LUCEAFARUL

Mihai Eminescu

Poemul "Luceafărul", scris de Mihai Eminescu, a fost publicat pentru prima dată în
1883, in Almanahul Societății Academice Social-Literare "Romania Jună”, din Viena, fiind
apoi reprodus în revista "Convorbiri literare"; este considerat ca fiind însumarea tuturor
categoriilor lirice din poeziile eminesciene şi mitul poeziei româneşti.
Romantismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, in Franta,
răspândindu-se apoi în Germania şi Anglia, fiind considerat o reacţie la clasicism. În fara
noastră, romantismul a apărut în perioada paşoptistă (1830-1860), cel autentic
manifestându-se prin intermediul lui Mihai Eminescu.
Opera “Luceafărul" aparţine romantismului, poemul fiind realizat prin amestecul
genurilor, speciilor si registrelor stilistice, având ca sursă de inspirație folclorul
românesc. Iubirea se naste lent, din starea de contemplatie si visare, in cadru nocturn.
O prima trasatura a romantismului consta in faptul ca acest poem este de natură
lirică, avand schemă epică și caracter dramatic care accentuează lirismul. Aparține
genului epic datorită existentei personajelor- masti (Luceafărul/ HYPERION, fata de
împărat/Cătălina, Cătălin, Demiurgul); incipitul operei este marcat de formula inițială
preluată din basmul popular: "A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată", ce
evidenţiază timpul mitic, nedeterminat (illo tempore). Caracterul dramatic este ilustrat
de succesiunea replicilor fetei de imparat cu cele ale Luceafarului, ceea ce redă
intensitatea trăirilor. Natura lirică provine din faptul că poemul are la bază ideea
geniului în raport cu societatea, iubirea şi cunoaşterea.
O a doua trasatura a romantismului consta in prelucrarea surselor folclorice,
astfel Mihai Eminescu porneste de la basmul popular “Fata în grădina de aur”, cules de
Richard Kunisch, căruia ii modifică finalul, poetul înlocuind moartea celor doi îndragostiţi
şi blestemul, cu atitudinea meditativă a Luceafărului. O altă sursă de inspirație este
basmul "Miron şi frumoasa fără corp", de unde preia ideea de unicitate şi frumusete a
fetei de împărat, iar din creația lui Ion Heliade Rădulescu, intitulată "Zburătorul”
imprumută concepția de dragoste imposibilă, cele două fiinţe (Luceafărul şi fata de
impărat) fiind incompatibile, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual.
Tema operei este condiţia omului de geniu în raport cu societatea şi iubirea, dar şi
natura prin alternanța planurilor terestru-cosmic, tema este definită chiar de autor în
unul din manuscrisele sale:"Acesta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este
că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte, aici pe pamant, nu e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El
n-are moarte, dar n-are nici noroc".
Tema este susținută de imposibilitatea iubirii dintre cei doi, fiecare aparținând
unor lumi total diferite: fata de împărat este fiinţă a lumii terestre, finite şi efemere, iar
Luceafărul este astrul universului care nu cunoaşte limite: "-Dar cum ai vrea să mă
cobor? /Au nu-ntelegi tu , oare, Cum că eu sunt nemuritor, Şi tu eşti muritoare?", dar şi
de capacitatea geniului de a-şi depăşi condiţia pentru a-şi satisface setea de
cunoaştere:" Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, şi pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire". Eul liric nu doreşte sentimentalism, iubirea transformându-se
într-un act de cunoaştere, fiind poarta către lumea finită, la care acesta aspiră:" Din
chaos, Doamne, -am aparut/ Și m-aş întoarce în chaos.../Şi din repaos m-am născut,/Mi-
e sete de repaos."
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în poemul “Luceafărul” prin intermediul
trăsăturilor romantice şi influenţelor schopenhauriene, de unde şi existenţa omului de
geniu în antiteză cu ființa comună. Se prezintă situația solitară a geniului în comparație
cu cea a omului teluric, a cărui viață este condusă de noroc.
Titlul este un element de structură sugestiv pentru imaginarul poetic romantic şi
sintetizează unicitatea geniului. "Luceafărul” este un substantiv comun, simplu, articulat
cu articolul hotărât “-!" și face referire la personajul” principal, geniul purtator de
lumină, solitar şi neînțeles de cei din jur.
Compoziţia poemului este sugestivă pentru susținerea temei, deoarece se
evidențiază prin alternanța planurilor teluric-cosmic, imposibilitatea iubirii celor două
fiinţe care apartin unor lumi diferite. Poemul este împărțit în patru tablouri.
Primul tablou corespunde unei armonizari a celor două lumi, prezentându-se
modul în care se naşte iubirea imposibilă dintre fată şi astru. Dragostea dintre cei doi se
concepe în vis, copila încercând să-şi depăşească firea efemeră, iar Luceafărul
experimentează o cunoaştere pe baza afectelor prin intermediul celor două
metamorfozări, ce îi ilustrează natura duală de înger ("Parea un tânăr voievod Cu păr de
aur moale[...] lar umbra fetei străvezii/ E albă ca de ceară”) şi de demon ("Pe negre
vițele-i de păr/ Coroana-i arde pare[...] Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele
brațe,") ce se materializează din elemente telurice şi celeste.
În acest tablou, fata de împărat percepe cele două întrupări ca fiind semne ale morții, de
aceea refuză să-şi părăsească natura (“Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge
niciodată!").
Cel de-al doilea tablou este exclusiv teluric, în antiteză cu primul tablou şi
evidenţiază o iubire obişnuită, împlinită între doi oameni ce aparțin aceleiaşi lumi.
Cătălin este prezentat în antiteză cu Luceafărul, întruchipând teluricul şi mediocritatea
pământeană:"viclean copil de casă", "Baiat din flori şi de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii",
"cu obrăjei ca doi bujori". Cătălin şi Cătălina (fata de împărat) formează un cuplu fericit,
supus legilor pământene.
Tabloul al treilea este exclusiv cosmic şi se prezintă călătoria regresivă a lui
Hyperion spre Demiurg, spre prima zi a creației; Hyperion în cere acestuia să-l dezlege
de nemurire pentru a putea înțelege iubirea, dar Demiurgul il refuză datorită absurdității
dorinței lui, punând în antiteză lumea nemuritorilor şi cea a muritorilor:"Ei au doar stele
cu noroc./ Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc/Si nu cunoastem
moarte.".
Tabloul al patrulea proiectează, într-un cadru al înserării, specific eminescian,
povestea de dragoste dintre cei doi tineri singuri”, Cătălin şi Cătălina. Idila dintre aceştia
este privită de Luceafăr, care la ultima chemare a fetei "nu mai cade ca-n trecut",
înțelegându-și condiția superioară.
In ultimele şaşe versuri, copila işi pierde unicitatea devenid simbol al teluricului,
astfel Lucefărul, trezit din grava uitare, adoptă atitudinea indiferentă, numind-o pe fata
"chip de lut". Metafora "cerc stramt" accentuează imaginea limitată a vieţii terestre în
care omul comun este profund influentat de propriul destin: “Norocul vă petrece".
Condiția superioară a geniului este evidențiată prin existenta propriei lumi:" Ci eu în
lumea mea mă simt” și prin intermediul a două epitete "nemuritor" şi ""rece", ce arată
diferenta dintre omul comun şi geniu, cel din urma fiind nemuritor prin fiinţă şi rece prin
rațiune.
Imaginarul poetic este de factură romantică, totul se petrece în cadrul visului. Fata
contemplă Luceafărul de la fereastra castelului, iar la rându-i Luceafărul o îndrăgește și
se lasa copleşit de dor. Natura feerica este reprezentata de tei, izvor, luna , carare.
Sinteza operei poetice eminesciene armonizeaza teme si motive romantic,
elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor.
In concluzie, opera “Luceafarul” de MI este “o sinteza a categoriilor lirice mai de
seama”.