să fie putemic, sau
ceea ce e putemic să fie drept. Dreptatea poate fi discutată, puterea e uşor de recunoscut şi nu se
discută. Aşa se face că dreptatea n-a putut căpăta putere, pentru că puterea a com-bătut dreptatea,
afirmînd că este nedreaptă şi că ea este cea care e dreaptă. încît neputînd face să fie şi putemic ceea
ce este drept, am făcut să fie drept ceea ce este putemic".1 Cele spuse cu mai bine de trei secole de
marele gînditor nu şi-au pierdut nici pînă azi actualitatea.
' în ceea ce priveşte echitatea originea acestui cuvînt se află în latines-cul aequitos, care se
traduce prin dreptate, nepărtinire, cumpătare, potrivi-re. în înţelesul modem al cuvîntului, echitatea
priveşte atît activitatea de elaborare a dreptului cît şi cea de aplicare şi interpretare a acestuia.
5. Principiul responsabitităţii
Responsabilitatea se înfaţişează ca un fenomen social întmcît expri-mă un act de angajare a
individului în contextul relaţiilor sociale. Responsabilitatea determină un anumit comportament al
individului faţă de alţi indivizi, al individului faţă de societate şi al societăţii faţă de individ.
Responsabilitatea presupune asumarea răspunderii faţă de rezultatul acţiunii sociale a omului.
Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Mai mult ca atît: li-bertatea este o condiţie
fundamentală a responsabilităţii.
Ca principiu fundamental al dreptului, responsabilitatea apare ca un raport conştient al
individului la valorile şi normele sociale.
Responsabilitatea juridică nu trebuie confundată cu răspunderea juri-dică pentru că aceasta din
urmă, reprezintă un raport juridic impus din afa-ra individului, pe cînd responsabilitatea reprezintă
actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria conştiinţă, raportíndu-se la normele şi
valorile societăţii. Responsabilitatea socială, consideră dr. Lidia Barac, ar putea fi definită ca fiind
„acea instituţie socială care cuprinde complexul de atitudini ale omului în raport cu sistemul de
valori, instituţionalizat de societatea în care trăieşte, în vederea conservării şi promovării acestor
valori, în scopul perfecţionării fiinţei umane şi conservării vieţii în comun, pe calea menţinerii şi
promovării ordinii sociale şi binelui public".2
Responsabilitatea revine riumai omului liber care are libertatea de a acţiona, de a-şi determina
conştient comportamentul său. Omul este socotit
1
Philippe Malaurie, Opera citatí, pag. 103-104.
* L\&sftms,Mspunder?<jşisa!U$uneajuridică, Bucureşti, 1997, pag. 15.
-#2491-
Boris Negru, Aiina Negru

responsabil numai pentru acţiunile sale voluntare, adică pentru acţiunile pe care le săvîrşeşte
eonştient, de buna voie, pe care le poate controla. Prin ur-mare, responsabilitatea e
condiţionată de capacitatea omului de a justifica motivele ce 1-au determinat în declanşarea
acţiunilor lui şi de a lua asupra sa în mod conştient consecinţele acţiunilor întreprinse. In
condiţiile în care acţiunile omului ar fi involuntare, determinate de factori exteriori, respon-
sabilitatea nu e posibilă. în această ordine de idei, Peter KLMcinerney men-ţionează :
„Oamenii sînt responsabili numai pentru acţiunile voluntare şi rezultatele acestora (ceea ce o
persoană normală ar considera a fi rezultatul unei acţiuni voluntare). Ceilalţi oameni şi
autorităţile legale ne pot face în mod legitim responsabili numai dacă comportamentul se află
sub controlul nostru. Dacă putem dovedi că acţiunea noastră nu era voluntară, ne putem
apăra în fata pedepsei şi a blamului".1
Responsabilitatea socială cunoaşte diverse forme: civică, morală, ju-ridică, politică etc.
Dimensiunea juridică a responsabilităţii s-a impus trep-tat, devenind unul din principiile
generale ale dreptului.
*##
Ne-am pronunţat asupra unor principii generale ale dreptului. Aceste principii sînt
rezultatul unor experienţe sociale şi reflectâ cerinţele obiec-tive ale dezvoltării societăţii.
Evident, ele reflectă şi o parte a conţinutului conştiinţei umane, omul fund creatorul,
purtătorul şi promovatorul lor. Să nu uităm însă că dreptul prin complexitatea sa poate reţine
şi multe alte idei călăuzitoare, care, fără rezerve pot fi considerate în calitate de principii ale
dreptului. Iată doar unele din ele.
Umanismul (provine de la latinescul humanismus) - se interpretează drept concepţie care
proclamă ca principii etice supreme libertatea şi dem-nitatea umană, necesitatea desăvîrşirii
personalităţii umane.
Umanismul ca principal al dreptului abordează o problemă pe cît de simplă, pe atît de
complicată de a fi realizată la justa ei valoare în viafa' de toate zilele: nu omul există pentru
drept, ci dreptul există pentru orri. Ca urmare, sistemul de drept în ansamblu, ramurile şi
instituţiile juridice, fie-ce normă în parte urmează să fie pătrunse de grija faţă de om, de
interesele lui. Principiul dat şi-a găsit reflectare în art. 1 al Constituţiei Republicii Moldova:
,,...(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a persona-
' Peter K . M cinerney,
Introducere ínfilosofie, Bucureşti,
1998, pag. 194.
-#25oe-
 T eoria generală a dreptului şi statului
lităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă yalori supreme şi sînt garantate".
Legalltatea - faptul de a fi conform cu legile; respectare a legilor; stare de ordine capabilă
să asigure, prin lege, viaţa şi activitatea unei societâţi, a unui stat.
Legalitatea, ca principiu al dreptului, se referă la două aspecte prin-cipale:
a)activitatea autorităţilor publice trebuie să [Link]ăşoare conform
legilor;
b)comportamentul subiecţilor de drept să corespundă legiL
Aceste două aspecte principale scot în evidenţă faptul că nimeni nu
este maipresus de lege.
Nemo censetur ignorare legem (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea). Adagiu din
dreptul roman: necucoaşterea legii nu constituie o jus-tificare a nerespectării ei.

10.5. Prezentarea unor principii specifice

diferiteor ramuri ale dreptului
Principiile specifice dreptului civil:
• Principiul egalităţii părţilor
• Principiul responsabilităţii civile
Principii specifice dreptului penal:
• nu există infracţiuni fără lege
• nu există pedeapsă fără lege
• Individualizarea pedepsei
Principii specifice dreptului comercial:
• Libertatea comerţului
• Concurenţa loială.
• « Principii specifice dreptului procesual:
• Principiul contradictorialităţii
• Principiul disponibilităţii
• Principiul oralităţii dezbaterilor
• Principiul aflării adevărului
• Principiul garantării libertăţii persoanei
• Principiul respectării demnităţii umane
• Principiul garantării dreptului la apărare

•3 251 t-
B oris N eg ru , A lin a N eg ru

10.6. Importanţa teoretică şi practkă a principiilor dreptului

Importanţa teoretică. Importanţa teoretică a principiilor dreptului re-zidă din aportul lor la
opera de creare a dreptului. Acest rol este exercitat sub influenţa tradiţiei şi inovaţiei.
Tradiţia, din însăşi sensul ei, presupune o moştenire de obiceiuri, da-tini, credinţe care se
transmit din generaţie în generaţie şi constituie o tră-sătură specincă a unui popor. Astfel, ea apare
ca o constantă a unui popor, ce nu poate fi neglijată în nici un domeniu de activitate socială,
inclusiv, în cea de creare a dreptului. Cunoscînd principiile dreptului, „ştim ce vrem şi putem
ajunge unde ne-am propus". Principiile direcţionează activitatea legiuitorului şi asigură o
continuitate în evoluţia dreptului, o stabilitate relativă a acestuia.
Inovafia (noutate, schimbare, prefacere) asigură transformarea per-manentă a dreptului
conform noilor cerinţe sociale. Principiile dreptului devin puncte de plecare, de referinţă, de
sprijin în modificarea sistemului dreptului.
Importanţa teoretică a principiilor generale ale dreptului rezultă şi din faptul că ele stau la baza
principiilor de ramură şi a celor interramurale.
Importanţa practical Importanţa practică a principiilor dreptului rezultă din următoarele
idei:
• principiile generale ale drephilui sînt izvoare creatoare ale dreptului. Conţinutul normelor
juridice este determinat de principiile generale ale dreptului;
• principiile generale ale dreptului impun „să se facă dreptate", „să biruiască justiţia", nimeni
să nu fie favorizat, pentru că „nimeni nu este mai presus de lege", „toţi sînt egali după lege
şi în fata legii" etc.;
• principiile dreptului privesc omul, libertatea şi demnitatea lui, inclusiv apărarea acestor
drepturi organizată prin stat;
• în cazuri determinate, principiile dreptului tin loc de norme de re-glementare. Atunci cînd,
într-o cauză legea tace, judecătorul solu-ţionează cauza în temeiul principiilor generale ale
dreptului.

-#252 6-
 Teoria generală a dreptului şi statului

Subiecte de evaluare:________________________
1. Ce, se îhţelege prin principiile dreptului?
2. Prin ce se caxacterizează principiile dreptului?
3. Delimitaţi principiile dreptului de normele juridice, de categoriile şi conceptele juridice, de
axiome, maxime şi aforisme. Daţi exemple.
4. Clasificaţi principiile dreptului, în dependenţă de diferite criterii.
5. Faceţi o prezentare analitică a principiilor generale, ramurale, in-terramurale ale
dreptului.
6. Care este importanţa teoretică şi practică a principiilor dreptului?
7. Interpretaţi următoarele:

a) „Nimeni nu trebuie săfie atît de bogat încît să-lpoată cumpăra pe altul, şi nimeni atît
de sărac încît săfie silit să se vîndă" (Jean — Jacques Rousseau).
b) „ Cîndse aude spunînd că libertatea în genere este să poţi acţi-ona aşa cum vrei, o atare
reprezentare poate fi luată numai ca totală lipsă a culturii gîndirii, în care nu se găseste
încă nici o urmă a ceea ce este voinfă liber a în şipentru sine, dreptul, mo-ralitatea etc."
(Hegel).

Literatura recomandată:______________________
1. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2004.
2. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico-practice, Teză . de dr. în drept,
Chişinău, 2004.

3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2001.

4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Bucureşti,
1999.
6. Stefan Georgescu, Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimií 2 500 de ani,
Bucureşti, 2001.
7. Georg Wilhelm Friedrieh Hegel, Principiilefilosofiei dreptului, Bucureşti, 1969.
8. Philippe Malaurie, Ântologia gîndirii juridice, Bucureşti, 1996.
9. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 2000.

-#253#-