PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
Unitatea de învăţare 1.
CUPLUL, CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA. DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Viața familială este extrem de complicată, cursul de față propunându-și să explice unele din
structurile și procesele responsabile de complexitatea vieții cuplurilor și familiilor, unele din modalitățile
obișnuite prin care partenerii interacționează, comunică, iau decizii și își rezolvă problemele.
Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie – noţiuni fundamentale ale disciplinei
– au fost definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori confundate.
Încercând să precizăm conţinutul lor noţional, dorim să realizăm o mai clară prezentare a graniţelor
acestor concepte şi a relaţiilor dintre ele. Cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma căreia ia
naştere familia – cuplul marital şi descendenţii săi.
1. CUPLUL CA ENTITATE SINERGETICĂ
Noţiunea de cuplu a apărut în limba franceză în secolul al XII-lea pentru a desemna uniunea
dintre un bărbat şi o femeie și a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe consimţământul
partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care provine şi noţiunea de
copulaţie. Nu întâmplător, sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu.
În general, cuplul este definit ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o legătură
constantă sau datorată unei apropieri accidentale. În ambele cazuri însă, reunirea trebuie să
funcţioneze, chiar dacă ea este adesea dificilă. Cuplurile accidental formate, fără trecut şi fără viitor, fac
obiectul de studiu al psihologiei sociale. În contextul psihologiei cuplului şi familiei ne interesează
cuplurile care tind să se menţină în timp, în care există relaţii sentimentale şi/sau sexuale, în care se
manifestă un puternic inter-determinism mutual, partenerii stimulându-se şi potenţându-se reciproc.
DEFINIŢIE
Cuplul este o entitate sistemică, supraindividuală, caracterizată prin cauzalitatea circulară,
interdependență mutuală și nonrepetiție.
În sens larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoţională, culturală şi socială,
care în condiţiile rupturii definitive a legăturii sexualitate-procreare, rezultată din reunirea unor diferiţi
parteneri: bărbat-femeie, bărbat-bărbat sau femeie-femeie. În sens restrâns, cuplul constă în
complementaritatea bărbat-femeie, exprimată în toate aspectele vieţii cotidiene, care joacă un rol
esenţial în perpetuarea speciei şi, ulterior, în educaţia copiilor.
Transversal, accepţiunea largă include atât cuplurile premaritale și cele preconsensuale, cât și
cuplurile conjugal și consensual (sau coabitarea) hetero- sau homosexuale. Accepţiunea restrânsă
admite doar cuplurile premaritale și preconsensuale sau cele conjugale şi consensuale heterosexuale.
Analiza longitudinală a acestor accepţiuni ne permit să distingem cuplul premarital de cel conjugal (cu
diversele sale stadii evolutive) şi cel preconsensual de coabitarea propriu-zisă, hetero- sau
homosexuală, în primul caz, şi doar hetrosexuală, în al doilea. În cadrul cursului, am analizat cu
predilecţie particularităţile şi caracteristicile cuplului heterosexual contemporan.
În ambele accepţiuni, pot fi identificate (Thery, 1993) cinci tipuri de cupluri:
- cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută permanentă, dar provocările lor
vizează reanimarea pasiunii. Partenerii găsesc un echilibru în conflict, altfel plictisindu-se. De
regulă, acest cuplu nu rezistă prea mult în timp;
581
MARIA-NICOLETA TURLIUC
- cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se deschide în faţa celuilalt,
relevându-şi resursele, din care celălalt nu refuză să se hrănească, să-şi construiască şi să-şi
dezvolte identitatea, fără a oferi prea mult în schimb. Dar, adesea, “elevul” sau “eleva” îşi părăseşte
“maestrul”;
- cuplul fuzional, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în osmoză. Pentru ca pasiunea acestor
parteneri să nu se termine tragic, ei trebuie să înceteze să se privească cu pasiune pentru a începe
să-şi vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii celorlalţi - conformişti normelor sociale -
pentru a a-şi impune alegerea;
- cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să obţină rezultate deosebite, imposibil de atins
individual. Ei reuşesc să alterneze în mod optim cooperarea şi autonomia, dând naştere unuia
dintre cele mai stabile şi mai satisfăcătoare vieţi în doi;
- cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie este întotdeauna diferită. Pasiunea lor
se hrăneşte din absenţa idealizată a celuilalt. În căsătorie, decalajul dispoziţiilor, nevoilor şi
sentimentelor creează permanente dispute.
Dincolo de modificările produse în desfăşurarea şi manifestarea relaţiilor afective din cadrul
cuplului, aceste cinci tipuri pot fi observate de-a lungul întregii istorii a umanităţii.
Aspectul sinergetic al cuplului presupune acţiunea simultană a celor doi parteneri, îndreptată
spre acelaşi obiectiv, care intensifică fiecare acţiune individuală. Această caracteristică este construită
în timp. Sinergia presupune faptul că cei doi parteneri constituie o veritabilă echipă, unică, ce realizează
unitatea existenţei sale. În aceste condiţii, cuplul este pregătit să facă faţă crizelor succesive ale
maturităţii, pensionării şi vârstei a treia şi a patra. Lipsa cooperării şi sinergiei erodează treptat legăturile
dintre parteneri şi conduc, mai devreme sau mai târziu la ruptura afectivă şi, adeseori (în cazul cuplurilor
conjugale), la cea legală.
Bader şi Pearson (1988) consideră că orice relaţie de cuplu se formează şi dezvoltă parcurgând
mai multe etape:
1. Fuziunea – presupune abolirea diferenţelor dintre cei doi parteneri care, atunci când sunt împreună,
se simt ca „unul” (de exemplu, la restaurant, după ce unul dintre ei s-a hotărât ce să ia, celălalt tinde
să spună: „Vreau acelaşi lucru ca şi tine!”);
2. Diferenţierea – implică re-afirmarea propriei identităţi şi testarea solidităţii legăturii (la restaurant,
reacţia iniţială se transformă în: „Cum poţi să mănânci aşa ceva? Mie îmi dă frisoane”);
3. Explorarea – este etapa de testare a fidelităţii în condiţiile îndepărtării de partener şi ale participării la
activităţi asociative diferite (plimbări cu proprii amici, chiar vacanţe separate);
4. Re-apropierea – se realizează dacă primele trei stadii au fost depăşite cu bine. Acum se defineşte
motivul rămânerii împreună, se stabileşte o „hartă” a cuplului, se stabilesc sarcinile fiecăruia, indivizii
îmbogăţindu-se prin diferenţele celuilalt;
5. Cooperarea – presupune angajarea din plin într-o construcţie comună. Ea este şi faza în care fiecare
este atent la evoluţia celuilalt, în care partenerii se interesează de carieră şi în care cuplul şi-a
dobândit echilibrul funcţional;
6. Sinergia este stadiu cel mai înalt al evoluţiei, în care cei doi constituie o veritabilă echipă, unică, ce
realizează unitatea existenţei sale. Cuplul poate desfăşura o bogată activitate socială şi profesională
şi se poate ocupa de creşterea şi educarea copiilor.
ÎNTREBARE
În care dintre fazele de mai sus se realizează cel mai probabil căsătoria? Argumentați răspunsul dvs.
Recompensele vieții în cuplu includ: satisfacerea nevoii de intimitate şi evitarea disconfortului
creat de solitudine şi însingurare, dezvoltarea sentimentului de apartenenţă (socioafectivă), dezvoltarea
sentimentului iubirii mutuale, susţinerea psihologică reciprocă, perpetuarea speciei etc.
582
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
Incertitudinea face parte din viața oricărui cuplu. Efecte sale pozitive asigură adăugarea
elementelor de ”surpriză” și prospețime în relaţii. Efectele negative ale incertitudinii includ: insatisfacţia
relaţională, evitarea partenerului, evitarea unor subiecte, evitarea dezvăluirii etc.
Cele mai evitate subiecte în cadrul discuțiilor în cuplu sunt:
- trăsăturile unei relaţii, din care fac parte normele relaţiei, statutul relaţiei, comportamentele relaţionale
negative;
- experienţele negative, incluzând eşecurile şi pierderile personale negative din trecut;
- experienţele romantice negative – despărţirile în cazul unei relaţii romantice prezente sau din trecut;
- prieteniile eşuate şi experienţele sexuale.
TEMĂ DE REFLECŢIE
Meditați asupra principalelor subiecte pe care le-ați evitat în discuțiile cu partenerul de cuplu.
Nu toate cuplurile rezistă în timp. Duck (1982, apud Sprecher și Fehr, 1998), prezintă
următoarele faze ale disoluției relației de cuplu: 1. faza intrapsihică, în care un partener conștientizează
dorința sa de separare/divorț de partener și ia decizia în această direcție; 2. faza diadică, în care decizia
este comunicată partenerului, 3. faza socială, în care decizia este comunicată și familiilor partenerilor,
prietenilor, cunoscuților și 4. faza de definitivare a disoluţiei relaţiei. Potrivit lui Lee (1986) stadiile
disoluției relației de cuplu sunt: stadiul descoperirii insatisfacţiei, stadiul expunerii, stadiul negocierii,
stadiul rezoluţiei, stadiul transformării.
În ultimele decenii ale secolului XX, contemporaneitatea a adus valorizarea cuplului în sine, a
faptului de a alcătui un cuplu fără acceptarea ritualului căsătoriei. Din moment ce “cuplul nu mai este
mijlocul unui scop social ce îl depăşeşte şi îl determină, el devine sau poate deveni un scop în sine”
(Baechler, p. 67, 1997). În acest caz, el serveşte strict nevoilor personale ale indivizilor, iar sancţionarea
lui printr-un rit social apare ca superfluă.
O altă noutate a zilelor noastre este şi aceea a instabilităţii cuplului, sancţionat sau nu prin
căsătorie. Deşi divorţul şi dezertarea familială au fost larg răspândite în decursul timpului, noutatea
constă în frecvenţa mai mare a despărţirilor, dezertărilor şi divorţurilor.
Viaţa în cuplu îi permite omului să evite disconfortul creat de sentimentul solitudinii şi
insecurităţii şi va dăinui, probabil, atâta timp cât în specia umană va exista sentimentul iubirii, pe care
cei doi parteneri vor simţi nevoia să-l împărtăşească.
2. CĂSĂTORIA ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ŞI CEL PRIVAT
Majoritatea persoanelor se căsătoresc, iar ceea ce se întâmplă în cadrul acestor procese
afectează starea lor de bine. Căsătoria implică numeroase consecinţe afective, sexuale, morale,
economice, sociale, juridice etc., care o diferenţiază de viaţă în cuplul premarital sau preconsensual şi
de cea din relaţiile consensuale.
DEFINIŢIE
Căsătoria este legătura emoțională și juridică dintre două persoane, care împărtășesc intimitate fizică,
diferite sarcini și resurse economice. Ea se referă atât la aranjamentul aprobat de societate prin care se
întemeiază o familie, cât şi la parcurgerea unui drum propriu, irepetabil. În ambele înţelesuri, căsătoria
se situează la intersecţia unui vast domeniu public cu unul privat.
583
MARIA-NICOLETA TURLIUC
În accepţiunea juridică a termenului, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un
bărbat şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii.
Raţiunea căsătoriei este aceea de a crea perspective clare şi responsabilităţi mutuale pentru
promovarea unor relaţii interpersonale stabile. Juriştii sunt interesaţi exclusiv de spaţiul public al
căsătoriei, din moment ce se interesează mai ales de momentul recunoaşterii ei legale. În viaţa
ulterioară a persoanelor căsătorite, statul - prin reprezentanţii săi legali - intervine doar în momente
decisive precum: naşterea copiilor, moartea unui membru al familiei, violenţa familială, divorţul
partenerilor, stabilirea custodiei copiilor, a drepturilor şi obligaţiilor parentale etc. Restul universului
familial, viaţa familială propriu-zisă, ţine de domeniul privat - care nu face obiectul analizei acestei
perspective.
În societatea românească, Codul Civil de la 1865 a introdus trei modalităţi de reglementare a
actului căsătoriei şi anume: regimul comunităţii bunurilor, cel a separării bunurilor şi regimul dotal,
alegerea modalităţii considerate optime rămânând la latitudinea partenerilor. În cadrul regimului
comunităţii bunurilor se consideră că toate bunurile aduse în căsătorie (dinainte sau dobândite în
decursul ei) fac obiectul proprietăţii comune a soţilor, iar în cazul divorţului, ele sunt împărţite în mod
egal între cei doi parteneri. Regimul separării bunurilor vizează faptul că fiecare soţ îşi administrează în
mod individual bunurile proprii, de care dispune în întregime şi după divorţ. Regimul dotal prevede faptul
că în decursul căsătoriei soţul administrează zestrea soţiei, fără a putea dispune în mod liber de ea.
Instaurarea puterii comuniste în România a condus la anularea ultimelor două modalităţi de
reglementare a actului căsătoriei şi la menţinerea şi generalizarea regimului comunităţii bunurilor.
Actualmente, există prevederi legislative mai nuanţate privind actul căsătoriei, similare celor existente în
Codului Civil din 1865.
ÎNTREBARE
Care sunt avantajele şi limitele fiecăruia dintre cele trei modalităţi de reglementare a actului căsătoriei,
prezente în Codul Civil român de la 1865?
În accepţiunea psihologică, căsătoria este calea unor prefaceri ale personalităţii prin
experienţa conjugalităţii şi parentalităţii. Cu alte cuvinte, căsătoria este construcţia complicată a “relaţiei
psihologice” dintre cei doi soţi, alcătuită din numeroase elemente subiective şi obiective (Mitrofan şi
Ciupercă, 1998, p.15). Din punct de vedere psihologic, căsătoria deplină nu este creată de un act al
Stării civile sau de Biserică şi nici printr-o alegere prealabilă fragilă, ci prin faptul duratei sale. Adevărata
căsătorie este legătura fecundă, care durează, care sfidează moartea (Aries, 1998, p.152). În cadrul
acestei perspective, distincţia dintre public şi privat se modifică.
Căsătoria nu mai este înţeleasă ca un eveniment, ci ca un proces, ca o construcţie dezvoltată
în timp. Ea se situează la intersecţia unui vast domeniu public şi a unui spaţiu minuscul, mai degrabă
secret decât privat. Momentul iniţial al căsniciei, consfinţirea sa legală, religioasă şi comunitară
(sărbătorirea ei împreună cu rudele, prietenii şi cunoştinţele mai apropiate) ţine aproape în întregime de
domeniul public. Experienţa celor doi soţi din noaptea nunţii are însă un caracter privat. Publice sunt şi
toate evenimentele şi acţiunile pe care partenerii conjugali le împărtăşesc, în decursul convieţuirii lor
ulterioare, cu ceilalţi membrii ai comunităţii în care trăiesc. Private rămân doar activităţile şi experienţele
considerate prea intime pentru a fi relevate celorlalţi. Căsătoria creează contextul apariţiei unor
comportamente de “culise”, a unor auto-dezvăluiri profunde, permiţând mai buna intercunoaştere a
partenerilor şi “sudarea” cuplului, ca şi a părţii întunecate a experienţelor umane. Domeniul privat poate
ascunde perspectivei publice şi unele insatisfacţii, diversele forme de neglijare domestică (a
partenerului sau a copiilor), conflictele sau violenţa domestică (Peterson, 1998). Dar, o experienţă
privată intră, prin relatarea ei (unor persoane din afara mediului familial), în domeniul public. Raportul
584
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
dintre viaţa publică şi cea privată variază de la o familie la alta, de la un mediu socio-cultural la altul şi
de la o epocă istorică la alta.
Potrivit lui Broderick (1993), caracteristicile căsătoriei vizează următoarele aspecte: 1. căsătoria
este un eveniment demografic, 2. căsătoria presupune punerea în relație a două familii, a două rețele
sociale prieteni), 3. este un contract între cuplu și stat/biserică (care specifică drepturile și îndatoririle
partenerilor), 4. este o uniune economică, 5. este cel mai frecvent stil de viață intimă al adulților, 6. este
contextul în care se desfășoară majoritatea activității sexuale, 7. este o uniune reproductivă (soții devin
de regulă părinți), 8. căsnicia este contextul în care sunt socializați cel mai frecvent copiii, 9. este o
oportunitate de a dezvolta și împărtăși relații intime. Obiectivul ”a avea o căsătorie fericită” este raportat
de 93% dintre subiecți (Broderick, 1993).
Într-o metaanaliză asupra a peste 200 de studii, Waite și Gallagher (2000) indicau următoarele
avantaje ale căsătoriei: 1. oamenii căsătoriți trăiesc mai mult, au stil de viață mai sănătos, 2. sunt mai
fericiți, au relații sexuale mai dese și mai satisfăcătoare, deoarece căsătoria implică proximitatea cu
partenerul, contractul pe termen lung, exclusivitatea relației și legătura emoțională, 3. căsătoria este un
avantaj mai ales pentru cariera bărbaților cu venituri mai ridicate, 4. riscul femeilor căsătorite de a
experienția abuzul e de două ori mai mic, comparativ cu cele necăsătorite, 5. copiii se dezvoltă mai
bine, sunt mai performanți. Totuși, căsătoria este mult amânată uneori, unii aleg să nu se căsătorească,
iar femeile nu sunt la fel de susținute în carieră. Acestea solicită de două ori mai des divorțul,
comparativ cu bărbații. Totuși, nu instituţia căsătoriei, ci protagoniştii ei sunt cei care decepţionează
uneori.
ÎNTREBARE
Care sunt cele mai importante avantaje ale căsătoriei relevate de metaanaliza lui Waite și Gallagher
(2000)? Menționați alte 2-3 avantaje.
Analiza sociologică se interesează cu predilecţie de aspectele publice ale căsătoriei, atât de
condiţiile ei legale, juridice, cât şi de cele sociale, comunitare, atât de condiţiile ei scrise, moderne, cât
şi de cele nescrise, tradiţionale. Ea a relevat existenţa unor reguli fundamentale care ghidează
alegerea partenerului. Prima este exogamia, care stabileşte clasa de indivizi care nu pot fi acceptaţi ca
parteneri sexuali sau conjugali. Cea mai curentă formă a ei este “tabuul incestului”, care interzice - în
mod explicit – căsătoria între rudele apropiate. De regulă, reglementările juridice contemporane
limitează tabuul de incest până la relaţia de rudenie de veri primari. Deşi există excepţii de
circumstanţă, spre exemplu, pentru familiile regale din unele societăţi, tabuul incestului poate fi
considerat astăzi un fenomen universal.
A doua regulă este endogamia care stabileşte clasa de persoane cu care este permisă şi
încurajată căsătoria. În multe societăţi complexe, regula se aplică celor cu origine similară: aceeaşi
rasă, etnie, religie sau clasă socială. Zona geografică din care membrii unui grup familial sau local îşi
pot alege partenerul sau universul endogamic este dependent de mărimea comunităţii, de intensitatea
raporturilor cu lumea exterioară, de gradul de mobilitate al populaţiei, de compatibilitatea normelor şi
valorilor locale cu cele extralocale. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale, universul endogamic se
reduce la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru comunităţile urbane, universul endogamic se
lărgeşte foarte mult. Endogamia încurajează solidaritatea de grup, fie el mai restrâns sau mai larg.
Din aceeaşi perspectivă sunt analizate şi practicile concrete de alegere a partenerului
marital, care variază considerabil, de la o societate la alta şi de la o epocă la alta. În general, putem
totuşi vorbi de existenţa a patru modalităţi diferite de “dobândire” a partenerului (Goodman, 1998):
- căsătoria prin rapt (furt) este o formă mai rară care se practică în colectivităţile în care numărul
femeilor este mai mic decât cel al bărbaţilor. Ea devine un mijloc de corectare a acestui
dezechilibru;
585
MARIA-NICOLETA TURLIUC
- căsătoria prin cumpărare implică stabilirea unui “preţ al miresei”, al unui serviciu făcut miresei de către
soţ sau a zestrei din partea femeii;
- căsătoria prin aranjament este larg răspândită. În cadrul ei familia bărbatului şi cea a femeii aranjează
căsătoria celor doi tineri. Căsătoria este considerată o legătură socială prea importantă pentru a fi
lăsată la aprecierea tinerilor relativ imaturi;
- căsătoria prin consensul părţilor este practica cea mai cunoscută astăzi, în care alegerea este lăsată
la latitudinea celor două persoane. În societăţile complexe, se consideră că acesta este mijlocul
cuvenit, cel mai potrivit, pentru alegerea partenerului marital. Totuşi, acest punct de vedere nu este
universal.
Între căsătorii apar o serie de diferenţe şi în funcţie de modelele de reşedinţă practicate.
Decizia stabilirii cuplului marital într-un anumit loc demonstrează repartizarea puterii între bărbaţi şi
femei. Normele rezidenţei sunt foarte importante deoarece, ele au implicaţii în planul securităţii
economice şi a protecţiei mutuale. În decursul timpului, s-au conturat patru modele distincte:
- căsătoria cu reşedinţă patrilocală a fost mult timp modelul cel mai comun. Ea presupune stabilirea
tânărului cuplu lângă sau în reşedinţa părinţilor soţului;
- căsătoria cu reşedinţă matrilocală situează noul cuplu lângă sau în reşedinţa familiei soţiei;
- căsătoria cu reşedinţă bilocală permite cuplului să-şi aleagă între a trăi cu oricare din familiile
partenerilor sau în vecinătatea acestora;
- căsătoria cu reşedinţă neolocală este aceea în care cuplul îşi întemeiază propriul cămin fără a ţine
seama de locuinţele părinţilor, la distanţă de acestea. Acest model reduce posibilitatea ajutorului
economic şi al securităţii, dar sporeşte gradul de independenţă al noului cuplu, favorizând
dezvoltarea unităţii sale distincte.
În prezent, domină căsătoriile matrilocale şi, în mod deosebit, cele neolocale (Mihăilescu,
1995). Primele ţin de o motivaţie preponderent economică şi securizantă, iar cele din urmă, de
creşterea mobilităţii geografice şi profesionale, specifică modernizării (urbanizării şi industrializării).
APLICAŢIE
Imaginaţi-vă următorul scenariu: “Ioana şi Mircea sunt doi tineri care se iubesc foarte mult şi au decis să
se căsătorească. La nuntă, ei au primit drept cadou din partea ambilor perechi de părinţi o garsonieră,
ideală pentru debutul vieţii în doi, în chiar centrul Iaşiului – oraşul natal al tânărului soţ. Cadoul a venit
cum nu se poate mai bine: cei doi hotărâseră deja să rămână în vechea capitală a Moldovei după
terminarea studiilor lor.” Analizaţi acest scenariu din perspectiva criteriilor pe care abordarea sociologică
le utilizează în analiza căsătoriei.
Din punct de vedere istoric, există două tipuri fundamentale de aranjamente maritale:
poligamia şi monogamia. Poligamia sau căsătoria multiplă cunoaşte trei forme: poliginandria, poliandria
şi poliginia.
Deşi a fost semnalată de primii antropologi, căsătoria în grup sau poliginandria este o formă
relativ neobişnuită, foarte rară, în care doi sau mai mulţi bărbaţi sunt căsătoriţi cu două sau mai multe
femei. Este puţin probabil ca acest tip de uniune să fi fost generalizat în societăţile arhaice. Unele
aranjamente maritale apărute în anii ‘60 şi ‘70 s-au apropiat de această formă.
Poliandria înseamnă căsătoria unei femei cu doi sau mai mulţi bărbaţi. Ea este destul de rară,
printre societăţile poliandrice numărându-se şi astăzi: Todas din India, Sherpa din Nepal, ţăranii din
Tibet, Sindhalese din Sri Lanka sau Marquesans din Polinezia (Mitrofan şi Ciupercă, 1998). De regulă,
poliandria apare ca o formă adaptativă a vieţii de familie la condiţiile grele ale existenţei, în care
subzistenţa poate fi asigurată numai cu ajutorul mai multor susţinători economici bărbaţi.
Poliginia reprezintă căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe femei. Ea este larg practicată
într-o serie de ţări din Africa, Asia sau America latină. În S.U.A., poliginia a apărut într-o formă
586
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
structurată în cursul secolului al XIX-lea, în comunităţile mormonilor. Această formă a căsătoriei este
practicată, de regulă, în societăţile în care există un număr mai mare de femei (numărul redus al
bărbaţilor fiind datorat conflictelor interetnice), dar numai de bărbaţii cu un status economic ridicat.
Monogamia sau căsătoria între un bărbat şi o femeie este aranjamentul cel mai cunoscut. Ea
corespunde numărului relativ egal al bărbaţilor şi femeilor de “vârsta căsătoriei” dintr-o societate.
Monogamia poate fi întâlnită pe diferite trepte ale evoluţiei istorice, dar asemănările dintre familiile
monogame din diferite epoci sau societăţi sunt pur formale deoarece conţinutul, structura, funcţiile şi
semnificaţia lor socială şi culturală sunt diferite.
ÎNTREBARE
Cum variază raportul dintre domeniul public şi cel privat în cadrul accepţiuniilor juridice, psihologice şi
sociologice ale noţiunii de căsătorie?
3. FAMILIA – CARACTERISTICILE SALE DISTINCTE
Noţiunea modernă de familie provine din latinescul familia. La romani, noţiunea desemna iniţial
proprietatea cuiva (pământul, casa, banii, sclavii) şi, mai apoi, relaţiile de rudenie şi afiliere. Familiile
sunt unităţi fundamentale ale societăţii, sunt cel mai adecvat mediu în care copii pot fi socializaţi iar, o
viaţă familială mai bună înseamnă o stare de bine mai ridicată a comunităţii.
DEFINIŢII
Familia este formată din indivizi cu o istorie comună, între care există o anumită legătură emoţională, şi
care împărtăşesc diferite scopuri şi activităţi. Ea este o structură dinamică în permanent proces de
modelare şi re-modelare, constând din ansamblul relaţiilor formate prin asociere, căsătorie, origine sau
adopţie. ”Familia este un sistem cu o organizare complexă, deschis, adaptativ, care asigură procesarea
de informaţii şi care are propriile sale limite (graniţe) - ce îl definesc şi îl delimitează (separă) de restul
lumii”. ( Kantor şi Lehr, 1975, p.10)
Aspectele vieţii familiale includ supravieţuirea fizică, protecţia socială, educaţia şi dezvoltarea.
Ele pot include acceptarea, ataşamentul, aprobarea, apartenenţa, identitatea, suportul şi creşterea
membrilor individuali ai familiei. Între membrii familiei pot exista sau nu legături de sânge, iar relaţiile
dintre ei pot fi sau nu recunoscute juridic. Membrii oricărei familii împărtăşesc numeroase experienţe,
sistemele familiale fiind caracterizate prin interdependenţa socială şi psihologică. Familia trebuie văzută
şi în contextul altor sisteme cu care interacţionează, precum comunitatea, şcoala, mediul de muncă sau
profesional, biserică, etnie, rasă, cultură, clasă socială şi credinţe. Sisteme familiale au angajamente
ferme, scopuri bine definite, împărtăşesc un trecut comun şi numeroase interacţiuni. Ele pot să nu fie
sau nu legate prin relaţii biologice sau juridice. De asemenea, membrii familiilor pot avea o definiţie
foarte largă a familiei şi a membrilor acesteia. Cunoaşterea persoanelor considerate a fi parte
componentă a familiei lor de către diferiţii membrii ai unei familii este foarte importantă pentru un
terapeut de familie.
Familia prezintă o serie de particularităţi diferenţiatoare, care îşi pun amprenta asupra
variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale autonomiei şi solidarităţii membrilor grupului familial:
1. Astfel, faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele mai multe domenii
ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale, la modul în care facem faţă conflictelor, de
la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem discuta
587
MARIA-NICOLETA TURLIUC
confortabil. Nici un alt cadru social nu influenţează atât de multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene
şi nu complică la fel de mult gradul în care ne afirmăm individualitatea, concomitent cu menţinerea
legăturilor cu ceilalţi.
2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat faptul că, membership-ul
involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale ale noastre, din moment ce nu ne putem alege
etnia, categoria socială sau cea sexuală în care ne naştem. Este cu siguranţă mai uşor să schimbăm
relaţiile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă sau chiar
apartenenţa etnică, decât să schimbăm relaţiile noastre familiale (Peterson, 1998).
3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale.
Expectanţa unei mai mari permanenţe este întărită de obligaţiile interpersonale, de sancţiunile
sociale şi aranjamentele legale care definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor părinte/copil.
Unul din rezultatele unor astfel de aranjamente formale este faptul că gradul de autonomie sau
individualism al unei persoane este diminuat de aceste forţe, în timp ce conexiunile dintre membrii
familiei sunt adesea complicate de aserţiunea permanenţei.
4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi privat, prin gradul în care
activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice (Peterson, 1998). Lumea privată îi permite
familiei să construiască o perspectivă unică asupra realităţii şi să regleze modul în care
individualismul şi solidaritatea sunt gestionate în condiţiile unei minime intervenţii ale forţelor
exterioare.
5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora o mentalitate
specifică, o “paradigmă familială”, o “concepţie asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi la
aserţiunile și credințele privind relaţiile familiale, la modul în care membrii familiei trebuie să
acţioneze asupra mediului şi la modul în care trebuie să îl interpreteze (Kantor şi Lehr, 1975; Reiss,
1981).
6. Familiile diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi
exprimate în graniţele lor (Bowen, 1978). Deşi emoţiile puternice pot fi exprimate şi la locul de muncă
sau în diverse asociaţii voluntare, intensitatea, varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale
sunt ne-egalate de cele din alte tipuri de relaţii. Membrii grupului familial sunt legaţi de expresiile
puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt. Experienţele
emoţionale pozitive constituie suportul psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi afirma
individualitatea şi de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice şi mai
complicate elemente ale conexiunilor care menţin unit grupul familial. Sentimentele puternic negative
trăite în unele familii pot cataliza violenţa şi procesele de separare şi destrămare a legăturilor
familiale. Alte posibilităţi sunt acelea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru întărirea
legăturilor patologice (excesiv de închise, rigide) sau pentru a submina progresul unei persoane spre
autonomie.
7. În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale pot juca un anumit rol în modul de
exprimare a autonomiei şi solidarităţii din cadrul familiei. Comportamentele de ataşament dintre
părinţi şi copii, procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de familie, forţele biologice care
conduc persoana la legăturile intime şi la dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada
faptului că individualitatea persoanelor, ca şi mediul familial au rădăcini biologice certe (Peterson,
1998).
ÎNTREBARE
Care sunt caracteristicile diferenţiatoare ale familiei, comparativ cu celelalte grupuri sociale restrânse?
În cadrul familiei monogame, două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul
timpului: familia nucleară şi de cea extinsă. Familia nucleară constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi proprii
588
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI
lor copii sau cei adoptaţi. În cadrul ei, poziţia centrală aparţine legăturii conjugale, indicată şi de
noţiunea de căsătorie sau cuplu conjugal. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci
funcţii esenţiale ale familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emoţional, al nevoilor de
securitate, protecţie şi apartenenţă), cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru
satisfacerea nevoilor de bază ale membrilor familiei), cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectiv-
sexuale ale celor doi soţi), de reproducere (de asigurare a descendenţei) şi de socializare a copiilor
(menită să asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial).
Preponderenţa familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea
numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (familia conjugală), a cuplurilor consensuale
hetero- sau homosexuale. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de procreare. Familia
nucleară de origine este cea în care suntem născuţi, în care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară
de procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care deţinem statutul de adult.
Familia extinsă include relaţiile dintre două sau mai multe familii nucleare, care locuiesc
împreună, în acelaşi cămin, unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fraţi şi surori. Veriga cheie în
acest lanţ sunt părinţii care se află în relaţie de rudenie directă atât cu copiii lor, cât şi cu proprii părinţi
(bunicii copiilor lor). Familia extinsă funcţionează pe baza unor reguli relativ rigide şi a unui sistem imobil
al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de clan”.
Se crede adesea că familia nucleară, a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În
realitate, ea a existat în paralel cu cea extinsă care, deşi nu a fost preponderentă în toate societăţile,
regiunile sau perioadele istorice, a fost larg răspândită.
Bibliografie obligatorie
Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-
80-9.
Bibliografie suplimentară
Aries, Ph. (1998). Căsătoria indisolubilă. In Ph: Aries și A. Béjin, Sexulităţi occidentale, Oradea, Antet.
Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Editura TIPOALEX.
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București:
Edit Press Mihaela.
Turliuc, M.N. (coord.). (2014). Gen și diferențe de gen în studii empirice, Iași: Institutul European,
300 pg, ISBN 978-606-24-0049-1.
Turliuc, M.N. (coord.). (2013). Gen, muncă, familie și schimbare, Iași: Institutul European, 300 pg.,
ISBN 978-606-24-0012-5.
Resurse on-line pentru cursanţi
Vasile, D.L. (2005). Introducere în psihologia familiei și psihosexologie,
[Link]
589