PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Unitatea de învățare 3.
ATRACȚIA INTERPERSONALĂ

La sfârşitul adolescenţei, tânărul cunoaşte sentimentul solitudinii în condiţiile în care el şi-a

dobândit independenţa ori s-a îndepărtat parţial de părinţi, dar nu a stabilit legături intime cu un
partener. Disconfortul creat de singurătatea emoţională va fi depăşit în urma stabilirii relaţiilor apropiate
cu o anumită persoană. Trecerea de la simplele contacte interumane la cunoştinţe, prieteni şi până la
persoana iubită înseamnă parcurgerea unui drum adeseori anevoios, de durată variabilă, a cărui reuşită
depinde o multitudine de factori.

1. DEFINIŢII ŞI TEORII ALE ATRACŢIEI INTERPERSONALE

Persoanele se angajează în relaţii posibile, dezvoltând o serie de aşteptări pozitive cu privire la

acestea şi la partenerii lor.

DEFINIŢIE
Atracția interpersonală poate fi definită prin înclinația spre o anumită persoană sau prin dorința cuiva de
a întreține relații pozitive cu o anumită persoană.

Psihologii sociali au definit atracţia ca fiind atitudinea favorabilă cu privire la o persoană ţintă
(Shaver, 1987; Berscheid, 1985; Berscheid şi Walster, 1969, 1978; Huston şi Levinger, 1978).
Comparativ cu alte atitudini, atracţia interpersonală este probabil mai puţin cognitivă, mai puternic
afectivă şi cu consecinţe comportamentale mai uşor identificabile. Componenta cognitivă a atracţiei faţă
de o persoană poate include percepţia competenţei sale, aprecierea conform căreia multe din credinţele
sale sunt similare cu ale noastre sau evaluarea abilităţii sale de a ne oferi recompense sociale.
Componenta afectivă sau emoţională a fost recent (re)pusă în drepturile ei. Ea include valoarea
acordată calităţilor partenerului, plăcerea produsă de recompensele primite şi acea “reacţie chimică”
subtilă, indefinibilă, numită “dragoste la prima vedere”. Componenta comportamentală poate include
dorinţa de a ajuta cealaltă persoană, cuvintele utilizate pentru a o descrie altcuiva, reacţiile voluntare şi
involuntare faţă de acesta etc. Deoarece, atracţia este un comportament social pozitiv, existenţa sa este
mai uşor sesizată decât cea a atitudinilor sociale indezirabile, mai atent ascunse perspectivei publice.
Teoria atracției prin recompense directe. Spre deosebire de unele comportamentele de
întrajutorare (în mod deosebit de cele altruiste), independente de recompensele externe, atracţia
interpersonală este puternic dependentă de recompensele reciproce. De altfel, marea majoritate a
teoriilor atracţiei susţin că ea are la bază experienţele recompensate ale indivizilor. Lott şi Lott (1974),
spre exemplu, arătau că o persoană ne poate recompensa prin 1. faptul că ne susţine, înţelege sau ne
acordă atenţie; 2. prin caracteristicile sale plăcute precum: frumuseţea, inteligenţa, umorul etc. sau
3. prin faptul că ne asigură accesul la recompense externe, cum ar fi: banii, statutul ori informaţiile.
Pentru ca atracţia să se producă este nevoie ca rezultatele (recompensele) obţinute să depăşească
media rezultatelor anterioare şi să constituie cea mai bună variantă a interacţiunilor prezente.
Teoria atracția prin asociere. Atracţia poate fi explicată şi prin asociaţiile de asemănare,
contrast sau contiguitate spaţio-temporală. Graţie lor, ne putem simţi atraşi de o persoană pe care o
asociem cu experienţe recompensatoare chiar şi în absenţa recompenselor directe. Spre exemplu, ne
putem simţi atraşi brusc de o persoană datorită producerii unei asociaţii prin asemănare – rapidă şi
adesea inconştientă - în virtutea căreia, noi evaluăm similaritatea dintre persoana nou întâlnită şi una
din cele deja cunoscute şi atractive.

601
MARIA-NICOLETA TURLIUC

Aceste două mecanisme ale atracţiei interpersonale - recompensa directă şi atracţia prin
asociere - corespund unor tipuri distincte de învăţare: condiţionarea operantă şi cea clasică (Brehm şi
Kassin, 1990). În condiţionarea operantă, comportamentul recompensat este întărit. Corespunzător
acestui principiu, persoanele care ne provoacă experienţe recompensatoare, întăresc dorinţa noastră
de a fi din nou cu ele. În condiţionarea clasică, ceea ce a fost asociat cu o experienţă plăcută,
recompensatoare, poate să producă cu un răspuns emoţional pozitiv, chiar şi în absenţa unei
recompense directe. Persoanele pot stimula dorinţa companiei lor datorită recompenselor probabile pe
care ni le pot oferi.
Modelul întăririi afectului. Byrne şi colaboratorii săi (1974, 1988) au considerat că ambele
mecanisme ale atracţiei pot fi explicate printr-un singur factor: întărirea afectului. Modelul întăririi
afectului susţine că sentimentele pozitive trăite de cineva în prezenţa unei persoane sporesc atracţia
resimţită faţă de acea persoană, în timp ce sentimentele negative diminuează atracţia. Byrne a propus o
chiar o lege a atracţiei, care stipulează că atracţia faţă de un obiect sau o persoană, X, este o funcţie
liniară pozitivă a proporţiei întăririlor primite (sau anticipate) din partea lui X. În urma experimentelor pe
care le-a efectuat, Byrne a concluzionat că indivizii sunt atraşi mai ales de persoanele care au atitudini
similare cu ale lor.
Teoria echilibrului. O ultimă teorie pe care o menţionăm este cea propusă de Heider (1958). În
a sa teorie a echilibrului, autorul sublinia că oamenii caută consistenţa sau echilibrul dintre gândurile,
sentimentele şi relaţiile lor sociale. Între doi parteneri, echilibrul - creat de reciprocitatea dintre ceea ce
oferă şi ceea ce primesc – este perceput ca fiind plăcut, atractiv.
Dincolo de beneficiile explicaţiilor oferite de toate aceste teorii, ele prezintă şi importante
neajunsuri. Se omite faptul că procesul atracţiei cunoaşte o mare variabilitate interindividuală. De
asemenea, o altă limită a modului în care atracţia a fost studiată şi măsurată este legată de variabila
temporală. Majoritatea studiilor asupra atracţiei, efectuate în condiţii de laborator, sunt realizate în
cadrul unei singure şedinţe experimentale şi doar puţine dintre ele au mers în ideea repetării lor de-a
lungul unei perioade lungi de timp. Multe din relaţiile studiate au fost de scurtă durată: prima impresie,
prieteniile accidentale etc. În aceste condiţii, supus analizei a fost doar momentul declanşării atracţiei,
nu şi menţinerea acesteia în timp. Doar mai recent, studiul relaţiilor intime (al diadelor formate din
parteneri de sex opus, interdependenţi) persistente în timp a devenit mai substanţial. Interdependenţa
dintre membrii unei diade este indicată de faptul că partenerii au un impact frecvent unul asupra
celuilalt, într-o mare varietate de activităţi, pentru o perioadă relativ lungă de timp, fiecare nouă întâlnire
având un impact puternic asupra ambilor parteneri.

ÎNTREBARE
Care sunt principalele limite ale teorii/modele explicative ale atracției?

2. ALEGEREA PARTENERULUI

Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât şi de psihologii sociali. Ei au

inventariat un număr mare de criterii care ghidează alegerea partenerului din câmpul persoanelor
eligibile. Aceste criterii pot intra în funcţiune concomitent sau succesiv şi pot avea consecinţe importante
asupra atracţiei, asupra dezvoltării intimităţii şi a sentimentului iubirii mutuale.
1. Un prim criteriu este cel al proximităţii fizice. Apropierea fizică şi oportunitatea interacţiunilor
pe care aceasta le asigură au un impact important asupra dezvoltării relaţiilor intime. Proximitatea
conduce la familiaritatea cu obiceiurile şi preferinţele celorlalţi, iar familiaritatea poate da naştere şi,
ulterior, poate spori atracţia.

602
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

2. Un alt criteriu vizează calităţile fizice ale persoanei stimul, factor care influenţează formarea
primei impresii şi alegerea prietenilor. Oamenii tind să asocieze frumuseţea fizică cu trăsături
caracteriale şi cu aspecte comportamentale pozitive, conform zicalei: “Ceea ce este frumos este bun”.
Din studiul lui Dion, Bercheid şi Walster (1972) rezultă faptul indivizii care sunt atractivi fizic sunt
percepuţi ca fiind mai sensibili, mai amabili, mai puternici, mai modeşti, mai sociabili, mai deschişi
sexual, mai fericiţi, ca având o viaţă mai interesantă şi mai mult succes în activitate, decât persoanele
mai puţin atractive din punct de vedere fizic. Acest stereotip este valabil pentru persoanele stimul de
ambele sexe şi nu diferă în funcţie de genul percepătorului. Aspectul fizic plăcut este “cel mai important
determinant al dorinţei de a întâlni partenerul de cuplu din nou” (Shaver, 1987). Oamenii preferă
persoanele atractive fizic, dar se aşteptă, în acelaşi timp, ca acestea să fie mai selective. De aceea,
preferinţa pentru indivizii atractivi este moderată de teama de a fi respinşi. În consecinţă, oamenii tind
să-şi alega ca partener persoanele ce prezintă o atractivitate fizică similară cu cea proprie. Acesta
confirmă aşa-numita ipoteză a potrivirii sau a “uniunilor asortate”.
3. Similaritatea este criteriul analizat în cadrul teoriei homogamice, în cadrul căreia se
consideră că formarea cuplului şi a căsătoriei are loc între partenerii cu caracteristici similare,
asemănătoare. Studiile sociologice indică faptul că factorul cel mai important al alegerii partenerului
este similitudinea variabilelor socio-culturale precum: originea socială, şcolaritatea, clasa de
apartenenţă actuală, apartenenţa etnică, religioasă, vârsta, interesele, atitudinile, proximitatea spaţială
etc. În societăţile tradiţionale, homogamia a reprezentat regula de asociere a partenerilor conjugali.
Acest ansamblu de variabile homogamice delimitează “câmpul persoanelor eligibile”, adică populaţia
persoanelor cu care relaţiile intime pot fi stabilite. Sociologii descriu acest proces prin formarea
“perechilor asortate”, relaţiile homogamice fiind mai durabile, comparativ cu cele heterogamice.
Teoria a fost reluată şi de psihologi, care consideră că ar trebui să vorbim mai curând de
homofilie sau de tendinţa de a ne plăcea aceleaşi lucruri. Aceasta indică faptul că, atracţia amoroasă ar
fi determinată de faptul că cei doi parteneri se ghidează după aceleaşi valori (cred în aceleaşi lucruri, au
acelaşi scop în viaţă, aceleaşi gusturi, aspiraţii şi interese), se satisfac reciproc şi se recompensează
mutual, dorindu-şi continuarea relaţiei. Acestei teorii i se reproşează faptul că ea completează teza
sociologică a homogamiei fără a explica factorul prim al atracţiei. Ne întrebăm dacă ceea ce contează
nu este supoziţia cu privire la sistemul de valori al celuilalt şi nu identitatea efectivă a valorilor; dacă
homofilia nu este un efect al iubirii, din moment ce numeroşi îndrăgostiţi, siguri de identitatea valorilor
lor, sunt obligaţi să recunoască - în conflictele conjugale ulterioare - iluziile lor iniţiale. Mai recent,
cercetările au arătat că variabilele interpersonale care determină şi sporesc atracţia amoroasă sunt:
aprobarea reciprocă a îndrăgostiţilor, existenţa atitudinilor asemănătoare cu privire la problemele
exterioare, experienţele anterioare reuşite, presupunerea similarităţii atitudinilor celor doi parteneri. Cu
alte cuvinte, atitudinea subiectului A, îndrăgostit de B, faţă de obiectul opiniei, X, este determinată de
atitudinea pe care A presupune că ar avea-o B cu privire la X sau de presupunerea că B îi aprobă
atitudinea.

APLICAŢIE
Analizați diferența dintre abordarea sociologică și cea psihologică a rolului similarității în alegerea
partenerului.

Înscriindu-se în această perspectivă teoretică, Murstein (1986) considera că atunci când o

persoană întâlneşte o altă persoană, aplică trei filtre, în următoarea ordine: 1. evaluarea caracteristicile
externe 2. evaluarea atitudinilor şi convingerilor 3. aprecierea corespondenţei rolurilor. Studiile realizate
pe baza modelului lui Murstein au arătat că toate aceste filtre sunt importante, dar că ele nu apar
obligatoriu în aceeaşi ordine. Aceste trei aspecte fac de regulă parte dintr-o evaluare iniţială, în cadrul
căreia căutarea similitudinilor este evidentă. Cercetările anterioare, precum cele ale lui Byrne şi Blaitlock

603
MARIA-NICOLETA TURLIUC

(1963), au sugerat că iubirea accentuează orice similitudine, oricât de modestă şi au indicat importanţa
mare a ideii pe care cineva şi-o face despre atitudinile celuilalt, înainte de a-şi defini şi în scopul definirii
propriei luări de poziţii.
4. Complementaritatea este criteriul analizat în teoria heterogamiei, care prezintă formarea
cuplurilor premaritale şi maritale prin relaţionarea unor persoane cu caracteristici socio-culturale diferite.
Ca tendinţă generală, în toate societăţile europene sau de cultură europeană, în a doua jumătate a
secolului XX, s-a constatat o diminuare a ponderii cuplurilor maritale homogamice şi creşterea cuplurilor
heterogamice. Una din variantele heterogamiei este teoria complementarităţii trebuinţelor, propusă de
Winch, în 1958. Ea este formulată în termenii “câmpului eligibililor”, expresie care îi aparţine. Utilizând o
listă a trebuinţelor, stabilită de Murray (autorul “Testului de apercepţie tematică”), Winch a demonstrat
că, fiecare partener îl iubeşte pe celălalt în măsura în care acesta are o nevoie complementară cu a sa.
Boszormenyi-Nagy (1981) adăuga că nevoile complementare influenţează nu numai alegerea
partenerului conjugal, ci şi structura relaţiilor maritale şi a celor părinte-copil. Admiţând această teorie,
Maisonneuve (1966) dar arăta că, în sensul dat de Winch, complementaritatea nu poate viza şi
atitudinile caracteriale sau nevoile sexuale.
5. Compatibilitatea. În realitate, aceste două perspective teoretice sunt complementare, mai
adecvate fiind ipotezele mixte. Problema alegerii partenerului intim trebuie pusă în termenii personalităţii
globale şi nu doar în termenii unei liste de nevoi comparate. De aceea, conceptul central trebuie să fie
acela de compatibilitate şi nu de similaritate sau complementaritate. Criteriul compatibilităţii a fost
definită de Blood (1962) ca fiind acordul caracteristicilor individuale, dintr-o combinare în care beneficiile
sunt mutuale. Cu alte cuvinte, compatibilitatea rezultă, pe de o parte, din similaritatea caracterială, a
nevoilor sexuale, a valorilor etc., iar pe de altă parte, din dozajul similarităţii şi complementarităţii în
ceea ce priveşte celelalte nevoi, rolurile sexuale, maritale, trăsăturile temperamentale ş.a.m.d. Reuşita
conjugală este astfel direct proporţională cu gradul de compatibilitate.
6. Filtrele. Acest criteriu se referă la faptul că partenerul posibil este trecut prin site sau filtre tot
mai fine, în scopul de a-i evalua calităţile şi compatibilitatea. Diverse contribuţii teoretice au evidenţiat
rolul unor filtre sau stadii ce trebuie parcurse în întregime şi cu succes, înaintea deciziei privind
permanentizarea relaţiei de cuplu. Unul dintre modelele teoretice confirmate experimental este cel
propus de Kerckhoff şi Davis (1962). Autorii au identificat trei stadii: 1. alegerea în funcţie de
similaritatea socială şi de clasă, 2. consensul valoric, ca factor al atracţiei în fazele iniţiale ale relaţiei de
cuplu şi 3. complementaritatea trebuinţelor, ca factor major care determină decizia de continuare a
relaţiei. Câţiva ani mai târziu, Tennov (1979) a explicat îndrăgostirea prin intermediul a două stadii: 1.
admiraţia resimţită pentru o persoană care posedă calităţile pe care le apreciem şi 2. atracţia sexuală
sau scânteia care face ca un gest, o privire sau cuvintele persoanei atractive să dea naştere stării
afective specifice îndrăgostirii. În acest stadiu, este nevoie de confirmarea reciprocităţii. Dacă şi cealaltă
persoană simte atracţia, sentimentul poate înflori; dacă celălalt răspunde cu ezitare, dezaprobator sau
prin respingere, afectul resimţit intră într-un proces de disoluţie, ca reacţie firească de autoprotecţie.
Pornind de la modelul lui Kerckhoff şi Davis, Murstein (1980) consideră că atunci când cineva
întâlneşte o persoană atractivă aplică succesiv trei filtre tot mai fine pe decursul următoarelor stadii: 1.
stadiul „stimulului”, 2. al „valorii” şi 3. al „rolului” (SVR). Teoria SVR sugerează că relaţiile debutează cu
un stadiu iniţial în care atracţia are la bază elemente non-interacţionale, constând în evaluarea
caracteristicile externe, fizice ale persoanei-stimul. În al doilea stadiu, interacţional, se realizează
evaluarea valorilor, atitudinilor şi convingerilor partenerului şi se apreciază compatibilitatea diadei. Dacă
valorile sunt similare, relaţia evoluează spre un al treilea stadiu în care cuplurile apreciază
corespondenţa rolurilor, capacitatea partenerului de a-şi juca rolul şi compatibilitatea eroticosexuală.
Dacă şi acest stadiu este cu bine trecut, partenerii pot hotărî să-şi permanentizeze relaţia. Fiecare
stadiu conţine trei alternative: cuplurile pot rămâne în stadiul în care sunt, pot evolua la stadiul următor
sau spre disoluţie. Studiile realizate pe baza diferitelor modele stadiale au arătat că toate aceste filtre
sau stadii sunt importante, dar că ele nu apar obligatoriu în aceeaşi ordine. Ele fac parte, de regulă,
dintr-o evaluare iniţială, în cadrul căreia căutarea similitudinilor este evidentă (în primele două stadii).

604
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Complementaritatea rolurilor se construieşte ulterior, ea fiind mai importantă în etapele consecutive

debutului relaţiilor apropiate. De asemenea, dacă uneori fiecare stadiu apare distinct şi lent, alteori totul
se petrece cu rapiditate, aproape dintr-o dată.
Variabilele precizate sunt necesare dar nu şi suficiente. Uneori ele sunt luate în considerare în
cadrul unor evaluări (preponderent) raţionale, în timp ce, alteori, iraţionalitatea poate transforma, nega
sau combina toţi aceşti factori.

APLICAŢIE
Analizați aspectele principale ale variabilelor implicate în alegerea partnerului.

3. MODELE INTERIOARE ALE PERSOANEI IUBITE

Cercetătorii au discutat adesea în contradictoriu în legătură cu existenţa unui model interior al

persoanei iubite. Cei care l-au contestat, susţin că realitatea sentimentului pulverizează forma a priori
(modelul intern ideal), persoana aleasă impunându-se fără să aibă nimic în comun cu aceasta. Ei au
vizat însă o construcţie intelectuală, pe care cineva o poate realiza - spre exemplu - prin contrast,
pornind de la defectele întâlnite la diverse persoane cunoscute. Idealul visat, construit intelectual, are
adesea drept scop justificarea refuzului de a se angaja într-o relaţie. De aceea, cu cât teama de
căsătorie este mai mare, cu atât se va înălţa construcţia idealului declarat, la înălţimi practic
inaccesibile.
Mucchielli considera (1974) că există şi o altă formă a priori, fără legătură cu nivelul intelectual,
care este organizatoarea unor aşteptări la nivelul trăirii şi care intră în joc în alegerea persoanei iubite.
Este vorba de modelul afectiv, neconştientizat, al persoanei iubite.
În analiza originii şi dezvoltării modelului afectiv al persoanei iubite s-au impus trei grupe de
factori (Mucchielli, 1974), cu o pondere variabilă asupra alegerii sau a apariţiei şi dezvoltării
sentimentului de iubire: influenţa figurilor parentale, influenţa iubirilor din copilărie şi influenţa factorilor
auto-proiectivi.
1. Influenţa figurilor parentale, a modului în care părinţii au fost percepuţi.
- Influenţa pozitivă a părintelui de sex opus este un factor analizat în psihanaliză. Imaginea mamei
fasonează modelul afectiv al persoanei iubite la băiat, imaginea tatălui la fete. Psihanalitic, ar fi vorba
de o deplasare prin transfer a investirii libidinale oedipiene. Relaţia pozitivă, de securitate afectivă şi
amor filial, cu părintele de sex opus - construită de la naştere la şase ani - asociază trăsăturile
morfologice sau cele psihologice provenite din imaginile-amintiri ale acestor părinţi (aşa cum au fost
ei percepuţi de copil în epocă) cu speranţa obţinerii aceleiaşi securităţi afective şi a sentimentului de
iubire. În anii ’70, 17% dintre bărbaţi francezi declarau că şi-au ales soţia din cauza unei asemănări
fizice cu mama lor şi un procentaj şi mai mare recunoştea similaritatea temperamentului mamei şi
soţiei; datele obţinute la femei sunt asemănătoare (Mucchielli, 1974).
- Influenţa negativă a figurii parentale de sex opus. În acelaşi sondaj, 33% dintre bărbaţii francezi
declarau că sunt fericiţi în căsătorie deoarece soţia lor nu seamănă deloc cu mama lor şi invers, la
femei (Mucchielli, 1974). Astfel, relaţia negativă serveşte drept contra-model care va induce
trăsăturile opuse ale morfologie sau personalităţii părintelui de sex opus.
- Influenţa părintelui de acelaşi sex. Identificarea cu părintele de acelaşi sex - mai ales între trei şi şase
ani – asigură acceptarea de către copil a sexului său biologic. Acest părinte, prin calităţile sale
idealizate, influenţează construirea unui ideal al personalităţii, a unui ideal moral, care vor fi cuprinse
mai întâi în Eu-l ideal, iar apoi, în imaginea ideală a persoanei iubite.

605
MARIA-NICOLETA TURLIUC

- Influenţa altor figuri ale mediului familial sau social, care au servit drept substitute eventuale. Relaţia
afectivă arhaică, care fasonează calităţile căutate ulterior la iubită/iubit au putut fi stabilite şi în relaţia
cu diverse alte persoane: fraţi, surori mai mari, bunici, bone, unchi, mătuşi etc.

ÎNTREBARE
Cum explicați faptul că influența negativă a figurii parentale de sex opus pare a fi mai mare decât cea
pozitivă?

Toate aceste amintiri fragmentare, vizând un anumit detaliu - ce rezumă un context – intervin
inconştient pentru a determina atracţia actuală. Ceea ce frapează nu este o calitate prezentă la
persoana întâlnită, ci asemănarea ei cu altă figură, întâlnită cândva în trecutul nostru. Această remarcă
este valabilă şi pentru “iubirile din copilărie”.
2. Influenţa iubirilor din copilărie. Elanurile amoroase reale şi precoce sunt frecvente şi dacă
uneori sunt esenţialmente afective, alteori ele au o tentă erotică, ce sporeşte odată cu vârsta, devenind
tot mai conştientă. Un băiat de 8 ani poate fi îndrăgostit de o verişoară mai mare, de învăţătoarea lui, de
o fetiţă din vecini sau de mama unui prieten. Aceste iubiri infantile sunt intense dar, fiind lipsite de viitor,
se pierd în uitare. Rămâne totuşi o fixare inconştientă asupra unor caracteristici fizice (culoarea ochilor,
a părului, forma nasului, privirea, mirosul, mersul etc.) sau comportamentale (maniera de a fi,
dispoziţiile, atitudini etc.). Iubirile infantile au un rol important, deşi puţin studiat. Ataşamentele de acest
gen apar din perioada preşcolară, a primei socializări (4-6 ani) şi se succed neîncetat până la sfârşitul
pubertăţii.
3. Influenţa factorilor auto-proiectivi.
- Recunoaşterea propriei noastre imagini în celălalt declanşează identificarea. Aceasta este baza
similitudinii de care s-a vorbit în cadrul teoriei homogamice. Celălalt - iubit - este dublul meu, un
suflet geamăn, înfrăţit.
- Recunoaşterea în celălalt a libertăţii de expresie a nevoilor, dorinţelor sau atitudinilor pe care le avem,
dar pe care nu le putem manifesta (nu ne putem permite sau ne este teamă să le exteriorizăm). În
acest caz de identificare este vorba de o atracţia care creează impresia intimă de eliberare. Celălalt -
iubit - mă realizează mai bine decât reuşesc eu însămi.
- Recunoaşterea în celălalt a propriului nostru eu ideal declanşează o identificare de aspiraţie. Celălalt -
iubit - are calităţile sau manierele de a fi pe care am dorit întotdeauna să le avem noi înşine, iar
cucerirea lui sau a ei înseamnă intrarea în posesia acestui ideal. În cazul limită, persoana iubită nu
mai este sufletul înfrăţit, ci devine “sufletul meu de alt sex”.
- Perceperea la celălalt a nevoilor pe care le putem satisface, ceea ce provoacă atracţia prin speranţa
de a-i oferi ceea ce îi lipseşte.
- Percepţia la celălalt a capacităţilor complementare propriilor noastre nevoi, fapt care creează atracţia
prin speranţa de a primi ceea ce căutăm. Dar, multe din aceste nevoi sunt infantile şi obsedante,
nevrotice.
Ceea ce căutăm este re-crearea actuală a unei situaţii-tip, în care noi am avut un rol, iar celălalt
a răspuns rolului aşteptat. Rezultatul global al numeroşilor determinanţi interiori ai modelului afectiv al
persoanei iubite este întotdeauna singular. Acest model operează ca un filtru sau selector, ce intervine
asupra a două axe convergente: căutarea semnelor fizice şi căutarea rolului. Detaliile fizice sau
morfologice, adesea infime, selectate de modelul intern, permit inducerea calităţilor afective aşteptate.
La aceasta se adaugă evaluarea intuitivă a rolului pe care celălalt l-ar putea juca, în raport cu calităţile
sale şi cu rolurile considerate dezirabile.
Din analiza grupului de factori care contribuie la realizarea modelului interior inconştient şi a
modului în care acest filtru funcţionează rezultă că: 1. intrarea rapidă în funcţiune a modelului afectiv
inconştient favorizează apariţia dragostei la prima vedere şi 2. în masa mare a determinanţilor,

606
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

aşteptărilor, nevoilor şi aspiraţiilor se găsesc factori mai mult sau mai puţin nevrotici, care blochează
deschiderea autentică spre celălalt, care nu caută decât satisfacţia egocentrică absolută. Dacă aceşti
factori devin dominanţi iubirea devine patologică, iar intimitatea se videază de conţinut.

Bibliografie obligatorie
 Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-
80-9.
Bibliografie suplimentară
 Boncu, Ș. (2005). Procesele interpersonale, Iași: Editura Institutului European.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București:
Edit Press Mihaela.
 Turliuc, M.N. (coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași: Institutul European,
300 pg., ISBN 978-606-24-0049-1.

607