Misiunile diplomatice

Ambasade și consulate

1. Introducere
Istoric și noțiuni generale despre misiunile diplomatice
Din punct de vedere istoric, primele instituții diplomatice permanente au apărut în statele
italiene din Evul Mediu, iar apoi s-au răspândit în restul Europei.
Primul stat care a trimis agenți diplomatici permanenți în alte state a fost Veneția, dar aceștia
nu urmăreau relații politice ci economice și comerciale. Ulterior și celelalte state ( Milano,
Florența) au deschis reprezentanțe permanente în Spania, Anglia, Franța , Germania, iar după
terminarea războaielor religioase ale Renașterii ( Pacea de la Vervins – 1598 ), acestea s-au
extins foarte repede în toată Europa , deși nu erau organizații stabile și nici reguli clare de
funcționare nu aveau.
Activitatea misiunilor diplomatice și consulare au la bază cele două convenții internaționale
unanim acceptate:
- Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice ( 1961)
- Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare ( 1963)
Precum și alte norme de curtoazie, cutume .
Din nevoia de promptitudine și continuitate, relațiile internaționale între state și deoarece în
sfera relațiilor internaționale exista foarte multe situații și probleme ce necesită o rezolvare
rapidă, iar cum de toate acestea nu se poate ocupa direct conducătorul statului ori Ministerul
Afacerilor de Externe a apărut necesitatea înființării de reprezentanțe și misiuni diplomatice
care să acționeze în numele statelor pe care le reprezintă.
Astfel, misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a
relațiilor diplomatice și care duc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate, scopurile politicii
externe a statului trimițător.
Misiunile diplomatice se împart în principal în două categorii:
A) Misiuni permanente - reprezintă, cu caracter de continuitate, statul trimiţător în statul în
care sunt trimise;
Misiunile permanente se împart în două categorii:
- Misiuni de tip clasic (ambasadă, legaţie)
- Misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe lângă organizaţiile internaţionale şi
misiunile organizaţiilor internaţionale pe lângă state).
 B) Misiuni cu caracter temporar sau ad-hoc - denumite misiuni speciale, pot avea ca
obiect:
- negocieri politice sau pentru încheierea unui tratat, probleme economice ş.a.
- participarea la acţiuni cu caracter ceremonial;
- marcarea unui eveniment;
- cu caracter de etichetă (în legătură cu schimbări în conducerea unui stat, căsătorii, jubilee,
funeralii);
- delegaţi la conferinţe, reuniuni şi organizaţii internaţionale;

2. Ambasada

2.1 Notiuni si organizare -

a) Ambasada

Este misiunea diplomatica permanenta cea mai raspandita in relatiile oficiale dintre state precum
şi dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.

Ambasadele, denumite uneori şi reprezentanţe diplomatice, iau fiinţă ca urmare a unui acord
între cele două state – statul care trimite misiunea (statul acreditant) şi statul care primeşte
misiunea (statul acreditar).

- Ambasada - Este misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt şi cea mai
des utilizată în prezent în practica statelor. Ea este condusă de un ambasador extraordinar şi
plenipotenţiar, care aparţine primei clase în ierarhia diplomatică. În mod excepţional ambasada
poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri (ad interim) sau permanent.

- Nunţiatura apostolică - Este misiunea diplomatică echivalentă ambasadei, specifică Sfântului

Scaun (Vatican).

- Înaltul Comisariat - Este misiunea diplomatică a unui stat trimisă într-un alt stat cu care acesta
este legat prin interese deosebit de strânse. Înaltul Comisariat are un rang egal cu ambasada, iar
Înaltul Comisar este egal în rang cu ambasadorul.

b) Structura ambasadei:

Ambasada are o strucutură complexă, organizarea sa internă este de competenţa statului

acreditant.
În principiu, în structura misiunii diplomatice permanente distingem următoarele compartimente
funcţionale:

- Cancelaria (care este elementul structural central)

- Biroul economic şi comercial;

- Biroul ataşatului militar;

- Biroul ataşatului cultural;

- Biroul ataşatului de presă;

- Cancelaria (secţia) consulară (atunci când statul acreditant nu are oficii consulare în statul
acreditar).

c) Funcţiile ambasadei

- Reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar;

- Ocroteşte în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele
admise de dreptul internaţional;

- Poartă tratative cu guvernul statului acreditar;

- Se informează prin toate mijloacele legale, de condiţiile şi evenimentele din statul
acreditar şi comunică cele aflate statului acreditant;

- Promovează relaţii de prietenie şi dezvoltă cooperarea economică, culturală şi ştiinţifică
între statul acreditant şi statul acreditar;

- Poate îndeplini şi funcţii consulare;

d) Obligatiile ambasadei fata de statul acreditar

- respectarea suveranităţii statului acreditar;

- neamestecul misiunii diplomatice în treburile interne ale statului acreditar şi respectarea
de către aceasta a legilor statului acreditar;
- de a nu utiliza localurile misunii într-un mod incompatibil cu funcţiile misiunii.

e) Obligatiile statului acreditar fata de ambasada

- trebuie să acorde înlesniri misiunii diplomatice în vederea realizării funcţiilor sale;
- să faciliteze misiunii diplomatice achiziţionarea localurilor necesare;
 - să asigure membrilor misiunii libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său, cu
excepţia zonelor declarate interzise;
- să asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul acreditant în orice scopuri
oficiale.

f) Categorii – numirea si incetarea functiilor

Au calitatea de membri ai misiunilor diplomatice, şeful misiunii şi membrii personalului

misiunii.

Şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de statul acreditant să acţioneze în această
calitate, respectiv să conducă misiunea diplomatică, fiind superior ierarhic întregului personal al
misiunii. Acesta are calitatea de ambasador.

În funcţie de caracterul misiunii lor, ambasadorii pot fi: titulari (când conduc misiunea cu titlu
prorpiu, pe o perioadă nedeterminată) şi interimari – ad interim (când conduc misiunea cu titlu
temporar). Acestia fac parte, potrivit rangurilor şi etichetei, din Clasa I.

Membrii personalului misiunii sunt persoanele aflate în raporturi de muncă cu misiunea
diplomatică:

- Personalul diplomatic este alcătuit din membrii personalului misiunii care au calitatea
de diplomaţi.

- Personalul administrativ şi tehnic

- Personalul de serviciu

- Membrii de familie ai membrilor misiunii diplomatice

- Persoanele angajate în serviciul particular

În sens restrâns, din Corpul diplomatic fac parte numai şefii misiunilor diplomatice iar,
totalitatea agenţilor diplomatici şi membrilor familiilor lor, alcătuiesc, în sens larg, Corpul
diplomatic.

i. Numirea membrilor misiunii diplomatice

Fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi numi agenţii diplomatici şi pe ceilalţi membrii ai misiunii
diplomatice.

ii. Numirea şi admiterea şefului de misiune

Statul trimiţător trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al
misiunii diplomatice în statul primitor, a primit „agrementul” acestui stat.
Cererea de agrement constă în comunicarea către un alt stat a intenţiei de a numi pe lângă acesta
din urmă o anumită persoană în calitate de şef de misiune. Se solicită statului respectiv să
răspundă, în prealabil , dacă îşi dă asentimentul faţă de această numire.

Acordarea agrementului deschide calea pentru procedura acreditării şefului de misiune. Ea este
concretizată în „scrisorile de acreditare”, care conţin declaraţia statului acreditant în acest sens şi
constituie documentul prin care se atestă calitatea oficială a şefului de misiune diplomatică.

Scrisorile de acreditare sunt semnate de şeful statului acreditant şi adresate şefului statului
acreditar.

iii. Încetarea funcţiilor membrilor misiunii diplomatice

Funcţiile personalului misiunii diplomatice pot înceta:

 ca rezultat al procesului de înnoire periodică a personalului;

 datorită voinţei statului acreditant, ori a statului acreditar;

 ca urmare a altor împrejurări.

Statul acreditar poate pune capăt funcţiilor unui agent diplomatic, declarându-l „persona non
grata” sau refunzând să-l mai accepte ca agent diplomatic. Statul acreditar nu este ţinut să dea
explicaţii cu privire la motivele pentru care declară „persona non grata” un agent diplomatic.

2.2 Inviolabilităţile, imunităţile şi privilegiile diplomatice

Drepturile şi privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice, agenţii şi personalul lor în ţara
de reşedinţă în vederea îndeplinirii în bune condiţii a misiunilor poartă denumirea de imunitate
diplomatică.

Statutul juridic special de care se bucură misiunile diplomatice şi personalul acestora, are în
conţinutul său 3 elemente: inviolabilităţi, imunităţi şi privilegii.

- Inviolabilităţile constau în ocrotirea, prin anumite interdicţii şi măsuri, de către statul
acreditar, a personalului diplomatic, localului, arhivei şi altor bunuri ale misiunii diplomatice
împotriva oricăror pericole, ameninţări sau presiuni, care s-ar putea exercita asupra lor, în scopul
înfluenţării activităţii diplomatice.

- Imunităţile reprezintă în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate

diplomatică şi a bunurilor acestora, de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului
străin pe teritoriul căruia se află, precum şi exceptarea de la jurisdicţia de executare.
 - Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenţilor şi reprezentanţelor
diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozitele, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi
anumite mijloace de comunicare etc.

Toate persoanele care beneficiază de privilegii şi imunităţi sunt obligate să respecte legile şi
regulamentele statului acreditar şi să nu se amestece în treburile interne ale acestui stat.

Durata imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Practica internaţională a statelor a consacrat regula că, orice persoană care are dreptul la
privilegii şi imunităţi beneficiază de ele din momentul intrării pe teritoriul statului acreditar, sau
dacă ea se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată Ministerului
Afacerilor Externe sau oricărui minister asupra căruia se va fi convenit.

Imunitatea diplomatică se menţine şi în caz de conflict armat între statul acreditant şi
statul acreditar, până când agenţii diplomatici şi membrii lor de familie reuşesc să părăsească
teritoriul statului acreditar. Acest stat este obligat, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie
mijloacele de transport necesare pentru ei şi bunurile lor pentru a părăsi cât mai repede teritoriul
său.

2.3 Incetarea activităţii misiunilor diplomatice

O misiune diplomatică poate fi suspendată, atunci când, din diferite motive, nu mai este în
măsură să funcţioneze. Suspendarea unei misiuni diplomatice a unui stat nu presupune şi
suspendarea relaţiilor diplomatice.

Acesta poate fi rezultatul deciziei statului acreditant, dar poate fi şi consecinţa altor împrejurări.
Ruperea relaţiilor diplomatice, reprezintă calea cea mai frecventă de încetare a misiunilor
diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict armat,
nerecunoaşterea statului acreditant etc.).

Un caz frecvent de încetare a misiunii diplomatice îl reprezintă actul unilateral al statului
acreditant, care procedează, din diferite raţiuni, mai ales de economie bugetară, la reducerea
misiunilor sale din străinătate.

3. Consulatul- Oficiile consulare

3.1 Notiuni generale

Relaţiile consulare reprezintă un raport între state, care se stabileşte în interesul cetăţenilor
acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele, un raport care are caracter
convenţional, este bazat pe acordul statelor şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii,
caracterului direct şi al celui bilateral.
 În relaţiile internaţionale un loc aparte îl ocupă relaţiile consulare stabilite de state pentru
colaborarea lor în domeniul protecţiei propriilor cetăţeni, prin punerea în aplicare a unor reguli
specifice cu privire la drepturile care le sunt recunoscute.

Relaţiile consulare se aseamănă cu relaţiile diplomatice, ambele fiind relaţii între state,
această asemănare rezultând şi din interferenţele care apar între activitatea diplomatică şi
activitatea consulară.

Cu toate acestea între relaţiile diplomatice şi relaţiile consulare există şi unele deosebiri
esenţiale:

- Relaţiile diplomatice sunt relaţii de reprezentare politică generală, pe când relaţiile

consulare sunt relaţii specializate şi localizate;

- Misiunile diplomatice sunt acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar (şeful
de stat, ministrul afacerilor externe) iar oficiile consulare sunt în raporturi directe cu autorităţile
locale ale statului de reşedinţă;

- Organele consulare (oficii, posturi) şi personalul acestora se află în subordinea misiunilor
diplomatice ale statelor lor din statul de reşedinţă.

Oficiul consular sau consulatul este un organ autonom, care se creează pentru a permite
exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile bilaterale
încheiate de statele respective.

3.2 Oficiile consulare sunt de mai multe categorii, în funcţie de natura şi de rangul acestora.

După natura, lor întâlnim:

- consulate de carieră (conduse de funcţionari de carieră) –

- consulate onorifice (conduse de funcţionari onorifici);

După rangul lor întâlnim:

- Consulate generale;

- Consulate;

- Viceconsulate;

- Agenţii consulare.

Pentru deschiderea unui oficiu consular, primul pas consta in depunerea unui cereri in care
se specifica orasul in care se doreste infiintarea consulatului, o circumscriptie care va fi arondata
la respectivul consulat, si o clasa. Toate acestea trebuie aprobate de statul de resedinta. Orice
modificare ulterioara se poate face doar cu consimtamantul statului de resedinta.

Exista doua categorii de oficii consulare si anume:

 oficii consulare care functioneaza in cadrul misiunilor diplomatice din capitalele tarilor si

in cadrul carora este desemnat un diplomat, creandu-se astfel o structura care se ocupa de

relatii consulare,

 consulatele speciale, care se infiinteaza in alte orase decat capitala si care au

circumscriptiile foarte bine delimitate.

Statutul, rangul şi circumscripţia oficiului consular sunt fixate de către statul trimiţător şi sunt
supuse aprobării statului de reşedinţă. Sediul oficiului consular este stabilit într-o localitate care
prezintă interes din punct de vedere al relaţiilor consulare.

Ca structură internă, oficiul consular este structurat pe secţii precum: secţia paşapoarte, secţia
notarială, secţia de stare civilă, secţia comercială etc.

3.3 Personalul oficiilor consulare şi numirea acestuia

Personalul oficiului consular este compus din seful consulatului si din functionari
consulari, numiti de statul trimitator. Seful unui oficiu consular primeste un document din partea
celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atesta calitatea in care a
fost trimis. Din momentul numirii sale, statul pe teritoriul caruia isi desfasoara acesta activitatea
trebuie sa adopte toate masurile necesare pentru a-I permite sa-si realizeze sarcinile si obligatiile
care ii revin.

Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcţionează
în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având
posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice
există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în
cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a
fi declarat „persona non grata”, precum si in cazuri de imbolnaviri sau deces.

În cadrul oficiului consular întâlnim următoarele categorii de personal:

a) Şeful oficiului consular - persoana însărcinată de statul trimiţător şi acceptată de statul de
reşedinţă să conducă oficiul consular şi care răspunde de activitatea acestuia. După rangul
lor, şefii oficiului consular, denumiţi şi consuli, aparţin următoarelor 4 clase consulare:

- consulul general
 - consulul

- viceconsulul

- agentul consular

Şeful oficiului consular este numit de statul trimiţător şi acceptat de statul de reşedinţă, prin două
proceduri, concretizate în două acte unilaterale ale acestora: patenta consulară şi exequaturul.

b) Funcţionarii consulari

Sunt persoanele însărcinate să exercite funcţiile consulare, inclusiv şeful oficiului. Acestia sunt:

- Angajaţii consulari

- Membrii personalului de serviciu

3.4 Funcţiile consulare

Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulare şi personalul
acestora si se identifica urmatoarele:

- protejarea intereselor statului trimiţător şi ale conaţionalilor săi, persoane fizice sau juridice, în
statul de reşedinţă, în limitele admise de dreptul internaţional;

- favorizarea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice între cele două
state şi promovarea relaţiilor amicale între ele;

- informarea prin mijloace licite despre condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale, economice,
culturale şi ştiinţifice din statul de reşedinţă;

- eliberarea paşapoartelor şi a documentelor de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, vize şi alte
documente corespunzătoare persoanelor care doresc să se deplaseze în statul trimiţător;

- acordarea de ajutor şi asistenţă, cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, conaţionali;

- să acţioneze în calitate de notar, de ofiţer de stare civilă şi în alte funcţii similare, precum şi în
funcţii administrative, în măsura în care legile statului de reşedinţă nu se opun;
- apărarea intereselor succesorale ale cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice şi juridice, de
pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile statului de reşedinţă;

- apărarea intereselor minorilor şi incapabililor conaţionali;

- reprezentarea conaţionalilor sau luarea măsurilor de asigurare a reprezentării lor în faţa
instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi ale statului de reşedinţă;

- transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii;

- controlul şi inspecţia vaselor maritime, navelor fluviale care au naţionalitatea statului trimiţător;

- exercitarea altor funcţii consulare pe care statul trimiţător le încredinţează oficiului consular.

3.5 Imunităţile, inviolabilităţile şi privilegiile membrilor oficiilor consulare

Imunităţile şi privilegiile funcţionarilor consulari de carieră şi ai altor membrii ai oficiului
consular sunt mult restrânse faţă de cele ale diplomaţilor.

- Inviolabilitatea personală a funcţionarilor consulari

- Exceptarea de a depune ca martor

- Scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permise de şedere

- Scutirea de permise de muncă

- Scutirea de regimul de securitate socială

- Scutire fiscală

- Scutirea de taxe vamale şi de control vamal

- Scutire de prestări personal

Înlesnirile, privilegiile şi inviolabilităţile oficiilor consulare:

a) Înlesnirile oficiului consular constau în următoarele:

- obligaţia statului de reşedinţă de a acorda orice înlesniri pentru îndeplinirea funcţiilor oficiului
consular;

- obligaţia statului de reşedinţă de a facilita statului trimiţător dobândirea pe teritoriul sau a

localurilor necesare oficiului consular sau a ajuta la procurarea lor prin alt mod;
- obligaţia statului de reşedinţă de a ajuta oficiul consular să obţină locuinţe convenabile pentru
membrii săi;

b) Privilegiile oficiului consular sunt următoarele:

- libertatea de comunicare a oficiului consular cu guvernul, cu misiunile diplomatice şi cu

celelalte oficii consulare ale statului trimiţător.

- libertatea de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător şi de a avea acces la aceştia;

- dreptul de a primi informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi accident aerian,
evenimente referitoare la un cetăţean al statului trimiţător sau la o navă sau o aeronavă
aparţinând acestuia;

- dreptul de comunicare cu autorităţile statului de reşedinţă;

- dreptul de a folosi drapelul şi stema naţională în statul de reşedinţă;
- dreptul de scutire fiscală a localurilor consulare (scutirea de taxe şi impozite de orice fel);

c) Inviolabilităţile oficiului consular se referă la:

- inviolabilitatea localurilor consulare.

Statele cu care Romania intretine Relatii Diplomatice sunt in numar de 150.

Cele mai vechi relatii diplomatice sunt intretinute cu:Austria (Austro-Ungaria) si Rusia, semnate
la 22 sep 1878 iar cele mai noi cu: Statele Federate ale Microneziei (5 martie 2019).

În prezent sunt 79 de misiuni diplomatice in Bucuresti și multe alte țări mențin consulate în alte
orașe românești (Cluj, Iasi, Timisoara, Bacau).

Reprezentanți ai Organizațiilor Internaționale aflate in Romania

Organizația Internațională pentru Migrație (OIM)

Oficiul Consiliului Europei pentru Combaterea Criminalităţii Cibernetice (C-PROC)

Agenţia Universitară a Francofoniei (AUF) - Biroul Europa Centrală și Orientală (BECO)

Banca Mondială
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)

Centrul Sud-Est European de Aplicare a Legii (SELEC)

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Banca Europeană Pentru Reconstrucţie și Dezvoltare (BERD)

Biroul Regional al Organizației Internaţionale a

Francofoniei pe lângă Ţările din Europa Centrală

Şi Orientală (BRECO) Reprezentanţa Comisiei Europene

Organizația Mondială a Sănătății (OMS)

Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR)

Reprezentanta Permanenta a Romaniei pe langa Uniunea Europeana (cea mai mare) este
compusa din reprezentanti ai tuturor ministerelor din Romania (MAI, Min. Agriculturii,
Economie, Transporturi, Justitie, etc) cu numar de 58 de posturi la care se adauga 58 de posturi
(31 posturi diplomatice) ale Ministerului Afacerilor Externe. Total = 116 posturi.

Numarul maxim de posturi in centrala MAE – 1006 (exclusiv demitari)

Numarul maxim de posture prevazut pentru serviciul extern – 1488.