PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Unitatea de învățare 6.
CICLUL VIEȚII FAMILIALE

Stadiile dezvoltării individuale au fost explicate de psihologi precum Erik Erikson, care a
analizat stadiile dezvoltării psihosociale, și Jean Piaget, care a explicat stadiile dezvoltării cognitive.
Cunoașterea acestor stadii individuale ale dezvoltării este utilă pentru consilierii de cuplu și familie,
deoarece le oferă fundamentul pentru înțelegerea problemelor tipice cu care se confruntă membrii
familiilor în fiecare etapă de dezvoltare. Astfel, ei pot acorda o atenție specială progresului sau
stagnării individuale într-o anumită zonă, modului în care se prezintă simptomul în prezent la un client
și în care îi va afecta viitorul. Dar, stadiile individuale nu sunt singurele cărora consilierii de cuplu și
familiei trebuie sa le acorde atenție. Ei trebuie să înțeleagă că familia are propriile sale stadii și sarcini
de dezvoltare.

1. CICLUL VIEȚII FAMILIALE

Ciclul vieţii familiale, aidoma celui al vieţii individuale, se prezintă sub forma unei succesiuni de
stadii specifice. Dacă ordinea parcurgerii lor este comună tuturor familiilor, realitatea efectiv trăită în
cadrul lor poate fi extrem de diferită. Această realitate este o produsul unei construcţii, care nu este nici
facilă sau lipsită de griji şi nici scutită de insatisfacţii sau conflicte. Problemele şi conflictele apar în mod
normal, ele putând avea un rol important în stabilirea direcţiei de evoluţie a sistemului conjugal şi
familial. Din perspectiva ciclului vieții familiale, simptomele și disfuncțiile sunt interpretate în relație cu
funcționarea normală anterioară, de-a lungul timpului, problemele fiind formulate în funcție de cursul pe
care familia l-a urmat în dezvoltarea sa anterioară, de sarcina pe care încearcă să o rezolve și de
viitorul spre care îndreaptă (Carter și McGoldrick, 1988).
Cea mai complexă diviziune a ciclului vieții familiale a fost propusă de Rogers (1960, apud
Carter și McGoldrick, 1988), care a menționat 24 de stadii distincte, ținând seama de trecerea câtorva
dintre copii prin evenimentele nodale ale vieții. Teoria cea mai răspândită, mult timp, îi aparține lui
Duvall (1977), care a definit opt stadii ale vieții familiale: căsătoria, nașterea și creșterea copiilor, familia
cu copii de vârstă preșcolară, familia cu copii de vârstă școlară, familia cu adolescenți, lansarea copiilor
sau stadiul părăsirii casei părintești, stadiul părinților de vârstă mijlocie și stadiul îmbătrânirii membrilor
familiei, incluzând pensionarea și moartea. Stresul familial este de obicei foarte mare în mometele de
tranziție de la un stadiu la altul de dezvoltare, simptomele apărând cu predilecție atunci când se
produce o întrerupere sau o ruptură în desfășurarea ciclului vieții familiale.
Unul din primele studii care au explorat natura dezvoltării familiale în diferitele stadii ale ciclului
vieţii este cel realizat de Hill şi Rogers (1964). Autorii au avut în vedere următoarele criterii în stabilirea
fazelor dezvoltării: prezenţa/absenţa copiilor în familie, vârsta lor şi schimbările corespunzătoare
apărute pe măsura maturizării copiilor. Olson şi McCubbin (1989, p. 21) au nuanțat acest punct de
vedere precizând următoarele criterii:
- Vârsta celui mai mare copil. Familiile sunt văzute ca având, de regulă, mai mulţi copiii, primul născut
fiind catalizatorul schimbărilor familiale. De aceea, nevoile de dezvoltare ale sistemului familial sunt
puternic determinate de vârsta celui mare copil.
- Intensitatea tranziţiei sau schimbării cerute ca răspuns la schimbarea nevoilor de dezvoltare a
membrilor familiei. Procesul schimbării, survenit în mediul familial, este mai amplu în momentul în
care copiii dobândesc un statut social (cum ar fi acela de şcolar, în momentul intrării copiilor în
pubertate ori în cel al părăsirii mediului familial) sau la pensionarea părinţilor.
- Schimbările în scopurile privind orientarea şi direcţionarea familiei. Familiile ocupate cu creşterea şi
educarea copiilor mici sunt privite ca fiind orientate spre scopuri mai puternice decât acelea

629
MARIA-NICOLETA TURLIUC

preocupate de educarea şi integrarea copiilor în comunitate sau angajate în susţinerea acestora în

rolurile mature, din afara mediului familial.

ÎNTREBARE
Care sunt principalele criterii avute în vedere în stabilirea stadiilor ciclului vieții familiale?

Ținând seama de aceste criterii, Olson şi McCubbin (1989, p. 22) au stabilit următoarele şapte
stadii:
1. Cuplul tânăr fără copii. Cuplurile aflate în acest stadiu sunt preocupate de formularea şi negocierea
scopurilor individuale şi de cuplu şi a stilurilor de viaţă reciproc acceptabile.
2. Familiile cu copii mici şi preşcolari. În acest stadiu, cea mai mare parte a timpului acordat muncii
în casă este orientat spre copii, spre creşterea şi hrănirea lor. Părinţii sunt prima sursă de informaţii
şi control, familia fiind centrată pe copii (copil).
3. Familiile cu copii de vârstă şcolară. În decursul acestui stadiu, familia este văzută ca fiind
focalizată asupra educaţiei şi socializării copiilor. Cel mai în vârstă copil din familie are între 6-12 ani.
4. Familiile cu adolescenţi (care trăiesc împreună cu părinţii lor). Familiile sunt preocupate cu
pregătirea adolescenţilor pentru viaţa independentă, separat de familia de origine. Nevoi considerabil
de mari apar tocmai datorită provocărilor relaţionării cu adolescenţii.
5. Familiile “lansatoare”. Adolescenţii sau tinerii se pregătesc să părăsească mediul familial pentru a-
şi stabili identităţi şi roluri în afara unităţii familiale. Rolurile şi regulile parentale se schimbă, iar
familia este preocupată de “lansarea” socială şi profesională a copiilor.
6. Cuiburile familiale “goale”. Familia este definită acum prin absenţa copiilor în casă. Părinţii îşi
păstrează încă unele roluri anterioare, dar sunt puternic orientaţi spre nevoile cuplului şi spre
stabilirea unor relaţii mai diferenţiate cu copiii şi nepoţii.
7. Familiile de pensionari. Părinţii şi-au încheiat cariera, contribuţiile majore profesionale şi sunt
preocupaţi de menţinerea cuplului şi a relaţiilor cu familia extinsă şi cu prietenii.
Combrick-Graham (1985) a indicat existența unor diferențe între stadiile centripete și centrifuge
în dezvoltarea familiei. Nașterea sau instalarea unei boli cronice la un membru al familiei necesită
strângerea relațiilor familiale, în timp ce altele, precum intrarea în adolescență a copiilor sau începerea
unei noi slujbe, necesită un accent mai mare pus pe individualitate. Apariția unei infirmități într-o fază
centrifugă creează un stres sporit familiei, deoarece tendința firească era orientarea spre individualitate
și nu spre întărirea unității familiale.

2. STADIILE CICLULUI VIEŢII FAMILIALE LA CARTER ȘI MCGOLDRICK

Reducând numărul fazelor de dezvoltare, concomitent cu extinderea lor şi asupra tânărului

adult celibatar, Carter și McGoldrick (1988, p.176) subliniau modificările sau sarcinile principale şi
secundare care trebuie să se producă în statusul unei persoane şi sarcinile pe care ea trebuie să le
îndeplinească pentru ca ciclul vieţii sale familiale să se realizeze cu succes. Cele şase stadii predictibile
ale dezvoltării familiei ”normale” sintetizează punctul lor de vedere cu privire la procesele centrale ale
evoluţiei familiei: expansiunea, contracţia şi realinierea sistemului de relaţii, care să sprijine intrarea,
ieşirea şi dezvoltarea membrilor familiei într-un mod funcţional.

630
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Tabel 2. Stadiile ciclului vieţii familiale (Carter și McGoldrick, 1988)

Stadiile ciclului vieţii Principiile-cheie ale tranziţiei Schimbările de rang secund ale statutului
familiale proceselor emoționale familiei
Între familii: tânărul Acceptarea separării părinţi- a. Diferenţierea eului în raport cu familia de
adult celibatar adolescenţi origine;
b. Dezvoltarea relaţiilor diadice intime;
c. Stabilirea eului profesional.
Formarea noii familii Asumarea noilor responsabilităţi a. Formarea sistemului marital;
prin căsătorie: cuplul b. Restabilirea relaţiilor cu familia extinsă şi cu
tânăr prietenii, în acord cu noul statut de persoană
căsătorită.
Familia cu copii mici Acceptarea intrării noilor membri a. Ajustarea sistemului familial: crearea
în familie spaţiului pentru copii;
b. Asumarea rolurilor parentale;
c. Restabilirea relaţiilor cu familia extinsă:
includerea rolurilor părinţilor şi bunicilor.
Familia cu adolescenţi Creşterea flexibilităţii graniţelor a. Modificarea relaţiilor părinţi-copii.
familiale: acceptarea Acceptarea intrărilor şi ieşirilor adolescenţilor
independenţei copiilor şi a din sistemul familial;
slăbiciunilor bunicilor b. Concentrarea atenţiei asupra aspectelor
vieţii maritale şi profesionale;
c. Apariţia preocupărilor privind generaţia în
vârstă.
„Lansarea” copiilor și Acceptarea unei multitudini de a. Re-negocierea sistemului marital ca diadă;
deplasarea familiei intrări şi ieşiri din sistemul familial b. Dezvoltarea relaţiilor adult-adult, între
mai departe părinţi şi adolescenţi;
c. Restabilirea relaţiilor şi includerea
ginerelui/norei şi nepoţilor;
d. Confruntarea cu bolile şi moartea părinţilor
(bunicilor).
Familia la vârsta a Acceptarea modificărilor rolurilor a. Menţinerea funcţionării personale şi a
treia și a patra generaţionale cuplului; explorarea noilor opţiuni privind
rolurile familiale şi sociale;
b. Suport pentru copii;
c. Dobândirea înţelepciunii şi susţinerea celor
mai în vârstă;
d. Confruntarea cu pierderea partenerului,
bilanţul vieţii şi pregătirea pentru moarte.

APLICAŢIE
Gândindu-vă la familia dvs. nucleară (de origine sau de procreare), în care dintre stadiile de mai sus vă
aflați? Care sunt aspectele de dezvoltare care vi s-au părut mai dificile? De ce?

Dacă multe familii parcurg toate etapele mai sus menționate, cea mai mare variație de la normă
este generată de divorț. Deși rata divorțialității din țara noastră este una moderată la nivel european, ea
a fost în creștere după 1989. În cazul divorțului intervin următoarele stadii (Carter și McGoldrick, 1988):

631
MARIA-NICOLETA TURLIUC

Faze Atitudinile necesare în tranziţia Sarcini de dezvoltare

proceselor emoționale
Divorț
1. Decizia de a divorța Acceptarea inabilității de a rezolva Acceptarea propriei contribuții la eșecul
tensiunile maritale suficient pentru mariajului.
continuarea relației.
2. Planificarea Susținerea unor aranjamente a. Cooperarea în rezolvarea problemelor
separării sistemului viabile pentru toți membrii legate de custodie, vizite, susținere
sistemului. financiară.
b. A face față discuțiilor despre divorț cu
familia extinsă.
3. Separarea a. Dorința de a continua a. Doliul după pierderea familiei intacte.
cooperarea coparentală și suportul b. Restructurarea finanțelor și a relațiilor.
financiar comun al copiilor maritale și părinte-copil. Adaptarea la viața
b. Lucrul la rezolvarea separată.
atașamentului față de soț/soție c. Reorganizarea relațiilor cu familia
extinsă.
4. Divorțul Lucrul mai departe asupra a. Doliul după pierderea familiei intacte;
divorțului emoţional: sentimental de renunțarea la fantezia reunirii.
fi rănit, furie, vină etc. b. Retragerea speranțelor, viselor,
așteptărilor cu privire la căsătorie.
c. Menținerea legăturii cu familia extinsă.
Familia postdivorț
5. Părintele custodial Dorința de a menține a. Realizarea unui program de vizitare
responsabilitățile financiare, de a flexibil împreună cu părintele necustodial și
continua contactul parental cu familia sa.
fostul soț/fosta soție și susținerea b. Refacerea propriilor resurse financiare.
contactului copilului cu fostul c. Refacerea rețelei sale sociale.
soț/fosta soție și familia sa.
6. Părintele Dorința de a menține contactul a. Găsirea căilor de a continua relațiile
necustodial părintele custodial și de a susține parentale cu copiii.
relația sa cu copilul. b. Menținerea responsabilităților financiare
față de părintele custodial și copiii.
c. Refacerea rețelei sale sociale.

Multe persoane căsătorite care au trecut prin experiența divorțului se recăsătoresc. În medie,
bărbații se recăsătoresc în mai mare măsură și mai repede decât femeile deoarece, ei sunt cel mai
adesea părinții necustodiali. Familiile în care aspectele emoționale ale divorțului nu se rezolvă adecvat
pot rămâne blocate emoțional ani de zile, chiar generații. În tranziția spre recăsătorie apar temerile
proprii, ale partenerului și ale copiilor de a investi într-o noua familie, încercarea de a face față reacțiilor
ostile ale copiilor și foștilor soți/soții, lupta cu ambiguitatea noii structuri și cu posibilitatea reapariției
atașamentului față de fostul soț/fosta soție.
Stadiile formării familiilor recăsătorite sunt următoarele (Carter și McGoldrick, 1988):

Etape Atitudini necesare Sarcini de dezvoltare

1. Intrarea într-o nouă Refacerea de pe urma pierderii Reangajarea față de căsătorie și față de
relație primului mariaj (a divorțului ideea formării unei noi familii ; a fi gata să
emoţional). facă față complexității și ambiguității.
2. Conceptualizarea și Acceptarea propriilor frici a celor a. Lucrul deschis la noile relații pentru a
planificarea noii căsătorii ale partenerului și copiilor cu evita pseudomutualitatea.

632
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

și familii privire la recăsătorie și noua b. Planul de menținere a cooperării

familie. financiare și a relației coparentale cu fostul
Acceptarea nevoii de timp și soț/fosta soție.
răbdare în fața adaptării la c. Planul de a ajuta copii de a face față
complexitatea și ambiguitatea fricii, conflictelor de loialitate și de a fi
următoarelor aspecte: membrii în doua sisteme.
1. Rolurile noi multiple d. Restructurarea relației cu familia extinsă
2. Granițe: spațiu, timp, pentru a include noul soț/noua soției și
autoritate copiii săi.
3. Aspectele emoționale: vină, e. Planul de a menține legătura copiilor cu
loialitate, conflict, dorința de familia extinsă a fostului soț/fostei soții.
reciprocitate, rănile
nerezolvate.
3. Recăsătoria și Renunțarea finală la a. Restructurarea granițelor familiale pentru
reconstrucția familiei atașamentul față de fostul a permite includerea noului soț/ părinte.
partener și la idealul familiei b. Reorganizarea relațiilor și aranjamentelor
intacte. Acceptarea unui model financiare pe subsisteme care să permită
diferit de familie cu granițe funcționarea întregului sistem.
permeabile. c. A crea condiții pentru dezvoltarea
relațiilor tuturor copiilor cu părinții biologici
necustodiali, cu bunicii și alți membrii ai
familiei extinse.
d. Împărtășirea amintirilor și poveștilor
pentru a asigura integrarea familiei noi.

ÎNTREBARE
Care dintre sarcinile de dezvoltare menționate în cazul divorțului și recăsătoriei sunt mai greu de
rezolvat de către copii?

3. STADIILE CICLULUI VIEŢII FAMILIALE LA MUCCHIELLI

Rezumând stadiile dezvoltării la doar patru, Mucchielli (1974, pp. 44-49) le-a precizat sarcinile
distincte astfel:
1. “Luna de miere” (de la câteva săptămâni la aproximativ un an). Stadiul se caracterizează
prin instalarea în statutul social de persoană căsătorită, prin idealizarea viitorului (trăit ca o eternizare a
prezentului), prin dezinteresul pentru lumea exterioară şi printr-un narcisism în doi. Comunicarea
nonverbală, predominantă, exprimă bucuria de a fi împreună. Agresivitate este mai rară dar, atunci când
ea se produce, generează puternice stări depresive. Frecvenţa mare a divorţurilor imediat după primul
an de căsătorie, sugerează faptul că prima perioadă critică are loc între primul şi cel de-al doilea stadiu
al ciclului vieţii familiale.
Sarcinile specifice lunii de miere sunt:
- intensificarea relaţiilor afective şi a comunicării;
- întărirea şi reafirmarea unei promisiuni esenţiale: aceea de a plasa satisfacţia celuilalt mai presus
de propria satisfacţie.
Dorinţa de a plăcea, extrem de importantă în acest stadiu, nu ţine de o motivaţie narcisistă
(cum este dorinţa de a ne complace în propria reflexie sau de a iubi imaginea pe care celălalt şi-o

633
MARIA-NICOLETA TURLIUC

formează despre noi) şi nici de teama de a nu plăcea (în general, asociată cu un complex de abandon
sau respingere). Ea este uitare de sine şi dăruire celuilalt, dorinţa eu-lui de a exista pentru celălalt.
2. Stadiul existenţei conjugal angajate (în general, limitată la primii 5-7 ani de căsătorie, iar în
particular, la perioada în care cuplul nu are încă copii). Este perioada de “rodaj” a cuplului, caracterizată
prin reîntoarcerea la realism şi reintegrarea în lumea socială, externă. Acum sunt formulate primele
decizii cu privire la organizarea vieţii în doi.
Sarcinile celei de-a doua etape de evoluţie a cuplului constau în punerea în mod clar şi tratarea prin
acordul părţilor a următoarelor probleme:
- relaţiile sexuale în scopul obţinerii satisfacţiei reciproce;
- modul de realizare a menajului, organizarea muncii casnice;
- relaţiile cu familiile celor doi soţi;
- relaţiile cu vechii amici, stabilirea relaţiilor comune (prietenii cuplului) şi a modului de comportament
al soţilor ca şi cuplu la reuniunile amicale;
- activitatea profesională a fiecărui soţ şi etapele profesionale tranzitorii;
- planul de procreare: când va apărea primul copil sau când se va discuta problema apariţiei lui şi
discutarea adoptării unor măsuri anti-concepţionale – atunci când soţii nu-şi doresc deocamdată
copii;
- gusturile, tabieturile, ritualurile alimentare etc.;
- gestionarea banilor, organizarea bugetului, şi maniera de rezolvare a problemelor financiare;
- atitudinea comună adoptată în privinţa opiniilor politice, religioase şi a specializării/formării
profesionale;
- intimitatea fizică, ce include obiceiurile privind dormitul, ora culcării şi trezirii, curăţenia, modul de a
se îmbrăca în interior etc.;
- regula regulilor este cea care permite revenirea, în anumite condiţii, asupra unei soluţii, pentru a fi
adoptată una mai bună şi precizează modul în care sunt tratate dificultăţile, în care sunt rezolvate
problemele ocazională.
Soluţiile la aceste probleme cer realizarea unui proces de negociere între autonomia şi nevoile
individuale şi nevoile şi existenţa în cuplu. Cu cât libertatea de opinie va fi solicitată mai mult, cu atât
există şanse mai mari pentru ca diada maritală să se afirme ca o unitate. Este probată astfel
capacitatea de comunicare interpersonală, de înţelegere şi gradul de egalitate al persoanelor. O a două
criză în viaţa cuplului apare spre sfârşitul acestui stadiu şi începutul celui următor.
3. Stadiul căutării stabilităţii şi organizării pe termen lung (între 5-7 şi 15-20 de ani de
căsătorie; în particular, după naşterea copiilor, când cuplul trece în stadiul familial propriu-zis şi când se
confruntă cu noi probleme sau odată cu necesitatea organizării pe termen lung, în funcţie de planurile
profesionale). Viitorul se prefigurează mai clar, cuplul organizându-şi teritoriul, relaţiile şi viaţa interioară
în funcţie de eşecurile şi reuşitele stadiului anterior. Cuplul caută să atingă “viteza sa de croazieră”, dar
crizele interne pot şubrezi unitatea maritală. Disocierea afectivă se poate stabili în formă acută sau
cronică, deschisă sau ascunsă, ceea ce favorizează organizarea unor diverse compensări sau o
existenţă paralelă, extraconjugală, atunci când divorţul nu se poate realiza, din varii motive. De altfel, o
a treia criză mai puternică intervine, de regulă, în preajma vârstei cuplului de 15-20 de ani de căsnicie.
Sarcinile specifice acestui stadiu necesită formularea şi tratarea următoarelor probleme:
- perspectiva carierelor, a formării, promovării şi a consecinţelor lor asupra organizării materiale;
- achiziţiile definitive sau durabile care vor deveni proprietatea comună şi planul prin care se va
accede la ele;
- definirea sau re-definirea rolurilor specifice, aspect deosebit de important în momentul apariţiei
copiilor;
- atitudinile privind copii, educaţia lor, reacţiile la problemele multiple pe care ei le ridică;
- formularea sistemului de aşteptări reciproce;
- protejarea intimităţii în condiţiile în care soţii trebuie să facă faţă obligaţiilor exterioare, tot mai
acaparatoare;

634
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

- modul de tratare şi reglare a tensiunilor interne.

4. Stadiul îmbătrânirii cuplului (după 15-20 de ani căsătorie). Atunci când este abordată în
unitatea cuplului, realizată în timp, această ultimă perioadă este lipsită de crizele violente precedente.
Existenţa cuplului nu mai este pusă sub semnul întrebării, iar partenerii acceptă definitiv ideea
îmbătrânirii împreună şi construirea unor proiecte pe termen scurt. În decursul acestui ultim stadiu de
dezvoltare, se declanşează de regulă o criză de conştiinţă care va realiza bilanţul anilor scurşi. Cel mai
adesea, problemele sunt exterioare, în sensul că, ele provoacă o reacţie comună (a cuplului), fără a
provoca sciziunea. Sunt împărtăşite durerea şi tristeţea, grijile şi bucuria.
Sarcinile acestui stadiu necesită tratarea unor probleme precum:
- susţinerea ascendenţilor, a părinţilor bătrâni care intră în “vârsta a patra”;
- caracterizată prin pierderea autonomiei datorată îmbătrânirii, prin instalarea dependenţei de anturaj;
- susţinerea descendenţilor, a copiilor care sunt în momentul hotărârii viitorului lor profesional şi
marital, al proiectelor pe termen lung;
- gestionarea muncii casnice şi a bunurilor dobândite;
- cariera profesională şi, mai târziu, pensionarea;
- preocupările privind sănătatea.
Atunci când disocierea afectivă s-a produs într-o fază anterioară şi divorţul nu s-a produs,
comunicarea rămâne grav perturbată, cele două existenţe structurându-se în mod paralel.
Modul în care cuplul face crizelor are importanţă decisivă. Ele pot fi provocate de
comportamentul surprinzător, neaşteptat şi inadecvat al unuia sau altuia dintre parteneri, de problemele
imprevizibile sau evenimentele grave precum naşterea unui copil anormal, maladia de lungă durată a
unuia dintre soţi, ruina financiară etc. Am văzut că, în general, crizele cuplului intervin în trecerea de la
prima la cea de-a doua fază, de la a doua la treia şi de la a treia la a patra. Dar, ele pot căpăta valenţe
pozitive sau negative. Crizele pot fi utilizate (după dramatizarea imediată şi reacţiile individuale brutale)
pentru înţelegerea tipurilor de frustrare, a rădăcinilor ascunse şi profunde ale dezacordului actual, a
sistemelor de aşteptări, în scopul re-definirii regulilor sau unora dintre soluţiile anterioare. În acest caz
ele sunt pozitive şi fecunde. Dacă sunt refulate şi doar provizoriu depăşite, amintirile lor toxice se
acumulează în trăirea ne-exprimată verbal, care va căpăta sensuri şi dimensiuni diferite la cei doi soţi,
minând şi distrugând lent unitatea cuplului.
În contextul numeroaselor sarcini, probleme şi crize cu care cuplul se confruntă, care sunt
şansele lui de mai fi fericit? Răspunzând parcă acestei întrebări, celebrul terapeut Milton H. Erickson
afirma că: “Premisa esenţială este aceea că există mariaje reuşite. Dar ceea ce este un mariaj reuşit
pentru voi poate fi un eşec pentru mine. Şi mariajul reuşit pentru mine ar fi un eşec pentru voi. Altfel
spus, un mariaj fericit este posibil pentru fiecare dintre noi” (Haley, 1997, p. 20) Cu alte cuvinte, nu
există o normă a succesului aplicabilă tuturor, ci doar un echilibru subtil al unor numeroşi factori,
echilibru construit lent de fiecare cuplu.
Fericirea conjugală este rezultatul mai multor factori, precum: calitatea legăturii conjugale şi
fericirea de a fi împreună. Intervin însă şi unele satisfacţii exterioare intimităţii, cum ar fi: mulţumirea de
sine, de munca prestată, de genul de viaţă, de locul şi climatul în care locuieşte, de oamenii din preajma
sa, de relaţiile cu părinţii şi alte aspecte extrinseci relaţiei conjugale propriu-zise. Conform principiului
potrivit căruia frustrările şi insatisfacţiile a căror origine este exterioară familiei se exprimă în mediul
familial, persoanele cele mai apropiate afectiv pot servi drept ţinta defulărilor, intimitatea conjugală fiind
astfel afectată de nemulţumirile exterioare. Concomitent, calitatea relaţiei şi fericirea de a fi împreună au
o extraordinară putere de a consola şi compensa.
La nivelul sensului comun, succesul mariajului este definit prin absenţa conflictelor care fac
problematică co-existenţa şi prin impresia subiectivă a fericirii, prezente la cei doi soţi. Aşa subiectivă
cum este, această “impresie de fericire” este în fapt criteriul absolut deoarece, doar soţii sunt în măsură
să aprecieze dacă sunt sau nu fericiţi.

635
MARIA-NICOLETA TURLIUC

4. SARCINI LA DEBUTUL VIEȚII ÎN CUPLUL CONJUGAL

În momentul căsătoriei, cuplul conjugal nu există decât în mod potenţial. În măsura în care
acesta îşi rezolvă, de la începutul existenţei sale, într-o manieră care să asigure satisfacţia mutuală,
următoarele trei sarcini: angajarea/implicarea în relaţie, distribuţia puterii şi distanţa optimă dintre
parteneri, el va putea aborda mai uşor stadiile ulterioare ale ciclului vieţii familiale.
Angajarea şi asumarea rolurilor adecvate vizează faptul că membrii fiecărui cuplu îşi asumă o
serie de obligaţii, ca şi promisiunea permanenţei, ei trebuind să acţioneze astfel încât relaţia de cuplu să
devină legătura lor primară, fundamentală. Acest proces al angajării include o re-orientare a
angajamentului primar, al fiecăruia dintre soţi, dinspre familia de origine spre relaţia lor maritală şi
asumarea rolurilor conjugale şi familiale. Gradul în care această sarcină a dezvoltării a fost realizată de
ambii parteneri influenţează viitorul relaţiei lor.
A doua sarcină a dezvoltării pe care partenerii trebuie să o rezolve de la începutul relaţiei lor
este aceea a alocării puterii - sarcină realizează, adesea, într-o manieră implicită. “Cine decide?” şi
“Cum sunt rezolvate conflictele?” sunt întrebări care apar din nevoia unei abordări sistematice a
procesului de luare a deciziei. Satisfacţia mutuală este însă esenţială.
A treia sarcină care trebuie rezolvată la începutul mariajului este stabilirea echilibrului dintre
distanţa şi apropierea care trebuie să existe între partenerii cuplului marital, între părinţi şi copii.
Separarea/distanţarea este în general legată de procesul individualizării, în cadrul căruia, fiecare
încearcă să stabilească diferenţele dintre propriile experienţe şi cele ale altora. Căutată este deci
individualizarea experienţelor. Distanţarea caută să asigure libertatea de gândire sau simţire şi
posibilitatea de a acţiona diferit, în paralel cu surprinderea asemănărilor. Apropierea se referă la
implicare, căldură şi încredere, la căutarea şi găsirea similarităţilor la nivelul intereselor, experienţelor şi
acţiunii.

ÎNTREBARE
Care sunt principalele probleme ce trebuie rezolvate chiar de la debutul vieţii conjugale?

Dintre aceste trei provocări ale dezvoltării, cea mai dificilă este, probabil, aceea a reglării
raportului dintre apropiere şi distanţă. Ea este un aspect extrem de important - după unii autori aspectul
central - al formării structurii organizaţionale de bază a cuplului şi a familiei. O abordare sistematică a
acestui aspect o găsim în lucrarea lui Kantor şi Lehr, “Insight the Family” (1975), în care autorii au
introdus conceptul reglării distanţei. Din această perspectivă, fiecare cuplu trebuie să ajungă la o poziţie
mutual satisfăcătoare privind nu numai mărimea distanţei şi ataşamentului din relaţia maritală, ci şi la o
înţelegere amiabilă asupra procesului care asigură reglarea distanţei.
Disfuncţionalitatea maritală se poate instala şi atunci când nevoile de ataşament şi separare ale
membrilor familiei apar deseori în momente diferite (Lewis, 1986). De exemplu, dacă într-un cuplul, care
se reuneşte la sfârşitul zilei de muncă, soţia simte mai întâi nevoia de apropiere şi ulterior pe cea de
separare, iar soţul invers, această de-sincronizare este sursă de conflict şi stres. Cu toate acestea, în
orice familie există o fluctuaţie firească a gradelor de sincronizare/de-sincronizare.

636
 
PSIHOLOGIA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI

Bibliografie obligatorie
 Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iași: Performantica, 248 pg., ISBN 973-7994-
80-9.
Bibliografie suplimentară
 Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Bucureşti, Editura TIPOALEX.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998). Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București:
Edit Press Mihaela.
 Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe, Bucureşti: Editura Alternative.
 Mitrofan, I., Vasile, D. (2001). Terapii de familie, București: Editura Sper.
Resurse on-line pentru cursanţi
 Vasile, D.L. (2005). Introducere în psihologia familiei și psihosexologie,
[Link]

637